Cred că vă amintiţi ce ne-a arătat fratele Prescott într-una din lecţiile sale, când ne-a atras atenţia asupra cărţii lui Rut (în Buletin, pag. 189).
Cine era răscumpărătorul, în cartea lui Rut? Ruda cea mai apropiată. Boaz nu a putut deveni răscumpărătorul până când cel ce era o rudă mai apropiată decât el nu dovedea că nu îşi asumă rolul de răscumpărător. Răscumpărătorul trebuia să fie nu doar o rudă apropiată, ci trebuia să fie cea mai apropiată dintre cele apropiate, de aceea Boaz nu putea să devină răscumpărătorul până când, prin faptul că celălalt a renunţat la poziţia sa, a devenit în mod real cea mai apropiată rudă. Exact aceasta ne este arătat în capitolul al doilea din Evrei.
După cum ştiţi, în cartea Rut, soţul Naomei murise şi moştenirea căzuse în mâinile altora, de aceea, la întoarcerea ei din Moab, trebuia să fie răscumpărată. Dar nimeni nu putea să o răscumpere decât ruda cea mai apropiată. Aceeaşi poveste este relatată şi în capitolul doi din Evrei. Aici vedem omul, Adam, care avusese o moştenire – pământul – pe care a pierdut-o şi el însuşi a fost făcut rob. În evanghelia din Levitic s-a spus că dacă cineva îşi pierde moştenirea, atât el cât şi moştenirea pot fi răscumpărate, dar cel care are dreptul de răscumpărare este ruda cea mai apropiată. Lev.25:25, 26, 47-49. Omul, Adam, a pierdut atât moştenirea cât şi pe el însuşi, iar voi şi eu, care eram cu toţii în el, avem nevoie de un răscumpărător. Dar numai cel care are cele mai strânse legături de sânge cu noi poate fi răscumpărătorul. Isus Hristos este mai apropiat decât un frate, mai apropiat decât oricine. El este un frate, dar este cel mai apropiat dintre fraţi, cea mai apropiată rudă, în mod real. Nu este doar cu noi ci este Unul dintre noi şi, pentru că este Unul dintre noi, este şi una cu noi.
Lecţia pe care continuăm să o studiem, precum şi gândul călăuzitor, se referă la cât de total este Isus una cu noi, este noi. Am văzut în lecţia anterioară că El este cu totul noi. În toate lucrurile în care a fost ispitit, în care noi suntem ispitiţi, El era noi. În toate lucrurile în care este posibil ca eu să fiu ispitit, El fiind eu, a rezistat în faţa întregii cunoştinţe şi ingeniozităţi a Satanei de a mă ispiti. Isus, fiind eu, le-a întâlnit pe toate acestea şi li s-a împotrivit. În faţa întregii puteri pe care Satana o foloseşte ca să mă ispitească, Isus a stat în locul meu, fiind eu, şi a biruit. La fel a făcut şi pentru voi, şi pentru ceilalţi oameni. Cuprinzând astfel întreaga omenire, El cunoaşte fiecare ispită cu care poate fi ispitit cineva dintre oameni.
În toate acestea El este noi, şi în El noi suntem protejaţi împotriva puterii ispitei. În El suntem biruitori deoarece El, fiind noi, a biruit. „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Într-o altă seară am prezentat felul în care a devenit unul dintre noi, şi anume prin naşterea din carne. El este „sămânţa lui David în ce priveşte trupul”. El nu a luat natura îngerilor, ci natura seminţei lui Avraam, iar genealogia Sa merge până la Adam.
După cum ştiţi, orice om „ este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit” Iacov 1:14. Aceasta este definiţia „ispitei”. Nu există în voi şi în mine nici o singură atracţie spre păcat, nici o singură tendinţă spre păcat, care să nu fi fost în Adam când a părăsit grădina. Toată nelegiuirea şi tot păcatul care a apărut de atunci în lume a izvorât din el, din Adam în starea lui căzută. Chiar dacă nu s-a văzut în el; chiar dacă nu s-a manifestat în el pe faţă, s-a manifestat vizibil în cei care au ieşit din el.
Astfel toate tendinţele spre păcat care se văd sau care sunt în mine, mi-au fost transmise de la Adam. Tot ce este în voi vine de la Adam, tot ce este în ceilalţi oameni vine de la Adam. Toate tendinţele spre păcat care există în omenire s-au moştenit de la Adam. Chiar Isus Hristos a simţit aceste ispite; El a fost ispitit în toate lucrurile în carnea pe care a dobândit-o de la David, de la Avraam, de la Adam. În genealogia Lui apar caractere ce s-au manifestat în strămoşii Săi, şi care nu au fost fără pată. Îl găsim aici pe Manase, care a făcut mai rău decât toţi împăraţii lui Iuda şi care a determinat pe Iuda să facă mai rău decât păgânii. Îl găsim şi pe Solomon, al cărui caracter este descris în Biblie. David este în această genealogie, Rahav este acolo. Iuda este acolo. Iacov este acolo. Toţi sunt acolo exact aşa cum au fost. Isus S-a născut, după trup, la sfârşitul acestei linii genealogice. Şi există un lucru numit ereditate. Voi şi eu avem trăsături de caracter sau de înfăţişare pe care le moştenim de la cei dinaintea noastră – poate că nu de la tata, poate că nu de la bunicul, ci de la vreun străbunic ce a trăit cu mulţi ani înaintea noastră. La aceasta se referă Legea lui Dumnezeu când spune: „cercetez nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”, (eng.) Exod 20:5-6
Legea conform căreia „din ceva se naşte ceva asemănător” este o lege bună, o lege dreaptă. Este o lege a lui Dumnezeu, şi chiar dacă este pervertită ea acţionează în acelaşi fel. Încălcarea unei legi nu schimbă legea, fie ea fizică sau morală. Legea acţionează şi când este încălcată, prin răul care este produs, tot aşa cum ar fi acţionat în neprihănire dacă nu ar fi apărut niciodată răul. Dacă omul ar fi rămas drept, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, descendenţii lui ar fi moştenit natura lui fără pată. Când legea a fost călcată, descendenţii s-au succedat în direcţia rea, iar legea a acţionat într-o direcţie pervertită.
Legea care spune că orice obiect are tendinţa de a merge spre centrul pământului, este o lege bună. Fără această lege nu am putea trăi în lume. Această lege ne ţine pe pământ şi ne face capabili să umblăm şi să ne mişcăm pe el. Totuşi dacă apare un gol între noi şi pământ, dacă ne alunecă piciorul sau dacă ne aflăm undeva la înălţime, pe un vârf, şi dacă acesta se rupe şi împreună cu el se rupe şi strânsa noastră legătură cu pământul, şi atunci legea acţionează provocându-ne căderea bruscă, ştiţi bine. Deci, aceeaşi lege care ne face în stare să trăim, să ne mişcăm şi să ne deplasăm pe pământ în felul confortabil în care o facem, aceeaşi lege care acţionează atât de benefic când suntem în armonie cu ea, aceeaşi lege continuă să acţioneze şi când nu mai suntem în armonie cu ea; acţionează tot aşa de direct ca şi înainte, dar doare.
Aceasta este o ilustraţie simplă a legii naturii umane. Dacă omul ar fi rămas unde l-a pus Dumnezeu şi aşa cum l-a creat, legea ar fi acţionat direct şi uşor. Când omul nu a mai fost în armonie cu ea, a continuat să acţioneze, însă doare. Legea eredităţii a acţionat de la Adam până la trupul lui Isus Hristos, tot aşa cum a acţionat de la Adam până la trupul oricăruia dintre noi, căci El era unul dintre noi. În El au fost trăsături moştenite de la Adam, trăsături moştenite de la David, de la Manase, şi de la toţi cei ce apar în genealogia desfăşurată de la început până la naşterea Lui.
Astfel, în trupul lui Isus Hristos, - nu în El Însuşi, ci în carnea Lui – carnea noastră pe care a luat-o în natura Lui umană – au existat exact aceleaşi tendinţe spre păcat care există şi în voi şi în mine – şi când a fost ispitit, ispita a fost „atracţia acelor dorinţe care existau în carne”. Acele tendinţe spre păcat care existau în carnea Lui, au tras de El şi au căutat să-L momească, ca să consimtă la rău. Însă, prin dragostea lui Dumnezeu şi prin încrederea Lui în Dumnezeu, a primit puterea, capacitatea şi harul de a spune „Nu” tuturor ispitelor, şi de a le pune pe toate sub picioare – şi fiind astfel în asemănarea cărnii păcătoase, a condamnat păcatul în trup.
Toate tendinţele spre păcat care există în mine au fost în El, dar nici uneia dintre ele nu i-a fost îngăduit să se manifeste în El. Toate tendinţele spre păcat care sunt în voi au fost în El, dar nu li s-a permis să se manifeste – fiecare dintre ele a fost ţinută sub control. Toate tendinţele spre păcat care există în ceilalţi oameni au fost în El, dar nici uneia nu i-a dat voie să se manifeste. El le-a biruit pe toate. Şi în El noi avem biruinţa asupra tuturor acestor tendinţe.
Multe dintre aceste tendinţe spre păcat care sunt în noi se manifestă în acţiunea lor şi devin păcate comise, devin păcate pe faţă. Există o diferenţă între o tendinţă spre păcat şi manifestarea pe faţă a păcatului în acţiune. Există în noi tendinţe spre păcat ce nu se dau pe faţă, în timp ce multe altele se manifestă. Toate acele tendinţe ce nu se manifestă, El le-a biruit. Dar cum e cu păcatele care se văd efectiv? „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. Isaia 53:6. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn.” 1 Petru 2:24. Deci toate tendinţele spre păcat ce există în noi şi nu s-au manifestat încă, precum şi toate păcatele ce s-au manifestat, au fost puse asupra Lui. Este teribil. Este adevărat. Dar, o, ce bucurie! În acest teribil adevăr este cuprinsă deplinătatea mântuirii noastre.
Observaţi încă un aspect: noi simţim vinovăţia acelor păcate pe care le-am înfăptuit, şi suntem conştienţi de condamnarea ce se datorează lor. Toate acestea au fost puse asupra Lui. I s-au socotit Lui. O întrebare: a simţit Isus vinovăţia păcatelor care i-au fost atribuite? A fost El conştient de condamnarea produsă de aceste păcate – păcatele noastre – care au fost puse asupra Lui? Niciodată nu a fost conştient de păcatele pe care le-a înfăptuit El, deoarece El nu a comis nici unul. Este adevărat. Dar păcatele noastre au fost puse peste El, iar noi eram vinovaţi. A realizat El vinovăţia acestor păcate? A fost conştient că este vrednic de condamnare datorită acestor păcate?
Vom studia această problemă astfel încât orice suflet din această sală să poată spune „da”. Sau să spun altfel: vom privi chestiunea în aşa fel ca fiecare suflet din sală fie să spună „da”, fie să poată să spună „da”, deoarece există unii în sală care nu au avut experienţa pe care vreau să o folosesc drept ilustraţie; mulţi însă au această experienţă şi pot spune „da”. Toţi care au experienţa aceasta vor spune „da” într-un glas.
Dumnezeu atribuie neprihănirea, neprihănirea lui Hristos, păcătosului care crede. Să luăm cazul unui om care nu a cunoscut în viaţa lui nimic altceva decât păcat, nimic altceva decât vina păcatului, nimic altceva decât condamnarea adusă de păcat. Acel om crede în Isus Hristos şi Dumnezeu îi atribuie acelui om neprihănirea lui Hristos. Apoi omul, care în toată viaţa lui nu a avut nici un pic de neprihănire, devine conştient de neprihănire. Ceva ce nu existase înainte a intervenit în viaţa lui. El este conştient de această neprihănire, şi simte bucuria produsă de ea şi libertatea datorată ei.
Dumnezeu a atribuit lui Isus Hristos păcatele noastre tot aşa cum ne atribuie nouă neprihănirea Lui. Dar când ne socoteşte neprihănirea nouă, care nu suntem decât nişte păcătoşi, ne dăm seama de aceasta, suntem conştienţi de aceasta şi simţim bucuria ei. La fel, când I-a socotit lui Isus păcatele noastre, El a fost conştient de vina lor şi a simţit condamnarea lor, tot aşa de sigur cum păcătosul care crede este conştient de neprihănirea lui Hristos, de pacea şi de bucuria ce însoţesc această neprihănire ce îi este atribuită – adică este pusă asupra lui.
În toate acestea Isus a fost cu totul noi. Sau, a fost făcut în toate lucrurile asemenea nouă. În încercările tuturor ispitelor El a fost noi înşine. A fost una cu noi în trup; a fost noi înşine, şi astfel a fost noi înşine în ceea ce a fost ispitit. Şi a fost cu totul noi în tot ceea ce priveşte vinovăţia şi condamnarea, deoarece păcatele noastre, vinovăţia noastră, condamnarea noastră, au fost puse asupra Lui.
Încă ceva legat de ceea ce am prezentat: „păcatele noastre” – câte dintre ele? Toate au fost puse asupra Lui, iar El a purtat vina şi condamnarea tuturor acestora, a dat socoteală pentru ele, a plătit pentru ele, a ispăşit pentru ele. Astfel în El suntem eliberaţi de orice păcat pe care l-am înfăptuit vreodată. Acesta este adevărul. Bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Domnul cu o bucurie veşnică!
Isus a luat toate păcatele pe care le-am înfăptuit; a dat socoteală pentru ele şi le-a îndepărtat de la noi pentru vecie, iar toate tendinţele spre păcat care nu s-au manifestat în păcate efective – pe acestea le-a pus sub picioare pentru totdeauna.. Astfel El mătură tot răul iar noi suntem liberi şi desăvârşiţi în El.
Oh, El este un Mântuitor desăvârşit. El este Cel care ne salvează din păcatele înfăptuite şi este Cel care biruieşte tendinţele de a face noi păcate. În El avem victoria. Nu mai suntem răspunzători pentru acele tendinţe care există în noi, după cum nu suntem răspunzători pentru strălucirea soarelui, dar orice om de pe pământ este răspunzător pentru manifestarea în el a acestor tendinţe în acţiune deschisă, şi aceasta deoarece Isus Hristos a făcut tot ce era necesar ca ele să nu se mai manifeste în păcate în acţiune. Înainte ca noi să fi învăţat de la Hristos, multe tendinţe s-au dat pe faţă, Domnul le-a pus toate acestea asupra Lui şi le-a îndepărtat. Dar de când am învăţat despre Hristos, acele tendinţe care nu s-au manifestat sunt condamnate de către El ca păcate în carne. Va îngădui oare cel care crede în Isus ca ceea ce Hristos a osândit în trup, să mai stăpânească peste el în trup? Aceasta este biruinţa ce aparţine celui ce crede în Isus.
Este adevărat că, deşi un om are toate acestea în Isus, nu are folos din ele dacă nu este un credincios în Isus. Priviţi la omul care nu crede deloc în Isus. Nu a făcut Isus totul pentru el, aşa cum a făcut şi pentru Ilie care acum este în cer? Iar dacă acest om va voi să-L aibă pe Hristos ca Mântuitor al său, dacă are nevoie să fie făcut ceva cu păcatele lui spre a fi salvat din ele, trebuie să mai facă Isus ceva acum pentru a asigura eliberarea acelui om din ele? Nu. Totul a fost făcut. El a făcut tot ce era necesar, pentru fiecare om, când a fost în trup şi fiecare om care crede în El primeşte aceasta fără să mai fie nevoie ca ceva să fie făcut încă o dată. El „a adus o singură jertfă pentru păcate, pentru totdeauna”. Şi după ce a făcut curăţirea păcatelor noastre, a şezut la dreapta Măririi în ceruri. Astfel, totul este în El, şi oricine crede în El are totul în El, şi este desăvârşit în El. Totul este în El, aici este binecuvântarea. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Şi Dumnezeu ne dă eternul Său Duh şi viaţa fără de sfârşit – eternitatea pe care să o trăim – pentru ca Duhul cel veşnic să ne poată descoperi şi face cunoscut profunzimile necuprinse ale mântuirii pe care o avem în Cel a cărui obârşie este din zilele veşniciei.
Să privim acestea din alt unghi. Deschideţi la Romani 5:12:
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”.
Fără să citim acum versetele din paranteză, continuăm cu versetul optsprezece:
„Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală (prin greşeala unuia – eng. ) (a celui care a păcătuit), a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare (prin neprihănirea unuia – eng.) (a Celui ce nu a făcut nici un păcat) a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unui singur om (a Celui ce nu a păcătuit), cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”
„Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care era o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină”.
Deci Adam Îl prefigura pe Cel ce avea să vină. Cel ce avea să vină este Hristos. Adam era un tip al Lui. Prin ce Îl prefigura Adam? Prin neprihănire? Nu, întrucât Adam nu a păstrat-o. Prin păcatul lui? Nu. Hristos nu a păcătuit. Prin ce, atunci, era Adam o figură a lui Hristos? Prin aceasta: toţi cei ce au existat în lume au fost cuprinşi în Adam, şi toţi cei ce există în lume sunt cuprinşi în Hristos. Cu alte cuvinte: Adam în păcatul său atinge toată lumea; al doilea Adam în neprihănirea Lui atinge toată omenirea. Prin aceasta Adam este un tip al Celui ce avea să vină. Să citim mai departe:
„Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi”.
Deci studiem despre doi oameni: omul prin care a venit păcatul şi omul prin care a venit neprihănirea.
„Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur (prin primul Adam), cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos (al doilea Adam).”
Să mai citim un text înainte de a intra în miezul subiectului. 1Cor. 15:45-49:
„De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.”
Primul Adam s-a transmis fiecăruia dintre noi; ceea ce a făcut el ne-a inclus pe noi toţi. Dacă el ar fi rămas curat în faţa lui Dumnezeu, şi în aceasta ne-ar fi inclus pe toţi. Dar când a căzut, îndepărtându-se de Dumnezeu, şi noi am căzut şi ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Orice ar fi făcut, ne-ar fi cuprins şi pe noi, iar ceea ce a făcut ne-a făcut să fim ceea ce suntem.
Iată-l însă pe celălalt Adam. Sunt incluşi în El tot atâţia ca în primul Adam? Aceasta este întrebarea. Acesta este subiectul studiului nostru. Al doilea Adam îi atinge pe tot atâţia cum o face primul Adam? Iar răspunsul este: cu siguranţă ceea ce a făcut al doilea Adam îi cuprinde pe toţi cei ce au fost cuprinşi în ceea ce a făcut primul Adam. Şi orice ar fi făcut, ne-ar fi cuprins pe toţi.
Să zicem că Hristos ar fi cedat ispitei şi ar fi păcătuit. Ar fi avut vreo însemnătate pentru noi? Ar fi însemnat totul pentru noi. Păcatul primului Adam a însemnat totul pentru noi; păcatul din partea celui de al doilea Adam ar fi însemnat totul pentru noi. Neprihănirea primului Adam ar fi însemnat totul pentru noi, iar neprihănirea celui de al doilea Adam este totul pentru toţi cei ce cred. Această afirmaţie este corectă într-un anumit sens dar nu în sensul subiectului pe care îl studiem acum. Acum studiem pe cei doi Adam. Vom privi în contextul studiului de faţă.
Întrebarea este: neprihănirea celui de al doilea Adam îi cuprinde pe toţi cei pe care i-a cuprins păcatul primului Adam? Să fim atenţi. Fără consimţământul nostru, fără să fi avut vreo contribuţie la aceasta, noi toţi am fost incluşi în primul Adam; noi eram acolo. Toată omenirea era în primul Adam. Ceea ce a făcut primul Adam – primul om – noi am făcut; ne-a implicat pe toţi. Ceea ce a făcut primul Adam ne-a dus pe noi în păcat, iar rezultatul final al păcatului este moartea care ne afectează pe fiecare dintre noi şi ne cuprinde pe fiecare.
Isus Hristos, al doilea Om, a luat natura noastră păcătoasă. El S-a făcut una cu noi „în toate lucrurile”. A devenit noi şi a murit moartea. Astfel în El, şi datorită acestui fapt, orice om care a trăit vreodată pe pământ fiind cuprins în primul Adam, este cuprins acum în al doilea şi va trăi din nou. Va avea loc o înviere din morţi atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi. Orice suflet va învia prin al doilea Adam din moartea care a venit prin primul Adam.
„Bine”, ar putea spune cineva, „noi suntem implicaţi şi în alte păcate pe lângă acela de la început”. Dar nu fără alegerea noastră. Când Dumnezeu a zis „vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”, El a dat oricărui om libertatea de a alege stăpânul căruia vrea să îi slujească, şi de atunci încoace orice om care a păcătuit în lume a făcut-o pentru că a ales să o facă. „Dacă Evanghelia noastră este ascunsă, este ascunsă pentru cei pierduţi, a căror minte a orbit-o dumnezeul acestei lumi pentru că nu cred” – nu a celor care nu au ocazia să creadă; dumnezeul acestei lumi nu orbeşte pe nimeni până când acela nu-şi închide singur ochii credinţei. Când omul îşi închide singur ochii credinţei, Satana veghează ca acei ochi să rămână închişi cât mai mult cu putinţă. Citesc din nou textul: „Dacă Evanghelia noastră” – Evanghelia veşnică, Evanghelia lui Isus Hristos, care este Hristos în voi nădejdea slavei din zilele lui Adam până astăzi, - „dacă Evanghelia noastră este ascunsă, este ascunsă pentru cei ce sunt pierduţi”. Este ascunsă pentru cei „a căror minte a orbit-o dumnezeul acestei lumi”. De ce le-a orbit mintea? Pentru că ei „nu cred”.
Avraam, un păgân, născut păgân, aşa cum şi noi ne-am născut păgâni, a crescut într-o familie de păgâni închinători la idoli şi la oştirea cerului. El s-a întors de la acestea spre Dumnezeu, şi-a deschis ochii credinţei şi i-a folosit, iar Satana nu a mai putut să-i orbească ochii. Şi pentru că Avraam, un păgân, s-a întors astfel dintre păgâni la Dumnezeu şi a găsit în Dumnezeu în Isus Hristos plinătatea speranţei – de aceea Dumnezeu l-a dat ca exemplu întregii lumi. El dovedeşte ce poate să găsească orice păgân de pe pământ. Este un exemplu rânduit de Dumnezeu, ce arată că orice păgân este fără scuză dacă nu-L găseşte pe Dumnezeu în Isus Hristos, prin Evanghelia veşnică. Avraam este dat ca exemplu oricărui popor ca să mărturisească despre faptul că fiecare păgân în parte este răspunzător dacă nu găseşte ce a găsit Avraam.
Aşadar, pe cât de mult primul Adam afectează omul, tot atât de mult afectează pe om al doilea Adam. Primul Adam a adus omul sub condamnarea păcatului, sub stăpânirea morţii; neprihănirea celui de-al doilea Adam anulează aceste efecte şi duce la învierea fiecărui om. De îndată ce Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a acordat o a doua şansă şi l-a făcut liber să-şi aleagă stăpânul pe care-l doreşte. De atunci orice om este liber să aleagă calea pe care vrea să o urmeze şi de aceea este responsabil de păcatele lui personale. Iar când Isus Hristos ne-a eliberat din păcat şi din moartea care a venit peste noi prin primul Adam, a dat libertate oricărui om, şi orice om poate alege să aibă această libertate.
Domnul nu va obliga pe nimeni să primească libertatea aceasta. El nu sileşte pe nimeni să păcătuiască şi nu obligă pe nimeni să fie neprihănit. Orice om păcătuieşte pentru că alege să păcătuiască. Scripturile o demonstrează. Şi orice om poate fi făcut perfect neprihănit dacă alege aceasta. Scripturile demonstrează şi aceasta. Nici un om nu va muri moartea a doua dacă nu a ales păcatul în locul neprihănirii, moartea în locul vieţii. În Isus Hristos este oferit cu desăvârşire tot ce are nevoie omul şi poate avea în neprihănire. Tot ce trebuie să facă omul este să-L aleagă pe Isus, apoi tot ce este oferit în Hristos devine al lui.
Deci, aşa cum primul Adam a fost Noi, al doilea Adam este Noi. În toate lucrurile Îl vedem la fel de slab ca noi. Să citim două texte. Isus spune despre noi: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Despre Sine spune: „de la Mine Însumi nu fac nimic”.
Aceste două texte sunt suficiente. Ele spun totul. A fi fără Hristos înseamnă să fi fără Dumnezeu. În aceste condiţii omul nu poate face nimic. Este total neajutorat în sine şi de la sine. Aceasta este starea omului fără Dumnezeu. Isus Hristos spune: „de la Mine Însumi nu pot să fac nimic (eng.)”. Aceasta demonstrează că Domnul Hristos a venit în lumea aceasta, în carne, în natura umană, exact în starea în care este omul din această lume fără Dumnezeu. S-a pus pe Sine exact în poziţia omului pierdut. Şi-a părăsit Eu-l Său divin şi a devenit noi. Şi în această poziţie, neajutorat cum suntem noi fără Dumnezeu, Şi-a asumat riscul, pentru a Se întoarce înapoi acolo unde este Dumnezeu şi să ne ducă şi pe noi cu El. A fost un risc teribil, dar, slavă lui Dumnezeu, a câştigat. Ţinta a fost atinsă şi în El suntem salvaţi.
Când a fost în starea în care suntem noi, El a zis: „Îmi voi pune încrederea în El”, şi această încredere nu a fost niciodată înşelată. Ca răspuns la această încredere Tatăl a locuit în El şi L-a ţinut, ca să nu păcătuiască. Cine a fost El? Noi. Astfel Domnul Hristos a adus oricărui om din lume credinţa divină. Aceasta este credinţa Domnului Isus Hristos. Este credinţa mântuitoare. Credinţa nu este ceva ce vine de la noi cu care noi credem în El, ci este ceva cu care El a crezut – credinţa pe care a exercitat-o El, pe care ne-o dă nouă, care devine a noastră şi lucrează în noi – darul lui Dumnezeu. La aceasta se referă cuvintele „aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Ei păzesc credinţa lui Isus pentru că este acea credinţă divină pe care Isus Însuşi a exercitat-o.
El, fiind noi, ne-a adus acea credinţă divină care salvează sufletul – acea credinţă divină prin care putem spune împreună cu El „îmi voi pune încrederea în El”. Şi dacă ne punem astfel încrederea în El, nici astăzi această încredere nu va fi înşelată, aşa cum nici atunci nu a fost. Dumnezeu a răspuns atunci încrederii şi a locuit în El. Dumnezeu va răspunde astăzi aceleiaşi încrederi manifestate în noi şi va locui cu noi.
Dumnezeu a locuit împreună cu El şi El era noi înşine. De aceea Numele Lui este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Nu Dumnezeu cu El. Dumnezeu a fost cu El mai înainte de a fi lumea. Isus ar fi putut rămâne acolo, fără să vină aici, şi Dumnezeu ar fi rămas în continuare cu El, iar Numele Lui ar fi rămas Dumnezeu cu El. Ar fi putut veni în lumea aceasta aşa cum a fost în cer şi Numele Lui ar fi rămas Dumnezeu cu El. Dar în felul acesta nu ar fi putut fi niciodată Dumnezeu cu noi. Însă ceea ce aveam nevoie era Dumnezeu cu noi. Dumnezeu cu El nu ne ajută, dacă El nu este noi. Aceasta este binecuvântarea. Cel ce era una cu Dumnezeu a devenit una cu noi. Cel ce era Dumnezeu a devenit noi, pentru ca Dumnezeu cu El să fie Dumnezeu cu noi. Acesta este Numele Lui! Acesta este Numele Lui! Bucuraţi-vă în acest Nume pentru vecie – Dumnezeu cu noi!