Textul cu care ne-am ocupat seara trecută va fi obiectul studiului nostru pe parcursul mai multor lecţii ce vor urma. De aceea, dacă trecem pe lângă vreo parte a textului şi observaţi că nu a fost explicată sau nici măcar amintită, aduceţi-vă aminte că nu am terminat încă studiul acestui text şi că fiecare fragment va fi amintit la locul său. Efeseni2: 13-18:
„Dar acum, În Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia … ca să facă pe cei doi (din cei doi), un singur om nou, făcând astfel pace”.
În acest fel a făcut pace. Pacea a fost făcută, şi numai în acest fel a fost făcută. Şi totul a fost făcut „în El Însuşi”. El a făcut această pace „ca să poată împăca pe cei doi (Iudei şi Neamuri) cu Dumnezeu într-un singur trup prin cruce, „prin care a ucis vrăjmăşia (eng.)”. Textul spune „prin cruce”. Nota spune „a ucis vrăjmăşia în El Însuşi”; traducerea germană spune „a omorât vrăjmăşia prin El Însuşi”; „El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”.
Aş vrea iarăşi să menţionez ceea ce am amintit aseară pe scurt, că aici este luată în discuţie separarea, vrăjmăşia, care exista între Iudei şi Neamuri. Într-adevăr, aici este vorba despre distrugerea acestei separări şi vrăjmăşii, este studiată şi explicată îndepărtarea ei, fiind relatate de asemenea mijloacele prin care este înlăturată şi distrusă. Aşa cum am spus însă, seara trecută, Hristos nu şi-a petrecut timpul să-i convingă pe Iudei şi pe cei dintre Neamuri să se împace între ei. El nu a început prin a căuta să-i facă să ajungă la înţelegere, să înlăture diferenţele, să o ia de la capăt, căutând să facă mai bine şi să uite ce a trecut şi este bun dus. Nu a petrecut nici măcar două minute cu aşa ceva, şi chiar dacă ar fi petrecut zece mii de ani nu ar fi făcut nici un bine, deoarece separarea, vrăjmăşia ce se manifesta între ei era doar consecinţa, rodul vrăjmăşiei care exista între ei şi Dumnezeu.
De aceea, pentru a distruge cu eficienţă tot pomul cel rău împreună cu roadele lui, printre care sunt şi acestea, El a distrus rădăcina răului prin faptul că a desfiinţat duşmănia dintre ei şi Dumnezeu. Şi pentru că a făcut aşa „El a venit şi a vestit vestea cea bună: pace vouă care eraţi departe şi celor ce sunt aproape” (greacă).
Versetul 13: „Acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul”. Este adevărat că Isus a făcut unul din Iudeu şi Neamuri, dar mai întâi a făcut un alt unul, pentru ca aceştia doi, Iudeul şi cel dintre Neamuri, să poată fi una, şi înainte ca ei să poată fi făcuţi una. De aceea, aceşti „doi” din acest verset, care au fost făcuţi una, nu sunt cei „doi” din versetul 18. În versetul 13 cei „doi” sunt Dumnezeu şi omul care este despărţit de Dumnezeu fie că este aproape, fie că este departe.
De aceea, mai întâi El este pacea noastră care din doi, din Dumnezeu şi om, a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care despărţea pe om de Dumnezeu, şi a desfiinţat în trupul Său vrăjmăşia. Acea vrăjmăşie pe care a înlăturat-o este vrăjmăşia care este în om împotriva lui Dumnezeu, care nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Această vrăjmăşie a înlăturat-o pentru ca El, în El Însuşi, să poată face din cei doi un singur om nou, făcând astfel pace.
Omul cel nou nu este făcut din doi oameni care sunt în afară, ci este făcut din Dumnezeu şi din om. La început omul a fost făcut „după chipul lui Dumnezeu” Aceasta înseamnă mai mult decât doar forma lui Dumnezeu. Dacă cineva ar fi privit la om, ar fi fost condus să se gândească la Dumnezeu. Omul reflecta imaginea lui Dumnezeu, Dumnezeu era sugerat oricui ar fi privit omul. Dumnezeu şi omul erau una (unul – eng). Dumnezeu şi omul ar fi rămas pentru totdeauna una, dacă omul nu şi-ar fi plecat urechea spre Satana şi nu ar fi primit mintea lui care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Acea minte, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, când a fost primită de către om, l-a separat de Dumnezeu. Acum erau doi, nu mai erau unul. Apoi, fiind separat de Dumnezeu şi în păcat, Dumnezeu nu mai putea veni la om El Însuşi, căci omul nu poate suporta slava neacoperită a prezenţei Sale. „Dumnezeu este un foc mistuitor” pentru păcat, de aceea, dacă Dumnezeu ar fi stat cu omul în acea stare a eu-lui omenesc, nu ar fi făcut altceva decât să-l mistuie.
Oamenii aflaţi în păcat nu pot da faţă direct cu Dumnezeu şi să mai rămână în viaţă. Acest fapt este arătat în Apocalipsa 6:13-17. În ziua cea mare când cerul se va strânge ca o carte de piele pe care o faci sul, când faţa lui Dumnezeu va fi văzută de toţi cei răi de pe pământ, „împăraţii pământului, domnitorii, căpeteniile oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi” se ascund în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi zic munţilor şi stâncilor: „cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mânie Lui, şi cine poate sta în picioare?” Un om care se află în păcat, omul în sine cu eu-l lui, la întâlnirea cu Dumnezeu va dori mai bine să cadă un munte peste el decât să strălucească peste el slava neacoperită a lui Dumnezeu.
De aceea, ca Dumnezeu să poată ajunge la om, să fie unit din nou cu el, ca Dumnezeu să poată fi descoperit iarăşi omului, şi ca omul să poată fi din nou repus în poziţia pentru care a fost creat, Isus S-a dat pe Sine Însuşi şi Dumnezeu S-a manifestat în El, având slava acoperită de trupul omenesc, ca omul, omul păcătos, să poată privi la El şi să trăiască. În Hristos omul Îl poate întâlni pe Dumnezeu şi să trăiască, deoarece în Hristos slava lui Dumnezeu este acoperită, modificată în aşa fel ca omul păcătos să nu fie mistuit. Tot ce este Dumnezeu, este în Hristos căci „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Când Hristos a venit pentru a-l readuce pe om la Dumnezeu, a învelit slava strălucitoare, mistuitoare, în aşa fel ca oamenii să poată privi la Dumnezeu aşa cum este El în toată slava Sa în Isus Hristos, şi să trăiască. În timp ce în afara lui Hristos, în el însuşi, singur, nici un om nu-L poate privi pe Dumnezeu şi să trăiască, în Hristos, în afara lui însuşi, nici un om nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi să nu trăiască. În Hristos a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a trăi, căci în El este viaţa şi viaţa este lumina oamenilor.
Dumnezeu şi omul au fost despărţiţi de vrăjmăşie, dar Hristos se aşează între ei şi în El se întâlneşte omul cu Dumnezeu. Iar când omul şi Dumnezeu se întâlnesc în Hristos, atunci cei doi sunt unul, şi acesta este omul cel nou. Şi „astfel”, şi numai astfel, este făcută pacea. Astfel, în Hristos, Dumnezeu şi omul sunt făcuţi unul (made at one – eng.), în consecinţă Hristos este punerea-laolaltă (at-one-ment – eng.) a omului cu Dumnezeu. În limba engleză este at-one-ment, a face una. Dacă uniţi silabele obţinem că El este „the atonement”, adică ispăşirea. Oh, Domnul Hristos S-a dat pe Sine şi în El Însuşi a distrus vrăjmăşia pentru a face, în El Însuşi, din cei doi – Dumnezeu şi om – un singur om nou, făcând astfel pace.
Să-i vedem acum pe ceilalţi „doi” din versetul 16. „Şi a împăcat pe cei doi (Iudei şi Neamuri) cu Dumnezeu într-un singur trup”. Care este trupul în care El, Hristos, îi împacă „pe cei doi” cu Dumnezeu? Trupul Lui, desigur. Trupul Lui, în care a făcut împăcarea, „prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe”, Neamurilor, şi „celor ce erau aproape”, adică Iudeilor.
Iudeii erau aproape „din pricina părinţilor lor”. Prin ei înşişi, pe baza meritelor lor, Iudeii erau despărţiţi de Dumnezeu şi la fel de departe ca Neamurile. Dar Dumnezeu făcuse anumite făgăduinţe părinţilor lor, ei fiind iubiţi din pricina părinţilor lor. Ei erau avantajaţi de faptul că aveau „înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele”. În acest sens, din acest motiv, erau aproape. Şi El a venit să le vestească pacea celor ce erau aproape; ei aveau nevoie să le fie vestită pacea.
Astfel „prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”.
Să urmărim puţin expresia care spune că vrăjmăşia este distrusă în El Însuşi.
„În trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia” – a ucis vrăjmăşia în El Însuşi. În El Însuşi, făcut din cei doi, făcând astfel pace. Totul este în El. Nimeni nu poate beneficia de acest fapt decât în El. Dacă sunt persoane în audienţă cărora aceasta li se pare neclar, care vor spune „nu văd aşa”, şi care vor sta în afara Lui, crezând că pot obţine aceste lucruri din El în afara Lui, acestora le voi spune că niciodată nu le pot obţine în acest fel. Nu au fost făcute astfel. Au fost făcute în El, nu în afara Lui. Numai în El pot fi cunoscute şi în afara Lui, nu. Predaţi-vă Lui, cedaţi înaintea Lui, scufundaţi-vă eu-l în El, şi atunci totul vă va fi limpede. Numai în El s-au făcut şi numai în El pot fi cunoscute. Vom studia în cele ce urmează cum au fost făcute în El. Apoi, cunoscând aceasta, vom şti cum sunt făcute pentru fiecare dintre noi în El.
Mai întâi de toate, aş dori să vă solicit o atenţie deosebită asupra expresiei „în El”. Această expresie nu este folosită în Scriptură, şi nici eu nu vreau să o folosesc astfel, ca şi cum „în El” este ca într-un recipient sau într-un rezervor la care mergem să scoatem ce avem trebuinţă şi apoi punem pe noi, sau aplicăm la noi. Nu, nu, nu! Nu aşa stau lucrurile. Nu putem obţine nimic astfel. Nu este vorba de un rezervor la care mergem, scoatem ce dorim şi apoi ne bucurăm aplicând acel lucru la noi, şi zicând : „acum îl am”.
Nu. Acel lucru se află în El, şi noi înşine trebuie să fim în El pentru a-l putea avea. Noi înşine trebuie să ne scufundăm în El. Eu-l nostru trebuie să se piardă în El. Atunci El ne are. Doar în El se întâmplă aceasta. Ceea ce căutăm găsim doar în El. Şi chiar atunci, dacă vrem să obţinem, putem numai dacă dispărem în El. Niciodată să nu ne gândim să mergem în El, să găsim acolo ceea ce dorim, să scoatem afară din El şi să folosim noi înşine. De aceea, acolo unde Scriptura foloseşte termenul „în El”, însemnătatea este doar aceasta, întotdeauna. Totul este în El, şi noi obţinem totul fiind noi înşine în El.
Mulţi oameni greşesc aici. Ei spun „o, eu cred în El. Ştiu că aceasta se află în El şi că o obţin de la El” Apoi încearcă să ia acel ceva de la El şi socotesc că este al lor. Apoi, foarte curând ajung să fie foarte satisfăcuţi de faptul că sunt neprihăniţi, sunt sfinţi, şi ajung chiar ca, în cele din urmă, după părerea lor, să fie siguri că sunt desăvârşiţi, că nu mai pot păcătui, ba chiar nici nu mai pot fi ispitiţi. O astfel de viziune nu poate să aducă decât astfel de rezultate, deoarece totul este făcut în afara Lui. Iar cei care fac totul sunt ei înşişi.
Dar nu aceasta este calea. Aceasta este calea eu-lui, fiind în afara lui Hristos. Şi „fără Mine”, adică în afara Lui, „nu puteţi face nimic”, pentru că voi înşivă nu sunteţi nimic. În El este totul şi numai în El. Numai dacă suntem în El putem să avem sau să beneficiem de ceea ce avem nevoie. Scripturile lămuresc aceasta foarte clar. Am găsit că e bine să fac aceste explicaţii pentru ca în studiile care vor urma, referitor la ce s-a făcut în El şi la faptul că ce este dat este dat în El, să nu facem greşeala de a crede că aceea trebuie să găsim în El şi să luăm de acolo pentru noi. Nu. Noi trebuie să mergem la El pentru a primi acel lucru. Lucrul acela se află acolo, şi când mergem la El trebuie să intrăm în El prin credinţă şi prin Duhul lui Dumnezeu, să rămânem acolo şi întotdeauna „să fim găsiţi în El”. Fil.3:9.
Să deschidem acum la cartea către Evrei de unde vom studia primele două capitole pentru tot restul acestei lecţii. Întrebarea care se pune este: cum a distrus Domnul Hristos această vrăjmăşie „în trupul Lui”, „în El Însuşi”. Voi spune mai întâi care sunt argumentele în ambele capitole, pentru a putea cuprinde cele două capitole în timpul scurt care ne-a mai rămas.
În aceste două capitole unicul mare gând este contrastul dintre Hristos şi îngeri. Nu vreau să spun că aceasta e tot ce cuprind cele două capitole, dar acesta este unicul gând ce se află deasupra tuturor celorlalte.
În primul capitol şi până la al cincilea verset din capitolul doi se vede primul contrast; în cel de al doilea capitol, de la al cincilea verset până la sfârşitul capitolului, este al doilea contrast.
În primul capitol şi în primele cinci versete din al doilea, contrastul este între Hristos şi îngeri, Hristos fiind cu atât mai presus de îngeri cu cât Dumnezeu este mai presus de ei, deoarece El este Dumnezeu. În al doilea capitol, de la versetul cinci înainte, se vede contrastul dintre Hristos şi îngeri, dar Hristos este descris aici cu atât mai prejos de îngeri cu cât omul este mai prejos decât îngerii, deoarece Hristos a devenit om.
Aceasta este schiţa celor două capitole. Acesta este pe scurt subiectul. Haideţi să citim capitolul:
„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”.
Sau cum apare în traducerea germană „ţine toate lucrurile prin Cuvântul Lui plin de putere”. Aceasta ne dă o altă perspectivă; nu doar prin cuvântul puterii Lui, ci El conduce toate lucrurile, le ţine în existenţă prin Cuvântul Lui plin de putere. Ne putem opri un moment asupra acestei declaraţii unice. Cât de multe lucruri sunt susţinute prin Cuvântul Său? Toate lucrurile. Lumea? Da. Soarele? Da. Toate stelele cerurilor? Da. Acelaşi cuvânt care le-a creat le menţine şi în existenţă? Da. Ne numărăm şi noi printre aceste „toate lucrurile”? Cu siguranţă că da. Vă susţine El prin cuvântul Său cel plin de putere? Acesta este singurul fel în care El susţine totul.
Aţi fost îngrijoraţi vreodată în viaţă, când v-aţi trezit dimineaţa la răsăritul soarelui, de teamă că soarele va cădea din locul său înainte de amiază sau înainte de apus? Oh, nu. Aţi fost îngrijorat, când v-aţi trezit, de teamă că voi, ca creştini, veţi cădea înainte de apusul soarelui? Ştiţi că aţi fost. De ce nu vă îngrijoraţi pentru soare ca să nu cadă din locul lui înainte de apus, de ce nu vă îngrijoraţi că s-ar putea desprinde din locul lui căzând, aşa cum vă îngrijoraţi pentru voi înşivă gândind că veţi cădea? Sigur că nimeni nu îşi pune astfel de întrebări tulburătoare cu privire la soare. El tot timpul este la locul lui şi va rămânea acolo.
Dar este foarte corect ca creştinul să se întrebe de ce nu se abate soarele de la locul lui. Iar răspunsul este: „Cuvântul cel plin de putere” al lui Isus Hristos ţine soarele la locul lui şi îl face să-şi urmeze traseul. Şi tot aceeaşi putere este cea care îl susţine pe cel care crede în Isus. Acelaşi cuvânt trebuie să îl susţină pe cel ce crede în Isus, şi credinciosul în Isus trebuie să creadă că cuvântul va face aceasta tot aşa de sigur cum susţine şi soarele sau luna. Acelaşi cuvânt atotputernic îl menţine pe creştin pe traseul creştinului, exact acelaşi cuvânt care menţine soarele pe traiectoria lui. Acel creştin care îşi va pune încrederea în acel cuvânt care trebuie să îl susţină, aşa cum se încrede în acel cuvânt care susţine soarele, va descoperi că acest cuvânt îl susţine aşa cum susţine soarele.
Dacă veţi medita la acest verset mâine dimineaţă când vă veţi trezi, veţi şti că Dumnezeu susţine soarele. Nu va fi nici o mirare pentru voi acest fapt; veţi crede că El face aceasta şi nu veţi privi cu îngrijorare spre soare, verificând dacă nu cumva cade din locul lui. Nu. Veţi merge pur şi simplu la munca voastră, cu mintea preocupată de acea muncă, şi veţi lăsa grija susţinerii soarelui cu totul în seama lui Dumnezeu, căruia îi aparţine. De asemenea, mâine dimineaţă când vă veţi trezi, credeţi că exact acelaşi cuvânt atotputernic vă susţine aşa cum face cu soarele. Lăsaţi şi aceasta în grija lui Dumnezeu şi mergeţi la lucrarea voastră cu toată puterea şi cu toată mintea concentrată asupra lucrării. Lăsaţi pe Dumnezeu să se îngrijească de lucrarea Lui şi preocupaţi-vă mintea cu ceea ce v-a dat vouă să faceţi. Slujiţi astfel lui Dumnezeu „cu toată mintea (cu tot cugetul)”. Noi nu ne putem ţine pe noi înşine să nu cădem. Noi nu ne putem susţine singuri. El nu ne-a dat nouă să facem aceasta.
Aceasta nu contrazice textul care spune: „cine crede că stă în picioare, să ia seama ca să nu cadă”, deoarece omul se bizuieşte pe faptul că Dumnezeu îl susţine şi nu depinde de propriile lui eforturi. Iar cel care păstrează în minte în mod constant gândul că Dumnezeu îl susţine şi că el însuşi are nevoie să fie susţinut, nu se va lăuda niciodată cu capacitatea lui de a sta în picioare. Dacă eu ar trebui să fiu transportat aici, în această sală, fiind cu totul neajutorat, şi dacă ar trebui ca doi sau trei fraţi să stea lângă mine să mă susţină, nu ar fi prea potrivit să zic: „vedeţi că pot sta în picioare?”. Nu voi sta deloc. Nu voi putea sta în picioare. Chiar în clipa în care ei şi-ar slăbi susţinerea, aş cădea.
Exact aşa este şi cu creştinul. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre creştin: „dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său. Totuşi va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea”. Romani 14:4. Omul pe care Dumnezeu îl susţine, care se încrede în Dumnezeu pentru a fi susţinut şi care ştie că numai Dumnezeu îl face să stea – este imposibil ca un astfel de om să înceapă să spună: „acum stau în picioare, de aceea nu există nici un pericol ca eu să cad”. Există pericolul căderii omului în timp ce este susţinut de Dumnezeu? Sigur că nu. Acest pericol apare doar când el se retrage din mâna Domnului şi când începe să se susţină singur, ca apoi să se laude cu faptul că poate sta; în acest caz nu numai că există acest pericol, dar omul deja a căzut. Este deja căzut. Când se retrage din mâna Domnului, în mod obligatoriu cade.
„A făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”.
Când a şezut la dreapta lui Dumnezeu? Acum câtă vreme? De mult, cu mult timp în urmă, când a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer – acum aproape nouăsprezece secole. Dar observaţi că El a făcut curăţirea păcatelor, ne-a curăţat păcatele, înainte să se aşeze acolo. „Ne-a curăţat” – timpul trecut – „păcatele prin El Însuşi şi S-a aşezat” (eng.). Vă bucuraţi pentru aceasta? Vă bucuraţi pentru că v-a curăţat păcatele cu atâta timp în urmă? În El s-a făcut aceasta. În El găsim aceasta. Să-I mulţumim pentru că este aşa. Cuvântul o spune.
„Ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”? Şi iarăşi: „Eu îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu?” Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine! Şi despre îngeri zice: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”; pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci”.
Care este Numele Său? Cum Îl numeşte Tatăl? Dumnezeu. „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule”. Acesta este Numele Său. Cum a primit acest Nume? Versetul patru: „a moştenit un Nume mult mai minunat decât al” îngerilor. Atât voi cât şi eu am moştenit un nume. Fiecare dintre noi putem să avem câte patru sau cinci nume, dar un singur nume este moştenit şi acesta este numele tatălui nostru. Acest nume îl dobândim de îndată ce intrăm în existenţă şi pentru că existăm. Prin simplul fapt că existăm, avem acest nume; ne aparţine prin natură. Domnul Isus „a moştenit” acest Nume de „Dumnezeu”. Numele acesta Îi aparţine în virtutea existenţei Sale. Îi aparţine prin natură. Care este natura Lui? Natura lui Dumnezeu. El are Numele de Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu. El nu a fost altceva la început, ca apoi să primească acest nume spre a-L face ceea ce este, ci El a fost Dumnezeu şi a fost numit Dumnezeu pentru că este Dumnezeu.
„Toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate. Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus de tovarăşii Tăi”. Şi iarăşi: „La început Tu, Doamne, ai întemeiat pământul, şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate, dar Tu eşti acelaşi.”
În El nu este nici o schimbare. Observaţi legătura făcută în aceste cuvinte: „ele vor pieri”, „Tu rămâi”; ele „vor fi schimbate, dar Tu eşti acelaşi”. Pe când acestea pier şi trec, din El nu piere nimic – Tu rămâi. În timp ce acestea vor fi făcute sul şi schimbate, în El nu este nici o schimbare – Tu eşti acelaşi.
„Şi anii Tăi nu se vor sfârşi”. Şi căruia dintre îngeri i-a zis El vreodată: „şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale?” Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!”
Acesta este contrastul cel mare între Hristos şi îngeri. În ce poziţie este descris a fi Hristos în acest contrast? În poziţia Lui de Dumnezeu, iar îngerii I se închină. Dacă cuvântul unui înger s-a dovedit nezguduit, şi dacă cei ce l-au desconsiderat au primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă neglijăm cuvântul Celui care este mai presus de îngeri? Cum vom scăpa dacă neglijăm cuvântul lui Dumnezeu rostit prin El?
Să observăm celălalt contrast. Evrei 2:5:
„În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, despre care vorbim”.
Seara trecută am vorbit despre cele două lumi. Dumnezeu a zis că va pune vrăjmăşie între om şi Satana. Prin aceasta a dat omului şansa de a alege lumea pe care o doreşte. Noi am ales lumea viitoare. Această lume viitoare El nu a supus-o îngerilor; despre această lume este vorba. Lumea ce va veni, pe care noi am ales-o, nu este supusă îngerilor.
„Ba încă (dar – eng.), cineva, a făcut undeva următoarea mărturisire: „ce este omul, ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi?”
Care este scopul, care este forţa cuvântului „dar”, pus în acest loc? El nu a supus-o îngerilor, dar despre om El a zis aşa şi aşa. Sugerează acest fapt că El a supus-o omului? Ce credeţi? Să mai citim odată. „nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, despre care vorbim, dar” – ce fel de cuvânt este acest „dar”? Este o conjuncţie. O conjuncţie uneşte două părţi ale unei fraze. Acesta este însă un fel special de conjuncţie, este o conjuncţie disjunctivă. O joncţiune este o unire, conjuncţia uneşte, disjuncţia separă. Aici avem de-a face cu un cuvânt care uneşte şi separă în acelaşi timp. Este o conjuncţie pentru că uneşte propoziţiile, este o disjuncţie pentru că separă ideile care există în cele două părţi ale frazei.
Mulţi oameni zic. „eu cred Biblia, dar…”; „da, cred că Domnul iartă păcatele, dar…”; „da, mi-am mărturisit păcatele, dar…”. Acest „dar” îi desparte de tot ce au spus înainte; dovedeşte că de fapt ei nu cred ceea ce au afirmat înainte. În acest caz, în Evrei 2:6, care sunt cele două lucruri ce sunt separate prin acest „dar”? Mai întâi, care sunt cele două fiinţe separate prin cuvântul „dar”? Îngerii şi omul. Nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, dar a supus-o cuiva, iar acel cineva este omul. Să studiem mai departe acest adevăr plin de binecuvântare.
„Ba încă (dar – eng.), cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „ce este omul, ca să-Ţi aduci aminte de el, sau Fiul omului, ca să-L cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale: toate le-ai supus sub picioarele lui”. În adevăr, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuşi, acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar… pe Isus, Îl vedem”.
Unde Îl vedem pe Isus? „Pe Acela, care a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii, adică pe Isus, Îl vedem”. Aici apare un alt contrast între Hristos şi îngeri. L-am văzut pe Isus mai presus de îngeri, aici Îl vedem mai prejos decât îngerii. De ce? Deoarece omul a fost făcut mai prejos decât îngerii, iar datorită păcatului a ajuns încă şi mai prejos. Avem astfel certitudinea că pe cât este de adevărat că Isus era Dumnezeu, tot aşa de adevărat este că a coborât în poziţia în care se află omul.
Mai avem un gând care trebuie să fie legat de acesta. Cel care era cu Dumnezeu, în poziţia lui Dumnezeu, este cu omul, în poziţia omului. Şi Cel care era cu Dumnezeu, aşa cum este Dumnezeu, este cu omul aşa cum este omul. Iar Cel ce era una cu Dumnezeu, aşa cum este Dumnezeu, este una cu omul, aşa cum este omul. Şi pe cât este de adevărat că acolo avea natura lui Dumnezeu, tot aşa de adevărat este că aici El are natura omului.
Să citim în Scriptură despre această realitate binecuvântată, şi cu aceasta vom şi încheia lecţia din această seară. Versetul zece:
„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul”. Hristos este Cel ce sfinţeşte, iar oamenii sunt cei ce sunt sfinţiţi. Dintr-unul. Hristos era cu Dumnezeu în cer; câţi erau? Unul, una - în natură. Cum se raportează El la om pe pământ, şi câţi sunt ei aici? Unul, una, „toţi dintr-unul”.
„De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi”, când zice: „voi vesti Numele Tău fraţilor Mei; Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării”.
Va veni în curând timpul când Hristos va conduce cântarea în mijlocul adunării. Nu uitaţi că Hristos este Cel care vorbeşte în aceste pasaje.. „Şi iarăşi: „Îmi voi pune încrederea în El””. Hristos este Cel care vorbeşte şi aici precum şi în Psalmi.
„Şi în alt loc: „Iată-mă, Eu şi copiii, pe care Mi i-a dat Dumnezeu”. Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam (nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci s-a îmbrăcat cu sămânţa lui Avraam – eng.) Prin urmare a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.”
Cel ce era una cu Dumnezeu S-a făcut una cu omul. Vom urmări mai departe acest gând mâine seară.