Studiul din această seară va fi doar o continuare a celui de vineri seara: ce este Babilonul, cât de mult cuprinde el şi ce înseamnă să ieşi afară din el. Poate că nu vom trece prin toate acestea în această lecţie, dar din dovezile pe care le-am citit vineri seara, reiese destul de clar că nu este nimic altceva de făcut decât să informăm lumea despre ruina care ameninţă asupra ei şi să vestim cu glas tare chemarea pe care Dumnezeu a rostit-o pentru a salva oamenii de la distrugere. Noi trebuie să strigăm această chemare, să o facem să răsune cu putere, iar Domnul se va îngriji ca oameni să fie convinşi că trebuie să o urmeze. Dacă o vor urma sau nu, ei vor decide după ce vor auzi. Dar Domnul va veghea ca ei să ştie că trebuie să o urmeze.
De aceea am spus seara trecută, îndeosebi când am citit pentru prima oară cuvintele: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu»”, că vocea din cer este cea care cheamă oamenii să iasă. Instrumentele umane care vor rosti chemarea cu gura lor, vor trebui să fie atât de strâns legate de Dumnezeu, încât în acea chemare oamenii să audă vocea din cer. Noi trebuie să fim atât de strâns legaţi de Dumnezeu când spunem: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, încât Duhul lui Dumnezeu să fie Cel ce le spune că aşa trebuie să facă. Cei care vor rosti avertizarea trebuie să fie atât de legaţi de Dumnezeu încât atunci când vocea lor va prezenta cuvintele lui Dumnezeu ce arată situaţia actuală, Duhul lui Dumnezeu să imprime în cei care ascultă convingerea puternică a faptului că acela este adevărul, că suntem în timpul arătat şi că trebuie să iasă din mijlocul ei.
Încă odată spun că ei vor hotărî dacă vor ieşi sau nu. Dumnezeu nu ia pe nimeni cu forţa pentru a-l trage afară. O ilustraţie pentru ceea ce spun o găsim atunci când Petru şi Ioan erau în închisoare la Ierusalim, iar a doua zi dimineaţa au fost aduşi înaintea Sinedriului. Când cei din Sinedriu „au văzut îndrăzneala lui Petru şi Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.”
În prezenţa acestor doi ucenici ai lui Hristos şi datorită cuvintelor lor, preoţii şi conducătorii aceia au fost convinşi în ce priveşte misiunea lui Hristos şi au ştiut că acei oameni aveau dreptate. „Şi au priceput că fuseseră cu Isus”. Totuşi, în loc să cedeze convingerilor pe care le aveau, şi-au împietrit inima în faţa lor şi au poruncit ca ucenicii să fie scoşi afară. „S-au sfătuit între ei şi au zis: «Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită, pe care n-o putem tăgădui. Dar, ca să nu se lăţească vestea aceasta mai departe în norod, să-i ameninţăm, şi să le poruncim ca de acum încolo să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta.»” Şi după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi auzit”. I-au ameninţat din nou, şi i-au lăsat să plece, căci nu ştiau cum să-i pedepsească”.
Ar fi vrut să-i pedepsească, dar nu ştiau cum să o facă în acele circumstanţe, şi adevărul este că îi ameninţau şi voiau să îi pedepsească, deşi erau ferm convinşi că ucenicii aveau dreptate. Aşa vrea Dumnezeu să fie poporul Său şi acum. Noi, avem o solie pentru lume, la fel de importantă ca solia pe care o aveau ucenicii atunci. Şi starea noastră nu va fi bună până când nu vom avea o astfel de legătură cu Dumnezeu încât când vom rosti adevărul, oriunde ne-am afla, şi când vom spune oamenilor solia pe care El ne-a încredinţat-o, Duhul lui Dumnezeu să fie prezent pentru a mărturisi oamenilor despre adevăr, spunându-le: „are dreptate, acest om spune adevărul”. Tot ce putem face noi este să le spunem oamenilor solia. Noi nu îi putem scoate din Babilon, iar Dumnezeu nu îi va scoate cu forţa de acolo. El îi câştigă pe oameni descoperindu-le ce este drept şi făcând ca bunătatea Lui să se arate în faţa ochilor lor. Dumnezeu face aceasta când instrumentul uman prin care lucrează este atât de legat de El, încât prin cuvinte să vorbească Duhul Său, şi astfel în cuvintele omeneşti oamenii să audă vocea din cer.
Mă bucur că oricine – şi bucuria mea nu este doar pentru o presupunere, ci pentru un fapt real – pentru că oricine se va supune adevărului lui Dumnezeu, aşa cum Domnul îl descoperă în zilele noastre, şi aşa cum îl va descoperi oricărui om, va fi adus de către adevăr în exact acea poziţie în care Duhul lui Dumnezeu va putea lucra cu el în acest fel.
Ştim că de mai bine de doi ani suntem în timpul în care Dumnezeu a zis „scoală-te, luminează, căci lumina ta vine”. Acesta este adevărul, şi ştim cu toţii că este pentru zilele noastre. Dar noi nu ne putem scula singuri. Nu ne putem ridica; adevărul lui Dumnezeu este cel care trebuie să ne ridice. Puterea lui Dumnezeu trebuie să-şi aibă locul ei, şi aceasta ne va ridica. Înainte să putem „lumina” e nevoie să fim „ridicaţi”; e limpede. Nu putem lumina fiind culcaţi, aşa cum suntem. Nu suntem în poziţia corectă; trebuie să stăm în picioare. Trebuie să ne ridicăm pentru a lumina, pentru că acolo sus este lumina. Noi suntem jos, prea aproape de pământ – adventiştii de ziua a şaptea, cu toţii, suntem prea aproape de pământ; prea jos, prea aproape de întuneric; nu putem lumina aşa cum ar vrea Dumnezeu să luminăm. De aceea El spune „scoală-te, luminează” (trad. engl.).
Repet, nu este de nici un folos să încercăm să ne ridicăm singuri, şi repet, este sigur că asupra oricărui adventist de ziua a şaptea, aflat la această Conferinţă sau oriunde pe pământ, care îşi cedează întreaga voinţă, tot trupul, mintea şi inima – totul – lui Dumnezeu, primind adevărul Său aşa cum este, Dumnezeu va veghea ca adevărul să-l ridice la acea înălţime de unde să poată lumina.
De aceea, fie ca în mod sincer, chiar acum, să începem să studiem aceste lucruri, în legătură cu starea în care suntem, şi lucrarea ce trebuie făcută, aşa încât să vedem ce ne oferă Dumnezeu în adevărul Său, ce anume ne va ridica la starea în care să poată face cu noi ce va dori şi în care, atunci când ne va folosi şi va vorbi prin noi, oameni să recunoască prezenţa puterii lui Dumnezeu şi să audă vocea din cer. Dacă nu va fi aşa, nu vom putea vesti solia; aceasta este tot.
Nu este de nici un folos să începem să spunem oamenilor, „ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu”, dacă nu este nici o putere în cuvintele noastre, putere care să-i scoată afară; dacă nu suntem legaţi de acea putere care realizează acest lucru. Vorbirea noastră va fi pur şi simplu o vorbire în vânt. Dar noi suntem într-un timp în care este mult prea important să nu vorbim degeaba. Dumnezeu vrea să vorbim oamenilor în aşa fel încât prin cuvintele pe care le spunem, El să le vorbească inimilor.
Ce există în noi nu este suficient pentru lucrarea aceasta. Este scris: „plinătatea noastră este de la Dumnezeu”. Ne putem sprijini cu toată tăria pe această declaraţie, „plinătatea noastră este de la Dumnezeu”. Aceasta spune că Dumnezeu ne va face compleţi; El ne va da ceea ce ne lipseşte.
Să privim puţin mai adânc la cât de mult este cuprins în Babilon. Vă aduceţi aminte că în alte lecţii am citit anumite texte care arătau că lumea întreagă urmează să onoreze fiara, papalitatea, şi să facă voia ei, – toţi oamenii cu excepţia celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Mai sunt alte câteva texte legate de acest subiect, pe care le putem citi. Deschideţi la Apocalipsa 17:8, observând îndeosebi ultima parte a versetului. Voi citi tot versetul:
„Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.”
Se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni (nu mai este şi totuşi este – engl.). Vor fi însă câţiva oameni care nu se vor mira de acest fapt. Toată lumea se va mira, va fi surprinsă, uimită de aceasta, o va privi ca pe o minune, dar va fi un grup de oameni care nu vor fi implicaţi în nici un fel în aceasta şi anume, cei ale căror nume se află în cartea vieţii. Aceştia sunt cei care nu se închină fiarei şi chipului ei. Am citit acest text ca să-l leg de ceea ce am citit seara trecută, cum că „toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii”; Toate împărăţiile pământului au desfrânat cu Babilonul; locuitorii pământului sunt beţi de vinul mâniei desfrânării ei, aceasta arată că toată lumea este legată de ea şi, în urma faptului că lumea se minunează, şi datorită acestui fapt, ea ajunge în acea poziţie în care scripturile vor fi împlinite.
Se ridică aici o întrebare: în ce priveşte exactitatea lucrurilor pe care le spune Scriptura, „toate împărăţiile lumii” sunt unite cu Babilonul în desfrâu, în legături ilicite. Locuitorii pământului sunt beţi de vinul mâniei desfrânării ei. Ce înseamnă în cazul acesta, şi ce poate doar să însemne, să ieşi afară din Babilon? Nimic altceva decât să ieşi afară chiar din lume.
Mai avem un text aici. Deschideţi la Apocalipsa 18 de unde vom citi şi vom vedea cât de mult este legat de Babilon. Vineri seara am citit până la versetul 10. Acum începem cu versetul 11:
„Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa.”
Voi citi rar, şi la urmă vreau să aflu cât de mult din traficul comercial nu este sub controlul Babilonului.
„Marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin (n.tr. lemn decorativ, fin, costisitor), tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmoră; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor”.
Toate acestea sunt sub controlul Babilonului. Cât de mult din comerţul lumii este în afara lui? Nimic. Când va veni timpul pentru instaurarea boicotului general, va fi foarte simplu să se spună ca cineva să nu vândă şi să nu cumpere, pentru că tot comerţul lumii este în mâna sa. Nimeni nu va putea cumpăra sau vinde dacă nu va face aşa cum spune ea (papalitatea). Dar dacă ea are toate acestea sub control, iar Dumnezeu spune „ieşiţi din mijlocul ei”, este clar că ascultarea de această chemare ne va aduce acolo ca voia Sa să fie împlinită printr-o separare totală de ea. Chiar faptul că numele noastre sunt în cartea vieţii şi refuzul nostru de a ne supune poruncii Romei, acestea ne separă cu totul şi ne fac să nu mai avem nici un fel de legătură cu ea, nici măcar pentru a obţine ceva de mâncare.
Să studiem mai adânc aceste lucruri. Când legătura noastră cu adevărul lui Dumnezeu, predarea noastră în faţa lui Dumnezeu, ne duce până acolo încât să fim lipsiţi de tot ce înseamnă pe pământ mâncare sau băutură, cum vom putea trăi? Ah, avem promisiunea: „I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi”. Ei bine, dacă pentru legătura noastră cu Dumnezeu vom fi forţaţi să ne despărţim la modul absolut de tot ce există în lume şi tot ce vine din lume, nu este chiar acum timpul cel mai urgent ca, prin alegere de bunăvoie, să ne despărţim complet, în inimă şi în afecţiuni, de lume şi de tot ce este în ea?
Mai departe. Împărăţiile pământului sunt legate de ea şi vor fi folosite pentru a executa voia ei asupra poporului lui Dumnezeu. Când se va face aceasta, vom fi forţaţi să rupem orice legătură cu ei şi orice dependenţă de ei în orice domeniu. Dar când va veni acel timp, cum vom merge mai departe? Cum vom fi protejaţi, ce vom face când vom fi atacaţi de mulţimi şi oamenii ne vor oprima? Ce vom face pentru a fi protejaţi? Cum vom trăi atunci în lume? Vom fi în siguranţă să fim atât de separaţi de guvernele pământului încât să nu putem depune plângeri împotriva celor ce ne tratează cu violenţă? Să nu putem ameninţa cu legea, cu pedepsele ei, pe cei care ne vor distruge bisericile, ne vor dărâma corturile (pentru evanghelizări publice – n.tr.) sau ne vor face rău pe alte căi? Va veni acel timp când vom fi scoşi în afara legii şi când toate împărăţiile aflate sub dominaţia fiarei vor fi folosite ca unelte pentru revărsarea mâniei ei asupra noastră. Nu doar că va veni acel timp, ci este foarte aproape.
Dar când impunerea Babilonului în toate lucrurile ne va forţa să luăm această poziţie, ce vom face? Cum vom mai trăi? În ce ne priveşte pe noi, ce anume ne-a adus acolo? Numai legătura noastră cu Dumnezeu ne va duce acolo. Şi atunci, ne va veni în ajutor legătura noastră cu Dumnezeu? Legătura noastră cu Dumnezeu ne va oferi protecţia de care vom avea nevoie în acele timpuri? Cu toţii spuneţi că da. Ei bine, dacă legătura cu Dumnezeu îl va duce pe om acolo, credeţi că ar fi prea riscant să lase tot şi să-şi pună cu totul încrederea în Dumnezeu chiar acum? Credeţi că cineva ar merge prea departe dacă s-ar lega chiar acum de Dumnezeu şi şi-ar pune chiar acum încrederea în El pentru a fi protejat, ca şi cum nu ar exista nici un guvern pe pământ?
Oricine are numele scris în cartea vieţii va fi constrâns de către puterile pământului. Atunci, de ce să nu lăsăm cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Lui să ne ridice chiar acum? Ar fi mai de dorit ca lucrarea lui Dumnezeu şi puterea Lui să mă pună într-o astfel de situaţie, decât să fiu sub blestemul răului şi puterile pământului să mă forţeze să mă închin, prin forţa împrejurărilor. Mai bine ar fi să-L aleg în întregime pe Domnul şi calea Lui, acum, şi să o fac cu bucurie, decât să o tot lungesc şi să o lungesc cu afecţiunile mele, cu încrederea legate de puterile pământului, depinzând de ele, de fapt iubind aceasta, dar pentru că nu se poate să fiu şi cu lumea şi totuşi să merg în cer, până la urmă să permit să fiu rupt de acestea, suferind consecinţele – şi să merg la cer. Nu. Mai bine să rup acum legăturile cu lumea şi cu tot ce este în ea sau legat de ea, şi să îmi pun cu statornicie încrederea în Dumnezeu, ca şi cum nu ar fi nimic altceva în univers decât Dumnezeu.
Cred că textul următor cuprinde toate aceste aspecte. Deschideţi la Ieremia 17:5:
„Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor (face din carne tăria lui – engl.) şi îşi abate inima de la Domnul!”
Dacă inima mea înclină spre sprijin pe altceva sau altcineva decât Domnul, atunci ce face inima mea? Cu siguranţă se abate de la Domnul, se îndepărtează de El. Priviţi versetul următor:
„Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea. (nu vede când vine binele – engl.)”
Fraţilor, noi avem nevoie să fim capabili să vedem când vine binele. Ce îl împiedică pe om să vadă când vine binele? Încrederea în om, faptul că face din carne, tăria lui. A privi la om, la orice invenţie a omului, la orice organizaţii ale oamenilor, înseamnă aceasta a „face din carne tăria lui”? A depinde de orice organizaţii ale cărnii (fireşti), de orice combinaţii fireşti, şi a face din aceasta tăria mea, mă va împiedica să văd când vine binele? De ce? Pentru că inima mea se sprijină pe altcineva decât Domnul. Poate că voi încerca să îmi liniştesc conştiinţa cu gândul că pot folosi aceasta ca pe un instrument prin care Dumnezeu mă susţine, dar Dumnezeu nu spune aşa. El face o distincţie clară între Dumnezeu şi om, între încrederea în Domnul şi încrederea în braţ de carne. Ar fi mai bine să mă sprijin cu totul pe Dumnezeu şi să folosească El omul pentru a mă susţine, dacă vrea să o facă, decât să mă sprijin pe ce este firesc pentru a fi susţinut şi să cred că Domnul o face în acest fel. Dacă ne sprijinim pe fire, pe organizaţii fireşti, pe puterea lumii şi a omului, şi credem că Dumnezeu lucrează astfel – adevărul este că aşezăm în felul acesta acea combinaţie sau orice ar fi, pe primul loc. Dar Dumnezeu trebuie să aibă primul loc. De aceea, când ne sprijinim cu totul pe El, El poate folosi orice instrument doreşte pentru a ne susţine sau pentru a face cu noi ceea ce alege El să facă. Dar lucrul cel mai important este că cel care se încrede în om şi face din carne tăria lui, nu vede când vine binele. Şi acesta este un risc teribil pentru timpul nostru.
„Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori.”
Această scenă a dezolării – un pământ sărat şi fără locuitori – va fi scena în care se va găsi Babilonul în cele din urmă.
Dar, ah! Priviţi la cealaltă parte: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul”. În Domnul prin om? Nu. În Domnul prin braţ de carne? Nu, deloc. În Domnul Însuşi, şi a cărui nădejde este Domnul.
„Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă.”
Va veni în curând o secetă îngrozitoare. Dar Dumnezeu a hotărât că omul nu trebuie să se teamă de anul secetei, nici nu trebuie să se îngrijoreze de acel timp. Acel om s-a îngrijorat înainte să vină seceta; încrederea lui este în Dumnezeu, iar când vine seceta, încrederea lui este tot în Dumnezeu. Aceasta este o cale mai bună. Să o urmăm! Când vin calamităţile, nu-l afectează pe un astfel de om; el nu se îngrijorează defel din pricina lor.
Să deschidem acum la Apocalipsa capitolul 16 şi să citim un alt gând care mi se pare că exprimă cât de mult cuprinde Babilonul. Apocalipsa 16:13-14. Nu citesc pentru a arăta timpul la care se aplică acest verset; îl citesc pur şi simplu pentru a delimita graniţele stăpânirii Babilonului, cât de mult este cuprins în el, cât de mult se află sub stăpânirea lui:
„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.”
Versetul 19, după plaga a şaptea, când vine sfârşitul: „Cetatea cea mare.” Care cetate mare? Babilonul, mereu şi mereu.
„Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.”
Aşadar, cetatea cea mare, Babilonul, este împărţită în trei părţi. Cele trei duhuri necurate care ies din gura balaurului, din gura fiarei şi din gura profetului mincinos au ceva de-a face cu cele trei părţi în care este împărţită cetatea cea mare? Eu cred că da. Eu cred că acestea definesc cele trei părţi. Cred că balaurul, fiara şi proorocul mincinos exprimă cele trei părţi în care se împarte cetatea când ajunge în ruină. Şi noi ştim cine este balaurul, fiara şi profetul mincinos, precum şi cele trei duhuri necurate care ies din gura lor, care lucrează cu minuni, şi care merg să strângă toată lumea. De aici, de asemenea, reiese clar că Babilonul controlează lumea, întreaga lume. Ce înseamnă atunci să ieşi din Babilon?
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie (- şi după toată această listă de nouăsprezece păcate -) având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.”
Ce a făcut Babilonul, mama? Ce a dus la apariţia ei? Faptul că biserica s-a sprijinit pe braţul altuia, pe altcineva decât soţul ei, s-a întors spre un altul, sprijinindu-se pe altcineva decât Domnul ei Cel neprihănit – aceasta a dus la apariţia Babilonului. Biserica, cu pretenţia de a fi biserica lui Hristos, prin faptul că s-a unit cu un alt domn, a devenit adulteră, desfrânată. În felul acesta s-a născut Babilonul cel mare. Şi pentru că ea a condus în acest rău toate celelalte biserici care au venit după ea, fiind exemplu pentru toate, este descrisă ca fiind „mama desfrânatelor”.
În timpul Reformaţiunii, când Dumnezeu a vrut să vindece Babilonul şi ea nu a vrut să fie vindecată, creştinismul a devenit din nou independent de ea. Dar când bisericile ce se numeau protestante au călcat pe urmele ei şi s-au întors de la Domnul lor, punându-şi încrederea, nădejdea, în guvernele pământeşti, în împărăţiile pământului, şi s-au unit cu acestea, atunci au devenit fiicele. Acesta este Babilonul şi fiicele, fiara şi proorocul mincinos. Aşa că, mărturisirea religiei despărţită de puterea lui Dumnezeu, mărturisirea evlaviei fără a avea puterea ei, împreună cu acei care le mărturisesc şi caută ajutorul şi dependenţa de împărăţiile şi naţiunile pământului pentru a obţine puterea care ştiu că le lipseşte – toate acestea sunt descrise ca fiind o combinaţie a formei de evlavie fără putere. Babilonul, mama şi fiicele, cuprind toată lumea în zilele din urmă, şi Babilonul şi fiicele, sunt forma de evlavie dar fără putere.
Este clar că al treilea capitol din a doua Timotei descrie Babilonul. Acest capitol, în acest loc, este o descriere a Babilonului, tot aşa cum este şi Apocalipsa 18, o descriere a lui. Iar când pasajul din 2 Timotei 3 se încheie cu cuvintele, „având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia”, acest strigăt, „depărtează-te de oamenii aceştia” este, în acest pasaj, chemarea de a ieşi din Babilon tot aşa cum „ieşiţi din mijlocul ei” este, în Apocalipsa, chemarea de a ieşi din Babilon.
Forma de evlavie lipsită de putere este otrava oricărei pretenţii de religie. Şi acum este otrava tuturor religiilor din lume. Iar succesul planului de unire a tuturor denominaţiunilor în unitatea credinţei, plan la care lucrează în mod foarte sârguincios papa de la Roma asupra bisericilor aşa zis protestante, va pune doar pecetea plinătăţii acestei forme de evlavie fără putere.
Anul trecut în august, la adunările în corturi din Ohio ale unei alte denominaţiuni, conducătorul taberei, predicând în predica de duminică miilor de oameni despre mileniu, despre nădejdea şi perspectiva venirii lui, a prezentat ca unul din cele mai mari semne care arată apropierea mileniului faptul recunoscut că „protestanţii şi catolicii sunt pe aceeaşi direcţie”, şi sute de oameni au răspuns, Amin.
Este o realitate prezentă, nu s-a întâmplat doar la acea adunare, ci acest fel de gândire ce se dezvoltă în minţile celor ce se afundă tot mai mult în Babilon, este o realitate, iar planul lor de a instaura mileniul şi în cele din urmă împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce cere pregătirea căii pentru împărat, va fi lucrat de ei în toate amănuntele. Astfel, când va veni Mântuitorul, va găsi toate împărăţiile şi bisericile pământului adunate într-un singur trup, cu pretenţia că ele reprezintă creştinismul, totuşi neavând nici un pic din puterea creştinismului; făgăduindu-şi lor şi lumii marele şi gloriosul mileniu pe care îl aşteaptă de atâta timp, precum şi venirea în curând a împărăţiei lui Dumnezeu. Noi ştim foarte bine că atunci va veni în mod real regele lor, prezentându-se drept Hristos, şi va fi primit ca Hristos. Vor exista totuşi câţiva ce nu vor fi prinşi în acest sistem uriaş – acei care s-au supus chemării: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, cei ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Aceştia nu vor accepta ca împăratul Babilonului să domnească peste ei. Atunci, aşa cum au sugerat cei din Reforma Naţională încă din 1886, împotriva lor se vor folosi de versetul care zice: „Pe duşmanii mei, care nu vor ca eu să domnesc peste ei, aduceţi-i şi înjunghiaţi-i în faţa mea”. În mod logic aceasta va aduce pedeapsa cu moartea, cum ni se spune în Apocalipsa 13, asupra celor ce nu vor să se închine fiarei şi chipului ei. Întreaga combinaţie aflată sub dominaţia pământului şi sub dominaţia duhurilor rele – balaurul, fiara şi proorocul mincinos – Satana şi toate instrumentele lui de pe pământ combinate – va fi înălţat ca fiind un mare sistem al creştinismului, pe când de fapt este un mare sistem diabolic.
Ce altceva ar putea să prezinte o domnie mai universală a formei de evlavie, nu doar fără puterea ei, dar tăgăduindu-i puterea? Această formă de evlavie neagă faptul că Isus Hristos vine în trup. Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos vine în trup, este Duhul lui Dumnezeu. Orice duh care nu mărturiseşte că Isus Hristos vine – nu doar că a venit atunci, ci vine acum în trupul meu – Hristos în voi nădejdea slavei, Hristos locuind în voi, Dumnezeu domnind în împărăţia lui Dumnezeu care este înlăuntrul vostru – aceasta este semnificaţia – dacă nu mărturiseşte că Isus Hristos vine în trup, nu este de la Dumnezeu. Şi acesta este duhul antihristului. Dar voi aţi biruit, copilaşilor, pentru că Cel care este în voi, în voi, în voi, este mai mare decât cel care este în lume.
De aceea, toate arată, la fel de clar ca lumina zilei, că în zilele din urmă întregul sistem al lumii şi al asemănării cu lumea, va fi organizat în acest sistem uriaş al formei de evlavie fără putere şi, de asemenea, tăgăduindu-i puterea, devenind din ce în ce mai rău. Iar strigătul „Depărtează-te de unii ca aceştia” este o altă formă a chemării “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Oriunde se aude acest strigăt, el înseamnă „ieşiţi din lume, separaţi-vă de lume şi de lucrurile care sunt în lume, separaţi-vă în inimă şi în minte, la fel de total ca şi cum lumea ar fi dispărut cu totul.” „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu.”