În ultima parte a capitolului cinci și în al șaselea descoperim caracterul practic al întregii epistole. Cititorii grăbiți sunt înclinați să creadă că există o despărțire a capitolelor 5 și 6, și că ultima parte se ocupă de aspectele practice ale vieții spirituale, în timp ce prima parte este dedicată teoriei doctrinare. Aceasta este o mare greșeală. Nicio porțiune din Biblie nu este teorie; toată este fapt. Nu există nicio parte din Biblie care nu este spirituală și practică. Mai mult, toată este doctrină. Doctrina învață învățătura. Cuvântarea lui Isus înaintea mulțimii pe munte este numită doctrină deoarece „ridicându‑Și glasul a început să‑i învețe”[1]. Unii oameni exprimă un fel de dispreț pentru doctrină, vorbesc disprețuitor despre ea, ca și cum ar aparține tărâmului teologiei de nepătruns și nu vieții practice de zi cu zi. Aceștia dezonorează inconștient predicarea lui Hristos, care nu este altceva decât doctrină. Adică El întotdeauna a învățat oamenii. Toată doctrina adevărată este deosebit de practică. Ea nu este dată oamenilor cu alt scop decât acela ca ei să fie practici.

Pălăvrăgeala[2] nu este doctrină

Oamenii sunt conduși în această eroare printr-o folosire greșită a cuvintelor. Ceea ce ei numesc doctrină și despre care spun că nu este practică, nu este doctrină, ci pălăvrăgeală. Aceasta nu este practică și nu are loc în cadrul evangheliei. Niciodată vreun predicator al evangheliei nu prezintă o predică. Dacă face aceasta, este din cauză că el a ales pentru un timp să facă altceva decât să predice evanghelia. Hristos nu a prezentat niciodată o predică. În schimb, El a dat poporului doctrină, adică i-a învățat. El a fost un învățător trimis de Dumnezeu. Așadar, evanghelia este în întregime doctrină. Ea este învățătură despre viața lui Hristos.

Scopul acestei epistole se poate vedea clar în această secțiune finală. Scopul nu este de a alimenta controversa, ci de a o reduce la tăcere conducând cititorii să se predea Duhului, ale cărui roade sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine. Scopul ei este acela de a revendica pe cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu, încercând să-I slujească pe calea lor cea slabă, și să-i conducă să slujească prin înnoirea Duhului. Toate așa-numitele argumente ale secțiunii precedente ale epistolei sunt o demonstrație simplă a faptului că din faptele cărnii, care sunt păcat, se poate scăpa doar prin circumcizia crucii lui Hristos – slujindu-I lui Dumnezeu în Duh și neavând încredere în carne.

O schimbare radicală

Atunci când oamenii se hotărăsc să se facă neprihăniți, mândria, ambiția egoistă, slava deșartă, lăudăroșenia, critica, căutarea de greșeli și defăimările care duc la certuri deschise sunt rezultatul. Asta s-a întâmplat cu galatenii, și așa va fi întotdeauna. Nu poate fi altfel. Fiecare are propria părere despre lege. Hotărându-se să fie îndreptățit prin lege, el o reduce la nivelul minții sale, astfel ca el să fie judecător. El nu poate rezista ispitei de a-și examina frații și, de asemenea, pe sine însuși, pentru a vedea dacă ei se ridică la standardul lui. Dacă ochiul său critic descoperă pe cineva care nu se comportă conform regulilor sale, el imediat se repede pentru a-l pune la punct pe infractor care, dacă nu dă dovadă de o supunere smerită – nu față de Dumnezeu, ci față de judecătorii lui – trebuie scos din biserică pentru ca nu cumva hainele neprihănirii noastre să se păteze intrând în contact cu el. Cei neprihăniți prin sine se consideră păzitorii fratelui lor până acolo încât îl țin departe de compania lor ca să nu cadă în dizgrație. Între acest spirit, care este prea des întâlnit în biserică, și rugămintea cu care începe acest capitol există un contrast evident. În loc de a vâna greșeli pentru a-i condamna, noi ar trebui să vânăm păcătoși pentru a-i putea salva.

Păcatul pândește la ușă

Dumnezeu a spus lui Cain: „Nu‑i așa? Dacă faci binele, vei fi bine primit, dar dacă nu faci binele, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să‑l stăpânești” (Geneza 4:7). Păcatul este o fiară veninoasă, pândind în ascuns, urmărind fiecare ocazie pentru a sări asupra celui neglijent și a-l copleși. El ne dorește, dar nouă ni s-a dat putere să-l stăpânim. „Așadar, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor” (Romani 6:12). Totuși, se poate întâmpla (nu este obligatoriu) ca și cei mai zeloși să fie covârșiți. „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1-2). Așa că, chiar dacă cineva ar fi prins în vreo călcare de lege, el trebuie să fie ajutat și nu împovărat și mai mult.

Evanghelia înseamnă restaurare

„Fiindcă Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut. Ce credeți? Dacă un om are o sută de oi și i se rătăcește una din ele, nu le va lăsa el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și va merge s‑o caute pe cea rătăcită? Și dacă ajunge s‑o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci și nouă care nu s‑au rătăcit. Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să se piardă vreunul din acești micuți” (Matei 18:11-14). Hristos este acum în ceruri până la „vremea restaurării tuturor lucrurilor”[3].

Salvând una

Domnul prezintă lucrarea Sa prin exemplul păstorului care caută oaia rătăcită. Lucrarea evangheliei este o lucrare individuală. Chiar dacă datorită predicării evangheliei mii de oameni o primesc într-o singură zi ca rezultat al unei predici, succesul se datorează efectului asupra inimii fiecărui individ. Când predicatorul, vorbind miilor de oameni, se adresează fiecăruia personal, el face lucrarea lui Hristos. Așa că dacă un om cade în greșeală, întărește-l lucrând cu un spirit umil. Timpul niciunui om nu este atât de prețios încât să considere că-l pierde atunci când este folosit pentru salvarea unei singure persoane. Unele dintre cele mai importante și mărețe adevăruri pe care le avem înregistrate ca fiind rostite de Hristos au fost adresate unei singure persoane. Cel care se îngrijește și ține la fiecare miel al turmei este un bun păstor.

Slujba împăcării

„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, fără să țină seama de abaterile ei, și ne‑a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări” (2 Corinteni 5:19). „Păcatele noastre le‑a purtat în trupul Său” (1 Petru 2:24). El nu ne-a imputat păcatele, ci le-a luat pe toate asupra Sa. „Un răspuns blând potolește mânia.”[4] Hristos vine la noi cu cuvinte blânde, fără a ne dojeni aspru, pentru a ne câștiga. El ne cheamă să venim la El pentru a găsi odihna, pentru a schimba jugul amar al robiei și povara cea grea, cu jugul Său și povara cea ușoară.

În locul lui Hristos

Toți creștinii sunt unul în Hristos. Există doar o singură sămânță – toți sunt îmbrățișați în Hristos, Reprezentantul omului. De aceea, „cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4:17). Hristos a fost în lumea aceasta un exemplu a ceea ce omul ar trebui să fie și ceea ce adevărații Săi urmași vor fi atunci când se vor consacra cu totul Lui. El spune ucenicilor Săi: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.”[5] Pentru aceasta El îi îmbracă cu puterea Sa, prin Duhul. „Căci Dumnezeu nu L‑a trimis pe Fiul [Său] în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). De aceea, noi nu suntem trimiși să condamnăm, ci să salvăm. De aici vine porunca: „Dacă un om ar cădea într‑o greșeală, voi […] să‑l îndreptați cu duhul blândeții.” Aceasta nu trebuie limitată numai la cei care sunt asociați cu noi în biserică. Noi suntem trimiși ca ambasadori pentru Hristos ca să implorăm oamenii să se împace cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:20). Universul întreg nu oferă o lucrare mai mare; nicio poziție mai înaltă nu poate fi găsită în cer și pe pământ decât aceea de ambasador al lui Hristos, care este și poziția celui mai de jos și mai disprețuit suflet care este împăcat cu Dumnezeu.

„Voi, cei duhovnicești”

Numai astfel de oameni sunt chemați să ridice pe cei care greșesc. Nimeni altcineva n-o poate face. Doar Duhul Sfânt trebuie să vorbească prin cei care mustră și admonestează. Lucrarea ce trebuie făcută este chiar lucrarea lui Hristos, și numai prin puterea Duhului poate cineva să-I fie Lui martor. Dar nu ar fi atunci o mare îndrăzneală pentru oricine să se ducă să ridice pe un frate? Nu ar fi echivalent cu a pretinde că el însuși este spiritual?

Într-adevăr, nu este un lucru lipsit de importanță să stai în locul lui Hristos în fața omului căzut. Planul lui Dumnezeu este ca fiecare să fie atent la el însuși: „Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu.” Principiul prezentat aici este calculat ca să producă o reînviorare în biserică. De îndată ce un om cade într-o greșeală, datoria fiecăruia nu este ca imediat să spunem altcuiva despre el, și nici de a merge direct la cel căzut în greșeală, ci de a ne întreba: „Eu cum sunt? Nu sunt eu vinovat de ceva la fel de rău, dacă nu chiar de același lucru? Oare la căderea lui nu a contribuit chiar vreo greșeală de-a mea? Sunt eu călăuzit de Duhul, ca să-l pot ajuta și ca să nu-l împing și mai departe pe drumul pe care a apucat-o?” Rezultatul unei asemenea atitudini ar fi o adevărată reformă în biserică și s-ar putea întâmpla că până ceilalți au ajuns în starea în care pot merge la cel căzut, acesta să se fi recuperat din capcana diavolului.

Legat în cer

Dând instrucțiuni pentru modul în care trebuie procedat cu cel care a căzut în greșeală (Matei 18:5-18), Mântuitorul a spus: „Adevărat vă spun: ce veți lega pe pământ va fi legat și în cer și ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer.” Înseamnă aceasta că Dumnezeu S-a angajat să fie legat de orice decizie pe care o poate lua orice grupare de oameni care se denumesc biserica Sa? Cu siguranță, nu. Nimic din ceea ce se petrece pe pământ nu schimbă voia lui Dumnezeu. Istoria bisericii, așa cum o avem de aproximativ 1800 de ani[6], este un raport de greșeli și erori, înălțare de sine și de punerea sinelui în locul lui Dumnezeu.

Atunci ce a vrut să spună Hristos? El a vrut să spună exact ceea ce a spus. Învățăturile Sale ne arată că El a vrut să spună că biserica trebuie să fie spirituală, având o atitudine umilă, și că fiecare dintre cei care vorbesc ar trebui „să vorbească cuvintele lui Dumnezeu”. În inima și gura celui care are de-a face cu cel căzut în greșeală nu trebuie să se găsească decât cuvintele lui Hristos. Când aceasta se întâmplă – de vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu este hotărât pentru totdeauna în cer – rezultatul este că orice este legat pe pământ trebuie în mod necesar să fie legat în cer. Dar aceasta nu se va întâmpla decât dacă Scripturile sunt urmate cu strictețe în literă și spirit.

„Legea lui Hristos”

Aceasta este împlinită purtându-ne sarcinile unul altuia, deoarece legea vieții lui Hristos este de a purta sarcini. „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:6). „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui.”[7] Oricine dorește să împlinească legea Lui trebuie să facă aceeași lucrare pentru cei rătăciți și căzuți.

„Prin urmare, trebuia să Se asemene fraților Săi în toate privințele, ca să devină un mare-preot îndurător și credincios înaintea lui Dumnezeu, făcând astfel ispășire pentru păcatele poporului. Căci, întrucât El Însuși a suferit, când a fost ispitit, poate să vină în ajutor celor care sunt ispitiți” (Evrei 2:17-18). El știe ce înseamnă să fii ispitit până la durere și știe cum să obțină victoria. Deși El n-a cunoscut niciun păcat, El a fost făcut păcat pentru noi pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21). El a luat fiecare dintre păcatele noastre și le-a mărturisit înaintea lui Dumnezeu, ca și cum ar fi fost ale Lui. Tot așa vine El la noi. În loc să ne ocărască pentru păcatul nostru, El Își deschide inima în fața noastră și ne spune cum a suferit în același fel greutăți, durere, tristețe și rușine. Astfel ne atrage spre Sine și ne câștigă încrederea. Știind că El a trecut prin aceeași experiență, că El S-a coborât până la limita cea mai de jos, suntem gata să-L ascultăm atunci când ne vorbește despre calea de scăpare. Noi știm că El vorbește din propria Sa experiență.

De aceea, cea mai mare parte a lucrării de salvare a păcătoșilor constă în a le arăta că suntem una cu ei. Adică, prin mărturisirea propriilor greșeli salvăm pe alții. Omul care crede că nu are păcat nu este omul care să ajute pe cel păcătos. Cel care merge la cineva care este căzut în vreo călcare de lege și spune: „Cum de-ai putut face un asemenea lucru? Eu niciodată în viața mea n-am făcut ceva asemănător! Nu pot să înțeleg cum cineva care are cât de cât respect de sine ar putea face așa ceva”, ar sta mai bine acasă. Dumnezeu a ales un fariseu, și numai unul, pentru a fi apostol, dar el nu a fost trimis până când nu a recunoscut că este cel mai mare păcătos (1 Timotei 1:15). Este adevărat că e umilitor să mărturisești păcatul, dar calea mântuirii este calea crucii. Hristos a putut deveni Mântuitorul păcătoșilor numai prin cruce. De aceea, dacă vrem să avem parte de bucuria Lui, trebuie să luăm crucea împreună cu El, disprețuind rușinea. Nu uitați acest lucru: numai prin mărturisirea păcatelor noastre putem salva pe alții din păcatele lor. Numai astfel le putem arăta calea mântuirii, pentru că cel care își mărturisește păcatele este curățat de ele și astfel poate conduce pe alții la fântână.

Omul nu este nimic

„Dacă vreunul crede că este cineva, cu toate că nu este nimic, se înșală.” Observați cuvintele cu toate că nu este nimic. Nu se spune că n-ar trebui să ne credem ceva până când nu suntem ceva. Nu, este o afirmare a faptului că noi nu suntem nimic. Nu numai individul, ci chiar toate națiunile nu sunt nimic înaintea Domnului. Dacă vreodată ajungem să credem că suntem ceva, ne amăgim singuri. Și noi adesea ne înșelăm singuri și astfel aducem un prejudiciu lucrării Domnului. Amintiți-vă legea lui Hristos. Deși El era totul, El S-a golit pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să poată fi împlinită. „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.”[8] Numai Dumnezeu este mare. „Fiecare om, în starea lui cea mai bună, este întru totul deșertăciune.”[9] Doar Dumnezeu are dreptate și fiecare om este mincinos. Când acceptăm acest fapt și trăim conștienți fiind de aceasta, suntem în poziția în care Duhul lui Dumnezeu ne poate umple, și atunci Dumnezeu poate lucra prin noi. Omul fărădelegii este cel care se înalță pe sine însuși (2 Tesaloniceni 2:3-4). Copilul lui Dumnezeu este cel care este umil.

Purtați-vă propria sarcină

„Căci fiecare își va purta propria lui sarcină.” Este aceasta o contrazicere a versetului 2? Nicidecum. Când Scriptura ne spune să ne purtăm sarcinile unul altuia, ea nu ne spune să ne aruncăm poverile peste altcineva. Fiecare trebuie să arunce povara sa asupra Domnului (Psalmii 55:22). El poartă poverile întregii lumi, nu în bloc, ci pentru fiecare în parte. Noi nu ne aruncăm poverile asupra Lui adunându-le în mâinile noastre, sau în mintea noastră, și împingându-le de la noi către cineva care este departe. Aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Mulți au încercat să scape de povara păcatului, durerii, grijilor și necazurilor, dar au eșuat. Ei au avut senzația că acestea se rostogolesc înapoi pe capul lor mai grele ca niciodată până când aproape că au fost copleșiți de disperare. Unde este greșeala? Pur și simplu aceasta: Ei au considerat că Hristos este departe de ei, și au crezut că ei înșiși trebuie să construiască un pod peste prăpastie. Este imposibil. Omul, care este fără putere, nu-și poate arunca povara nici la o lungime de braț, și atâta timp cât Îl ținem pe Domnul la o distanță de un braț, povara ce ne epuizează nu ne dă răgaz pentru odihnă. Numai atunci când Îl acceptăm și-L mărturisim pe El ca singurul nostru sprijin, viața noastră, Cel a cărui putere face posibilă fiecare mișcare a noastră, și astfel mărturisim că nu suntem nimic și dispărem din cadru, nemaiînșelându-ne, numai atunci putem spune că am pus povara noastră asupra lui Hristos. El știe ce să facă cu aceasta, și purtând jugul Lui, învățăm de la El cum să purtăm sarcinile altora.

Și atunci cum e cu purtatul propriei noastre poveri? Oh, cea care o poartă este puterea divină care lucrează în noi[10]. „Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” Eu sunt, și totuși nu eu, ci Hristos. Sunt suficient de mulți oameni în lume care încă nu au învățat această lecție de la Hristos, astfel că orice copil al lui Dumnezeu va găsi întotdeauna de lucru în purtarea sarcinilor altora. Pe ale sale le va încredința Domnului, pentru a-l găsi pe acela care nu are la cine să meargă decât la inima sa. Nu este minunat că Unul care este atotputernic ne poartă poverile întotdeauna?

Această lecție o învățăm din viața lui Hristos. El a călătorit din loc în loc făcând bine pentru că Dumnezeu era cu El. El a mângâiat pe cei care plângeau, a ajutat pe cei cu inima frântă, și a vindecat pe toți cei care erau asupriți de către diavolul. Niciunul dintre cei care au venit la El, povestindu-și necazul sau durerea bolii ce o avea, n-a fost alungat fără a găsi ușurare, „ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8:17). Și când noaptea trimitea mulțimile în paturile lor, El căuta muntele sau pădurea, pentru ca prin comuniunea cu Tatăl, prin care El trăia, să poată găsi noi provizii de viață și putere pentru propriul Său suflet. „Fiecare să‑și cerceteze propria lucrare.” „Pe voi înșivă încercați‑vă dacă sunteți în credință! Pe voi înșivă puneți‑vă la încercare! Nu recunoașteți, în ce vă privește, că Isus Hristos este în voi? Doar dacă nu cumva sunteți lepădați” (2 Corinteni 13:5). „Căci a fost răstignit în slăbiciune, dar trăiește prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel, și noi suntem slabi în El, dar vom trăi cu El, prin puterea lui Dumnezeu față de voi” (2 Corinteni 13:4). Deci, dacă credința noastră dovedește că Hristos este în noi – și credința este dovada realității acestui fapt – ne bucurăm în noi înșine, și nu datorită unei alte persoane. Suntem fericiți în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, și bucuria noastră nu depinde de nicio altă persoană din lume. Chiar dacă toți ar cădea și ar fi descurajați, noi putem rezista, pentru că temelia tare a lui Dumnezeu – Hristos – stă nezguduită.[11]

De aceea, niciunul dintre cei ce se numesc creștini să nu fie mulțumiți să se sprijine pe altcineva, ci chiar dacă este cel mai slab dintre cei slabi să fie un purtător de povară în Hristos – un lucrător împreună cu Dumnezeu –, purtând în tăcere și fără să se plângă propriile sale poveri și, de asemenea, pe cele ale vecinilor săi. El poate descoperi unele dintre poverile fratelui său, care nu se plânge de ele, pentru a le purta, și celălalt va face la fel. Astfel că bucuria celui slab va fi: „Domnul Dumnezeu este tăria mea și pricina laudelor mele, și El m-a mântuit.”[12]

Să facă parte din toate bunurile

„Cine primește învățătură din Cuvânt să facă parte din toate bunurile sale și celui ce‑l învață!”[13] Nu poate exista vreo îndoială că asta face referire în primul rând la susținerea materială. „Vrednic este lucrătorul de plata lui.”[14] Dacă un om se predă pe deplin lucrării Cuvântului, este evident că lucrurile necesare pentru susținerea lui trebuie să vină de la cei ce sunt învățați. Dar sub nicio formă aceasta nu epuizează semnificația poruncii. Cel care este învățat din Cuvânt trebuie să facă parte celui ce-l învață din toate lucrurile bune. Povara acestui capitol este ajutorul reciproc. „Purtați-vă greutățile unii altora.” Chiar și învățătorul care este susținut de către cei ce sunt învățați trebuie să ajute financiar pe alții. Hristos și apostolii care nu dețineau nimic – deoarece Hristos era cel mai sărac dintre săraci, iar ucenicii au lăsat tot pentru a-L urma – au oferit săracilor din puținul pe care îl aveau. Vedeți Ioan 13:29.

Când ucenicii I-au spus lui Isus să trimită mulțimile ca să-și cumpere de mâncare, El a spus: „Nu e nevoie să meargă; dați‑le voi să mănânce” (Matei 14:16). El nu Își bătea joc de ei; ceea ce a spus era exact ceea ce El intenționa. El știa că nu au nimic să dea poporului, dar ei aveau exact atât de mult cât avea El. Ei nu au perceput puterea cuvintelor Sale, așa că El însuși a luat cele câteva pâini și le-a împărțit ucenicilor și astfel ei au hrănit cu adevărat mulțimea flămândă. Însă cuvintele adresate lor însemnau că ei trebuiau să facă exact ceea ce a făcut El. De câte ori propria noastră lipsă de credință în Cuvântul lui Hristos ne-a împiedicat să facem bine și să fim darnici (Evrei 13:16) – sacrificii care îi sunt plăcute lui Dumnezeu.

După cum învățătorii nu împart numai cuvântul ci, de asemenea, pun la dispoziția celorlalți mijloacele materiale disponibile, tot așa, cei care primesc învățătura nu trebuie să-și limiteze ajutorul numai la sprijinul material. Este o greșeală să presupui că lucrătorii evangheliei nu au nevoie niciodată de reîmprospătare spirituală sau că ei nu pot s-o primească de la cel mai slab din turmă. Nimeni nu poate spune cât de mult sunt încurajați învățătorii de mărturiile de credință și bucurie în Domnul, care vin de la cei care au auzit Cuvântul. Aceasta nu înseamnă doar că învățătorul vede că eforturile lui nu au fost în zadar. Mărturia s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu ceea ce a făcut el. Dar mărturia plină de bucurie a unui suflet umil despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el va fi adeseori, prin înviorarea pe care o aduce învățătorului Cuvântului, mijlocul de întărire a sute de suflete.

Semănând și secerând

„Ce seamănă omul, aceea va și secera.” Aceasta este o declarație a unei stări de fapt care nu poate fi făcută mai clară oricât de multe alte cuvinte s-ar folosi. Recolta, care este sfârșitul lumii, va descoperi dacă ceea ce s-a semănat a fost grâu sau neghină. „Pentru că cel ce seamănă pentru carnea sa, din carne va secera putrezire; dar cel ce seamănă pentru Duh, va secera din Duh viață veșnică.”[15] „Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea. Desțeleniți-vă un ogor nou! Este vremea să căutați pe Domnul, ca să vină și să vă ploaie mântuire” (Osea 10:12). „Cine se încrede în inima lui este un nebun”[16] și la fel de nebun este cel care se încrede în alt om, după cum se poate vedea din următorul verset: „Ați arat răul, ați secerat nelegiuirea, și ați mâncat rodul minciunii. Căci te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji.”[17] „Blestemat să fie omul care se încrede în om și care își face carnea braț al său”, fie acesta brațul lui sau al altui om (Ieremia 17:5). „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, și a cărui nădejde este Domnul” (Ieremia 17:7).

Tot ceea ce rezistă vine de la Duhul. Carnea este stricată și strică la rândul ei. Cel care-și consultă doar propriile plăceri – împlinind poftele cărnii și ale minții – va secera stricăciune și moarte. „Dar Duhul este viață datorită neprihănirii”[18], și cel care consultă numai mintea Duhului va secera slava veșnică deoarece, „dacă Duhul Celui ce L‑a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel ce L‑a înviat pe Hristos Isus din morți va da viață și trupurilor voastre muritoare prin Duhul Său, care locuiește în voi” (Romani 8:11). „Căci dacă trăiți conform cărnii, veți muri; dar dacă prin Duhul ucideți faptele trupului, veți trăi” (Romani 8:13[19]). Minunat! Dacă trăim, murim; dacă murim, trăim! Aceasta este mărturia lui Isus: „Pentru că cine va vrea să‑și scape viața o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine și‑o va păstra” (Matei 16:25).

Aceasta nu înseamnă să pierdem toată bucuria din viața prezentă. Nu înseamnă o continuă stare de privațiune și autopedepsire, lipsindu-ne de ceva ce dorim foarte mult pentru ca să obținem altceva în schimb mai târziu. Nu înseamnă că viața aceasta va fi o moarte lentă, o lungă și istovitoare agonie. Departe de asta. Aceasta este o imagine deformată și falsă a vieții creștine – viața care poate fi găsită numai în moarte. Nu! Oricine vine la Hristos și bea din Duhul are în el un „izvor de apă care țâșnește în viața veșnică” (Ioan 4:14). Bucuria veșniciei este a lui acum. Bucuria lui este deplină zi de zi. El este deosebit de mulțumit cu grăsimea casei lui Dumnezeu, adăpându-se din râul propriei plăceri a lui Dumnezeu. El are tot ceea ce își dorește deoarece inima și carnea lui strigă doar după Dumnezeu, în care este toată plinătatea. Odinioară el credea că a văzut viața, dar acum știe că atunci nu se uita decât în mormânt, în groapa stricăciunii. El începe acum să trăiască cu adevărat, și bucuria noii vieți este „negrăită și strălucită”[20].

Un general iscusit încearcă întotdeauna să ocupe cele mai importante poziții, așa că oriunde este vreo făgăduință bogată pentru cei credincioși, Satana încearcă s-o prezinte deformat pentru a o transforma într-o sursă de descurajare. Ca urmare, el a făcut pe mulți să creadă că aceste cuvinte: „Cel ce seamănă pentru carnea sa, din carne va secera putrezire”, înseamnă că toată viața, chiar și după ce au fost născuți din Duhul, ei trebuie să sufere consecințele vieții lor păcătoase de mai înainte. Unii chiar au tras concluzia că și în veșnicie vor fi afectați de cicatriciile vechilor păcate, spunând: „Eu nu pot spera să fiu ceea ce aș fi fost dacă n-aș fi păcătuit niciodată.”

Ce calomnie la adresa îndurării și răscumpărării lui Dumnezeu în Hristos Isus! Aceasta nu este libertatea pe care ne-o dă Hristos. Rugămintea adresată nouă este: „După cum odinioară ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și ale fărădelegii, pentru fărădelege, tot astfel acum faceți mădularele voastre roabe ale dreptății [neprihănirii], pentru sfințire!”[21] Dar dacă cel care se supune neprihănirii trebuie să fie întotdeauna împiedicat de obiceiurile sale rele de mai înainte, aceasta ar însemna că puterea neprihănirii este mai mică decât cea a păcatului. Dar acest lucru nu este așa. Harul abundă[22] asupra păcatului și este tot atât de mare ca cerul.

Să luăm ca exemplu cazul unui om care pentru crime grave a fost condamnat la închisoare pe viață. După câțiva ani de detenție el este grațiat și eliberat. Mai târziu ne întâlnim cu el și vedem o ghiulea de tun în greutate de 50 de livre[23] legată de piciorul lui cu un lanț enorm, astfel ca el să se poată mișca doar cu cea mai mare greutate. „Ce înseamnă asta?”, întrebăm surprinși. „Nu ai fost eliberat?” „O, ba da – răspunde el – sunt liber, dar trebuie să port această ghiulea și acest lanț după mine ca un semn al crimelor mele de mai înainte.” O astfel de „libertate” nu poate fi dezirabilă.

Fiecare rugăciune inspirată de Duhul Sfânt este o făgăduință a lui Dumnezeu. Una dintre cele mai minunate este aceasta: „Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele; ci adu-Ți aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea ta, Doamne” (Psalmii 25:7). Când Dumnezeu iartă și uită păcatele noastre, El ne dă o astfel de putere pentru a scăpa de ele ca să fim ca și cum n-am fi păcătuit niciodată. Prin „cele mai mari și prețioase făgăduințe” noi devenim „părtași naturii dumnezeiești”, scăpând „de putreziciunea care este în lume prin poftă” (2 Petru 1:4[24]). Omul a căzut împărtășindu-se din pomul cunoașterii binelui și răului. Evanghelia descoperă o astfel de răscumpărare din această cădere, încât toate amintirile noastre negre legate de păcat sunt șterse. Cei răscumpărați ajung să cunoască numai binele, ca Hristos, care n-a cunoscut niciun păcat.

Cei ce seamănă în carne, seceră putrezire, după cum deja am dovedit-o toți în noi înșine. „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duhul, dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi.”[25] Duhul are putere să ne elibereze din păcatele cărnii și de toate consecințele lor. Hristos a iubit biserica „și S‑a dat pe Sine pentru ea ca s‑o sfințească, după ce a curățit‑o prin spălarea în apă, prin cuvânt, ca să înfățișeze pentru Sine această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană”[26]. Prin rănile Lui am fost vindecați.[27] Amintirea păcatului – nu a păcatelor individuale – va dăinui veșnic numai în cicatricile din mâinile, picioarele și coasta lui Hristos, care sunt sigiliul răscumpărării noastre desăvârșite.

Nu vă îngrijorați

Cât de natural urmează sfatul: „Să fim neobosiți în facerea binelui, căci, la vremea cuvenită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.” Este atât de ușor să obosim făcând binele atunci când nu privim la Isus! Ne place să luăm mici pauze deoarece continua facere de bine pare să fie mult prea obositoare. Dar aceasta se întâmplă numai atunci când nu am cunoscut pe deplin bucuria Domnului, care este puterea ce ne ferește de cădere. „Dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc” (Isaia 40:31).

După cum vedem din context, nu doar la simpla opoziție față de ispită în carnea noastră se face referire aici, ci și la ajutarea altora. Trebuie să învățăm o lecție de la Hristos, care „nu va slăbi nici nu Se va descuraja până ce nu va fi așezat judecata pe pământ”[28]. Deși nouă dintre cei zece vindecați de El nu au arătat niciodată nici cel mai mic semn de apreciere, pentru El nu a contat. El a venit să facă bine, nu să fie apreciat. De aceea, „dimineața, seamănă-ți sămânța, și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Ecleziastul 11:6). Noi nu putem ști cât de bogată va fi recolta și nici care dintre semințe va răsări. Unele pot cădea pe marginea drumului și să fie mâncate de păsări înainte de a putea face rădăcină, altele pot cădea pe un pământ stâncos unde se ofilesc, iar altele pot cădea între spini unde sunt asfixiate. Dar un lucru este sigur, și acesta este că vom secera. Noi nu știm dacă semănătura de dimineață sau cea de seară va da rod, sau dacă amândouă vor fi la fel de rodnice, dar nu se poate ca amândouă să fie rele. Ori una, ori alta s-ar putea să se dezvolte, iar dacă nu, atunci amândouă pot fi bune. Nu este aceasta suficient de încurajator pentru noi ca să nu obosim făcând binele? Pământul poate să pară sărac și vremea nepotrivită. O recoltă poate părea foarte nepromițătoare și putem fi ispitiți să credem că toată munca noastră a fost în zadar. Dar nu e așa, „căci, la vremea cuvenită, vom secera”. „De aceea, preaiubiții mei frați, fiți tari, neclintiți, sporiți întotdeauna în lucrul Domnului, căci știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58).

Să nu faceți deosebire

„Așadar, ori de câte ori avem prilejul, să le facem bine tuturor, și mai ales celor din familia credinței!” În acest verset ne dăm seama că apostolul vorbește despre ajutor vremelnic, pentru că nu este nevoie de o poruncă specială ca să predicăm Cuvântul celor care nu sunt din familia credinței. Ei sunt cei cărora trebuie să le fie predicat în mod special. Dar există o tendință normală – spun normală, nu spirituală – de a limita binefacerile la cei despre care credem că le merită. Noi auzim deseori cuvintele: săraci care merită. Dar niciunul dintre noi nu merită nici cea mai mică dintre binecuvântările lui Dumnezeu; și cu toate acestea El ni le dă fără întrerupere. „Dacă le faceți bine celor ce vă fac bine, ce merit aveți? Și păcătoșii fac la fel. Și dacă le dați cu împrumut celor de la care așteptați să primiți înapoi, ce merit aveți? Și păcătoșii le dau cu împrumut păcătoșilor ca să ia înapoi tot atât. Voi însă iubiți‑i pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut fără să așteptați ceva în schimb! Răsplata voastră va fi mare și veți fi astfel fiii Celui Preaînalt; căci El este bun și cu cei nerecunoscători și răi.”[29]

Căutați prilejul

Observați în special începutul versetului al zecelea: „Așadar, ori de câte ori avem prilejul să le facem bine tuturor.” Facerea de bine trebuie să fie considerată ca un privilegiu de care să ne bucurăm și nu ca o îndatorire supărătoare ce trebuie să fie îndeplinită. Oamenii, de obicei, nu consideră lucrurile neplăcute ca fiind oportunități. Nimeni nu spune că a avut ocazia să se rănească sau că a avut ocazia să piardă niște bani. Dimpotrivă, oamenii vorbesc despre ocazii de a câștiga niște bani sau despre ocazii când au scăpat din situații periculoase. Astfel trebuie și noi să privim facerea de bine îndreptată către cei nevoiași. Dar oportunitățile sunt căutate întotdeauna. Oamenii caută întotdeauna oportunități pentru a avea un câștig. Așadar, apostolul ne învață că trebuie să căutăm prilejuri să ajutăm pe cineva. Hristos a făcut aceasta. El merge din loc în loc făcând bine. El a călătorit din loc în loc prin țară, pe picioare, căutând prilejuri să facă cuiva bine, și le-a găsit. El a făcut bine pentru că Dumnezeu era cu El. Numele Lui este Emanuel, care înseamnă Dumnezeu cu noi. Așa cum El este cu noi în toate zilele, până la sfârșitul lumii, tot așa Dumnezeu este cu noi, făcându-ne bine, pentru ca noi de asemenea să facem bine. „Ca unii care lucrează împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți în așa fel încât să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.”[30] Primiți Duhul Sfânt pentru aceasta.

Cuvinte de încheiere

Ajungem acum la încheierea acestei epistole minunate. Așa cum întreaga evanghelie este conținută în salutările de la început, tot așa o găsim și la sfârșit. Pur și simplu, apostolul nu a știut nimic altceva decât pe Isus Hristos, și pe El crucificat. El nu-și putea saluta prietenii fără să menționeze aceasta. În fiecare capitol al epistolei, dar în special în ultimele două, vedem cât de direct ni se adresează. Toată lumea folosește versetele 1 și 7-10 și le consideră aplicabile acum, dar cât este de sigur că aceste versete ne au în vedere, tot așa ne privește întreaga epistolă, ca și cum galatenii nu ar fi trăit niciodată.

Zelul mistuitor al apostolului Pavel poate fi văzut în faptul că, în mod contrar obiceiului său, a apucat pana și a scris epistola cu propria sa mână (versetul 11). Cum a fost lăsat să se înțeleagă în capitolul 4, apostolul avea o slăbiciune la ochi care îl împiedica mult în munca sa – sau care l-ar fi împiedicat, dacă asupra lui nu stătea puterea lui Dumnezeu –, așa că a fost necesar să aibă întotdeauna pe cineva cu el, care să-l ajute și să scrie după dictare. Din 2 Tesaloniceni 2:2 aflăm că unii s-au folosit de acest fapt pentru a scrie bisericilor scrisori în numele lui Pavel, care îi tulburau pe frați. Dar spre finalul epistolei (3:16-18), Pavel le-a spus cum să recunoască o epistolă care vine de la el. Indiferent de cine a fost scris textul epistolei, salutările și semnătura erau scrise de propria sa mână. Totuși, atât de mare a fost urgența în acest caz, încât a scris singur epistola.

Doar un spectacol

Noi nu-L putem înșela pe Dumnezeu, și nu are sens să ne înșelăm pe noi înșine sau pe alții. „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16:7). Circumcizia, în care frații falși încercau să-i convingă pe galateni să se încreadă, reprezenta îndreptățirea de sine în locul îndreptățirii prin credință. Ei aveau legea numai ca o formă a îndreptățirii și a adevărului. Prin faptele lor ei puteau să facă un spectacol frumos în carne, dar era doar un spectacol gol; nu exista realitate în el. Ei puteau părea neprihăniți, fără să sufere persecuție pentru crucea lui Hristos. Ei nu țineau legea cu adevărat. Nicidecum, deoarece carnea se opune Duhului, „și cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu”[31]. Dar ei își doreau convertiți la „credința noastră”, atât de mulți oameni numindu-și teoriile în felul acesta. Hristos a spus: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, pentru că străbateți marea și uscatul ca să faceți un prozelit, iar mai apoi faceți din el un fiu al gheenei de două ori mai rău decât voi” (Matei 23:15). Astfel de învățători se mândresc cu carnea „convertiților” lor. Dacă ei pot număra că atât de mulți aparțin „denominației noastre”, cât de mult a fost „câștigat” anul trecut, se pot bucura cu adevărat. Numărul și aparențele sunt foarte importante pentru oameni, dar ele nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu.

Slava adevărată și trainică

„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” De ce să ne lăudăm cu crucea? Pentru că prin ea lumea este răstignită față de noi și noi față de lume. Epistola se încheie acolo unde începe – cu eliberarea din această lume rea prezentă. Doar crucea realizează această eliberare. Crucea este simbolul umilirii, ca urmare ne lăudăm cu ea, deoarece în umilință este înălțare.

Dumnezeu descoperit în cruce

Citiți cuvintele Domnului spuse prin gura lui Ieremia: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui” (Ieremia 9:23). „Înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu […]. Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți. Știe că sunt deșarte” (1 Corinteni 3:19, 20). Nimeni nu are o înțelepciune cu care să se mândrească, pentru că propria sa înțelepciune este nebunie, dar înțelepciunea pe care Dumnezeu o dă produce umilință în locul mândriei.

Ce se poate spune despre tărie? „Orice făptură este ca iarba” (Isaia 40:6). Omul, „în starea lui cea mai bună, este întru totul deșertăciune” (Psalmii 39:5[32]). „Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toți laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare”, dar „puterea este a lui Dumnezeu” (Psalmii 62:9, 11).

Bogățiile sunt nesigure (1 Timotei 6:17). Omul „strânge la comori, și nu știe cine le va lua”[33]. „Bogăția își face aripi, și, ca vulturul, își ia zborul spre ceruri” (Proverbele 23:5). Numai în Hristos se găsesc bogății veșnice și de nepătruns.

În consecință, omul nu are absolut nimic cu care să se laude. Ce-i mai rămâne omului dacă nu are deloc bogăție, niciun pic de înțelepciune, și absolut nicio putere? Tot ceea ce omul este sau are, vine de la Domnul. De aceea, singurul lucru care-i rămâne celui care se laudă, este să se laude în Domnul (1 Corinteni 1:31).

Acum, să punem acest text alături de Galateni 6:14. Același Duh le-a inspirat pe amândouă, așa că nu este nicio contradicție între ele. Un text spune că noi nu trebuie să ne lăudăm decât cu cunoașterea Domnului. Celălalt spune că nu există nimic cu care să ne putem lăuda în afara crucii Domnului nostru Isus Hristos. Concluzia, în consecință, este că în cruce găsim cunoașterea despre Dumnezeu. Cunoașterea de Dumnezeu este viața veșnică, și nu este nicio altă viață pentru omenire decât prin crucea lui Hristos. Din nou putem vedea cât se poate de clar, că tot ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este descoperit prin cruce. În afara crucii nu există cunoaștere de Dumnezeu.

Aceasta ne arată din nou că în toată creația este văzută crucea, deoarece puterea veșnică și divinitatea lui Dumnezeu, tot ce se poate cunoaște despre El, sunt văzute în lucrurile pe care El le-a făcut. Puterea lui Dumnezeu este văzută în lucrurile pe care le-a creat, iar crucea este puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:18). Din slăbiciune Dumnezeu face putere. El salvează oameni prin moarte, astfel că și cei morți se pot odihni în speranță. Nimeni nu poate fi atât de sărac, atât de slab și păcătos, atât de stricat și disprețuit, încât să nu se poată lăuda cu crucea. Crucea îl ia exact de acolo de unde este el, pentru că este simbolul rușinii și degradării, și descoperă în el puterea lui Dumnezeu. Aceasta este baza pentru lauda veșnică.

Crucea răstignește

Crucea Sa ne desparte de lume. Slăvă!, pentru că după aceea ea ne unește cu Dumnezeu, deoarece prietenia lumii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. „Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Hristos a înlăturat vrăjmășia prin crucea Sa (Efeseni 2:15-16). „Iar lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Atunci să lăsăm lumea să se ducă.

Crucea înalță

Isus a spus: „Iar Eu, după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la Mine” (Ioan 12:32). El a spus aceasta arătând de ce moarte avea să moară, adică moartea de cruce. „S‑a smerit, a fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L‑a înălțat nespus și I‑a dăruit Numele care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2:8-9). „S‑a coborât în părțile mai de jos ale pământului. Cel ce S‑a coborât este același cu Cel ce S‑a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile” (Efeseni 4:9-10). Prin moarte S-a înălțat El la dreapta lui Dumnezeu în ceruri. Crucea a fost cea care L-a înălțat de pe pământ la cer. De aceea, numai crucea ne oferă motiv de laudă, și deci este singurul lucru cu care să ne lăudăm. Crucea, care simbolizează batjocura și rușinea în ochii lumii, ne ridică din această lume și ne așază împreună cu Hristos în locurile cerești. Puterea prin care ea face aceasta este puterea care lucrează în noi, puterea care susține și lucrează în toate lucrurile din univers.

Crucea creează

„Căci în Hristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu contează, ci a fi o creație nouă.” Aceasta înseamnă că nici circumcizia, nici necircumcizia nu au vreo putere. Mântuirea nu vine de la om, indiferent care ar fi starea sau condiția sa, sau orice ar face el. Atunci când nu este circumcis el este pierdut, iar dacă este circumcis nu se apropie mai mult de mântuire. Numai crucea are putere să mântuiască. Singurul lucru important este să fii o creație nouă. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă” (2 Corinteni 5:17); și numai prin moarte noi putem să fim una cu El (Romani 6:3).

Crucea face o creație nouă, așadar aici găsim din nou un motiv de a ne lăuda cu ea, deoarece atunci când creația a ieșit din mâna lui Dumnezeu la început, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și […] toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7).

Semnul crucii

Să adunăm toate ideile desprinse din textele pe care le-am citit: (1) crucea lui Hristos este singurul lucru cu care să ne lăudăm, (2) cine se laudă trebuie să se laude numai cu cunoașterea lui Dumnezeu, (3) Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale acestei lumi pentru a răsturna pe cele tari, pentru ca nimeni să nu se laude decât în El și (4) Dumnezeu este descoperit în lucrurile pe care le-a făcut. Creația, care descoperă puterea lui Dumnezeu, prezintă și crucea, deoarece crucea lui Hristos este puterea lui Dumnezeu și Dumnezeu Se face cunoscut prin ea. Ce avem noi? Aceasta: puterea de care a fost nevoie pentru a crea lumea și toate lucrurile care sunt în ea – puterea exercitată pentru a ține în existență toate lucrurile – este puterea care îi mântuiește pe cei care se încred în ea. Aceasta este puterea crucii.

Așadar, puterea crucii, singurul mijloc prin care avem mântuirea, este puterea care creează și continuă să lucreze în toată creația. Când Dumnezeu creează un lucru, el este foarte bun. Așa că în Hristos, în crucea Lui, suntem o creație nouă. „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți [creați] în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Prin cruce se produce această nouă creație, pentru că puterea ei este puterea prin care la început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Aceasta este puterea care împiedică distrugerea totală a pământului din cauza blestemului, puterea care a făcut anotimpurile, timpul de semănat și cel de secerat, și care la sfârșit va reînnoi fața pământului. „Se va acoperi cu flori, și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru.”[34]

„Mari sunt lucrările Domnului, cercetate de toți cei ce le iubesc. Strălucire și măreție este lucrarea Lui, și dreptatea Lui ține în veci. El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui, Domnul este îndurător și milostiv” (Psalmii 111:2-4).

Aici putem vedea că lucrările minunate ale lui Dumnezeu descoperă neprihănirea Sa și, de asemenea, îndurarea și mila Sa. Aceasta este o altă dovadă că lucrările Lui descoperă crucea lui Hristos, în care dragostea și mila infinită sunt concentrate.

Dar „El a făcut ca lucrările Lui minunate să fie amintite”[35] sau „El a făcut un memorial al minunatelor Sale lucrări”. De ce vrea El ca oamenii să-și amintească și să facă cunoscute mărețele Sale lucrări? Pentru ca ei să nu uite și să se încreadă în mântuirea Lui. El ar vrea ca oamenii să mediteze continuu asupra lucrărilor Sale pentru a cunoaște puterea crucii. Așa că atunci când Dumnezeu a făcut cerurile și pământul, și toată mulțimea stelelor în șase zile, „în ziua a șaptea, Dumnezeu Și‑a sfârșit lucrarea pe care o făcuse, și în ziua a șaptea S‑a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit‑o, pentru că în ziua aceasta S‑a odihnit de toată lucrarea pe care a făcut‑o în creație” (Geneza 2:2-3).

Crucea ne aduce cunoașterea lui Dumnezeu, deoarece ne arată puterea Sa de Creator. Prin cruce, noi suntem răstigniți față de lume și lumea față de noi, adică prin jertfă suntem sfințiți. Sfințirea este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului. Numai puterea Sa divină poate realiza marea lucrare. La început, Dumnezeu a sfințit Sabatul ca o încununare a lucrării Sale creatoare, dovada faptului că lucrarea Sa era încheiată, sigiliul perfecțiunii. De aceea, El spune: „Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc” (Ezechiel 20:12).

Vedem deci că Sabatul – ziua a șaptea – este adevăratul semn al crucii. Este memorialul creațiunii, și răscumpărarea este creație – creație prin cruce. În cruce găsim lucrările absolute și desăvârșite ale lui Dumnezeu și suntem îmbrăcați cu ele. Să fii răstignit împreună cu Hristos înseamnă predarea absolută a eului nostru, admiterea că noi nu suntem nimic și încrederea deplină în Hristos. În El ne odihnim, în El găsim Sabatul. În El găsim Sabatul. Crucea ne călăuzește înapoi către ceea ce era de la început. Odihna în ziua a șaptea a săptămânii nu este decât simbolul ce arată că în lucrările desăvârșite ale lui Dumnezeu, așa cum se văd ele în creație – în cruce – noi găsim odihnă pentru sufletele noastre obosite de păcat.

„Dar este dificil să păzești Sabatul. Afacerea mea va avea de suferit.” „Nu pot să țin Sabatul și să-mi câștig existența.” „Este atât de nepopular.” O, da; nimeni nu a spus vreodată că este un lucru plăcut să fii crucificat. „Căci nici Hristos nu Și‑a făcut pe plac Lui Însuși.”[36] Citiți capitolul 53 din Isaia. Hristos nu a fost foarte popular, cu atât mai puțin când a fost crucificat. Crucea înseamnă moarte dar, de asemenea, este și intrarea în viață. În rănile lui Hristos există vindecare, în blestemul pe care L-a purtat există binecuvântare și viață în moartea pe care a suferit-o. Cine îndrăznește să spună că se încrede în Hristos pentru viața veșnică, dacă nu îndrăznește să se încreadă în El în această lume pentru câțiva ani sau luni sau zile? Acceptați Sabatul Domnului și veți descoperi că el semnifică cruce într-un grad la care niciodată înainte nu v-ați gândit și, de aceea, „mai presus de orice, o greutate eternă de glorie”[37].

Acum spuneți încă odată, și spuneți-o din toată inima: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, iar eu, față de lume!” Dacă poți spune asta cu adevărat, vei constata că necazurile și suferințele sunt atât de ușoare, încât te poți lăuda cu ele.

Slava

Toate lucrurile sunt susținute prin cruce, deoarece toate se țin prin El, și El nu există altfel decât în postura de Cel răstignit. Dacă n-ar fi crucea Sa, starea generală ar fi o moarte universală. Niciun om n-ar putea să respire, nicio plantă n-ar putea să crească, nicio rază de lumină n-ar putea străluci din cer dacă n-ar fi fost crucea Sa. Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui (Psalmii 19:1). Acestea sunt unele dintre lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Nicio pană nu poate descrie și nicio pensulă nu poate înfățișa minunăția cerurilor. Aceasta rezultă din ceea ce deja am aflat, și anume că puterea lui Dumnezeu se vede în lucrurile făcute, și că puterea lui Dumnezeu este crucea. Slava lui Dumnezeu este puterea Sa, pentru că „nemărginita mărime a puterii Sale” se vede în învierea Domnului Isus Hristos din morți (Efeseni 1:19-20). „Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui” (Romani 6:4). Datorită morții pe care a suferit-o, Domnul Isus a fost încununat cu slavă și cinste (Evrei 2:9). Astfel vedem că măreția nenumăratelor stele, cu diversele lor culori, măreția curcubeului, măreția norilor auriți de apusul soarelui, măreția mării și a câmpurilor în floare și a pajiștilor verzi, măreția primăverii și a lanurilor coapte, măreția bobocului ce se deschide și a fructului desăvârșit, toată măreția pe care Hristos o are în cer, ca și măreția ce va fi descoperită în sfinții Săi când aceștia „vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Matei 13:43), este măreția crucii Sale. Cum ne-am putea vreodată lăuda cu altceva?

Israelul lui Dumnezeu

„Și oricât de mulți umblă în conformitate cu această regulă, pacea fie peste ei și milă și peste Israelul lui Dumnezeu.”[38] Regula măreției! Ce regulă minunată avem de urmat! Sunt menționate aici două clase? Nu, aceasta este imposibil, deoarece epistola a fost dedicată scopului de a arăta că toți sunt una în Hristos Isus. „Voi sunteți făcuți deplini în El, care este capul oricărei căpetenii și stăpâniri. În El ați fost circumciși nu cu o circumcizie făcută de mâna omului, ci cu circumcizia făcută de Hristos, care constă în dezbrăcarea de trupul supus firii pământești, după ce ați fost îngropați împreună cu El prin botez, prin care ați și înviat împreună cu El prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L‑a înviat din morți. Pe voi, care erați morți în abaterile voastre și în necircumcizia firii voastre pământești, Dumnezeu v‑a adus la viață împreună cu El, după ce ne‑a iertat toate abaterile.”[39] „Fiindcă noi suntem circumcizia, cei care în duh ne închinăm lui Dumnezeu și care ne bucurăm în Hristos Isus și nu avem încredere în carne” (Filipeni 3:3[40]). Această circumcizie face ca noi toți să fim incluși în adevăratul Israel al lui Dumnezeu, deoarece aceasta reprezintă victoria asupra păcatului, și Israel înseamnă biruitor. Noi nu mai suntem „fără drept de cetățenie în Israel”, nici „străini și oaspeți”, ci suntem „cetățeni împreună cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și a profeților, piatra din capul unghiului fiind Însuși Isus Hristos” (Efeseni 2:12, 19, 20). Așa că ne vom alătura mulțimii care va veni „de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor”[41].

Semnele lui Hristos

„De acum încolo nimeni să nu‑mi mai facă necazuri, pentru că port semnele Domnului Isus în trupul meu!” Cuvântul grecesc pentru semnele este pluralul lui stigma, pe care l-am inclus în limbajul nostru. Acesta simbolizează rușinea și disprețul, tot așa cum în vechime era folosit pentru a denumi un semn întipărit pe corpul unui vinovat sau al unui sclav fugar recapturat, pentru a se ști cui aparține el. Tot așa sunt și semnele crucii lui Hristos. Semnele crucii erau pe trupul lui Pavel. El fusese răstignit cu Hristos și avea asupra sa urmele cuielor. Ele erau întipărite în trupul său. Ele îl marcau ca slujitor, robul Domnului Isus. Nimeni deci, să nu-l mai necăjească; el nu era slujitorul oamenilor. El datora supunere numai lui Hristos, care-l cumpărase. Nimeni să nu caute să slujească omului sau cărnii, deoarece Isus a pus asupra lui semnul Său și el nu poate sluji nimănui altcuiva. Mai mult, oamenii să fie atenți la felul în care caută să se amestece în libertatea pe care el o are în Hristos sau la felul în care îl tratează, deoarece Stăpânul cu siguranță îi va apăra pe ai Lui. Ai tu aceste semne? Atunci te poți lăuda cu ele, deoarece o astfel de laudă nu este deșertăciune și nu te va face deșertăciune.

Ce măreață este crucea! Toată măreția cerului este concentrată în acest obiect disprețuit – nu în cruce ca obiect, ci în însemnătatea ei. Lumea nu consideră că este măreață. Dar lumea nici nu L-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu; și nu cunoaște pe Duhul Sfânt, pentru că nu poate să-L vadă. Fie ca Dumnezeu să ne deschidă ochii pentru a vedea măreția ei pentru ca astfel să putem evalua lucrurile la adevărata lor valoare. Fie ca să ne dăm consimțământul pentru a fi răstigniți cu Hristos și astfel jertfa Sa să ne înalțe. În crucea lui Hristos este mântuire. În ea este puterea lui Dumnezeu pentru a ne împiedica să cădem, deoarece ea ne ridică de pe pământ la cer. În cruce este o nouă creație despre care însuși Dumnezeu spune că este foarte bună. În ea se regăsește toată slava Tatălui și măreția veșniciei. De aceea, Dumnezeu să ne ferească să ne lăudăm cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de noi, și noi față de lume.

Note de subsol:

[1]. Matei 5:1 (n.t.)

[2]. Sermonizing, în limba engleză, înseamnă a prezenta un discurs dogmatic (n.t).

[3]. Fapte 3:21 (n.t.).

[4]. Proverbele 15:1 (n.t.).

[5]. Ioan 20:21 (n.t.).

[6]. Cartea The Glad Tidings a fost publicată în anul 1900 (n.t.).

[7]. Isaia 53:4 (n.t.).

[8]. Ioan 13:16 (n.t.).

[9]. Psalmii 39:5, KJV (n.t.).

[10]. Efeseni 3:20 (n.t.).

[11]. 2 Timotei 2:19 (n.t.).

[12]. Isaia 12:2 (n.t.).

[13]. „Cel ce este învățat în cuvânt să îi facă parte din toate lucrurile bune celui ce îl învață.” – KJV (n.t.).

[14]. Luca 10:7 (n.t.).

[15]. Galateni 6:8, KJV (n.t.).

[16]. Proverbe 28:26 (n.t.).

[17]. Osea 10:13 (n.t.).

[18]. Romani 8:10, KJV (n.t.).

[19]. KJV (n.t.).

[20]. 1 Petru 1:8 (n.t.).

[21]. Romani 6:19 (n.t.).

[22]. „Mai mult, legea a intrat ca greșeala să abunde. Dar unde păcatul a abundat, harul a abundat și mai mult; pentru ca, așa cum păcatul a domnit pentru moarte, tot așa harul să domnească prin neprihănire pentru viață veșnică prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5:20-21), KJV (n.t.).

[23]. Aproximativ 22,68 kg (n.t.).

[24]. KJV (n.t.).

[25]. Romani 8:9, KJV (n.t.).

[26]. Efeseni 5:25-27 (n.t.).

[27]. 1 Petru 2:24 (n.t.).

[28]. Isaia 42:4, KJV (n.t.).

[29]. Luca 6:33-35 (n.t.).

[30]. 2 Corinteni 6:1 (n.t.).

[31]. Romani 8:8, KJV (n.t.).

[32]. KJV (n.t.).

[33]. Psalmii 39:6 (n.t.).

[34]. Isaia 35:2 (n.t.).

[35]. Psalmii 111:4, KJV (n.t.).

[36]. Romani 15:3 (n.t.).

[37]. 2 Corinteni 4:17, KJV (n.t.).

[38]. Galateni 6:16, KJV (n.t.).

[39]. Coloseni 2:10-13 (n.t.).

[40]. KJV (n.t.).

[41]. Matei 8:11 (n.t.).