După cum înţeleg, sunt unii care cred că nu am vorbit destul aseară despre îmbrăcăminte. Poate că aşa este, şi este foarte probabil că cei care cred că nu am vorbit destul despre îmbrăcăminte s-ar bucura dacă aş vorbi despre cei care se îmbracă plăcut, chiar frumos, în timp ce cred că ei sunt în regulă.
Există oameni care atunci când văd o persoană îmbrăcată îngrijit şi bine o iau ca pe o dovadă de mândrie. Însă, pot fi oameni mândri de lipsa lor de îngrijire, tot aşa cum alţii pot fi mândri de îmbrăcămintea lor extravagantă. Am văzut oameni mândri de înfăţişarea lor neîngrijită. Am văzut oameni mândri de lipsa lor de mândrie. Ei mulţumeau lui Dumnezeu pentru că nu sunt mândri. Însă erau.
Poate că în acest sens nu am spus destul aseară despre îmbrăcăminte, de aceea am vrut să adaug că cei care sunt mândri de lipsa lor de mândrie şi cred că sunt în regulă în timp ce ar putea şi ar trebui să se îmbrace mai bine şi mai îngrijit decât o fac, ar face bine dacă s-ar corecta şi s-ar ridica la un standard mai înalt.
Oricum, nu era vorba despre îmbrăcăminte. Nu acesta era subiectul. Era vorba despre ieşirea din Babilon. Am vorbit împotriva idolatriei arătând ce este sacrilegiul, şi ce înseamnă să-ţi fie scârbă de idoli.
În capitolul al treilea din 2 Timotei am ajuns la cuvântul „hulitori”. Nu putem lua fiecare cuvânt în parte, dar sunt câteva cuvinte din această listă care merită să fie amintite aici. Un alt termen din lista aceasta este „nemulţumitori”. În aceste zile din urmă oamenii care au doar o formă de evlavie fără putere, vor fi nemulţumitori. Nemulţumitorul este opusul celui mulţumitor. Mulţumitorul este plin de mulţumiri. Voi cum sunteţi? De care parte sunteţi? Voi aveţi o mărturisire de credinţă, mărturisiţi evlavia. Sunteţi plini de mulţumiri? Sau sunteţi mulţumitori doar când totul merge bine şi după placul vostru? Dar când lucrurile nu merg aşa cum aţi dori, atunci sunteţi îndoielnici, frământaţi, nerăbdători, întrebându-vă ce va fi cu voi? Sunteţi nemulţumiţi şi nemulţumitori când vi se întâmplă astfel şi astfel de lucruri? Sunteţi mulţumitori uneori, iar alteori nemulţumitori? Dacă eu uneori sunt mulţumitor şi alteori nemulţumitor, de fapt sunt mulţumitor? Nu. „Depărtează-te de astfel de oameni.”
Cei care au o formă de evlavie fără putere, care se ghidează după sentimente, îşi au urcuşurile şi coborâşurile lor. Dar Dumnezeu nu vrea ca un creştin să aibă urcuşuri şi coborâşuri, ci doar urcuşuri. El ne însufleţeşte; El ne dă viaţă, ne învie din morţi de la bun început, şi intenţia lui este ca noi să mergem continuu în sus până când vom ajunge la dreapta lui Dumnezeu.
Să ne folosim de o ilustraţie: noi suntem sădiţi. Suntem numiţi pomi – pomi ai neprihănirii – sădiţi şi înrădăcinaţi în dragostea lui Dumnezeu, iar aşteptarea este ca pomul să crească şi doar să crească. Nu să crească şi să descrească. Când am fost în Florida, toamna trecută, mi s-a spus că unii dintre portocali trec prin ceea ce ei numesc „regres”. Aceşti pomi lăstăriseră, crescând mai înalţi decât ceilalţi pomi, ca apoi să scadă până la pământ dacă nu chiar de tot. În anul viitor ei din nou vor da lăstari şi vor creşte mai înalţi decât toţi ceilalţi pomi, ca la urmă să moară din nou. Dumnezeu nu doreşte ca astfel de pomi să aibă în livada Sa. El sădeşte pomi ai neprihănirii, aşteptând ca aceştia nu să crească şi să descrească, nu să crească mult şi repede ca apoi să moară, ci să crească în mod continuu şi doar să crească.
Fără evlavie (fără sfinţenie – eng.). Ştim cu toţii care este singurul lucru ce poate să facă pe cineva sfânt – prezenţa lui Isus Hristos. Numai prezenţa continuă a lui Dumnezeu poate face ca un loc sau altceva să fie sfânt. Dar cei care au o formă de evlavie, fără prezenţa lui Dumnezeu, în mod necesar sunt fără sfinţenie. Scriptura spune „depărtează-te de oamenii aceştia”. Dacă eu nu sunt sfânt, de acest om trebuie să mă depărtez; adică să mă depărtez de mine însumi. Singurul loc unde putem să ne despărţim de noi înşine, este la Dumnezeu. Dar acolo este prezenţa continuă a lui Dumnezeu, care ne sfinţeşte şi ne face să fim sfinţi.
Fără dragoste firească. Cum vă purtaţi cu copiii? Desigur, copiii noştri nu sunt perfecţi; ei nu se nasc sfinţi deoarece sunt copiii noştri. Noi găsim multe lucruri care nu sunt bune în conduita lor, este adevărat. Şi totuşi, cum vă purtaţi cu ei? Cum au ajuns ei să umble pe căi strâmbe? Cum a pătruns josnicia în ei? Puteţi auzi pe mulţi oameni afirmând despre anumite acţiuni sau trăsături ale copiilor că: „nu este el de vină”. Da, este adevărat. De fapt există ceva din ceea ce manifestă copilul pentru care să poarte el toată vina? Sigur că nu, căci copilul nu s-a născut de la sine în lume. Nu vreau nicidecum să spun că aceste trăsături trebuie lăsate să se dezvolte necontrolat. Dar în controlarea sau corectarea lor , trebuie să îi tratăm ca şi cum numai ei ar fi răspunzători de acestea? Sau trebuie să luăm în considerare faptul că noi înşine suntem într-o anumită măsură răspunzători pentru ele? Adică vom acţiona „fără dragoste firească” sau vom admite că avem şi noi o legătură cu acestea? Vom recunoaşte că prin natura lor aşa stau lucrurile? Şi vom acţiona ca atare, nu numai cu dragoste firească ci, cu afecţiunea harului divin?
Neînduplecaţi (călcători de armistiţii – eng.). Când două armate sunt în război, se încheie un armistiţiu. Se ridică un steag fie de către unii, fie de către ceilalţi – se cere un armistiţiu. Armistiţiul este o perioadă de calm în timpul luptelor, o încetare a ostilităţilor. Poate fi cerut pentru a se putea îngropa morţii. Sau pentru a duce tratative în vederea păcii. Fie că este pentru un motiv, fie pentru altul, armistiţiul este încetarea tuturor luptelor şi conflictelor din partea celor care înainte erau în război. Dacă este pentru îngroparea morţilor, se poate ca soldaţii să se amestece unii cu alţii, să stea şi să povestească între ei, totul arată de parcă ar fi pace desăvârşită. Dar când se sfârşeşte armistiţiul, războiul reîncepe. Scriptura spune (Tit 3:2-3) „Să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de blândeţe faţă de toţi oamenii”. Acesta este un armistiţiu. Dar cum eram înainte? „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii”. Aşa eram; şi cel care urăşte a călcat porunca ce spune „să nu ucizi”. Înainte erau lupte, certuri, invidie, gelozie, mânie, erezii, crime şi toate lucrurile de acest fel. Aşa era înainte. Acum, L-am găsit pe Hristos – aşa mărturisim – aceasta ne cheamă la pace, şi acesta este armistiţiul. Acesta este acceptat între creştini, între cei care poartă numele lui Hristos.
De aceea, după ce ia asupra sa numele lui Hristos, mărturisind că este al Lui, ce fel de om este dacă îngăduie în el invidia, puţină răutate, vorbire de rău sau dezbinare? Este un călcător al armistiţiului. A încălcat armistiţiul pe care îl recunoaşte prin însăşi numele şi mărturisirea lui de credinţă. Aţi întâlnit, de-a lungul experienţei voastre în cadrul bisericilor din denominaţiunea din care faceţi parte, invidie, gelozie, vorbirea unora împotriva altora, bârfă, vrajbă, mânie, ceartă, dezbinare sau alte astfel de lucruri? Acestea sunt încălcări ale armistiţiului. Sunteţi voi astfel de oameni? „Depărtează-te de astfel de oameni”.
Clevetitori (acuzatori falşi - eng.).Expresia aceasta vine de la sine: „călcători ai păcii, acuzatori falşi”. Termenul grecesc pentru acest cuvânt „clevetitori” este „diaboloi”, diavoli; în limba greacă termenul pentru diavol este diabolos – acuzatorul, capul tuturor celor care acuză. Vă amintiţi că în Apocalipsa 12 se spune despre el: „pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos”. Acesta este diavolul – cel mai mare acuzator. În termenul pe care îl studiem, este la plural – diaboloi – diavoli. Aceasta înseamnă că astfel de oameni urmează căile diavolului, cel mai mare acuzator, de aceea sunt numiţi diavoli şi de asemenea acuzatori falşi, clevetitori. Sunteţi unul dintre aceştia?
Studiul nostru se ocupă cu Babilonul şi cu ce înseamnă să ieşi din Babilon. Am un extras care ne poate oferi o idee despre cum este în Babilon , unde se află mama desfrânatelor, unde îşi are scaunul mama Babilonului – la Roma. Acesta va fi o ilustraţie despre ce înseamnă şi spre ce arată cuvintele „călcători ai păcii” şi „acuzatori falşi”.
Cardinalul Gibbons, anul trecut, la scurt timp după întoarcerea sa din Roma, a oferit un interviu corespondentului de la New York World, interviu care a fost retipărit în Catholic Standard în luna octombrie 1894. Iată o declaraţie din acest interviu:
„În vorbire, eminenţa sa îşi cântăreşte cuvintele cu grijă. Deşi nu are nici o umbră de rezervă când are de-a face cu oameni în care are încredere, el este atent în exprimarea vederilor sale. Odată mi s-a spus că plăcerea pe care i-a făcut-o vederea Romei a fost micşorată în mare măsură de necesitatea de a-şi pune strajă vorbirii. «În aerul ciudat al Romei», după cum explică el, «cele mai şoptite cuvinte ale tale sunt interceptate, comentate şi răstălmăcite». «Eu sunt obişnuit să spun ce gândesc în mod clar şi direct, în felul nostru american», a adăugat el”.
La Roma, nu a putut vorbi aşa. La Battle Creek cum este? Cum este la Oakland? Cum este la College View? Cum este în orice biserică? Cum este în biserica de care aparţineţi? Există o încredere desăvârşită între voi, ca fraţi, atunci când vorbiţi astfel încât nici un cuvânt să nu fie interceptat, comentat şi răstălmăcit? Sau se vânează cuvintele, socotind omul vinovat datorită unui cuvânt? Fără să vă luaţi timp pentru a înţelege ce spune acel om, fără a şti dacă aţi auzit bine sau nu, prindeţi un fel de sunet neclar ce vi se pare că nu sună bine. Atunci mergeţi repede la preşedintele Conferinţei sau la alt frate cu funcţie importantă şi îi spuneţi: „cutare şi cutare frate a spus aşa şi aşa. Cum îl puteţi ţine în lucrare? Cum puteţi susţine un om care are astfel de învăţături?” Aţi auzit vreodată astfel de cuvinte? Vă întreb doar pur şi simplu. Voi puteţi hotărî. Voi puteţi spune dacă este aşa sau nu; şi dacă se întâmplă aşa ceva la Battle Creek sau altundeva printre adventişti, atunci care este diferenţa, în această privinţă, între noi şi însuşi scaunul Babilonului – Roma – unde cuvintele voastre sunt „interceptate, comentate şi răstălmăcite”! Dacă aşa stau lucrurile, nu este timpul să ieşim din Babilon? Nu este timpul să ne „depărtăm de astfel de oameni” şi să obţinem o astfel de legătură cu Isus Hristos, o astfel de credinţă şi încredere continuă în El încât în mijlocul tuturor celor ce mărturisesc Numele lui Hristos să fie o încredere creştinească desăvârşită, iar cuvintele voastre să nu mai fie vânate, comentate şi greşit interpretate?
Într-adevăr, creştinul trebuie să vorbească adevărul franc şi cu inima deschisă, încât să nu-şi facă griji, şi nici nu trebuie să-şi facă griji, pentru ce vor face oamenii cu cuvintele lui. Dar cum rămâne cu cei care spun că sunt creştini, şi care sunt gata să procedeze în felul acesta cu acele cuvinte? Aceasta este întrebarea. Şi dacă aşa stau lucrurile în bisericile de care aparţineţi, atunci „depărtează-te de astfel de oameni”. Vreau să spun, dacă tu eşti unul dintre aceştia, de tine însuţi, depărtează-te.
Clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici.
Obraznici (încăpăţânaţi – eng.). Există o expresie populară ce exprimă acelaşi lucru. Anume: „căpos”. Încăpăţânaţi – toată informaţia este în cap. Tot ce ştiu ei este în capul lor, şi ei cred că au atât de multe în cap, încât şi ei se miră cum de poate capul lor să cuprindă atât de multe lucruri. Aceasta este o caracteristică a zilelor din urmă. Oamenii vor fi căpoşi, adică cunoştinţa lor este cea pe care o au în cap.
Dar, în aceste zile, Dumnezeu are nevoie de oameni inimoşi. În loc ca oamenii să aibă capul mare, El doreşte ca ei să aibă inimă mare. Dumnezeu a dat lui Solomon o inimă largă ca nisipul mării, iar noi suntem îndemnaţi, în Corinteni, „lărgiţi-vă şi voi”. Dumnezeu doreşte oameni cu inimă largă – oameni inimoşi, nu căpoşi. Şi nu poţi să fi de două feluri. Mărturiile ne-au spus destul de clar că este prea multă teorie între adventişti, şi nu este destulă experienţă a dragostei lui Hristos în inimă. Prea multă dogmă şi prea puţin Spirit al lui Dumnezeu. Prea multă formă şi prea puţină experienţă practică reală a puterii lui Dumnezeu şi a adevărului care lucrează în inimă şi străluceşte în viaţă. Depărtează-te de astfel de oameni. Fie ca Dumnezeu să aibă toată inima noastră, ca să o poată lărgi şi umple cu toată plinătatea Lui.
Îngâmfaţi. Acest cuvânt derivă în mod logic din celălalt. Este consecinţa aceluia, aşa cum acuzatori falşi vine după călcători de pace. „Încăpăţânaţi, îngâmfaţi”. În capitolul 12 din Romani, versetul 16, ni se spune: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, rămâneţi la cele smerite”. Cum se întâmplă când ţinem studii biblice, când ţinem adunări în corturi, etc.? Ne bucurăm când vine cineva bogat, cineva din „înalta societate”, iar când se pare că acceptă adevărul ne gândim „am făcut o lucrare mare”. Dar intră în cort şi un alt om, aşa cum îl descrie Iacov: „sărac, îmbrăcat prost”, înfăţişarea lui nefiind deloc atrăgătoare. Iar noi spunem celui bine îmbrăcat „Poftiţi aici. Aici este un loc pentru dvs.” Cât despre celălalt om – nici nu-l băgăm în seamă. Cum este aceasta? Iacov spune că aceasta înseamnă a căuta la faţa omului. Vă uitaţi la înfăţişarea omului? „Dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat, şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege.” Nu puteţi face aceasta. „Nu umblaţi după lucrurile înalte, rămâneţi la cele smerite”. Nu vreau să spun să-i desconsiderăm pe cei din înalta societate; nu, deloc. Şi ei trebuie să fie chemaţi la Hristos şi au nevoie să fie convertiţi ca şi oricare alţii. Întrebarea pe care o pun este dacă suntem curtenitori faţă de aceştia, crezând că am făcut o lucrare mare dacă unul dintre ei arată ceva interes sau favoare faţă de noi, sau faţă de adevăr, în timp ce desconsiderăm şi nesocotim pe cei săraci şi proscrişi? Dumnezeu nu caută la faţa omului. „Dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat”. „Nu umblaţi după lucrurile înalte, rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi”.
Un alt verset, în Filipeni, atinge aceeaşi problemă, conţinând un îndemn pentru noi toţi. Filipeni 2: 3-6: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”. El, deşi era sus, S-a smerit ca să-i poată ridica pe cei de jos.
Aceasta era şi nemulţumirea faţă de El, în zilele Sale. „Omul acesta mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii”. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.”
Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Nu e cazul să vă mai reţin atenţia asupra acestui aspect. Lecţia fratelui Prescott de seara trecută este suficientă în acest sens. „Având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”
Există un text potrivit pentru această parte a studiului, care ne spune ce înseamnă să ieşi din lume, în ce constă lumea, şi prin ce suntem legaţi de lume.
Deschideţi la Iacov 4:4: „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu”.
Nu ne provoacă acest verset să ne întrebăm: sunt eu în prietenie cu lumea? Nu dacă am mai multă prietenie faţă de lume decât faţă de Domnul, ci: am cât de puţină prietenie cu lumea? Căci „oricine vrea să fie prieten cu lumea este duşmanul lui Dumnezeu (eng.)”. Aşa scrie şi aşa este. Observaţi cum începe această afirmaţie. „Suflete preacurvare!” Să privim această expresie şi să vedem semnificaţia ei în legătură cu Babilonul. Chiar din această expresie putem afla cum a apărut Babilonul şi cum a fost zidit.
Să deschidem la Romani 7:1-4: „Nu ştiţi, fraţilor, - căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea – că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el? Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Legea bărbatului ei. Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă îi moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul. Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea (faţă de Lege – eng.), ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi”.
O persoană care poartă numele lui Hristos se află într-o astfel de poziţie încât însăşi mărturisirea sa declară că este căsătorită cu Isus Hristos, după cum femeia este măritată cu soţul ei. Dar femeia care are soţ, însă mintea ei este îndreptată spre alt om, şi dependenţa ei atârnă de un altul, ce fel de femeie este? Ştiţi.
Soţul ei există tot timpul, soţul trăieşte şi trăieşte cu ea. Soţul nostru este viu şi El zice: „Nu te voi uita cu nici un chip şi nu te voi părăsi”. El nu este ca un soţ omenesc, ce uneori poate fi plecat departe pentru mai multă vreme. Măcar că deşi soţul poate fi chemat departe pentru mai multă vreme, acesta nu este un motiv ca femeia să-şi pună încrederea în alt om.
Noi suntem uniţi cu soţul ceresc, ca femeia prin căsătorie. El a venit din cer ca să ne ducă departe de această lume, departe de dumnezeul acestei lumi şi de orice legătură cu lumea, la Dumnezeu. Hristos spune „Eu nu sunt din această lume”. El este cel de al doilea Adam. Primul om – primul Adam – este de pe pământ, este pământesc; al doilea Adam este Domnul din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei ai pământului. Şi cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei ce sunt ai Celui ceresc. Soţul nostru este din cer şi este cu totul ceresc. Când a venit în lume, nu a fost din lume. Nu Şi-a pus încrederea în lume. Nu a avut nici un fel de legătură cu ea. După cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei ce sunt ai Celui ceresc.
Aşa suntem noi, uniţi cu soţul ceresc printr-o legătură cerească. Iar cel care mărturiseşte că este al Lui, ca apoi să-şi îndrepte mintea, afecţiunile, prietenia spre lume şi asupra lumii – ce este? Aceasta este o violare a relaţiei de căsătorie. Aceasta este ceea ce spune cuvântul: „Suflete preacurvare!” Aceasta este la nivelul individului. Dar cum este în cazul mai multor indivizi care alcătuiesc o biserică? Un individ legat de Hristos are o experienţă creştină individuală şi întreţine o legătură creştină personală. O mulţime de astfel de indivizi legaţi de Hristos formează biserica lui Hristos care trebuie să aibă o experienţă a bisericii şi o legătură a bisericii.
Luaţi unul dintre aceşti indivizi care s-a întors de la Hristos, adevăratul soţ şi Domnul de drept, care manifestă prietenie faţă de lume, îşi pune încrederea în împăraţii acestei lumi. Acesta este un adulter, după cum spune textul. Încadraţi-l într-o mulţime de persoane care fac la fel, alcătuind o biserică de acelaşi fel, şi acesta este Babilonul, mama – care desfrânează cu împărăţiile pământului, cu căile lumii – sprijinindu-se pe guvernele şi organizaţiile lumii acesteia. De aceea, următoarea expresie pe care o găsim în Scriptură, descriind o astfel de biserică, este cea care arată că ea a desfrânat cu împăraţii pământului şi stă pe o fiară de culoare stacojie, având pe frunte scris un nume: „TAINA, BABILONUL CEL MARE, MAMA DESFRÂNATELOR ŞI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI”. Ea îşi expune exemplul, iar alte biserici – care îşi zic protestante – o urmează în exemplul ei cel rău, devenind astfel fiice cu aceeaşi origine.
Observaţi că tocmai acest lucru la care se referă Iacov, care îl face să folosească termenul de „suflete preacurvare” – această prietenie faţă de lume din partea celor care mărturisesc Numele lui Hristos – acesta a dat naştere Babilonului de la început, este ceea ce a făcut să apară Babilonul mama şi fiicele şi întregul sistem al Babilonului. Acesta este biserica, ce spune că este a lui Isus Hristos, având o formă de evlavie fără să aibă putere. Dar având prietenie faţă de lume. Având legătură cu lumea, sprijinindu-se pe împărăţiile şi pe căile împăraţilor lumii, în loc să se sprijine pe braţul puternic şi iubitor al soţului ei de drept. Prietenia cu lumea conţine în ea tot ceea ce este Babilon. Este duşmănie faţă de Dumnezeu.
Observaţi că, de aceea, orice considerent, orice principiu pe care îl atinge Scriptura, cere prin însăşi acel principiu, completa separare de lume şi de tot ce este din lume. Şi dacă lumea se află în această stare, dacă este în curs de îndepărtare tot mai mult de Dumnezeu, şi dacă se coalizează împotriva Domnului, împotriva Hristosului Său în persoana celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii – mai mult decât oricând, acum este timpul ca aceste părţi ale Scripturii să aibă o forţă vie şi o putere dătătoare de viaţă asupra celor care au Numele lui Hristos şi îndeosebi asupra celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.
Notaţi următoarele: am studiat ce este în esenţă Babilonul şi ce cuprinde el. Am văzut că cuprinde întreaga lume. De aceea, să ieşi din el, este nimic altceva decât să ieşi din lume. Am văzut ce înseamnă să ieşi din lume, şi este cert că trebuie să fim complet separaţi de lume şi de tot ce este în ea, fără a avea nici o legătură cu ea, în nici un fel. Următoarea întrebare care se ridică este: cum se va realiza aceasta? Dumnezeu a pregătit totul pentru aceasta. Totul este pregătit, aşteptând doar acceptarea noastră. Acum, când începem studiul acestei părţi a subiectului, trebuie să ştim că orice inimă care va primi cuvântul lui Dumnezeu în Duhul lui Hristos, având supunerea necesară – Domnul Însuşi va face ca acest adevăr să producă tocmai lucrul de care este nevoie pentru orice persoană care îl va primi în acest fel. Acest adevăr ne va separa cu adevărat; va face această lucrare pentru noi. Noi singuri nu o putem face. Nu ne putem separa singuri de noi înşine. Dar Dumnezeu are un adevăr care va face aceasta, care ne va separa pe noi de noi înşine, ne va elibera de lumea aceasta rea, ne va elibera de păcatul în sine – nu doar de anumite păcate, ci de păcat – astfel ca păcatul să nu mai aibă putere asupra noastră, ci puterea lui Dumnezeu să lucreze în locul lui.
Dumnezeu are un adevăr în cuvântul Său care va realiza acest lucru şi ne va ridica atât de mult deasupra lumii încât vom sta în lumina slavei lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. Această putere va fi asupra noastră, în noi şi cu noi, încât vom porni în lucrarea la care suntem chemaţi, pentru a face lucrarea pe care Dumnezeu o are de făcut şi pentru a vesti cu voce tare solia de avertizare şi chemarea ce trebuie adresată tuturor: „ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.
Noi nu putem rosti această chemare dacă nu suntem complet separaţi de noi înşine. Nu pot chema un om să se despartă de lume dacă eu nu m-am despărţit de mine. Nu-l pot conduce pe om să vadă ce este separarea de lume. Nu pot face aceasta nici măcar rostind adevărul lui Dumnezeu, dacă nu văd şi nu ştiu din proprie experienţă ce este separarea de lume. Nu pot chema oamenii să fie complet separaţi de lume sau de orice lucru din ea, să-şi pună încrederea absolută în Dumnezeu şi în nimic altceva, dacă eu însumi sunt legat de lume. Nu se poate aşa ceva. Noi putem rosti cuvintele „ieşiţi afară”, dar nu va fi putere în cuvintele care ajung la ei, care să-i scoată din lume aşa cum doar puterea lui Dumnezeu poate să-i scoată, deoarece ei nu pot ieşi singuri.
După cum am citit într-o lecţie anterioară, „vocea din cer” este cea care cheamă oamenii afară din Babilon. Aşa că este foarte adevărat că de acum înainte noi trebuie să fim atât de legaţi cu cerul în lucrarea noastră, încât atunci când rostim cuvântul lui Dumnezeu, oamenii să audă vocea din cer care va realiza scopul solemnei chemări. Şi, urmând firul adevărului, după cum vom vedea în partea următoare a subiectului, Dumnezeu va lega atât de strâns cu cerul pe oricine va voii să-L primească, încât acela va descoperi cerul pe pământ. Dumnezeu vrea ca zilele noastre, îndeosebi de acum înainte, să fie ca zilele cerului pe pământ, după Scriptură. Şi El va face ca aşa să fie cu oricine se va supune pe deplin lui Dumnezeu şi adevărului Său, şi care va auzi vocea din cer.
De aceea, aş dori să vă cer ca pentru lecţia următoare toţi să ne pregătim minţile şi inimile în mod solemn şi sfânt, să fim gata pentru ceea ce Domnul are de spus, pentru ceea ce ne va da şi pentru tot ceea ce va face pentru noi.
Dumnezeu are adevăr important pentru noi, adevăr care va face marea lucrare ce trebuie să fie făcută pentru noi, iar noi avem nevoie să ne predăm cu totul Lui, spunând: „vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă”. Şi când vorbeşte El, atunci lăsaţi totul deoparte şi acceptaţi Cuvântul pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu; şi acest Cuvânt ne va ridica deasupra lumii. Iar când Dumnezeu este Cel care ne ridică, atunci putem lumina.