Vom începe această lecţie cu versetul pe care l-am studiat seara trecută. Iacov 4:4. Aş dori foarte mult ca fiecare să cerceteze personal aceste versete şi să studieze cu atenţie ce spun ele. Datorită vremurilor în care ne aflăm şi poziţiei în care am fost aduşi de dovezile pe care nu le putem evita, şi în faţa cărora este imposibil să ne închidem ochii, ştiu că niciodată nu am mai intrat într-un astfel de studiu ca cel din seara aceasta, şi aş vrea ca noi toţi să ne supunem orice facultate călăuzirii Duhului Sfânt, cu tot spiritul supus lui Dumnezeu, ca El Însuşi să ne poată conduce acolo unde vrea să mergem.
„Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.”
Avem nevoie să stăruim în mod deosebit asupra întrebării: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” De aici reiese că singura posibilitate ca vreun suflet din lume să fie separat vreodată de lume, şi în felul acesta de Babilon, este ca această vrăjmăşie să fie distrusă. Căci, repet, prietenia lumii nu este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dacă ar fi aşa, ea ar putea fi împăcată cu Dumnezeu prin îndepărtarea a ceea ce ar fi pus-o în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dar nu aşa stau lucrurile, ci ea însăşi este problema – ea „este vrăjmăşie”. Şi această vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ceea ce este vrăjmăşie cu Dumnezeu, aceea ne pune pe noi în vrăjmăşie cu El. Oamenii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu prin îndepărtarea vrăjmăşiei, dar vrăjmăşia însăşi nu poate fi împăcată niciodată cu Dumnezeu. Omenirea, pe care vrăjmăşia o pune în vrăjmăşie cu Dumnezeu, este împăcată cu Dumnezeu doar prin îndepărtarea vrăjmăşiei însăşi.
Avem cheia întregii probleme în faptul că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu. „Prietenia lumii” şi „vrăjmăşia” sunt identice; omul nu poate avea vrăjmăşia fără a avea prietenia lumii, pentru că ea, aceasta este – prietenia lumii este în ea.
De aceea, încă o dată spun: singura speranţă ca omul să fie separat de lume, aşa cum cere Scriptura, şi cum o cer timpurile actuale mai mult ca niciodată (dacă ar putea exista vreo diferenţă), este ca această vrăjmăşie să fie îndepărtată. Acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l căutăm; este tot ce trebuie făcut, deoarece când vrăjmăşia s-a dus, suntem liberi.
În capitolul 8 din Romani se face referire la acelaşi lucru, începând de la versetul şapte. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti” sau, aşa cum este literal în limba greacă, „mintea cărnii este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”. Acest text accentuează ideea prezentată în legătură cu celălalt, anume că nu este nici o posibilitate ca această duşmănie să fie împăcată cu Dumnezeu. Nu se poate face nimic cu ea decât să fie înlăturată, să fie distrusă. Nimic nu se poate face pentru ea. Se poate face ceva cu ea, dar pentru ea, nimic. Deoarece ea este împotriva lui Dumnezeu, nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi nu poate face ca mintea firească, mintea cărnii, să fie supusă Legii Sale. Nu este cu putinţă aşa ceva. Aceasta nu este o vorbire ireverenţioasă faţă de Dumnezeu, care ar limita puterea Sa. Dumnezeu poate distruge acest rău împreună cu tot ce derivă din el, dar nu poate face nimic pentru el spre a-l reforma sau a-l face mai bun.
„Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu”. Lumea însă este cu totul pământească, firească. „Dar voi nu sunteţi din lume, căci Eu”, spune Domnul, „v-am ales din mijlocul lumii”. El a separat creştinul de ceea ce este pământesc, de carne, de umblarea în felul cărnii, de mintea cărnii şi de stăpânirea cărnii. Aceasta ne separă de lume prin faptul că ne separă de ceea ce, în esenţă, ne ţine în lume. Nimic nu poate face aceasta, decât puterea lui Dumnezeu.
Să schiţăm acum, în câteva cuvinte, istoria omului, la originea lui. Geneza 2. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, Dumnezeu Însuşi a rostit asupra lui, ca şi asupra tuturor lucrurilor create, nu doar că era bun, ci „foarte bun”. Omul, primul Adam, Adam aşa cum era, era încântat să audă vocea lui Dumnezeu. El se desfăta în prezenţa Sa; întreaga fiinţă a lui răspundea plină de bucurie chemării Sale.
A intrat însă o altă persoană în grădină, semănând neîncredere faţă de Dumnezeu în minţile oamenilor. Şarpele a zis femeii „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Ea a răspuns: „putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Iar şarpele a zis „hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aşa apare în traducerea ebraică, la fel şi în Revised Version, dacă îmi aduc bine aminte.
În insinuarea lui voia să spună că: „Dumnezeu Însuşi ştie că nu aşa stau lucrurile, şi El ştie că nu este aşa cum v-a spus.” Adică, este ceva dincolo de ce se vede. Aceasta dovedeşte că El nu este cinstit faţă de voi. El nu vrea ca voi să ajungeţi acolo unde vă poate duce acest pom. El nu vrea ca voi să aveţi ceea ce puteţi primi prin acest pom. El ştie ce veţi obţine de la acest pom, şi pentru că nu doreşte să fiţi aşa, v-a spus „să nu mâncaţi”. Sugestiile au fost acceptate şi imediat după discuţie ea şi-a închipuit că vede ceea ce nu văzuse înainte, ceea ce de fapt nu era adevărat.. Aşa cum îi crease Dumnezeu, şi cum era voia Lui ca ei să rămână, în acel fel urmau să fie învăţaţi şi să-şi primească toată cunoştinţa de la Dumnezeu. Ei urma să asculte cuvântul Său, să accepte acest cuvânt şi să permită ca acesta să-i conducă şi să trăiască în ei. Astfel, ei ar fi avut mintea lui Dumnezeu, ar fi gândit lucrurile lui Dumnezeu prin faptul că aveau cuvântul Său, expresia gândurilor Sale locuind în ei. Dar ei au urmat o altă minte, total opusă. Au acceptat alte sugestii şi alte gânduri au fost permise. Au fost primite alte cuvinte, cărora li s-au supus, astfel că „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat”. Era pomul bun de mâncat? Nu. Dar pentru că a dat atenţie acelor cuvinte a văzut lucruri care nu erau. A văzut lucrurile într-un fel în care nu le-a văzut înainte, şi care niciodată n-ar fi putut fi văzute astfel în lumina lui Dumnezeu. Dar pentru că ea s-a supus celeilalte minţi, a văzut lucrurile într-o lumină cu totul falsă. Ea a văzut că pomul era bun de mâncat şi că era de dorit ca să deschidă cuiva mintea, să-l facă înţelept. Nu era nimic real în aceasta, totuşi ea aşa a văzut.
Acest episod descoperă puterea de amăgire care se află în cuvintele şi în căile satanei, cel care a făcut atunci aceste sugestii. Aşa că, dacă cineva îşi înclină mintea spre aşa ceva, sau dacă are în minte ceva care de la sine se înclină astfel, prin aceasta dă Satanei ocazia de a lucra şi de a face ca acea persoană să vadă lucrurile într-un fel greşit, să vadă că anumite lucruri ar fi singurele necesare, ceea ce nu este deloc adevărat, şi nu numai că nu sunt necesare, dar mai sunt şi cu totul false în orice privinţă.
Când Eva „a văzut” toate acestea, singura consecinţă naturală a fost că „a luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”.
Să privim acest episod puţin mai departe. Versetul opt: „au auzit glasul Domnului, Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei; şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu”. Din ce cauză s-au ascuns? Era ceva în ei care voia să evite prezenţa lui Dumnezeu, ceva care nu era în armonie cu Dumnezeu şi care îi făcea să se ascundă în loc să-I ureze bun venit.
„Dar Domnul l-a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Şi Domnul a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol?” Acum urmează întrebarea: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Şi omul a răspuns: „Ba da, am mâncat, şi înclin să cred că nu am făcut bine, şi îmi pare rău.” Aşa a zis? Nu. Întrebarea este: „ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Mâncase din el? Sigur că da. De ce nu a răspuns cu „da”? Vom merge mai departe cu studiul şi după aceea vom repeta întrebarea şi vom vedea de ce nu a răspuns simplu cu „da”.
Adam nu a spus: „da”. Deşi acesta este singurul răspuns permis de întrebare. Însă el a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. În cele din urmă a acceptat că a fost implicat, dar pe ce poziţie a vinovăţiei s-a aşezat? Pe ultimul loc posibil. Femeia, chiar Domnul, trebuiau să fie mai întâi de vină înainte ca omul să-şi recunoască vinovăţia. Prin aceasta, în esenţă, el spune: „nu aş fi făcut aceasta, dacă nu ar fi fost femeia, deoarece ea mi-a dat din pom; şi dacă nu ar fi existat femeia, ea nu mi-ar fi dat; şi dacă Tu nu ai fi creat femeia, ea nu ar fi fost aici. De aceea, dacă ea nu ar fi fost aici, nu mi-ar fi dat, şi dacă nu mi-ar fi dat nu aş fi mâncat. Aşa că, sigur că am mâncat, dar responsabilitatea pentru acest fapt este dincolo de mine”. Ce anume era în el, în această situaţie, care îl conducea să arunce vina pe oricine altcineva din univers, înainte de a admite că are şi el partea lui de vină? Nimic altceva decât iubirea de sine, apărarea eu-lui, autoprotecţia.
„Şi Domnul a zis femeii” – o altă întrebare foarte clară: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns „oh, am luat din pom, am mâncat din el şi am dat şi soţului meu să mănânce, şi este atât de rău!” Nu. Ea nu a spus astfel de lucruri. Observaţi că, răspunzând întrebării „Ce ai făcut?” (Dumnezeu nu a întrebat „cine a făcut?” ci „ce ai făcut?”), femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom”. Ea a răspuns în acelaşi fel cu Adam. Aceeaşi cauză a determinat-o şi pe ea să ocolească întrebarea şi să pună vina pe altcineva, cum s-a întâmplat şi cu Adam. Altcineva trebuia să fie mai vinovat decât ei.
Acum repet întrebarea: De ce nu au răspuns ei clar la o întrebare atât de clară? Pentru că nu puteau. Şi nu puteau pentru că mintea pe care o dobândiseră, care îi luase în stăpânire, care îi ţinea legaţi şi sclavi sub puterea ei, este mintea care a dat naştere înălţării de sine în locul lui Dumnezeu, şi care nu acceptă să fie pe locul doi nici măcar când se confruntă cu Dumnezeu. Ştim cu toţii că aceasta este mintea Satanei. Şi ştim că ceea ce l-a adus de la începutul căderii lui până în poziţia în care este acum, este înălţarea de sine.
El şi-a întors privirea de la Dumnezeu şi a privit la sine, şi-a închipuit că i se cuvine mai multă slavă, şi poziţia pe care o deţinea nu i-a mai fost suficientă pentru dorinţa lui de înălţare de sine. „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu … mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt”. Acesta a fost păcatul. Domnul l-a chemat să-i ierte păcatul şi umblarea lui greşită, să se întoarcă la Dumnezeu şi să accepte din nou căile lui Dumnezeu. Ştim că este aşa deoarece este scris că „Dumnezeu nu caută la faţa nimănui”. Dumnezeu nu face deosebire între persoane. Şi pentru că familia cerească şi cea pământească sunt o singură familie, pentru că Dumnezeu nu face diferenţă între persoane, şi pentru că Dumnezeu a dat şi omului o a doua şansă când a păcătuit, chemându-l să se întoarcă – pentru că Dumnezeu nu face deosebire în felul de a trata persoanele, este sigur că i-a dat şi lui Lucifer o a doua şansă şi l-a chemat să se întoarcă. Este limpede. Lucifer ar fi putut părăsi acea cale, ar fi putut renunţa la eu-l său, cedând în faţa lui Dumnezeu. Dar în loc să cedeze, a refuzat chemarea, a respins darul lui Dumnezeu, a refuzat să se întoarcă din căile sale şi să se predea din nou lui Dumnezeu. Prin aceasta şi-a întărit eu-l, în pofida a tot ce ar fi putut face Domnul în această cursă de întreţinere a eu-lui. Astfel, mintea care este în el, întărită în felul acesta în păcat şi rebeliune împotriva lui Dumnezeu, ea este vrăjmăşia – nu doar în vrăjmăşie, ci este vrăjmăşia însăşi. „Nu se supune Legii lui Dumnezeu, nici nu poate să se supună”.
Această minte a fost acceptată de către Adam şi Eva. Acceptarea din partea lor a acestei minţi a implicat întreaga lume, deoarece prin acceptare ei au predat lumea Satanei care a devenit astfel dumnezeul acestei lumi. Drept urmare mintea aceasta este mintea întregii lumi, aceasta este mintea care controlează lumea. Mintea Satanei, mintea dumnezeului acestei lumi, este mintea care controlează omenirea, pentru că omenirea aparţine lumii şi este în această lume. Şi această minte, în sine, este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”.
Din acest motiv Adam şi Eva nu au putut răspunde direct acelei întrebări directe. Acum oamenii pot răspunde direct întrebării. Dar atunci nu puteau deoarece Satana îi luase sub dominaţia lui, fără să mai existe nici o altă putere care să-i controleze. El avea controlul absolut şi, în acel moment, aceasta însemna „stricăciune totală”. Însă Dumnezeu nu i-a părăsit în acea stare. El s-a întors spre şarpe şi i-a zis: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. Aşa se face că există două vrăjmăşii în lume: una este de la Satana şi este împotriva lui Dumnezeu; cealaltă este de la Dumnezeu şi este vrăjmăşie împotriva Satanei. Prin aceste două vrăjmăşii se manifestă cele două taine – taina lui Dumnezeu şi taina fărădelegii.
Vrăjmăşia împotriva Satanei este neprihănirea lui Dumnezeu, desigur. Prin faptul că a spus „vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie”, Dumnezeu a sfărâmat lanţul Satanei care încătuşa voia omului. A făcut omul din nou liber să aleagă autoritatea pe care voia să o urmeze, să aleagă împăratul şi lumea pe care voia să le aibă. Prin acel cuvânt Dumnezeu a sfărâmat dominaţia absolută a Satanei şi a făcut omul liber să aleagă lumea pe care o dorea. Şi de atunci încoace omul care alege căile lui Dumnezeu şi îşi supune viaţa controlului lui Dumnezeu, poate să răspundă unei întrebări directe pusă de Domnul. Când Domnul îl întreabă: „ai făcut aşa şi aşa?” el poate răspunde „da” fără să implice pe nimeni altcineva. Aceasta este mărturisirea păcatului. În felul acesta a apărut capacitatea de a mărturisi păcatul, ceea ce ne descoperă adevărul binecuvântat că puterea de a mărturisi păcatul – pocăinţa – este darul lui Dumnezeu.
Mintea Satanei, mintea lumii, mintea care stăpâneşte omul firesc, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi îl pune pe om în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Ea nu poate fi împăcată cu Dumnezeu „căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”. Singurul lucru care se poate face cu ea este să fie cumva înlăturată. Dacă se face aceasta, atunci omul este împăcat cu Dumnezeu, atunci omul este drept. Este unit din nou cu Dumnezeu şi cuvântul Său, cu gândurile lui Dumnezeu; sugestiile lui Dumnezeu pot fi iarăşi percepute de el pentru a fi ghidul său şi puterea care-i controlează toate acţiunile. Dacă acea minte nu poate fi împăcată cu Dumnezeu, nu se poate face altceva cu ea decât să fie distrusă. Atunci şi doar atunci, şi doar în acest fel oamenii pot fi în pace cu Dumnezeu şi pot fi separaţi de lume. Mulţumiri fie aduse Domnului pentru că ne-a adus vestea cea bună că această minte este distrusă.
Cât despre modul în care s-a făcut aceasta, şi cum putem beneficia noi de ceea ce s-a făcut, vom vedea în alte studii. Vestea bună pe care ne-o trimite Dumnezeu este că lucrul acesta a fost făcut. Cât despre călăuzirea noastră pentru a beneficia de acest fapt, de bucuria, slava şi puterea acestui fapt, este lucrarea Domnului de a ne conduce. Ştim că această vrăjmăşie - mintea eu-lui şi a Satanei – a separat omul de Dumnezeu, dar Dumnezeu a deschis calea ca omul să se întoarcă. Domnul a dat omului o şansă de a alege lumea pe care o doreşte. Acesta este subiectul întregului nostru studiu. Noi trebuie să părăsim această lume dacă vrem să ieşim cu totul din Babilon. Domnul a spus Satanei „Vrăjmăşie voi pune” între tine şi sămânţa femeii, pentru a da omului ocazia de a alege între cele două lumi. De aceea, unica întrebare, o întrebare care se ridică tot timpul, este – care lume? Care lume? Care lume o va alege omul? Şi dacă Dumnezeu în mila Sa uimitoare a deschis calea şi ne-a dat puterea de a alege o lume mai bună decât aceasta, de ce să mai fie loc de vreun fel de ezitare?
Deschideţi la al doilea capitol din Efeseni, începând cu primul verset, şi haideţi să citim vestea cea bună că vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu este distrusă, în aşa fel că toţi pot să fie liberi. Să începem cu primul verset:
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării”.
Noi trăiam după mersul (pe căile) acelui duh. Ce fel de duh este cel care domneşte în copiii neascultării? Duhul care controlează lumea, mintea care a dat naştere răului în grădină şi care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Cine este domnul puterii văzduhului? Duhul care lucrează în fiii neascultării, dumnezeul acestei lumi – care, slavă Domnului, nu are nimic în Isus Hristos.
„Între care eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre.”
Gândurile noastre fiind gândurile lumii, în mod natural urmează căile lumii. „Şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. Da, eram.
Înainte să citim mai departe în Efeseni, haideţi să deschidem la Coloseni 1:21. Voi „odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile (în mintea voastră – eng.).” Unde se află vrăjmăşia, care ne face pe noi vrăjmaşi? În minte, în mintea carnală. Mintea cărnii, a firii, este vrăjmăşie, iar pentru că ea ne controlează, ne pune în vrăjmăşie şi ne face vrăjmaşi – „prin faptele voastre rele”.
Să citim Efeseni 2:11: „De aceea voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur” – de către Domnul? – Nu, ci „de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului”. Deci anumiţi oameni fireşti, îi numesc într-un anumit fel pe alţi oameni fireşti, făcând deosebire între ei.
„Aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.
Un alt pasaj asemănător cu acesta îl găsim în capitolul al patrulea, versetele 17 şi 18, pe care le vom citi înainte să mergem mai departe.
„Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor (aceasta este o stare de idolatrie a minţii lor), având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi (orbirii – eng.) inimii lor.”
Cei care sunt fireşti, departe de Dumnezeu, umblă în deşertăciunea gândurilor lor (în vanitatea minţii lor –eng.), sunt înstrăinaţi de Dumnezeu şi despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu, vrăjmaşi în minte; aşa eram şi noi. Citim din nou în Efeseni 2:13. „Dar acum” – când? Gândiţi-vă la aceasta. Mă gândesc că noi, cei care studiem aici Scripturile, ar trebui să cedăm în faţa cuvântului lui Dumnezeu exact aşa cum este, ca să ne poată duce unde vrea El. De aceea întreb, când? Acum, chiar acum şi aici.
„Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi”. Depărtaţi de cine? Departe de Dumnezeu sau departe de Iudei? Versetul anterior spune că departe de Dumnezeu, „fără Dumnezeu”, „străini de viaţa lui Dumnezeu”. „Voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi” – de cine? De Dumnezeu sau de Iudei? De Dumnezeu, desigur.
„Voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci el este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea (a dărâmat zidul de despărţire dintre noi – eng.) – şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia”. Slavă Domnului. El a „înlăturat vrăjmăşia”, iar noi putem fi separaţi de lume.
„A dărâmat zidul de la mijloc de despărţire dintre” – cine? Dintre oameni şi Dumnezeu, desigur. Cum a făcut-o? Cum a dărâmat zidul de la mijloc de despărţire dintre noi şi Dumnezeu? Prin faptul că „a înlăturat vrăjmăşia”. Bun.
Este adevărat că această vrăjmăşie a produs o despărţire şi între oamenii de pe pământ, între cei tăiaţi împrejur şi cei netăiaţi împrejur, între tăierea împrejur în trup şi netăierea împrejur în trup. Vrăjmăşia s-a manifestat în aceste separări, în zidirea unui alt zid între Iudei şi Neamuri – este adevărat – dar dacă Iudeii ar fi fost lipiţi de Dumnezeu, şi nu ar fi fost despărţiţi de El, ar mai fi zidit vreun zid între ei şi altcineva? Nu, sigur că nu, dar pentru că erau despărţiţi de Dumnezeu – mintea lor firească, vrăjmăşia care era în minţile lor şi orbirea datorată necredinţei, ce a pus o mahramă peste inimile lor, toate acestea i-au despărţit de Dumnezeu. Apoi, pentru că aveau legile şi ceremoniile pe care Dumnezeu li le dăduse, au început să se încreadă în acestea ca motiv pentru care ei erau ai Domnului. Şi pentru că, astfel, erau mult mai buni decât alte popoare, au zidit un mare zid de despărţire între ei şi alţi oameni. Dar unde se află rădăcina problemei, temelia zidului dintre ei şi alţi oameni? Se află în vrăjmăşia care era în ei şi care-i separase mai întâi de Dumnezeu. Şi pentru că erau despărţiţi de El, era foarte natural să se despartă şi unii de alţii.
„Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul”. Din care doi a făcut unul? Din Dumnezeu şi om, desigur. „Şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia … ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”.
Să mai reluăm odată acest aspect. „În trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia”. Omiţând expresia următoare, (nu ne ocupăm de aceasta acum), pentru ce a înlăturat vrăjmăşia? De ce a dărâmat zidul de despărţire de la mijloc? În ce scop? „Ca să facă pe cei doi (din cei doi – eng.) să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”. A făcut Hristos un om nou dintr-un Iudeu şi dintr-unul dintre Neamuri? Nu. Dintr-un păgân şi din altcineva? Nu. Dintr-un păgân şi un alt păgân? Nu.
Dumnezeu face un singur om nou, din Dumnezeu şi din om. În Hristos Dumnezeu şi omul se întâlnesc în aşa fel încât ei pot să fie unul.
Toţi oamenii erau despărţiţi de Dumnezeu, şi datorită acestei despărţiri a lor de Dumnezeu, ei erau despărţiţi şi unul de altul. Într-adevăr, Hristos vrea să-i unească pe unii cu alţii. Când a venit în lume, a fost însoţit de cuvintele „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Acesta este scopul Lui. Dar, şi-a petrecut Isus timpul cu încercări de a-i face pe unii să se împace cu alţii, în încercări de a distruge toate zidurile de despărţire dintre oameni, determinându-i să spună: „o, să lăsăm trecutul să fie bun dus; hai să îngropăm securea războiului, să o luăm de la capăt şi să deschidem o nouă filă, trăind de acum înainte o viaţă mai bună”?
Hristos ar fi putut face aceasta. Dar dacă ar fi urmat această cale, ar fi putut exista mii de oameni care s-ar fi lăsaţi înduplecaţi să facă aşa; mii de oameni care ar fi fost convinşi să spună: „este destul de rău că ne-am purtat aşa unul cu celălalt, nu a fost bine şi îmi pare rău. Hai să uităm totul, să o luăm de la capăt şi să facem mai bine de acum înainte”. Ar fi găsit oameni care să accepte aceasta. Dar ar fi rămas ei astfel? Nu. Deoarece răul acela care produce despărţirea este încă acolo. Ce anume a produs despărţirea? Vrăjmăşia, separarea lor de Dumnezeu a produs despărţirea unora de alţii. Atunci, care ar fi fost folosul încercărilor de a-i face pe oameni să se înţeleagă între ei, să înlăture neînţelegerile lor, dacă nu ar fi mers la rădăcina problemei, dacă nu ar fi îndepărtat vrăjmăşia care a provocat separarea? Separarea lor de Dumnezeu a dus obligatoriu la despărţire între ei înşişi. Şi singurul fel în care se putea distruge despărţirea dintre ei a fost acela de a distruge despărţirea lor de Dumnezeu. Aceasta a făcut El, prin faptul că a înlăturat vrăjmăşia. Noi, ca slujbaşi, putem învăţa o lecţie din aceasta, când bisericile ne cheamă să rezolvăm diferite neînţelegeri. Noi nu trebuie să căutăm să rezolvăm neînţelegerile dintre oameni, ca atare. Noi trebuie să căutăm rezolvarea problemei dintre om şi Dumnezeu, iar când aceasta este rezolvată, toate celelalte probleme vor înceta.
Este adevărat că Iudeii, datorită despărţirii lor de Dumnezeu, au creat alte despărţiri între ei şi Neamuri. Este adevărat că Hristos a vrut să strice toate aceste separări, şi a şi făcut-o. Dar singurul fel în care a făcut-o, şi singurul fel în care o putea face, a fost să distrugă acel rău care îi despărţea pe ei de Dumnezeu. Toate zidurile de separare dintre ei şi Neamuri urmau să cadă când separarea, vrăjmăşia, dintre ei şi Dumnezeu dispărea.
Câtă binecuvântare este în vestea că vrăjmăşia a fost înlăturată! Este îndepărtată, slavă Domnului. De aceea nu mai este deloc nevoie să mai fim prieteni cu lumea. Nu mai există nici un motiv să mai avem lipsuri în ascultarea noastră de Legea lui Dumnezeu. Nici un motiv să mai dăm greş în a fi supuşi lui Dumnezeu, căci Isus Hristos a îndepărtat vrăjmăşia. A desfiinţat-o, a distrus-o. El a distrus tocmai acel rău în care consistă prietenia cu lumea, în care consistă lipsa de supunere faţă de Dumnezeu şi eşecul în supunerea faţă de Legea Sa. Toate acestea s-au dus. În Hristos, s-au dus. Nu în afara lui Hristos. În Hristos, vrăjmăşia s-a dus, este desfiinţată, anihilată. Slavă Domnului, aceasta este cu adevărat libertate.
Aceasta a fost întotdeauna o veste bună. Dar acum, având în vedere situaţia în care Domnul ne-a arătat că suntem în lume, această veste binecuvântată mi-a părut în ultimele câteva zile ca şi cum nu aş mai fi auzit-o niciodată. Mi-a adus atâta bucurie, atâta desfătare creştină reală, încât – o, sunt atât de fericit că sunt creştin!
Ce binecuvântare! Domnul spune că ceea ce ne desparte de Dumnezeu, ceea ce ne lipeşte de lume şi din care pornesc toate relele, este desfiinţat în El care este Pacea noastră. Să primim în seara aceasta cu toţii această veste bună. Să ne bucurăm de ea şi ziua şi noaptea, aşa ca Domnul să ne conducă mai departe şi mai departe, la păşuni verzi şi la ape de odihnă, în împărăţia slavei Sale în care ne-a şi strămutat. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul. Astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut (mie mi s-a născut) un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”. Slavă Domnului.