Aşa este jertfa, preoţia şi slujirea lui Hristos în cadrul slujirii pe care o face în sanctuarul ceresc şi în adevăratul cort ridicat de Domnul, nu de om. Acestea sunt declaraţiile din cartea către Evrei în ce priveşte realitatea, meritul şi eficienţa jertfei, a preoţiei, a sanctuarului şi a slujirii lui Hristos.
Adevărul acesta mare nu se găseşte doar în cartea către Evrei. Deşi nicăieri nu este declarat atât de direct şi nu este discutat în mod aşa detaliat ca în cartea către Evrei, este recunoscut în întreg Noul Testament, tot aşa cum sanctuarul şi slujirea preoţiei levitice sunt recunoscute în tot Vechiul Testament, deşi nu sunt declarate nicăieri atât de direct şi nu sunt discutate aşa detaliat ca în Exodul şi Leviticul.
În ultima carte a Noului Testament, chiar în primul capitol, este văzut „cineva care semăna cu Fiul omului,” îmbrăcat în veşminte de mare preot. De asemenea este văzut „la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni”, „un Miel” care „părea înjunghiat”. Tot aici se vede un altar de aur, şi cineva cu o cădelniţă de aur în care arde tămâie, al cărei fum se ridică înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor. Se mai văd şapte lămpi de foc ce ard înaintea scaunului de domnie. Se vede templul lui Dumnezeu în cer – „templul cortului mărturiei.” Aici este promis şi este declarat că aceia care au parte de prima înviere şi asupra cărora moartea a doua nu are nicio putere, „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” în această preoţie. Iar după ce pământul dintâi şi cerul dintâi vor fi trecut şi nu se va mai găsi loc pentru ele, după ce va apărea noul cer şi noul pământ, împreună cu cetatea sfântă ce coboară din cer de la Dumnezeu, cortul lui Dumnezeu care este cu oamenii, în care El locuieşte împreună cu ei, ei fiind poporul Lui iar Dumnezeu însuşi va fi cu ei şi va fi Dumnezeul lor; când El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi când moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici ţipăt şi nici durere şi lucrurile dintâi vor fi trecut; atunci, şi doar atunci despre cetatea lui Dumnezeu este declarat: „În cetate n-am văzut niciun templu.”
Astfel, este sigur că există o preoţie, o slujire preoţească, şi un sanctuar în dispensaţiunea aceasta, aşa cum a existat în vechime; există, şi sunt chiar mai reale, fiindcă, deşi a existat un sanctuar, o preoţie şi o slujire în vechea dispensaţiune, acelea erau doar o prefigurare pentru vremurile de atunci – o prefigurare a celor ce sunt acum reale şi care sunt în cer.
Adevărata preoţie, adevărata slujire şi adevăratul sanctuar al lui Hristos din cer sunt prea clar prezentate în Noul Testament pentru a fi negate. Totuşi, cu toate acestea, sunt lucruri la care de abia se mai gândeşte cineva, sunt lucruri aproape necunoscute, cu atât mai puţin crezute în lumea creştină de astăzi.
De ce este aşa, şi cum se poate aşa ceva? Există o cauză. Scriptura spune care este cauza, iar faptele o demonstrează.
În cartea lui Daniel, în capitolul şapte, profetul a văzut în viziune cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare, „şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur;” care simboliza împărăţia mondială a Babilonului. Cea de a doua era ca un urs, care s-a ridicat într-o parte, şi avea trei coaste în gură, şi care simboliza împărăţia mondială unită a Mediei şi Persiei. A treia era ca un leopard, care avea patru capete şi patru aripi ca o pasăre, şi simboliza dominaţia mondială a lui Alexandru cel Mare şi a Greciei. Fiara a patra era „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne.” Fiara aceasta cumplită simboliza imperiul mondial al Romei, diferită de toate cele ce au fost înainte de ea; diferită pentru că la origine nu a fost o împărăţie sau o monarhie, ci a fost o republică. Cele zece coarne simbolizează cele zece regate care s-au format pe teritoriul imperiului Roman de Apus, după ce acest imperiu s-a destrămat.
Apoi, spune profetul: „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei dintre cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” Profetul a privit şi s-a gândit la cornul acesta mic până când „S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Iar când s-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile, el a spus: „Eu mă uitam mereu din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela; m-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars.”
Observaţi schimbarea remarcabilă de exprimare din ultima propoziţie. Profetul a privit cornul cel mic din momentul ridicării lui până când „s-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” În tot acel timp el a privit cornul cel mic; şi acum priveşte la acesta cu atât mai mult „din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela.” Şi a continuat să privească acelaşi corn mic până la sfârşit, până când acesta a fost nimicit. Dar când vine momentul nimicirii lui, cuvântul care descrie distrugerea lui nu spune că a fost nimicit cornul cel mic, ci spune că „fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars.”
Faptul acesta dovedeşte că cornul cel mic nu este decât o altă fază a fiarei a patra, a acelei fiare nespus de grozav de înspăimântătoare, cornul cel mic este doar continuarea în dispoziţie, în spirit şi în scopuri, a acelei fiare extrem de înspăimântătoare, doar că sub o formă diferită. Ca a patra putere mondială, fiara nespus de grozav de înspăimântătoare în forma ei originală, a fost Roma. Aşadar, cornul cel mic în acţiunile lui este doar continuarea Romei – a spiritului şi acţiunii Romei – sub această formă.
Explicaţia dată în acelaşi capitol cu privire la aceasta, confirmă ceea ce a fost declarat. Despre cornul cel mic este scris că „se va deosebi de înaintaşii lui,” că „va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” Celui Preaînalt. De asemenea „cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.” Toate aceste lucruri sunt adevărate, şi sunt descrierea fazei celeilalte a Romei.
Toate acestea sunt confirmate de cealaltă Romă. Leo cel Mare a fost papă între anii 440-461 d.Hr., chiar în timpul în care Roma dintâi îşi trăia ultimele zile, îndreptându-se cu repeziciune spre ruină. Iar Leo cel Mare, într-o predică, a declarat că Roma dintâi nu a fost decât făgăduinţa ridicării celei de-a doua Rome; că epocile glorioase ale celei dintâi urmau să se repete în timpul Romei Catolice; că Romulus şi Remus au fost doar înaintaşii lui Petru şi Pavel; că succesorii lui Romulus au fost din acest motiv precursori ai succesorilor lui Petru; şi că, aşa cum Roma dintâi dominase lumea, la fel a doua Romă, prin intermediul Scaunului sfântului şi fericitului Petru drept conducător al lumii, va domina pământul. Concepţia aceasta a lui Leo nu a fost uitată niciodată de papalitate. Iar când, doar după cincisprezece ani, Imperiul Roman s-a stins ca imperiu, şi doar papalitatea a supravieţuit ruinei pentru a prelua cu fermitate locul şi puterea la Roma, concepţia aceasta a lui Leo a început să fie susţinută şi afirmată cu şi mai multă tărie şi siguranţă.
Concepţia aceasta a fost apoi dezvoltată în mod intenţionat şi sistematic. Scripturile au fost studiate cu abilitate şi au fost denaturate în mod ingenios pentru a o menţine. Printr-o aplicare denaturată a sistemului levitic din Vechiul Testament, autoritatea şi eternitatea preoţiei Romane fusese deja instaurată[1].
Iar acum, prin deducţii denaturate „pe baza Noului Testament, a fost instaurată autoritatea şi eternitatea Romei însăşi.”
Pornind de la premiza că ea este singura adevărată continuare a Romei originale, şi pe baza aceasta, papalitatea a susţinut că oriunde Noul Testament citează sau se referă la autoritatea Romei originale, se referă acum la ea, întrucât ea este singura adevărată continuare a Romei originale. Ca urmare, când Noul Testament porunceşte supunerea faţă de „stăpânirile care sunt,” sau ascultare faţă de „dregători,” s-ar referi la supunere şi ascultare faţă de papalitate, fiindcă singura stăpânire şi singurii dregători care existau atunci erau cei romani, iar puterea papală ar fi adevărata continuare a celei romane.
„S-a luat fiecare pasaj în care este poruncită supunerea faţă de autorităţile existente, s-a citat fiecare situaţie în care s-a acordat ascultare oficialilor imperiali, subliniindu-se în mod special modul în care Hristos însuşi a aprobat dominaţia romană prin faptul că a instaurat pacea în lume prin Augustus, prin faptul că s-a născut în timpul recensământului, prin faptul că a plătit bir Cezarului, prin faptul că a spus lui Pilat „Nu ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”.” – Bryce. Şi pentru că Hristos însuşi a recunoscut autoritatea lui Pilat, care era reprezentantul Romei, cine ar îndrăzni să dispreţuiască autoritatea papalităţii, adevărata continuare a acelei autorităţi, faţă de care până şi Domnul cerului s-a supus?
A fost doar o culminare logică a acestei supoziţii când papa Bonifaciu VIII s-a înfăţişat înaintea mulţimilor, îmbrăcat în zale, cu un coif pe cap şi cu o sabie ridicată în mână, şi a proclamat: „Nu există alt Cezar, alt rege sau împărat în afară de mine, Suveranul Pontif şi Succesorul Apostolilor;” şi când a declarat apoi ex catedra: „De aceea, afirmăm, definim şi pronunţăm că pentru mântuire este necesar a crede că orice fiinţă umană este supusă Pontifului Romei.”
Acestea sunt destule dovezi pentru a vedea că cornul mic din Daniel capitolul şapte este Roma papală, şi că aceasta în mod intenţionat este continuarea Romei originale în spiritul şi scopul ei.
În capitolul opt din Daniel, subiectul acesta este reluat. Mai întâi, profetul vede în viziune un berbec cu două coarne înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, corespunzător cu ursul care se ridică pe o parte mai sus decât pe cealaltă. Despre acesta îngerul declară în mod clar că reprezintă „împăraţii mezilor şi perşilor.” Apoi profetul a văzut „un ţap” venind dinspre apus pe faţa întregului pământ, fără să atingă pământul, care avea un corn mare între ochi. El a izbit pe berbec şi i-a frânt amândouă coarnele, l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui. Despre acesta, îngerul a declarat că reprezintă „împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat.” Ţapul a ajuns foarte puternic, dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare şi în locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor. Îngerul a declarat despre acestea că sunt „patru împărăţii care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere.”
Dintr-una dintre diviziunile imperiului lui Alexandru, profetul vede mai departe ieşind „un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată.” Direcţiile amintite sugerează că puterea aceasta s-a ridicat şi s-a mărit nespus de mult, pornind dinspre apus. Lucrul acesta este explicat de înger ca însemnând că „la sfârşitul stăpânirii lor (a celor patru diviziuni ale Greciei), când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean.” „S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare.” „El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor (s-a înălţat până la căpetenia oştirii – vers. 11), dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti.”
Aceste detalii arată că cornul cel mic din capitolul opt din Daniel reprezintă Roma din momentul ridicării ei în timpul distrugerii imperiului grec, până la sfârşitul lumii, când „va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” prin piatra care s-a dezlipit din munte „fără ajutorul vreunei mâini,” care va sfărâma în bucăţi şi va nimici atunci toate împărăţiile pământeşti (Daniel 2:34, 35, 44, 45).
Am văzut că în capitolul şapte cornul cel mic, deşi sub forma cornului mic reprezintă doar faza ulterioară a Romei, în realitate reprezintă Roma în ambele ei faze – Roma de la început la sfârşit, fiindcă atunci când vine vremea pentru „cornul mic” să fie zdrobit şi nimicit, de fapt „fiara” este „ucisă şi trupul ei nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars.” Astfel, gândul cu care se termină istoria cornului mic în Daniel 7 se continuă în Daniel 8, referindu-se la aceeaşi putere. În Daniel 8 expresia „cornul mic” cuprinde întreaga Romă în ambele ei faze, exact aşa cum apare şi în expresiile ce privesc sfârşitul cornului mic în Daniel 7; aşa cum este arătat de altfel de expresiile „urâciunea pustiirii” şi „fărădelegea pustiirii” care se aplică Romei în ambele ei faze (Daniel 9:26, 27; Matei 24:15; Dan. 11:31; 12:11, 13); şi aşa cum este confirmat de chiar învăţătura şi istoria celei de-a doua faze a Romei. Este o singură Romă, atât doar că cele declarate despre Roma dintâi sunt adevărate şi intensificate în a doua Romă.
Să studiem în continuare expresiile scripturistice din Daniel 8 privitor la puterea acestui corn mic. În versetele 11 şi 25, despre cornul cel mic este spus că „inima i se va îngâmfa”. „S-a înălţat până la (sau împotriva) căpetenia oştirii;” şi „se va ridica împotriva (sau va domni în opoziţie faţă de) Domnului domnilor.” Lucrurile acestea sunt explicate în 2Tesaloniceni capitolul 2, unde apostolul, pentru a corecta impresiile greşite pe care le primiseră Tesalonicenii despre imediata venire a Domnului, spune: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci (ziua aceea) nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi?” 2Tes. 2:3-5.
În mod lămurit această parte din Scriptură descrie aceeaşi putere care este reprezentată prin cornul cel mic în Daniel 8. Dar mai sunt alte considerente care dovedesc mai bine acest fapt. El spune că pe când a fost în Tesalonic împreună cu fraţii, le vorbise acestora tocmai despre lucrurile pe care le scria acum. În Fapte 17:1-3 găsim scris despre Pavel când a fost la Tesalonic, după cum urmează: „Pavel şi Sila au trecut prin Amfipoli şi Apolonia şi au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a iudeilor. Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi.” Iar în vorbirea aceasta cu ei din Scripturi, le-a spus despre căderea de la credinţă ce urma să vină, prin care urma să se descopere omul păcatului, taina fărădelegii, fiul pierzării, care se opune lui Dumnezeu şi se înalţă pe sine mai presus de tot ce este Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, aşezându-se în locul lui Dumnezeu şi dându-se drept Dumnezeu.
Pentru că le-a spus oamenilor toate acestea din Scripturi, în ce loc din Scriptură a găsit Pavel descoperirea din care le-a putut spune tesalonicenilor toate acestea? Apostolul a găsit toate acestea în capitolul opt din Daniel şi de aici li le-a spus atunci când a fost la ei. Fiindcă în capitolul opt din Daniel se găsesc exact expresiile pe care le foloseşte el în 2Tesaloniceni, despre care le-a spus, „nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi?” Faptul acesta indică spre timpul înălţării Romei „până la căpetenia oştirii” şi „împotriva Domnului domnilor,” ca fiind după zilele apostolilor; şi îl leagă direct de căderea de la credinţă, sau de apostazia, care a dezvoltat papalitatea, sau Roma sub forma ei ulterioară şi ultimă.
Să citim acum versetele 11 şi 12* din Daniel 8, şi se va vedea clar că exact acesta este locul în care Pavel a găsit versetele din care i-a învăţat pe tesaloniceni cu privire la „omul păcatului”, şi la „taina fărădelegii.” „Da, s-a preamărit până la căpetenia oştirii, şi prin el sacrificiul zilnic a fost luat şi locul sanctuarului său a fost dărâmat. Şi o oaste i-a fost dată împotriva sacrificiului zilnic datorită fărădelegii, şi a aruncat adevărul la pământ; şi a lucrat şi a prosperat.” (trad. KJV).
Cuvintele acestea arată clar spre ceea ce a dat la o parte preoţia, slujirea, şi sanctuarul lui Dumnezeu şi al creştinilor.
Să citim din nou. „Da, el (cornul cel mic – omul păcatului) s-a preamărit până la căpetenia oştirii (împotriva Domnului domnilor – Hristos), şi prin el (omul păcatului) sacrificiul zilnic (slujirea continuă şi preoţia lui Hristos) a fost luat şi locul sanctuarului său (sanctuarul căpeteniei oştirii, al Domnului domnilor – al lui Hristos) a fost dărâmat. Şi o oaste i-a fost dată (omului păcatului) împotriva sacrificiului zilnic (împotriva slujirii continue a lui Hristos, Căpetenia oştirii) datorită fărădelegii, şi a aruncat adevărul la pământ; şi a lucrat şi a prosperat.”
Datorită fărădelegii, adică, datorită păcatului, această putere a câştigat „oastea” pe care a folosit-o pentru a arunca adevărul la pământ, pentru a ascunde de biserică şi de lume preoţia lui Hristos, slujirea Lui şi sanctuarul Său; pentru a arunca toate acestea la pământ şi a le călca în picioare. Lucrul acesta a fost posibil datorită fărădelegii. Fărădelegea este păcat, şi acesta este motivul pentru care în 2Tesaloniceni apostolul defineşte puterea aceasta drept „omul păcatului” şi „taina fărădelegii.”
În Daniel 8:11-13; 11:31; şi 12:11, se va ţine cont de faptul că cuvântul „sacrificiul (jertfa)” este de fiecare dată adăugat. Şi este complet adăugat, deoarece în original acolo nu este niciun cuvânt. Singurul cuvânt care apare în locul acesta în original este „tamid”, care este tradus aici cu „zilnic” (sau „necurmat” – n.tr.). Iar în aceste locuri expresia „zilnic” nu se referă la jertfa zilnică mai mult decât se referă la întreaga slujire zilnică sau la serviciul continuu al sanctuarului, din care jertfa era doar o parte. Cuvântul „tamid” în sine semnifică ceva „continuu sau fără întrerupere,” „constant,” „stabil,” „sigur,” „în mod constant,” „mereu.” Doar astfel de cuvinte exprimă ideea din cuvântul original care, în textul studiat este tradus ca „zilnic”. Doar în Numeri 28 şi 29, cuvântul este folosit de şaptesprezece ori, referindu-se la serviciul continuu din sanctuar.
Această slujire continuă a lui Hristos, adevăratul Mare Preot, „care rămâne în veac,” şi care „este uns pentru totdeauna” într-o „preoţie care nu trece de la unul la altul” – slujirea continuă a Marelui nostru Preot este cea pe care omul păcatului, papalitatea, a înlăturat-o. Sanctuarul şi adevăratul cort în care adevăratul Mare Preot îşi desfăşoară slujirea continuă, este cel care a fost aruncat la pământ de către „fărădelegea pustiirii.” Această slujire şi acest sanctuar au fost luate de „omul păcatului” de la biserică şi au fost ascunse de lume, aruncate la pământ şi călcate în picioare, în loc fiind înălţată „urâciunea care pustieşte.” Ceea ce a făcut Roma dintâi în mod fizic sanctuarului pământesc, care a fost doar o „prefigurare a celui adevărat” (Dan. 9:26, 27; Matei 24:15), a făcut Roma ulterioară în mod spiritual sanctuarului ceresc, adevăratul sanctuar (Dan. 11:31; 12:11; 8:11, 13).
Am văzut mai înainte că în această apostazie, episcopii, prezbiterii, diaconii, şi eucharistul au fost făcute să apară drept succesori ai marilor preoţi, ai preoţilor, leviţilor şi respectiv a jertfelor din sistemul levitic. Acum, pe baza oricărei dovezi a Scripturilor, este cert că, după cum le-a rânduit Dumnezeu, obiectivul sistemului levitic a fost Hristos şi slujirea Lui şi sanctuarul din cer, şi doar acestea, şi numai acestea constituie adevărata succesiune a acestui sistem. De aceea, când datorită apostaziei, şi în cadrul ei, s-a insinuat că sistemul de episcopi ca mari preoţi, prezbiteri ca preoţi, diaconi ca leviţi, şi Cina ca jertfă este succesiunea creştină a sistemului levitic, aceasta în sine nu a fost altceva decât o punere a acestui sistem fals al apostaziei în locul celui adevărat, excluzând complet pe cel adevărat, şi în cele din urmă, aruncându-l la pământ şi călcându-l în picioare.
Acesta este motivul pentru care marele adevăr creştin despre adevărata preoţie, adevărata slujire şi adevăratul sanctuar al lui Hristos nu este cunoscut lumii creştine de astăzi. Omul păcatului l-a înlăturat, l-a aruncat la pământ şi l-a călcat în picioare. „Taina fărădelegii” a ascuns acest adevăr mare, l-a ascuns de biserică şi de lume, în toate secolele în care omul păcatului s-a pus în locul lui în lume, dându-se drept Dumnezeu, iar oastea lui nelegiuită a prezentat-o drept biserica lui Dumnezeu.
Şi totuşi, chiar „omul păcatului,” „taina fărădelegii,” poartă în sine mărturia despre necesitatea unui astfel de serviciu în biserică în vederea păcatului. Fiindcă, deşi „omul păcatului,” „taina fărădelegii,” a îndepărtat adevărata preoţie, adevărata slujire şi adevăratul sanctuar al lui Hristos, le-a aruncat la pământ să fie călcate în picioare, ascunzându-le complet de ochii lumii creştine, totuşi nu a lepădat de tot ideea. A lepădat şi a aruncat la pământ pe cele adevărate, însă, păstrând ideea, a construit în sistemul ei o structură complet falsă.
În locul lui Hristos, adevăratul şi divinul Mare Preot pus de însuşi Dumnezeu în cer, ea a substituit un preot de pe pământ, uman, păcătos, supus păcatului. În locul slujirii cereşti, neîncetate, a lui Hristos care slujeşte în adevărata Sa preoţie pe baza adevăratei Sale jertfe, ea a pus doar o slujire ocazională a unei preoţii omeneşti, pământeşti şi păcătoase, care face odată pe zi slujba „jertfei zilnice a mesei.” Iar în locul sanctuarului şi al adevăratului cort, ridicat de Domnul, nu de om, ea a pus locaşurile ei de închinare construite din piatră şi lemn, cărora le-a dat numele de „sanctuar”. În felul acesta, în locul unui singur Mare Preot care rămâne în veac, în locul unei singure slujiri neîncetate, şi în locul unui singur sanctuar etern în ceruri, pe care Dumnezeu le-a rânduit şi care sunt singurele adevărate, ea a pus după inima ei şi a substituit în locul singurelor adevărate, mulţi mari preoţi, multe slujiri, multe jertfe, şi multe sanctuare, pământeşti, care oricum le-am lua sunt doar omeneşti şi complet false.
Şi nu pot îndepărta păcatul nicidecum. Nicio preoţie pământească, nicio slujire pământească, nicio jertfă sau ceremonie pământească oficiată într-un sanctuar pământesc nu poate îndepărta păcatul niciodată. În cartea Evrei am văzut că până şi preoţia, slujirea, jertfa şi ceremoniile din sanctuarul pământesc – ceremoniile pe care Domnul însuşi le-a rânduit pe pământ – niciodată nu au îndepărtat păcatul. Raportul inspirat ne spune că ele nu au îndepărtat păcatul niciodată, şi nici nu o puteau face.
Numai preoţia şi slujirea lui Hristos pot îndepărta păcatul. Iar aceasta este o preoţie şi o slujire în cer, a unui sanctuar care este în cer. Fiindcă atunci când Hristos a fost pe pământ nu a fost preot, şi dacă ar fi rămas pe pământ până astăzi, tot nu ar fi fost preot, după cum este scris: „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot” (Evrei 8:4). Astfel, prin cuvântul lămurit şi prin ilustraţii din belşug, Dumnezeu a demonstrat că nicio preoţie, jertfă sau slujire pământească, nu pot îndepărta vreodată păcatul.
Dacă vreuna de felul acesta ar putea îndepărta păcatul, atunci de ce nu l-a îndepărtat ceea ce a rânduit Dumnezeu însuşi pe pământ? Dacă vreuna de felul acesta ar putea îndepărta păcatul, atunci de ce s-a trecut de la preoţia şi slujirea de pe pământ la cea din cer? De aceea, cuvântul lămurit al Domnului ne arată clar că preoţia, slujirea, jertfa şi sanctuarul pe care papalitatea le-a instituit şi care operează pe pământ, niciodată nu pot îndepărta păcatul, ci, dimpotrivă, doar perpetuează păcatul şi sunt o fraudă, o impostură, însăşi „fărădelegea” şi „urâciunea pustiirii” în locul prea sfânt.
Această concluzie şi declaraţie despre ceea ce este în mod real sistemul papal nu este nici extravagantă şi nici măsluită, fapt confirmat de cuvintele cardinalului Baronius, cronicarul clasic al papalităţii. Scriind despre secolul zece, el spune: „În secolul acesta urâciunea pustiirii a fost văzută în templul Domnului; iar pe Scaunul Sfântului Petru, căruia îngerii îi aduc reverenţă, au fost puşi cei mai răi dintre oameni; nu pontifi, ci monştri.” Iar conciliul din Rheims din 991 a declarat despre papalitate că este „omul păcatului, taina fărădelegii.”