Dar impostura nu va rămâne pentru totdeauna, mulţumim Domnului! Adevărul acesta mare despre preoţia, slujirea şi sanctuarul creştinismului nu va rămâne ascuns pentru totdeauna de ochii bisericii şi ai lumii. Taina fărădelegii s-a înălţat, ascunzând din faţa lumii taina lui Dumnezeu, aşa că tot pământul se miră după ea (Apoc. 13:3, 4). Dar vine ziua când taina fărădelegii va fi denunţată, iar taina lui Dumnezeu va străluci încă o dată în puritatea şi în adevărul ei, pentru a nu mai fi ascunsă niciodată, ci pentru a-şi realiza măreţul scop şi pentru a fi adusă la desăvârşire. Fiindcă este scris că „în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de el robilor Săi, proorocii” (Apoc. 10:7).
În zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi, taina lui Dumnezeu a fost descoperită într-o plinătate ce nu mai fusese cunoscută până atunci, şi „a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă.” (Romani 16:25, 26). De la începutul lumii până în vremea aceea, taina aceasta a fost „ascunsă în Dumnezeu,” şi a fost „ascunsă din veacuri,” nefiind „cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri,” însă atunci a fost „descoperită sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu voia să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume, Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Isus Hristos” (Col. 1:26-29; Efes. 3:3, 5, 9).
Dar, chiar în vremea aceea, chiar în zilele apostolilor, „taina fărădelegii a şi început să lucreze.” Şi a continuat să lucreze până când a dobândit putere şi supremaţie mondială, chiar şi putere asupra sfinţilor, schimbând vremile şi legea Celui Preaînalt – ridicându-se împotriva Domnului domnilor, înălţându-se până la Căpetenia oştirii, aşezându-se în locul de închinare al lui Dumnezeu şi dându-se drept Dumnezeu. În felul acesta, de data aceasta nu în Dumnezeu, taina lui Dumnezeu a fost ascunsă din nou de „fiii oamenilor în celelalte veacuri.” Dar acum, chiar acum, în zilele când îngerul al şaptelea sună din trâmbiţă, taina lui Dumnezeu ce a fost ascunsă din nou pentru veacuri se va descoperi sfinţilor Lui, cărora acum Dumnezeu vrea „să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume, Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Isus Hristos.”
Iar aceasta, aşa cum deja am citat, este potrivit cu „vestea bună vestită de el robilor Săi, proorocii.” Nu doar profetul de pe Patmos a declarat că în vremea aceasta, chiar în zilele noastre, „se va sfârşi taina lui Dumnezeu.” Fiindcă atunci când îngerul lui Dumnezeu a vestit aceasta în viziune profetului de pe Patmos, deja declarase cu mult timp înainte acelaşi lucru slujitorilor Săi, proorocii. Iar proclamaţia aceasta de pe Patmos a fost doar declaraţia îngerilor că aceea ce Dumnezeu spusese cu mult timp înainte slujitorilor Săi, proorocii, acum se va împlini cu siguranţă şi fără întârziere. Proclamaţia deplină a îngerului este aceasta: „Şi îngerul pe care îl văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, şi că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de el robilor Săi, proorocii” (Apoc. 10:5-7).
Profetul Daniel a fost profetul căruia lucrul acesta i-a fost spus mai mult şi mai limpede decât oricărui alt profet. Fiindcă Daniel nu a văzut numai ridicarea cornului mic, nu l-a văzut doar înălţându-se „până la Căpetenia oştirii,” stând „împotriva Domnului domnilor,” aruncând la pământ adevărul şi sanctuarul Său şi călcându-le în picioare, ci a văzut de asemenea, în aceeaşi viziune, adevărul şi sanctuarul lui Hristos eliberate de puterea acestui corn mic, scăpat de călcarea blasfemiatoare, ridicat de la pământ şi înălţat până la cer, unde îi este locul. De partea aceasta a lucrurilor din viziune, locuitorii cerului par a fi foarte interesaţi, fiindcă, spune Daniel, „Am auzit pe un sfânt vorbind şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea” „Cât de lungă va fi viziunea referitoare la sacrificiul zilnic şi fărădelegea pustiirii, pentru a da şi sanctuarul şi oştirea să fie călcate în picioare? Şi mi-a spus: Până la două mii trei sute de zile; atunci sanctuarul va fi curăţat” (Dan. 8:13, 14, Fidela).
Apoi îngerului Gabriel i s-a poruncit să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea. El a început să facă aceasta, dar când a ajuns cu explicaţia la punctul referitor la zilele cele multe ale acestei viziuni, lucrurile teribile şi surprinzătoare revelate în viziune l-au copleşit pe profet, aşa că, spune el, „Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav (am leşinat şi am fost bolnav, KJV) mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia (dar nu am înţeles-o deloc, KJV)” (Dan. 8:27). În felul în care a fost făcută explicaţia, era uşor de înţeles: fiindcă îngerul a spus clar că berbecele reprezintă împăraţii Mediei şi Persiei; iar ţapul era împărăţia Greciei; şi având în vedere explicaţiile deja date în capitolele doi şi şapte din Daniel, descrierea următoarei mari puteri ce a urmat Greciei era uşor de înţeles, atât cât îngerul a putut continua cu explicaţia. Dar, chiar în mijlocul explicării celei mai importante părţi din viziune, Daniel a leşinat, şi astfel a pierdut partea cea mai concretă şi mai esenţială a explicaţiei, de aceea „nu a înţeles-o deloc.”
Cu toate acestea, profetul a căutat cu seriozitate să înţeleagă viziunea. Iar după distrugerea Babilonului, în primul an al împăraţilor Mediei şi Persiei, îngerul Gabriel a venit din nou la Daniel şi i-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea” (Daniel 9:1, 22). Venise să-i dea acum înţelegere cu privire la acea parte din viziune pe care i-o explica atunci când Daniel a leşinat. Ca urmare îngerul îndreaptă mai întâi atenţia lui Daniel spre viziunea aceea, fiindcă spune: „Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!” (vers. 23). După ce îndreaptă atenţia profetului spre viziune, îngerul începe imediat să vorbească despre timpul menţionat în viziune – despre acea parte din viziune ce rămăsese neexplicată din cauza faptului că Daniel leşinase. Aşa că el spune: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte” (Vers. 24).
Cuvântul „hotărâte” înseamnă „limitate,” „restrânse între anumite limite,” „a marca şi a fixa limitele.” Când a explicat prima oară viziunea, îngerul a ajuns cu explicaţia până la punctul în care era vorba despre timp – „zilele multe,” cele „două mii trei sute de zile” din viziune. Acum, el îi spune lui Daniel să ia seama la viziune; apoi imediat începe să vorbească despre aceste zile şi să explice evenimentele din cadrul lor. „Şaptezeci de săptămâni,” sau patru sute nouăzeci de zile din acestea sunt limitate şi restrânse pentru Iudei şi pentru Ierusalim, ele demarcând în acelaşi timp limitele acordate Iudeilor şi Ierusalimului ca popor şi cetate speciale ale lui Dumnezeu. Fiindcă acestea sunt zile profetice, fiecare zi reprezintă un an: cele şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, înseamnă astfel patru sute nouăzeci de ani din cele două mii trei sute de zile care sunt două mii trei sute de ani. Astfel, începutul celor patru sute nouăzeci de ani este de asemenea începutul celor două mii trei sute de ani.
Istoria celor „şaptezeci de săptămâni,” sau patru sute nouăzeci de ani, este redată de înger după cum urmează: „Să ştii de aceea şi să înţelegi, că de la ieşirea poruncii de a restaura şi de a construi Ierusalimul până la Mesia Prinţul vor fi şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; strada va fi construită din nou şi zidul, chiar în timpuri de necaz. Şi după şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi stârpit, dar nu pentru el însuşi; şi poporul prinţului care va veni va distruge cetatea şi sanctuarul; şi sfârşitul lor va fi cu un potop şi până la sfârşitul războiului, pustiiri sunt hotărâte. Şi el va confirma legământul cu mulţi pentru o săptămână; şi în mijlocul săptămânii el va face ca sacrificiul şi ofranda să înceteze şi din cauza împrăştierii urâciunilor îl va pustii, chiar până la mistuire şi ce s-a hotărât se va turna peste cel pustiit” (Daniel 9:25-27, Fidela).
Porunca pentru restaurarea şi construirea Ierusalimului despre care este vorba aici a ieşit în anul 457 î.H. şi este înregistrată în capitolul şapte din Ezra. Decretul a fost emis de la Babilon şi s-a adresat mai întâi lui Ezra, împuternicindu-l să plece din Babilon şi să ia cu el oameni şi materiale necesare pentru lucrarea de restaurare a Ierusalimului şi a închinării lui Dumnezeu de acolo, iar în al doilea rând „tuturor vistiernicilor de dincolo de râu” (Eufrat), fiindu-le poruncit să dea lui Ezra tot ceea ce se cerea pentru înaintarea lucrării. Era luna a cincia când a ajuns Ezra la Ierusalim, ceea ce înseamnă că a plecat pe la jumătatea anului 457 î.Hr., ceea ce înseamnă aproximativ anul 456 şi jumătate ca moment de început al celor patru sute nouăzeci de ani şi al celor două mii trei sute de ani.
Socotind de atunci, patru sute optzeci şi trei de ani trebuiau să treacă până la „Unsul, la Mesia,” ceea ce însemna că douăzeci şi şase de ani şi jumătate trebuiau să treacă din era creştină până la anul 27 d.Hr., care este tocmai anul arătării lui Hristos ca Mesia în lucrarea Sa de slujire publică, an în care El a fost botezat în Iordan şi uns cu Duhul Sfânt (Marcu 7:9-11; Matei 3:13-17). După aceea El, Mesia, trebuia să „confirme legământul” „timp de o săptămână” – săptămâna ce a mai rămas din cele şaptezeci. Dar la mijlocul săptămânii El urma să facă „să înceteze jertfa şi darul de mâncare” prin jertfa Lui de pe cruce. Mijlocul săptămânii înseamnă trei ani şi jumătate din şapte ani, socotiţi din toamna anului 27 d.Hr. Astfel, mijlocul săptămânii corespunde cu primăvara anului 31 d.Hr., adică timpul în care Mântuitorul a fost crucificat, şi astfel, prin jertfirea Lui însuşi – singura jertfă pentru păcate – a făcut să înceteze pentru totdeauna jertfa şi darul de mâncare. Atunci perdeaua din templul de pe pământ „s-a rupt în două de sus până jos,” arătând în felul acesta să slujbele lui Dumnezeu în locul acela s-au sfârşit şi casa pământească a rămas pustie.
Mai rămânea totuşi pentru poporul Iudeu şi pentru Ierusalim a doua jumătate din săptămâna a şaptezecia, ca timp de favoare specială. Jumătatea aceasta de săptămână, începând din primăvara anului 31 d.Hr., s-a întins până în toamna anului 34 d.Hr. În timpul acela „ceice se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan („mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul”) au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, şi propovăduiau Cuvântul numai Iudeilor” (Fapte 11:19; 8:4). Însă, după ce timpul acesta a trecut iar Iudeii şi-au confirmat decizia de a respinge pe Mesia şi evanghelia Sa, decizia lor a fost acceptată şi, sub conducerea atât a lui Petru cât şi a lui Pavel, uşa credinţei a fost deschisă larg Neamurilor, cărora le aparţine ce a mai rămas din cei două mii trei sute de ani.
După ce s-au sfârşit cei patru sute nouăzeci de ani acordaţi Iudeilor şi Ierusalimului, au mai rămas o mie opt sute şi zece ani pentru Neamuri. Perioada aceasta, începând aşa cum am văzut în toamna anului 34 d.Hr., se întinde în mod inevitabil până în toamna anului 1844 d.Hr. şi marchează data aceasta ca sfârşit al celor două mii trei sute de ani. Atunci, după cum a spus „Celce vorbea” în Daniel 8:14, „Sfântul Locaş va fi curăţit.” Anul 1844 marchează de asemenea timpul când „îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui” şi „se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocii.”
Atunci trebuia să fie pus capăt ororii marelui întuneric prin care taina fărădelegii a ascuns de oameni timp de veacuri taina lui Dumnezeu. Atunci sanctuarul şi adevăratul cort precum şi adevărul despre acestea trebuiau să fie ridicate de la pământ, de acolo de unde le aruncase omul păcatului şi călcase peste ele, şi trebuiau înălţate până la cer, acolo unde le este locul, şi de unde pot străluci cu asemenea lumină încât tot pământul să se umple de slavă. Atunci adevărul extraordinar despre preoţia şi slujirea lui Hristos trebuia să fie scos din uitarea în care îl aruncase urâciunea şi fărădelegea pustiirii, şi trebuia să-şi ocupe încă o dată şi pentru totdeauna adevăratul loc ceresc al lui în credinţa bisericii, împlinind în fiecare adevărat credincios acea desăvârşire care este în planul veşnic al lui Dumnezeu, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.