Subiectul studiului nostru, de data aceasta, este în special gândul cuprins în versetul 11 din al doilea capitol din Evrei: „căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul”. Cei pe care îi sfinţeşte Hristos sunt oamenii din această lume, oamenii păcătoşi. Hristos este Cel ce sfinţeşte. El şi ei sunt dintr-unul.
După cum vă amintiţi, în partea aceasta a capitolului este vorba despre om. În primul capitol, aşa cum am văzut, este prezentat contrastul dintre Hristos şi îngeri, Hristos fiind mai sus de îngeri, fiind Dumnezeu. În al doilea capitol se vede contrastul între Hristos şi îngeri, Hristos fiind mai jos decât îngerii. Dumnezeu nu a supus îngerilor lumea viitoare despre care vorbim. El a supus-o omului, iar omul este Hristos. De aceea S-a făcut Hristos om; El a luat locul omului. S-a născut aşa cum se naşte omul. În natura Sa umană Hristos a ieşit din omul din care cu toţii ne tragem, astfel că expresia din acest verset „sunt dintr-unul” este aceeaşi cu „toţi se trag dintr-unul”. Un singur om este izvorul şi capul tuturor fiinţelor umane. Iar genealogia lui Hristos, ca a unuia care este dintre noi, urcă până la Adam. Luca 3:38.
Este adevărat că toţi oamenii şi toate lucrurile îşi au originea în Dumnezeu, dar subiectul acestui capitol este omul şi Hristos ca om. Noi suntem fiii primului om şi, după trup, aşa este şi Hristos. Noi studiem acum despre Hristos în natura Sa umană. Primul capitol din Evrei tratează despre Hristos în natura Sa divină. Al doilea capitol vorbeşte despre Hristos în natura umană. Subiectul din aceste două capitole este în mod clar înrudit cu cel din Filipeni 2:5-8:
„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”
În acest pasaj este prezentat Hristos în cele două ipostaze. Deşi avea chipul (forma – eng.) lui Dumnezeu, a luat înfăţişarea (forma – eng.) omului. În Evrei, primele două capitole, nu se vorbeşte despre formă ci despre natură.
Repet. În capitolul doi din Filipeni îl vedem pe Hristos în cele două forme – sub formă de Dumnezeu şi sub formă de om. În Evrei, primul capitol, îl vedem pe Hristos în cele două naturi: natura lui Dumnezeu şi natura omului. Este posibil ca ceva să aibă formă de om, dar să nu aibă natura omului. Se poate ca o bucată de piatră să aibă formă umană, însă nu şi natură umană. Isus Hristos a fost găsit la înfăţişare ca un om, este adevărat, dar şi mai mult, El a luat asupra lui şi natura omului.
Să citim aici versetul paisprezece din capitolul doi din Evrei: „Astfel dar, deoarece copiii (copiii lui Adam, omenirea) sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”. „Deopotrivă” aici înseamnă „potrivit cu felul lor”, „în acelaşi fel”. De aceea, Hristos a luat carnea şi sângele în felul în care le luăm şi noi. Dar cum luăm noi asupra noastră carnea şi sângele? Prin naştere, şi este clar că le avem de la Adam. El a luat asupra Sa carnea şi sângele prin naştere, şi este limpede că şi El le-a moştenit de la Adam, căci este scris că este „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”. Romani 1:3. Deşi David Îl numeşte Domn, El este în acelaşi timp fiul lui David (Matei 22:42-45): Genealogia Lui ajunge până la David, dar nu se opreşte aici. Ea ajunge până la Avraam, deoarece El este sămânţa lui Avraam. El a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam, după cum scrie în Evrei 2:16. Genealogia Lui nu se opreşte însă nici la Avraam ci merge până la Adam. Luca 3:38. De aceea, Cel care sfinţeşte, printre oameni, şi cei ce sunt sfinţiţi, dintre oameni, sunt dintr-unul. Toţi coboară dintr-un singur om în ce priveşte trupul, toţi sunt dintr-unul. Astfel, în ce priveşte aspectul uman, natura lui Hristos este cu siguranţă natura noastră.
Să privim acum la celălalt aspect, pentru a obţine o ilustraţie a unicităţii lui, ca să putem vedea forţa acestei expresii care spune că El şi noi suntem cu toţii dintr-unul.
Celălalt aspect este, după cum apare în primul capitol din Evrei, faptul că El are natura lui Dumnezeu. Numele de Dumnezeu pe care îl poartă Îi aparţine în virtutea existenţei Sale, Îi aparţine prin moştenire. După cum acest Nume Îi aparţine pentru că există şi tot aşa de sigur după cum e sigur că există, şi pentru că Îi aparţine prin natură, este cert că natura Sa este natura lui Dumnezeu.
În primul capitol din Ioan, primul verset, este scris de asemenea: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu”. Cuvântul „cu” nu exprimă aşa de bine realitatea subiectului ca alt cuvânt. Traducerea germană redă cuvântul care defineşte mai clar ceea ce este exprimat în limba greacă. Aceasta spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era din Dumnezeu”. Aceasta este adevărat. Termenul din limba greacă este acelaşi cu cel care exprimă faptul că mâna mea dreaptă este din mine, din trupul meu. De aceea, în mod literal, în greacă se spune că la început „Cuvântul era Dumnezeu”
Realitatea acestui aspect ilustrează realitatea naturii Lui în celălalt aspect. Căci, după cum, în ce priveşte latura divină, El era din Dumnezeu, având natura lui Dumnezeu şi fiind în mod real Dumnezeu, tot aşa în ce priveşte latura umană, El este din om, având natura omului, şi este om în mod real.
Observaţi versetul 14 din primul capitol din Ioan: „şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi”. Este aceeaşi poveste pe care am citit-o şi în primele două capitole din Evrei. „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era din Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” – trup cu carne şi sânge ca ale noastre.
Despre ce fel de trup este vorba? Care este singurul fel de trup pe care lumea îl cunoaşte? Acel fel pe care îl aveţi şi voi şi eu. Lumea aceasta nu cunoaşte altfel de trup, altfel de carne umană, şi nici nu a cunoscut de când a apărut nevoia după venirea lui Hristos. De aceea, pentru că în această lume există doar acest fel de trup pe care îl avem şi aşa cum îl avem, este foarte adevărat că atunci când „Cuvântul S-a făcut trup”, S-a făcut un astfel de trup ca trupul nostru. Nu se putea altfel.
Ce fel de trup este, în sine, trupul nostru? Ce fel de carne? Să deschidem la Romani capitolul 8 şi să vedem dacă natura umană a lui Hristos o întâlneşte pe a noastră şi dacă este ca a noastră, fiind carne păcătoasă. Romani 8:3: „ce nu putea să facă Legea întrucât era slăbită datorită cărnii, Dumnezeu trimiţând pe singurul Său Fiu” a făcut (eng.).
Era ceva ce Legea nu putea să facă, şi acel ceva l-a făcut Dumnezeu, trimiţând pe unicul Său Fiu. De ce nu putea Legea să facă ceea ce dorea şi ceea ce se cerea? Era slăbită datorită cărnii. Problema era în carne. Aceasta era cea care făcea ca Legea să dea greş în ceea ce priveşte scopul ei cu omul. Apoi Dumnezeu a trimis pe Hristos să facă ceea ce Legea nu putea să facă. Dar Legea a dat greş în scopul ei din cauza cărnii şi nu datorită vreunei lipse în ea însăşi. De aceea Dumnezeu trebuia să-L trimită pe Hristos în ajutorul cărnii şi nu în ajutorul Legii. Dacă Legea ar fi fost în ea însăşi prea slabă pentru a-şi realiza intenţia atunci, pentru a se rezolva problema, ar fi trebuit să se remedieze Legea. Dar problema este la carne, de aceea El trebuia să aducă un remediu cărnii.
Este adevărat că în zilele noastre, izvorând din vrăjmăşia care este împotriva lui Dumnezeu şi care nu se supune şi nici nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu, se spune că Legea nu şi-a putut atinge scopul şi Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pentru a slăbi Legea, astfel încât carnea să poată răspunde cerinţelor Legii. Dar dacă eu sunt slab şi tu eşti tare, iar eu am nevoie de ajutor, nu mă ajută cu nimic faptul că şi tu devii la fel de slab ca mine; eu rămân tot aşa de slab şi neajutorat ca înainte. Nu e de nici un folos acest fel de a proceda. Dar dacă eu sunt slab iar tu eşti tare şi poţi să-mi dai din tăria ta, aceasta mă ajută. Legea, în sine, era destul de tare, dar scopul ei nu a putut fi împlinit în slăbiciunea cărnii. De aceea Dumnezeu, pentru a suplini lipsa, trebuia să aducă tărie cărnii slăbite. El a trimis pe Hristos pentru a satisface această nevoie şi de aceea Hristos trebuia să facă în aşa fel încât să poată fi adusă tărie cărnii noastre, pe care o avem şi noi astăzi, pentru ca scopul Legii să poată fi împlinit în carnea noastră. Este scris că „Dumnezeu a trimis pe Însuşi Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase” pentru ca „neprihănirea Legii să poată fi împlinită în noi care umblăm nu după îndemnurile cărnii ci după Duhul”. Romani 8:3-4 (eng.).
Să nu aveţi o înţelegere greşită a termenului „asemănare”. Aceasta nu se referă la formă, nu este vorba de o fotografie; nu este vorba de asemănare în sensul unei imagini, ci este asemănare în sensul de a fi asemenea cu adevărat. Termenul „asemănare” aici, nu redă acelaşi gând ca în capitolul doi din Filipeni, unde este vorba de înfăţişare, formă, sau asemănare în ce priveşte forma, ci aici, este vorba despre asemănarea în natură, de asemănarea cu carnea aşa cum este ea în sine. Dumnezeu L-a trimis pe unicul Său Fiu într-un astfel de trup care este asemenea cărnii păcătoase. Şi pentru a fi exact ca şi carnea păcătoasă, trebuia să fie carne păcătoasă; pentru a fi făcut în totul trup, aşa cum sunt trupurile în această lume, El trebuia să aibă acelaşi fel de carne care există în lumea aceasta, acelaşi fel de carne pe care o avem şi noi, şi care este carne păcătoasă. Aceasta ne este transmis de cuvintele „asemănarea cărnii păcătoase” (eng.), „o fire asemănătoare cu a păcatului”.
Acest fapt este arătat şi în Evrei 2:9-10: „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai pe jos de îngeri” – dar nu doar în starea în care a fost creat omul mai pe jos de îngeri.
Omul a fost fără păcat când Dumnezeu l-a făcut cu puţin mai pe jos de îngeri. Carnea pe care o avea atunci era neatinsă de păcat. Dar omul a căzut din acel loc şi din acea stare şi carnea lui a devenit păcătoasă, afectată de păcat.
Acum , Îl vedem pe Isus, pe Cel care a fost făcut cu puţin mai pe jos decât îngerii, însă nu cum a fost creat omul la început cu puţin mai pe jos de îngeri, ci aşa cum a ajuns omul de când a păcătuit, fiind încă şi mai pe jos de îngeri. În această stare Îl vedem pe Isus. Să citim despre aceasta: „Îl vedem pe Isus, pe Cel care a fost făcut cu puţin mai pe jos de îngeri”.
De ce a fost făcut astfel? „Din pricina morţii pe care a suferit-o”. Isus a fost făcut cu atât mai pe jos decât îngerii cu cât este omul mai pe jos de când a păcătuit şi a devenit supus morţii. Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, (…) ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, care voia să ducă (pentru a duce – eng.) pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor”.
Deoarece El a devenit supus suferinţei şi morţii, aceasta demonstrează cu suficientă putere că acel punct mai pe jos de îngeri în care a coborât Isus, în care stă şi în care „Îl vedem”, este acel punct în care a coborât omul când, în păcat, a coborât mai jos de starea în care l-a creat Dumnezeu – mai jos decât cu puţin mai pe jos de îngeri.
Versetul şaisprezece: „Într-adevăr, El nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci S-a îmbrăcat în sămânţa lui Avraam”. El nu a îmbrăcat natura îngerilor ci natura lui Avraam. Dar singura natură a lui Avraam şi a seminţei lui Avraam este natura umană.
Şi iarăşi. „Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. În câte lucruri? În toate lucrurile. Aşa că, în natura Sa umană, nu este nici un pic de diferenţă între El şi voi.
Să citim versetul şi să îl studiem mai profund. Aş vrea să observăm că ne putem sprijini doar pe el. Să o luăm de la capăt. Toţi „sunt dintr-unul”. El S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii în acelaşi fel în care şi noi suntem părtaşi sângelui şi cărnii. El nu a luat asupra Lui natura îngerilor ci sămânţa, natura lui Avraam. De aceea, prin urmare – din aceste motive – a trebuit… Ce a trebuit? „A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. Cine sunt fraţii Săi? Omenirea. Toţi „sunt dintr-unul”, de aceea Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi. Pentru că noi suntem cu toţii dintr-unul, Lui nu-I este ruşine să vă numească, pe voi şi pe mine, fraţi. De aceea „a trebuit ca El să fie făcut ca fraţii Săi, în toate lucrurile” (eng.).
Aşadar, când a fost pe pământ, în natura Sa umană a fost în ceva diferit de felul în care sunteţi voi în natura voastră umană, în seara aceasta? (Câţiva răspund: „Nu.”) Aş fi vrut ca toţi din sală să spună „nu”, cu voce tare. Sunteţi prea timizi. Cuvântul lui Dumnezeu spune că este aşa, iar noi trebuie să spunem că aşa este, deoarece în acest unic fapt este mântuire. De fapt, nu este destul să spunem doar atât ci, mântuirea lui Dumnezeu pentru fiinţele umane stă în acest unic fapt. Nu trebuie să ne sfiim să afirmăm aceasta. În aceasta stă mântuirea noastră, şi până când nu o găsim aici, nu suntem siguri de mântuirea noastră. Aceasta este realitatea. „A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” De ce? „Ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. Nu vă daţi seama că mântuirea noastră stă tocmai în aceasta? Tocmai în poziţia în care a venit Hristos la noi? El a venit la noi exact acolo unde suntem noi ispitiţi şi a fost făcut ca noi exact acolo unde suntem ispitiţi, şi acesta este locul unde ne întâlnim cu El – Mântuitorul cel viu împotriva puterii ispitei.
Acum, versetul 14 din capitolul patru din Evrei:
„Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”.
El nu ar fi putut să fie ispitit în toate lucrurile ca mine dacă nu ar fi fost în toate lucrurile ca mine. De aceea a trebuit să fie făcut în toate lucrurile ca mine, dacă voia să mă ajute acolo unde am nevoie de ajutor. Ştiu că în natura mea umană am nevoie de ajutor. Şi, oh, exact aici Îl găsesc! Slavă Domnului! În această natura umană a venit Hristos, şi aici este ajutorul meu.
„Noi nu avem un Mare Preot care să nu poată fi atins (eng.)” – sunt două negaţii. Nu avem un Mare Preot, care să nu poată fi atins. Cum este dacă spunem aceasta la modul afirmativ? Noi avem un Mare Preot care poate să fie atins de simţirea infirmităţilor noastre (eng.) – infirmităţile mele, ale voastre, ale noastre. Simte El infirmităţile mele? Da. Simte infirmităţile tale? Da. Ce este o infirmitate? Defect, şovăială, slăbiciune – este destul de expresiv. Avem multe slăbiciuni. Cu toţii avem multe. Noi ne simţim slăbiciunile. Dar, slavă Domnului, este Cineva care le simte de asemenea. Şi nu numai că le simte ci este atins de simţirea lor. Acest cuvânt „atins” spune mai mult decât faptul că ajunge până la El simţul slăbiciunilor noastre, şi că le simte aşa cum le simţim noi. Le simte cum le simţim noi, este adevărat, dar mai mult decât atât, El este „atins”, este afectat, plin de simpatie. Este atins în iubire, este afectat în simpatie, şi ne vine în ajutor. Toate acestea sunt cuprinse în cuvintele „atins de simţământul infirmităţilor noastre”. Mulţumim Domnului pentru un astfel de Mântuitor!
Dar, repet, nu putea fi ispitit în toate lucrurile ca mine, decât dacă era în toate lucrurile ca mine. El nu putea să simtă cum simt eu, decât dacă era acolo unde sunt eu. Cu alte cuvinte, nu putea fi ispitit în toate lucrurile aşa cum sunt ispitit eu, şi să simtă cum simt eu, decât dacă era eu însumi. Cuvântul lui Dumnezeu spune „în toate lucrurile ca şi noi”.
Să mergem mai departe cu acest gând. Există lucruri care pot să aibă o atracţie puternică asupra voastră, fiind o mare ispită pentru voi, dar care pentru mine nu sunt decât ca un zefir într-o zi de vară. Altceva poate să mă atragă pe mine cu putere, chiar să mă doboare, în timp ce pe voi nu vă afectează deloc. Ceea ce ispiteşte teribil pe unul, pe celălalt nu-l afectează. Aşa că, pentru a mă ajuta, Isus trebuie să fie în acel loc în care să poată simţi ce simt eu, şi să poată fi ispitit în toate lucrurile în care pot fi ispitit eu, cu orice putere a ispitei. Dar, pentru că ceea ce mă ispiteşte pe mine, se poate ca pe voi să nu vă afecteze deloc, şi pentru că ceea ce vă afectează pe voi s-ar putea ca pe mine să nu mă afecteze, Hristos trebuia să stea în locul în care sunt eu şi în cel în care sunteţi voi, aşa încât să se întâlnească cu toate ispitele mele şi cu toate ispitele voastre. El trebuia neapărat să simtă tot ceea ce apare în calea voastră şi care pe mine nu mă atinge, precum şi tot ceea ce întâlnesc eu dar care pe voi nu vă atinge. El trebuia să ia şi locul meu şi locul vostru. Aşa este.
Dar mai sunt şi alte persoane. Există lucruri care le pot ispiti într-atât încât să le dărâme, dar care nu mă vor afecta nici pe mine, nici pe voi. Aşa că Isus trebuia să ia toate simţămintele şi natura mea, a voastră şi a celorlalţi oameni de asemenea, astfel încât să poată fi ispitit în toate lucrurile aşa cum sunt eu ispitit, în toate lucrurile aşa cum sunteţi voi ispitiţi şi în toate lucrurile aşa cum sunt ceilalţi oameni ispitiţi. Iar când eu, voi şi ceilalţi suntem luaţi în El, cât de mult cuprinde El? Întreaga speţă umană.
Exact acesta este adevărul. Hristos a fost în locul şi a avut natura întregii rase umane. În El se întâlnesc toate slăbiciunile omenirii, aşa că orice om de pe pământ, ce poate fi ispitit, găseşte în Isus Hristos putere împotriva ispitei. Pentru orice suflet există în Hristos biruinţă împotriva oricărei ispite şi eliberare de sub puterea ei. Acesta este adevărul.
Să privim o altă faţă a acestui adevăr. Există cineva în lume – Satana, dumnezeul acestei lumi – interesat să fim ispitiţi cât de mult posibil, însă el nu e nevoit să folosească prea mult din timpul său şi nici din puterea lui ispitindu-ne, pentru a ne face să cedăm.
Acesta a lucrat, străduindu-se foarte mult, pentru a-L face pe Isus să cedeze ispitei. A încercat asupra lui Isus orice ispită pe care putea să o aducă asupra mea spre a mă face să păcătuiesc, şi a încercat în zadar. A eşuat total în încercarea de a-L face pe Isus să consimtă la păcat, măcar într-o singură ispită cu care aş putea fi ispitit eu vreodată.
A încercat, de asemenea, asupra lui Isus otice ispită cu care v-a încercat vreodată pe voi sau pe care o poate încerca asupra voastră spre a vă face să păcătuiţi. Şi din nou a dat greş. Este vorba despre ispitele mele şi ale voastre. Isus a învins în toate ispitele şi pentru mine şi pentru voi.
După ce L-a ispitit pe Isus cu toate ispitele cu care vă ispiteşte pe voi şi pe mine, după ce a încercat fără să reuşească, i-au rămas şi alte ispite cu care să-L ispitească. Mai avea ispitele cu care îi ispiteşte pe ceilalţi oameni spre a-i face să cadă. Satana le-a încercat şi pe acestea, având şi de data aceasta nereuşită totală.
Astfel, Satana a avut şi a adus asupra lui Isus toate ispitele cu care mă ispiteşte pe mine, toate ispitele cu care vă ispiteşte pe voi şi toate ispitele cu care îi ispiteşte pe ceilalţi oameni. În concluzie, a încercat asupra lui Isus orice ispită care e cu putinţă să apară în cineva dintre oameni.
Satana este autorul tuturor ispitelor; el a trebuit să aducă asupra lui Isus orice ispită pe care era capabil să o inventeze. Şi în fiecare încercare a dat greş. Slavă Domnului!
Mai mult decât atât: nu doar că a trebuit să-şi încerce asupra lui Isus toate ispitele cu care mă ispiteşte pe mine, dar a trebuit să le încerce asupra Lui cu o putere de ispitire mult mai mare decât cea pe care o exercită asupra mea. Satana niciodată nu a trebuit să se străduiască prea tare şi nici nu a fost nevoit să încerce prea mult din puterea ispitei ca să mă facă să cedez. Însă acele ispite cu care m-a ispitit făcându-mă să păcătuiesc, sau cu care mă va ispiti spre a mă face să păcătuiesc, cu acele ispite L-a ispitit pe Isus, dar a trebuit să o facă cu o putere de ispitire mult mai mare decât o face asupra mea. A trebuit să-şi exercite asupra Lui toată puterea ispitei pe care o deţine – diavolul – şi a dat greş. Mulţumim Domnului! Astfel, în Hristos sunt liber.
Satana a fost nevoit să-şi exercite asupra lui Isus toate ispitele cu care v-a ispitit sau cu care vă va ispiti vreodată, şi le-a exercitat cu toată puterea pe care o are, şi din nou a dat greş. Slavă Domnului! Aşadar voi sunteţi liberi în Hristos. De asemenea L-a ispitit pe Isus cu orice ispită cu care îi poate atinge pe ceilalţi oameni, la fel cu toată puterea lui satanică, şi din nou a eşuat. Slavă Domnului! În Hristos şi ceilalţi oameni sunt liberi.
Satana a trebuit să-L ispitească pe Isus cu orice ispită cu care poate fi ispitit omul vreodată, şi a eşuat. A trebuit să-şi folosească în ispitirea lui Isus toată cunoştinţa şi toată viclenia de care este capabil. Fără succes. De asemenea a trebuit să-şi exercite toată puterea în fiecare ispită, dar a fost învins.
Observăm astfel un întreit eşec, o înfrângere completă a diavolului din toate punctele de vedere. În prezenţa lui Hristos, Satana este complet învins şi, în Hristos, noi suntem biruitori asupra Satanei. Isus a zis: „vine stăpânitorul lumii acesteia, dar nu are nimic în Mine (eng.)”. În Hristos noi scăpăm de el. În Hristos găsim că Satana este un duşman cu totul învins şi cu totul epuizat.
Aceasta nu înseamnă că noi nu mai avem de luptat. Dar înseamnă că, şi trebuie să o spunem cu hotărâre şi cu bucurie, în Hristos noi luptăm lupta biruinţei. În afara lui Hristos – luptăm, dar avem doar înfrângere. În El biruinţa noastră este desăvârşită şi în El suntem desăvârşiţi în toate lucrurile. Dar nu uitaţi expresia: în El!
Aşadar, deoarece Satana şi-a epuizat toate ispitele pe care le cunoaşte, precum şi toată puterea de ispitire, cum este el? În prezenţa lui Hristos, cum este? Fără putere. Dacă, atunci când ne găseşte în Hristos, vrea să ne atingă şi să ne rănească, cum este el? Fără putere. Lăudaţi-L şi slăviţi-L pe Domnul!
Să ne bucurăm de acest adevăr, să ne bucurăm pentru că în El suntem victorioşi; în El suntem liberi; în El Satana este fără putere faţă de noi. Să fim plini de mulţumire pentru aceasta! În El suntem desăvârşiţi!