Există ceva foarte important ce trebuie amintit în această parte a subiectului. Este ceva ce va forţa pe orice adventist de ziua a şaptea şi pe orice alt creştin să se hotărască între Hristos şi această lume, între a fi supus lui Hristos sau a fi legat de guvernul Statelor Unite. Este vorba de o frază susţinută de către toţi guvernatorii tuturor statelor şi teritoriilor Statelor Unite, care cere instruirea în tehnici militare a tuturor băieţilor, în şcolile publice. Unii guvernatori, din statele în care legislativul este în sesiune, deja depun eforturi să obţină legi care să asigure aceasta. În favoarea acestui proiect s-a ţinut un miting la New York în 25 ianuarie, la care s-au rostit discursuri.

Dacă guvernul Statelor Unite şi al tuturor statelor începe să facă instrucţie militară, umplând cu spiritul războiului toţi copiii din ţară, ce creştin va permite ca copiii lui să ia parte la aşa ceva? Iar dacă acest rău va fi impus, sau va fi cerut prin lege, atunci care creştin va permite ca copiii săi să mai frecventeze şcoala? Cuvântul vestit de Hristos în lume a fost: „Pace pe pământ”. Ioel vorbeşte exact despre aceste lucruri când spune: „Pregătiţi războiul”. Sunteţi pregătiţi pentru această problemă? Planul este expus şi s-a răspândit în toată ţara ca un incendiu în sălbăticie. Această idee a fost primită ca şi cum ar fi cel mai bun lucru ce s-a propus vreodată, chiar de la sugerarea ei. A fost înghiţită cu lăcomie şi s-a propus să fie întărită prin lege.

Dacă această instruire militară, această insuflare a spiritului războiului în toţi copiii din ţară, va fi obligatorie de la început sau nu, este tot una, pentru că simpla introducere şi practicarea ei o va face, într-un anume fel, obligatorie, pentru simplul motiv că orice băiat ce va refuza să participe va fi tratat ca un laş de către toţi ceilalţi. Va fi ostracizat. Colegii lui de şcoală îl vor ocoli. Căci toate acestea vor fi făcute în numele „patriotismului”; s-a afirmat că aceasta are rolul de a „insufla patriotismul” şi „iubirea pentru drapel”. Orice băiat ce va refuza să ia parte la exerciţii militare va fi declarat „lipsit de patriotism” şi „unul care dispreţuieşte drapelul”. Se va spune despre el că „nu îşi iubeşte ţara” şi că „este trădător”. Dar nici un părinte creştin nu poate îngădui ca copilul său să fie umplut cu spiritul războiului. Creştinul trebuie să fie umplut cu Duhul lui Hristos, cu Duhul păcii. Supunerea lui este doar faţă de Hristos.

Este foarte adevărat. Aşa stând lucrurile, acesta este un test ce va separa pe orice copil creştin şi pe orice părinte creştin de guvernul Statelor Unite şi al oricărui stat. Aşadar, nu este timpul să începem să fim separaţi? Au fost prea exagerate lecţiile de săptămâna trecută? A fost prea mult când s-a zis, „să rupem toate legăturile”? Dar, fraţilor, tocmai evenimentele ce sunt conduse de duşmanul, ne forţează să ajungem în acel punct în care trebuie să ne hotărâm între supunerea faţă de Isus Hristos şi această lume.

Acest mare rău se află în faţa fiecărui adventist de ziua a şaptea şi a fiecărui creştin din Statele Unite. Acesta va fi un test ce va descoperi dacă aceştia vor lăsa să plece orice lucru pământesc şi se vor ţine doar de Hristos, chiar dacă va fi numit cum va fi numit. Acesta este testul. Este doar o altă notă ce sună în chemarea universală „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.

Unde îşi are originea acest rău? Acest element specific, de a include instruirea în şcolile publice a pornit de la papalitate. Bisericile protestante organizează de doi ani, vara, ceea ce ei numesc „brigăzile de băieţi”. Dar primul pas în direcţia introducerii instrucţiei în şcolile publice şi a impunerii ei tuturor oamenilor din ţară, a fost făcut de Clubul Catolic din Jersey City, N.J., după cum este raportat în Catholic Mirror din 6 octombrie 1894:

„Clubul catolic din Newark (N.J.) la întrunirea sa de miercuri seara a adoptat un set de rezoluţii prin care se cere legislativului să asigure introducerea instruirii militare în şcolile publice, parohiale, şi în alte şcoli din stat în care învaţă băieţi. Rezoluţiile sunt după cum urmează:

Am hotărât, că în concepţia Clubului catolic din Newark (N.J.), resursele militare ale ţării nu ar trebui să fie neglijate, ci ar trebui să fie atât de mult dezvoltate, pe cât permite economia; şi

Am hotărât, ca noi, de aceea, să sugerăm, cu respect, Legislativului statului nostru că instrucţia militară pentru băieţi în şcolile noastre publice ar trebui să fie asigurată, şi se poate să fie asigurată foarte uşor prin intermediul membrilor statului, şi

Am hotărât, de asemenea să sugerăm Legislativului că ar fi bine venit să se asigure instruire similară în toate celelalte şcoli din acest stat, în care învaţă băieţi, şi

Am hotărât, ca o copie a acestor rezoluţii să fie înaintată membrilor Senatului, şi o alta membrilor Camerei deputaţilor.

Se aşteaptă că acest plan va ajunge în vogă, de parcă ar fi un mare beneficiu pentru băieţi în multe feluri.”

Lafayette Post of the Grand Army of the Republic of New York City – cea care a iniţiat tradiţia de a pune steagul pe orice clădire şcolară – a preluat acest plan şi l-a răspândit în toată ţara.

Priviţi situaţia mai îndeaproape: oricine protestează împotriva acestui plan va fi acuzat că este lipsit de patriotism, iar pe de altă parte, papalitatea se va afişa ca fiind cel mai mare patriot dintre toţi, pentru că ea poate aproba această mişcare în cel mai înalt grad. Ea se poate prezenta, drept cea mai puternic implicată în această mişcare, fiind în favoarea ei. Acesta este pur şi simplu un alt mijloc prin care papalitatea se va aşeza la conducerea tuturor lucrurilor şi va conduce totul.

Există un articol din Detroit Evening News din 4 februarie 1895, legat de instruirea militară în biserici, ceea ce ilustrează cât de mare este răul fie că e în şcolile publice, fie că e în bisericile apostaziate:

UNITED BOYS BRIGADES

„Chicago, 4 februarie. The United Boys Brigade of America, alcătuită din companii de tineri organizaţi sub disciplină militară în diferitele biserici creştine din ţară, tocmai este încorporată, cu cartierul general în Chicago. Cei care fac încorporarea sunt Rev. H.W. Bolton, reprezentantul metodiştilor, Rev. P.S. Henson, al baptiştilor, şi alţii. Mişcarea brigăzii are ca obiectiv dezvoltarea patriotismului şi pietăţii în băieţi, iar trăsăturile ei esenţiale sunt instrucţia, studiul Bibliei şi lucrarea misionară. De vreo zece ani William A. Smith, un soldat britanic, a organizat prima brigadă în Glasgow, Scoţia.

Fratele Robinson spune că acum sunt în toată Anglia şi Scoţia. Nu sunt aceste lucruri destul  de aproape de noi, şi nu sunt destul de vizibile pentru a ne arăta unde ne conduc toate acestea? Acestea forţează pe creştin să se separe de tot ce este pe pământ. Aşadar, nu este timpul să ne separăm, fraţilor, de bună voie, din inimă şi cu toată inima?

Babilonul înghite lumea, iar separarea de Babilon înseamnă nimic altceva decât separarea de lume. Lucrurile sunt atât de înaintate, şi separarea este foarte aproape să fie impusă oricui va voi să fie loial lui Isus; toate acestea vestesc nevoia urgentă de a-L căuta pe Dumnezeu cu toată inima şi de a permite ca inimile noastre să fie separate, şi noi să ne separăm în inimă, să fim ai lui Dumnezeu cu totul.

Am câteva rânduri în care este discutată această mişcare militară, care merită să fie citite. New York Recorder, susţinându-o din plin, spune:

„Instruirea militară în şcoli este evident rânduită de mult… Cât de mult s-a făcut deja în această direcţie şi cât de mult se mai poate face a fost demonstrat amplu la parada Regimentului al Şaptelea Armory, din ziua trecută, la care nu doar băieţii dar şi fetele au ştiut să dea onorul.”

În The New York Sun  din 8 aprilie, un administrator al şcolii cartierului 23 din New York City, remarcând o rezoluţie luată la întrunirea quakerilor, care dezaproba această mişcare militară, spune printre altele:

„Comitetul Educaţiei din oraşul nostru a luat problema în mâini, cu rezultatul că în statul nostru a fost introdus în Senat un proiect de lege prin care se cere acordarea a 100.000$ pentru echipamentul şcolarilor de la unsprezece ani în sus în şcolile publice.”

Este vorba, desigur, despre echipament militar. Iar Comitetul Educaţiei din New York City se preocupă ca un proiect de lege să fie introdus în legislativul New Yorkului în vederea echipării şcolarilor de la unsprezece ani în sus. El continuă:

„Dar în plus faţă de beneficiul pe care poate să-l aibă, şi-l va avea, naţiunea din această instruire militară în şcolile publice, susţin că şi şcolarul va avea beneficii, pentru că aceasta îi va da o ţinută bărbătească, dreaptă şi graţioasă, îi va da mai mult respect de sine; i se va întări trupul precum şi intelectul, căci nu este exerciţiu mai bun pentru acestea decât instrucţia şi marşul; va învăţa disciplina precum şi ascultarea şi supunerea faţă de autoritatea legitimă; va învăţa să fie un cetăţean bun, loial şi patriot care îşi iubeşte ţara şi, dacă va fi nevoie, va fi gata să moară în apărarea ei – îi va da stăpânire de sine, control asupra sa, şi de aceea este valoroasă nu doar pentru efectele asupra minţii ci şi asupra trupului, făcându-l, de fapt, să fie puternic, activ şi brav. Din toată inima sunt în favoarea acestei mişcări şi puteţi să mă socotiţi printre cei mai serioşi suporteri ai ei.”

Aceasta însă nu este tot; se aud şi voci care se opun. Cineva scriind la Chicago Herald din 3 sau 4 februarie, vorbeşte în felul următor:

„Am remarcat într-un ziar de seară de data trecută un articol referitor la înrolarea băieţilor într-o organizaţie militară bisericească, cu scopul de a nutri spiritul războiului şi blândeţea proverbială a umilului Nazarinean. Ar putea exista ceva mai stânjenitor, mai contradictoriu şi mai grotesc decât aceasta? La absolvirea acestor şcoli noi, ce fel de produs ciudat va ieşi din aceşti băieţi? Ce amestecătură de pomină de sfinţi cu diavoli; ce amestec imposibil de bine cu rău; ce să zicem de biserica creştină, a cărei misiune se presupune că este inaugurarea domniei păcii universale; ce mărturie de slăbiciune; ce farsă demnă de dispreţ pentru a-şi umple scaunele goale; ce insultă adusă memoriei celui mai nobil dintre caractere, Isus, a cărui viaţă, fapte şi învăţături au fost exact opusul acestora! Dacă acesta este creştinism, atunci, din punct de vedere al religiei, ce este păgânismul?

Aceste organizaţii militare bisericeşti, în totala lor desconsiderare a constituţiei, a decenţei , a moralităţii veritabile, a dreptăţii reale şi de fapt a tuturor virtuţilor creştine, nu are paralel în istorie, iar oamenii care au inventat acest joc – căci este numai un joc – sunt cei mai mari duşmani posibili ai adevăratei democraţii şi ai instituţiilor republicane. Aceasta ar putea să pară unora că este spus prea radical, dar este adevărat, iar adevărul întotdeauna este radical pentru o persoană neobişnuită cu el, şi astfel de oameni sunt mulţi, oh, vai, prea mulţi.”

Am aici o hârtie pe care este tipărită adresa anuală a D-nei Marion H. Dunham din Burlington, Iowa, din Uniunea Temperanţei Femeilor Creştine; ea are câteva remarci excelente asupra acestui subiect. Vorbind despre conflictele tot mai accentuate între clasele sociale, între muncă şi capital, etc., ea spune:

„S-a dezvoltat o trăsătură care ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru toţi cei care îşi iubesc ţara, şi anume cultivarea spiritului militar şi al instrucţiei militare.”

Apoi vorbind despre pericolele ce intervin în cursul treburilor guvernamentale, ea continuă:

„Dar mult mai serios decât toate acestea este faptul că într-un timp de pace netulburată, neameninţată de nici o altă naţiune, poziţia şi puterea noastră făcându-ne de fapt impregnabili în faţa tuturor atacurilor din partea vreunei puteri ostile, şcolile şi bisericile noastre sunt transformate în garnizoane militare, iar tinerii noştri băieţi sunt puşi să ia în mână arme care au fost folosite pe câmpurile de luptă, iar setea de a vărsa sângele semenilor lor se trezeşte în inimile lor tinere. În oraşul meu [Burlington, Iowa] fetele care slujesc ca profesoare suplinitoare sunt numite «cadeţi» iar munca lor «cadetting» (n.tr. eng.) cu scopul  de a se familiariza cu termenii şi cu ideile militare, cum că până şi influenţa femeilor nu trebuie să fie exercitată pentru pace. Colegii noştri sunt asiguraţi cu instructori din partea şi cu cheltuiala guvernului, iar Brigada de Băieţi a bisericilor, care se spune că este organizată pentru a răspândi Evanghelia «păcii pe pământ şi a binelui între oameni» numără aproape 115.000, iar vechiul imn al Şcolii de duminică, «Vreau să fiu un înger, când îngerii se-adună», a fost schimbat în:

„Aş vrea să fiu soldat

Când trupa se adună

Să am pe cap boneta

Să am şi flinta-mână.

Aş vrea să-nvăţ slujirea

Prin tehnici militare

Moderne potrivite

Duşmanul să-l omoare.”

După ce redă noua versiune a vechiului imn, continuă:

„Nu ne ameninţă duşmani din afară ca această pregătire să fie necesară, însă tot ceea ce semnifică şi portretizează această mişcare, este contrar spiritului creştinismului; este o întoarcere a civilizaţiei înapoi la timpul când puterea era dreptate şi mâna fiecărui om se ridica împotriva altuia.”

De aici putem învăţa altceva, şi anume că felul de a gândi al ţării se va schimba şi în loc de a gândi corect creştineşte se va protesta împotriva acestui fel de a gândi, ceea ce va deschide larg uşa pentru vestirea marii strigări: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Pe cei care sunt pentru creştinism şi vor să vadă răspândindu-se spiritul păcii, puteţi vedea voi înşivă că această mişcare îi respinge şi de fapt îi scoate din mijlocul ei. Aceasta trasează linia între ei şi guvern. Şi chiar acum Dumnezeu are o lucrare pe pământ, o solie de vestit, care cheamă pe toţi cei ce vor să-şi salveze sufletele să se separe complet de astfel de lucruri rele, să se pună cu toată inima împotriva acestora; să se întoarcă la Dumnezeu în spiritul păcii, şi cu toţii, de la cel mai mic până la cel mai mare, să poată să-L cunoască pe Cel care este pacea noastră.

Vedem, aici, situaţia aşa cum este astăzi în toate aspectele ei: orice element al lumii – aparţinând fie papalităţii, fie protestantismului apostat, fie guvernului – totul ne conduce în acea situaţie în care ne vedem constrânşi să ne hotărâm şi să ne separăm de lume şi de tot ce este în ea. De ce să nu privim, atunci, situaţia prin prisma adevărului lui Dumnezeu pentru a avea Duhul Său care ne va separa cu adevărat şi ne va îmbrăca cu o astfel de putere ce va trezi lumea în faţa pericolului şi va salva de la ruina inevitabilă orice suflet care va vrea să fie salvat? Isaia 40:9 spune:

„Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţenilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru!”

Domnul ne spune în acest timp: suie-te pe un munte înalt,    înalţă-ţi glasul cu putere, nu te teme. Spune oamenilor: Iată Dumnezeul vostru, El este adăpostul vostru; El este salvarea voastră; El este protecţia voastră.

Să ne întoarcem acum la Studiul referitor la ce înseamnă să ieşi din Babilon. Oricine ştie acum că să ieşi din Babilon înseamnă să ieşi din lume şi a te separa de Babilon înseamnă a te separa de lume. Nevoia noastră în continuare este să ştim ce înseamnă să ieşi din lume. Ce înseamnă să te separi de lume? Galateni 1:4 va răspunde acestei întrebări; va trebui să citim al treilea şi al patrulea verset împreună ca să vedem legătura, dar cel care ne vorbeşte despre subiect este versetul patru.

„Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos! El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău (din această lume rea – eng.)”.

Pentru că El S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, cu scopul de a ne smulge din această lume rea, rezultă foarte clar că legătura cu această lume rea, şi chiar însăşi lumea aceasta rea, constă în păcătoşenia noastră. De aceea, ca să fim scoşi din această lume, trebuie să fim scoşi din păcat. Nu să fim eliberaţi de anumite păcate, ci de păcatul însuşi, de rădăcina lui şi de tot ce este păcat. Cuvântul lui Dumnezeu nu-l ia pe un om să vadă cât de mult bine este în el şi cât de mult rău, pentru ca apoi să peticească răutatea cu binele ca să-l poată duce în cer. Nu puteţi pune un petic nou la o haină veche; Hristos a spus aşa şi aşa este. Noi nu trebuie să căutăm să vedem cât de mult bine este în noi, câte trăsături bune avem, să ne încredem în acestea, iar apoi să credem că Domnul este destul de bun ca să ne suplinească lipsa prin bunătatea Lui. În noi nu este nici o bunătate, nu este nimic bun. Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte. Din creştet până-n tălpi nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie. „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Romani 7:24. Acesta este un trup de moarte pentru că este „trupul păcatului”. Romani 6:6. Să fim eliberaţi de păcat înseamnă să fim eliberaţi de noi înşine. Aceasta înseamnă să ieşim din Babilon.

Mulţi oameni au ajuns la concluzia că dacă ies din biserica metodistă sau prezbiteriană sau din cea catolică şi intră în biserica adventistă, atunci au ieşit din Babilon. Dar nu, nu este destul atât. Dacă nu sunteţi convertiţi, dacă nu sunteţi separaţi de această lume, atunci nu aţi ieşit din Babilon, chiar dacă sunteţi în biserica adventistă de ziua a şaptea, chiar dacă sunteţi în adunarea din Battle Creek. Aceasta nu înseamnă că biserica adventistă de ziua a şaptea este Babilon; deloc nu înseamnă aşa ceva. Dar omul care se ţine de sine însuşi, acela se ţine de lume, iar lumea este Babilon. Voi trebuie să fiţi separaţi de păcat, separaţi de această lume, ca să fiţi în afara Babilonului. „Având o formă de evlavie, dar fără putere”, aceasta este o altă expresie care descrie Babilonul şi starea lui în zilele din urmă. Aşa stând lucrurile, dacă eu, adventist de ziua a şaptea, am doar o formă de evlavie dar fără putere, atunci aparţin Babilonului; indiferent ce nume port, sunt babilonian; port haina Babilonului. Şi duc Babilonul cu mine în biserică oriunde aş fi.

Un alt cuvânt despre aceasta, din Galateni: Hristos „S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”.

Tot ceea ce poate împiedica omul, sau îi poate strica drumul spre cer, este doar ceea ce este în el; este doar ceea ce vine din eu-l lui. De aceea, când Hristos eliberează pe om din această lume rea, pur şi simplu îl eliberează de păcat şi de sine însuşi. Acel om este în împărăţia lui Dumnezeu; el este în lume, dar nu este din lume. Isus zice: „Eu v-am ales din mijlocul lumii; dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei.” Bun; deci dacă eu sunt din lume, atunci lumea va iubi ce este al ei. Adică lumea care este în mine şi care iese din mine va iubi lumea şi se va ţine de lume. Ea nu poate să facă altfel, nici eu nu pot să fac altfel, pentru că în esenţă sunt din lume. Lumea din afara mea şi din jurul meu va iubi ce este al ei, acesta este adevărul; şi dacă eu sunt din lume, atunci cu siguranţă mă voi lipi de lume şi voi iubi lumea; lumea din lăuntrul meu va iubi şi se va ţine de lumea din afara mea. Pot să mă numesc creştin în acelaşi timp, dar aceasta nu va schimba cu nimic situaţia – lumea va iubi şi atunci ce este al ei. Dacă eu, însă, am rupt în inimă legăturile cu această lume, atunci sunt liber faţă de ea; dar dacă lumea este în inimă, voi iubi lumea, iar la sosirea testului, când vine criza, mă voi supune lumii şi voi merge pe căile fireşti ale lumii – voi rămâne în Babilon şi mă voi închina fiarei.

Să deschidem acum la capitolul trei din 2 Timotei. Aici găsim aceeaşi învăţătură:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine … Depărtează-te de astfel de oameni (eng.)”

Deci, dacă eu sunt iubitor de mine însumi, de acest fel de oameni trebuie să mă îndepărtez. Dar cine este cel de care trebuie să mă îndepărtez? Eu-l desigur. Ieşiţi din Babilon, depărtaţi-vă de astfel de oameni. Nu trebuie să privesc la voi, să vă studiez, să văd dacă sunteţi iubitori de sine, dacă sunteţi iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, şi apoi să mă separ de voi. Nu, deloc.

Nu este de datoria mea să privesc la alţii şi să zic: „oh, nu vrea să fiu într-o biserică cu astfel de fraţi ca aceştia. Nu pot să fiu un creştin adevărat în mijlocul lor. Cred că ar fi mai bine să mă mut la biserica din Oakland, sau mai bine ar fi să mă mut la biserica din Battle Creek; fraţii de aici din biserica mea par a fi atât de buni dar – oh, este foarte neplăcut şi foarte greu să fi creştin aici. Cred că va trebui să părăsesc această biserică şi să mă mut în alta”. O astfel de schimbare nu va rezolva problema, căci dacă nu eşti cu adevărat convertit şi separat de lume, biserica cu care te vei uni va fi cu atât mai rea şi mai babiloniană decât înainte cu cât vei face şi tu parte din ea. „Depărtează-te de astfel de oameni”. Dacă trebuie să mă depărtez de mine însumi, atunci unde este Babilonul? Unde este lumea? Acestea sunt în eu, aşa cum găsim în Galateni , capitolul patru.

Să privim ceva mai departe capitolul trei din 2 Timotei pentru a vedea dacă ne încadrăm aici.

„Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani”. Ce anume îl face pe un om care zice că este al Domnului şi că iubeşte pe Domnul – ce îl face să nu dea Domnului ceea ce Domnul spune în mod hotărât că Îi aparţine, de pildă, zecimea? Domnul spune că a zecea parte din mijloacele care intră în mâinile mele este a Lui. Eu spun că Îl iubesc pe Domnul, merg la adunare în fiecare Sabat; mărturisesc că eu însumi aparţin Domnului, spun că sunt consacrat, dar cu toate acestea nu las ca Domnul să deţină ceea ce este al Lui. Care este rădăcina acestui fapt? Eu-l. Şi care este prima roadă a eu-lui? Iubirea de bani. Nu am furat nimic din ce este al aproapelui meu, nu am reţinut pentru mine ce este al lui, dar am reţinut ceea ce aparţine Domnului. Aşadar, trebuie să mă depărtez de eu-l meu iubitor de bani.

„Hulitori”. Nu putem lua fiecare trăsătură în parte. „Lăudăroşi, trufaşi, hulitori.” În accepţiunea comună a termenului, un hulitor este unul care foloseşte Numele Domnului în mod profan; unul care ia Numele Domnului în deşert. Una dintre poruncile lui Dumnezeu interzice un astfel de act. Însă, deşi nu profanez Numele lui Dumnezeu prin cuvintele gurii mele, dacă eu mărturisesc Numele lui Dumnezeu, dacă îl iau asupra mea ca apoi să urmez o cale care arată că ceea ce am făcut este în zadar, atunci nu iau Numele Domnului în deşert? Cu siguranţă îl iau. Acolo unde există o formă de evlavie fără putere, nu este o luare în deşert, în zadar, a Numelui Domnului? Printr-o astfel de umblare, nu voi face ca alţi oameni să hulească Numele Domnului? Dacă eu spun că sunt al Domnului, şi totuşi am o astfel de umblare care, prin natura lucrurilor, va face să fie hulit Numele Domnului, atunci hula porneşte de la mine.

Există un verset pe care îl putem citi în legătură cu aceasta. 1 Tim. 6:1:

„Toţi cei ce sunt sub jugul robiei, să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie vorbite de rău.”

Aici, însuşi cuvântul lui Dumnezeu trasează acest adevăr la latitudinea individului, cum că acesta trebuie să aibă o astfel de cale încât Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie vorbite de rău; noi trebuie să păzim de hulă Numele şi învăţătura lui Dumnezeu. Dar dacă eu atrag această hulă, este clar că primul care huleşte sunt eu. Am luat Numele lui Dumnezeu în zadar şi îl port degeaba.

Un alt text: Romani 2, începând cu versetul 17:

„Tu, care te numeşti Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui … tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: «să nu furi», furi?”

Sfinţii „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Tu, care faci din Lege o pricină de laudă, tu care înveţi omul să nu fure, tu ce faci? Înşeli? Faci afaceri necinstite? Dacă ţi se cere să administrezi ceva ce este al Domnului, eşti gata să faci afaceri necinstite pentru prosperitatea Domnului? Crezi că aceasta înseamnă integritate pentru cauza Lui? Nu. Este lipsă de onestitate. Este diabolic. Nu poţi fi egoist pentru Domnul. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să fim lipsiţi de grijă şi de spirit de economie, însă nu pot face afaceri necinstite pentru Domnul şi totuşi să fiu cinstit, mai mult decât dacă aş face-o pentru mine. Aşadar „Tu, care propovăduieşti: «să nu furi», furi?” sau eşti cinstit?

„Tu care zici: «să nu preacurveşti», preacurveşti?” Păstrezi în sfinţenie relaţia de căsătorie? Cinsteşti această rânduială? Sau pentru tine este – aşa cum a ajuns să fie atât de des printre tinerii noştri îndeosebi, chiar printre cei care „se pregătesc pentru lucrarea misionară”, care par să privească atât de uşuratic această rânduială solemnă a lui Dumnezeu încât îşi permit să se logodească cu câte o tânără care le-a stârnit pasiunea, pentru ca apoi, văzând o altă persoană care le stârneşte o pasiune mai mare, să rupă logodna. Iar apoi, dacă nu se căsătoresc înainte să întâlnească o alta, fac la fel.

Porunca a şaptea este pusă în Lege ca să vegheze asupra instituţiei căsătoriei, asupra rânduielii căsătoriei, iar omul nu poate nesocoti instituţia căsătoriei, orânduiala solemnă a lui Dumnezeu, fără să calce porunca. În decursul unui singur an aş fi putut număra cel puţin şase tineri, care îşi ziceau creştini, fiecare logodiţi cu câte o tânără şi fiecare au rupt logodna şi s-au căsătorit cu altcineva, pentru care au avut mai multă pasiune. Şi unii dintre aceştia se pregăteau pentru „lucrarea Domnului”. Aş vrea să ştiu dacă este o pregătire bună pentru lucrarea Domnului să calci în picioare încă de la primul pas una dintre cele mai sacre orânduieli ale lui Dumnezeu?

„Tu care zici: «să nu preacurveşti», preacurveşti?” Cinsteşti poruncile lui Dumnezeu? Cinsteşti orânduielile Lui? „Bine, dar”, ar putea spune cineva, „ vrei ca omul să se însoare cu o femeie pe care nu o iubeşte?” Nu, nu vreau aceasta, dar aş vrea ca el să ştie ce este iubirea şi câtă iubire are, înainte să se logodească cu o femeie. În felul de a proceda pe care l-am descris, nu este nici un pic de dragoste. Este doar pasiune fără scop. Este posibil ca femeia să fie foarte sinceră în această relaţie, s-ar putea ca ea să iubească, şi în majoritatea cazurilor aşa este. Dar din partea lui este doar pasiune.  Şi dacă se întâmplă să aibă loc căsătoria înainte ca o alta să-i stârnească pasiunea ceva mai mult decât prima, într-o zi tot va întâlni o astfel de persoană, iar atunci el nu va fi sigur de poziţia lui. Orice om care violează promisiunea sacră în care   s-a angajat faţă de o femeie, nu este niciodată sigur că va fi credincios altei femei. Dacă a călcat în picioare acel lucru sacru în care Dumnezeu a înmagazinat atâta fericire pentru fiinţele omeneşti, nu oferă nici o siguranţă, nici măcar lui însuşi, că va rămâne credincios într-o altă situaţie asemănătoare.

Ce fel de om este cel care se străduieşte să câştige iubirea unei femei, ca apoi să o trădeze? Biblia, vorbind despre iubirea reciprocă dintre doi oameni, nu o poate descrie altfel decât ca fiind „mai presus de dragostea femeiască”. Un bărbat cucereşte această dragoste femeiască ce se leagă de el ca o viţă, ca apoi să-i rupă cu cruzime toţi cârceii şi să o calce în picioare. Aceasta este o călcare a poruncii a şaptea. Să faci paşi – doar câţiva paşi – care în finalul logic duc la faptul efectiv, înseamnă să calci în picioare instituţia asupra căreia veghează porunca.

Daţi-mi voie să repet: nu doresc ca cineva să se căsătorească cu o persoană pe care nu o iubeşte, aş dori însă ca orice suflet să aibă destul respect faţă de orânduirea lui Dumnezeu, destulă seriozitate şi gândire creştină, încât să-şi cunoască sentimentele. Aş dori să aibă suficient simţ încât să ştie ce face, să afle înaintea lui Dumnezeu ce este dragostea înainte să se angajeze în această relaţie foarte solemnă cu obligaţii atât de sacre.

„Tu care zici: «să nu preacurveşti», preacurveşti? Aceasta este întrebarea.

„Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele” (faci şi tu sacrilegiul)? Poate că ziceţi: „eu nu mă închin la pietre şi la stâlpi; nu mă plec în faţa chipurilor pictate”. Sigur că nu o faceţi. Cum staţi însă cu moda lumii? Ce fel de pălărie purtaţi? Ce fel de baston folosiţi? Ce fel de haină vă croiţi? De ce o croiţi în felul în care o faceţi? O faceţi pentru că este mai confortabilă în felul acesta? Este mai plăcută astfel lui Dumnezeu? Nu. Ştiţi bine că o faceţi pentru că este mai aproape de modă astfel. Ştiţi că o faceţi pentru că se conformează mai mult lumii, se potriveşte mai mult căilor lumii? Dar lumea aceasta este vanitate, este idolatrie. Dumnezeul acestei lumi este Satana. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”. „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu”. Aşa că deşi nu mă aplec în faţa icoanelor, deşi nu mă închin stâlpilor şi pietrelor, totuşi dacă urmez căile, modele şi lucrurile acestei lumi şi mă conformez căilor lumii în loc să întreb pe Dumnezeu cum vrea să mă aibă, atunci cui mă închin? Dumnezeului acestei lumi. Aceasta este idolatrie. Este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

Nu cunosc nimic mai caraghios, mai iraţional decât moda – care vrea ca toţi oamenii să fie făcuţi după acelaşi model, croiţi în acelaşi fel şi să arate exact la fel. De ce nu ne-a făcut Dumnezeu pe toţi la fel când ne-a creat? De ce nu ne-a făcut să semănăm întrutotul? Calea modei este cu siguranţă calea diavolului. El vrea să-i facă pe toţi să adopte acelaşi croi în religie, şi acest croi vrea să-l facă atât de elegant încât să-l îmbrace toţi, chiar guvernul să-l adopte, să-l introducă în lege şi să ceară ca toată lumea să poarte această elegantă haină religioasă. Iar orice concesie făcută modei în îmbrăcăminte, pur şi simplu vă pregăteşte să faceţi concesii religiei lumii. Aceasta este idolatrie. Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?

Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca toţi să semene şi să arate la fel, de ce nu ne-e făcut le fel de la început? Uneori vedem oameni îmbrăcaţi cu ceva ce nu numai că nu li se potriveşte deloc, dar îi face să arate chiar caraghios. Sunt unii care poartă o pălărie sau o haină de o culoare care îi face să arate de parcă ar fi în convalescenţă după un acces de hepatită. Dar ei nu se gândesc la asta. Ei se gândesc doar la faptul că aşa este moda acum.

Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât nici măcar doi nu seamănă între ei. Fiecare este el însuşi; fiecare are o personalitate, o individualitate proprie. Şi Domnul vrea ca fiecare creştin să exercite în lume o influenţă pe care nici o altă persoană din lumea aceasta nu o poate exercita. Aşteptarea Lui este ca fiecare să se îmbrace în aşa fel încât modul în care l-a făcut Dumnezeu să fie reprezentat lumii în perfectă armonie, să fie potrivit în orice privinţă, astfel încât Dumnezeu să poată folosi individualitatea pe care a creat-o pentru scopurile pentru care a creat-o. Îmbrăcaţi-vă ca să plăceţi lui Dumnezeu şi tot ce este în legătură cu noi va vorbi despre Dumnezeu şi despre neprihănire. Omul poate însă distruge scopul pentru care Dumnezeu l-a creat dacă, în timp ce mărturiseşte că este creştin, se aşteaptă să influenţeze lumea îmbrăcându-se în felul lumii! Aşa ceva nu este posibil. Cele două lucruri nu merg nicidecum laolaltă. În felul acesta nu puteţi impresiona pe nimeni în favoarea creştinismului pentru că tocmai acel lucru prin care Dumnezeu vrea să lucreze este exclus prin acest tribut plătit idolatriei. Îmbrăcaţi-vă în felul în care vă vrea Dumnezeu şi veţi descoperi că nu este costisitor, nu cere multă muncă sau foarte multă ingeniozitate pentru a fi îmbrăcat drăguţ şi potrivit. „Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?” Aceasta vreau să o ştiu. Este gândul vostru la Dumnezeu? Vă îmbrăcaţi ca să plăceţi Lui? Căutaţi să plăceţi Lui? Sau vă gândiţi mai mult la ce va spune unul sau altul? „Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?

„Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.” „Unul dintre păcatele care vor domina în zilele din urmă este acela că oameni care sunt socotiţi evlavioşi vor fi hulitori”. Sunteţi un astfel de om? Porţi Numele Domnului în deşert (în zadar)? „Depărtează-te de oamenii aceştia.”