Institutul pastoral din 1889

Următoarea iarnă, la institutul pastoral de la Battle Creek din 1889-1890, Ellen White a rezumat rezultatele Conferințelor Generale din 1888 și 1889 astfel: „Știu că El [Hristos] are o binecuvântare pentru noi. A avut-o la Minneapolis și a avut-o pentru noi aici [în Battle Creek], în timpul Conferinței Generale [din 1889]. Dar ea nu este primită. Unii au primit lumina pentru popor și s-au bucurat în ea. Dar au fost și alții care au stat în spate, iar poziția lor i-a încurajat pe alții să vorbească cu necredință, să nutrească necredința.”[1]

Controversa a continuat în timpul institutului pastoral din 1890 unde subiectele legămintelor și legii din Galateni au fost aduse din nou în discuție. Au avut loc două întâlniri speciale în care Ellen White, Jones și Waggoner au dat explicații prin care au căutat să producă reconcilierea și să soluționeze disputa care existase încă dinainte de Minneapolis și care produsese îndoială chiar și cu privire la Mărturii. Întâlnirile au avut succes doar într-o anumită măsură.[2] În timp ce unii au ajuns să înțeleagă altfel lucrurile, mulți au continuat pe drumul lor capricios. Ellen White le-a descris celor adunați acolo rezultatele finale ale primei întâlniri: „[Ieri] În capelă, puterea lui Dumnezeu era gata să vină peste noi. Pentru un scurt timp, am simțit că aș putea privi direct în slavă; dar spiritul care a fost acolo a făcut ca aceasta să se retragă.”[3] Câteva luni mai târziu, ea descria rezultatul celei de-a doua întâlniri într-o scrisoare către Uriah Smith, editorul de la Review and Herald și un oponent cheie al soliei: „(…) am ţinut o a doua adunare în capela editurii, în Sabat, și Duhul lui Dumnezeu S-a apropiat de noi. Hristos a bătut la uşă, dar nu s-a găsit loc pentru El, uşa nu a fost deschisă, iar lumina slavei Sale, care era atât de aproape, a fost retrasă.” [4]

În articolul publicat în Review, la două luni după institutul pastoral, Ellen White a continuat să încurajeze oamenii să se consacre pe deplin lui Hristos. Era timpul să se facă alegerea între Hristos și Baal, fără „ezitarea între a depinde de neprihănirea lui Hristos și a depinde de propria noastră neprihănire”. Dumnezeu a trimis o solie a „adevărului și neprihănirii” și îi chema pe toți „să Îl înalțe pe Isus”. Cu toate acestea, mulți refuzau solia și criticau mesagerii, pe Jones și Waggoner, situație care, dacă nu se schimba, urma să producă rezultate înspăimântătoare:

„Dumnezeu Şi-a ridicat solii Săi care să facă lucrarea Lui pentru acest timp. Unii au întors spatele soliei neprihănirii lui Hristos ca să critice oamenii şi imperfecţiunile lor, pentru că aceştia nu rostesc solia adevărului cu politeţea şi cu fineţea pe care ar dori-o ei. «Sunt prea zeloşi, sunt prea serioşi, vorbesc prea direct», iar solia care ar trebui să aducă vindecare, viaţă şi mângâiere multor suflete obosite şi apăsate este îndepărtată într-o anumită măsură (…). Hristos a înregistrat toate discursurile dure, mândre şi batjocoritoare rostite împotriva servilor Săi ca şi cum ar fi fost rostite împotriva Lui însuşi.

Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă, lumina care va lumina pământul cu slava sa va fi numită lumină falsă de către cei care refuză să umble în slava ei crescândă. Lucrarea care ar fi putut fi făcută, va fi lăsată nefăcută de către cei care resping adevărul, din cauza necredinţei lor. Vă implorăm pe voi, cei care vă împotriviţi luminii adevărului, să vă daţi la o parte din calea poporului lui Dumnezeu.”[5]*

Scriindu-i președintelui Conferinței Generale, O. A. Olsen, în vara anului 1890, Ellen White i-a împărtășit ceea ce îi fusese arătat cu privire la relele care existau în multe conferințe din țară. „Spiritul de împotrivire care a fost dat pe faţă când s-a prezentat neprihănirea lui Hristos ca singura noastră nădejde a întristat Duhul lui Dumnezeu”, a explicat ea. S-a întristat foarte mult când a văzut că „cei ce trebuiau să dea un sunet clar din trâmbiţă (…) pentru a pregăti un popor care să stea în ziua Domnului” stăteau ca santinele pentru a bloca drumul. Satana a văzut că era timpul „să dea lovitura” și cei care ar fi trebuit să ia poziție în favoarea luminii adevărului au opus rezistență însuși mesajului trimis de Dumnezeu. Într-adevăr, solia transmisă prin A. T. Jones și E. J. Waggoner a fost considerată de foarte mulți ca fiind eronată și au strigat: „«Pericol, fanatism», când în ea nu există nicio erezie şi niciun fanatism.”[6]

Institutul pastoral din 1890-1891 a adus rezultate mai bune, dat fiind că unii și-au recunoscut greșelile (deși în cazul multora nu a fost de durată). Ellen White s-a bucurat că „în această perioadă de cercetare atentă a Scripturilor”, inimile participanților „nu au fost închise ca să nu pătrundă raze de soare în camerele întunecoase ale minții și ca puterea sfințitoare să nu curețe și să nu perfecționeze templul sufletului”. Ea a mărturisit că, în timpul perioadelor de studiu special de la institut, au fost ocazii când „nu era nicio întrebare din partea studenților, iar Mângâietorul, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Își făcea lucrarea”. Mulți dintre studenți au mărturisit experiențe frumoase și „au plecat la muncă, având încredere că vor avea rezultate cu ajutorul Duhului Sfânt”.[7]

E. J. Waggoner s-a bucurat, împreună cu Ellen White, de asemenea, afirmând la începutul lui ianuarie, 1891, că „o cu totul altă atmosferă a dominat întâlnirile, față de cea care a fost la institutul pastoral” din anul precedent[8]. Cu toate acestea, chiar în aceeași noapte, Domnul i-a arătat lui Ellen White „multe lucruri care se petrec în Battle Creek, chiar aici, în inima lucrării, şi care sunt contrare cu principiile precizate clar de cuvântul lui Dumnezeu”. S-a format o alianță care împiedica planul Său divin, Ellen White declarând că „Dumnezeu este insultat” .[9] Astfel, Satana lucra ca să strice ceea ce Domnul căuta să realizeze prin manifestările Duhului Sfânt.

În seara de încheiere a institutului, Ellen White a vorbit despre „lucruri care impresionau profund mintea” ei. Ea a făcut referire la teama exprimată de unii care nu participaseră la Institut că „ar fi primejdios să se vorbească prea mult despre subiectul îndreptățirii prin credință și să nu se stăruie îndeajuns asupra legii”. Ea a spus însă că nu vedea „niciun motiv de alarmă” și că astfel de temeri nu erau îndreptățite. Biblia și numai Biblia a fost subiectul cercetărilor la Institut. Totuși, dintre cei care nu fuseseră prezenți, mulți aveau o religie „extrem de rece”. Inimile multora „încă nu sunt supuse, nici topite”.[10]

Conferința Generală din 1891

Ellen White a purtat aceeași povară cu ea și pe parcursul Conferinței Generale din 1891, care s-a desfășurat din 5 până în 24 martie. Vorbind în fața unei audiențe numeroase în cortul de la Battle Creek, Ellen White a făcut referire la „lumina crescândă” pe care Dumnezeu o avea pentru ei și la marile binecuvântări care „vin odată cu primirea acestei lumini”. Totuși, când i-a văzut pe proprii ei frați „răscoliți de mânie împotriva soliei lui Dumnezeu și a mesagerilor”, ea s-a gândit la „scene asemănătoare din viața lui Hristos și a reformatorilor”. Din păcate, „primirea făcută slujitorilor lui Dumnezeu în veacurile trecute este aceeași cu primirea de care au parte cei de azi, prin care Dumnezeu trimite raze prețioase de lumină. Liderii poporului de azi urmează același curs al acțiunii pe care l-au urmat iudeii”. Trasând o paralelă între tratamentul acordat de iudei lui Hristos și felul în care solia și solii de la 1888 au fost tratați, Ellen White a vorbit despre păcatul împotriva Duhului Sfânt și despre rezultatele triste ale considerării lucrării Sale ca fiind fanatism:

„El le-a spus ascultătorilor Săi că orice păcat şi orice blasfemie le pot fi iertate dacă sunt făcute din neştiinţă. În marea lor orbire, se putea ca ei să rostească vorbe de insultă şi derâdere împotriva Fiului omului şi totuşi să nu treacă peste hotarul milei. Dar când puterea şi Duhul lui Dumnezeu S-au odihnit peste solii Săi, atunci erau pe un teren sfânt. A ignora Duhul lui Dumnezeu, a-L învinui că ar fi spiritul diavolului, îi pune pe oameni într-o poziţie în care Dumnezeu nu mai are altă putere cu care să le atingă sufletul. Puterea lui Dumnezeu nu-l poate atinge pe cel care greșește, pentru a-l îndrepta.

Unii dintre cei din Battle Creek vor ajunge cu siguranţă în acest punct, dacă nu-şi vor schimba felul de acţiune. Ei se vor pune în poziţia în care niciunul din mijloacele rânduite de Dumnezeu nu va mai putea să-i îndrepte. (…) A vorbi împotriva lui Hristos, a atribui lucrarea Lui agenţilor satanici, a numi manifestările Duhului fanatism, nu sunt păcate care în sine care provoacă condamnarea, ci spiritul care-i conduce pe oameni să facă astfel de afirmaţii îi pune într-o poziţie de împotrivire încăpăţânată, de unde nu pot vedea lumina spirituală. Unii nu-şi vor mai regăsi niciodată calea, nu-şi vor mai umili niciodată inimile prin recunoaşterea greşelilor lor, ci, la fel ca iudeii, vor continua să facă afirmaţii care-i vor duce pe alţii în direcţii greşite.

(…) În zilele noastre, s-a rezistat îndelung luminii venite de la tronul lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost un lucru de dispreţuit. A fost privită ca fiind întuneric şi s-a vorbit despre ea ca și cum ar fi fanatism, ca şi cum ar fi ceva periculos, care trebuie evitat. În felul acesta oamenii s-au făcut călăuze care trimit spre direcţii greşite. Ei au urmat exemplul dat de poporul iudeu. (…) Dacă toţi cei care afirmă a crede adevărul prezent şi-ar fi deschis inimile ca să primească solia şi spiritul adevărului, care este mila, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, nu ar fi adunat deasupra lor întunericul atât de dens încât să nu poată deosebi lumina. Ei nu ar fi numit lucrarea Duhului Sfânt fanatism şi înşelăciune.”[11]

În ultima seară a sesiunii Conferinței Generale, Ellen White a reluat această temă. Unii manifestaseră „un spirit de prejudecată fariseică și de critică” și îndată ce acesta a fost tolerat, „îngerii sfinți au plecat”. Ellen White a remarcat faptul că ei aveau „într-o mare măsură același spirit care s-a dat pe față la Minneapolis”. Rătăcirea care era în mințile lor în 1888, încă mai exista în 1891. Mulți încă „nutreau scepticism și necredincioșie” și refuzau să accepte solia pe care o trimisese Dumnezeu. Ellen White s-a referit aici la afirmația că solia în sine era fanatism:

„În lucrarea de redeşteptare care s-a desfăşurat aici în timpul iernii trecute, nu s-a văzut niciun pic de fanatism. Dar vă voi spune ce am văzut. Am văzut bărbaţi care erau atât de înălţaţi în ei înşişi, atât de încăpăţânaţi, încât inimile lor au fost înfăşurate în întuneric. Toată lumina pe care cerul le-a trimis-o din îndurare, ei au socotit-o întuneric.

(…) Razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii, dacă ar fi fost primite, ar fi luminat templul sufletului şi ar fi scos afară vânzătorii şi cumpărătorii, mândria propriei păreri şi pofta trupului. Dar au fost unii care au criticat şi au subestimat, ba chiar s-au înjosit până acolo încât să ridiculizeze solii prin care Domnul a lucrat cu putere.”[12]

Astfel de atitudini negative în privința soliei de la 1888 s-au răspândit în organizața bisericii. Lui Ellen White i-au fost arătate pericolele care ar amenința biserica datorită „formării unei alianțe care ar face Battle Creek precum Roma”, și astfel ar afecta lucrarea mondială.[13] Bărbații aflați în poziții de răspundere, care „nu umblau în lumina” pe care Dumnezeu o trimitea, „au adus dezastrul asupra cauzei și ocară asupra oamenilor” prin influența lor dăunătoare.[14]

Zece ani mai târziu, Ellen White urma să se uite înapoi la Conferința Generală din 1891 și să consemneze cum „Duhul şi puterea lui Dumnezeu au pătruns în cadrul întrunirii noastre, mărturisind că Dumnezeu era gata să lucreze pentru poporul acesta dacă voiau să intre pe făgaşul lucrării” și totuși frații doar „au consimţit în faţa luminii”. Cei aflați „în legătură cu instituţiile noastre, în special cu editura Review and Herald şi Conferinţa Generală, au introdus elementele necredinţei, aşa încât nu s-a acţionat după lumina care a fost dată”. Aceasta a produs o așa stare de lucruri, încât puterea lui Dumnezeu nu a mai putut fi descoperită în mijlocul poporului Său.[15]

În mijlocul apelurilor lui Ellen White de a accepta solia de la 1888 și de a revizui schimbările organizaționale necesare la Conferința Generală de la 1891, a luat naștere un plan de a o trimite – împreună cu lucrătorii și fiul ei, W. C. White – în Australia.[16] Ani mai târziu, ea avea să clarifice faptul că plecarea lor din America nu a fost voia Domnului. Dar forțe puternice de la inima lucrării erau foarte dornice să îi vadă plecați. Ca întotdeauna, Domnul nu S-a impus, ci i-a dat voie poporului Său să își aleagă calea:

„Plecarea noastră din America nu a fost voia Domnului. El nu a descoperit că era voia Lui ca eu să plec din Battle Creek. Domnul nu a plănuit aceasta, dar v-a lăsat pe voi toţi să acţionaţi după închipuirile voastre. Domnul voia ca W. C. White, mama lui şi ajutoarele ei să rămână în America. Era nevoie de noi la inima lucrării şi, dacă percepţia ta spirituală ar fi discernut adevărata situaţie, nu ai fi consimţit niciodată la mutările ce s-au făcut. Însă Domnul citeşte inima tuturor. S-a dorit aşa de mult să plecăm, încât Domnul a permis ca aceasta să se întâmple. Cei care erau obosiți de Mărturiile date, au fost lăsaţi fără persoanele care să le dea. Despărţirea noastră de Battle Creek s-a produs pentru a lăsa oamenii să meargă după voia lor, pe calea lor, despre care au crezut că este superioară căii Domnului.”[17]*

În lipsa lui Ellen White, nu numai că împotrivirea față de solia de la 1888 a continuat, în anii care au urmat, printre mulți din liderii cu poziții cheie, ci s-a manifestat și împotriva sfatului ei trimis din cer, cu privire la aproape fiecare domeniu al mișcării advente. O asemenea desconsiderare a sfatului trimis din cer avea să ducă la provocări uriașe întâmpinate de biserică, la scurt timp după întoarcerea lui Ellen White în America, în 1901.

Totuși, nu a fost totul întunecat la Conferința Generală de la 1891. Precum la conferințele din 1888 și 1889, Duhul Sfânt plana deasupra rămășiței lui Dumnezeu căutând să îi ilumineze și să-i împuternicească pentru vremurile tulburi care erau gata să se abată peste ei și să îi pregătească să-i împărtășească lumii solia marii strigări. În fiecare zi, dimineața devreme, de la 5:30 la 6:30, aveau loc întâlniri pentru pastori. Daily Bulletin a declarat că cei mai mulți dintre cei care au participat au plecat „simțind că primiseră o binecuvântare specială de la Dumnezeu și că se puteau întoarce în câmpurile unde lucrau, având asigurarea că mai mult din puterea Duhului Său avea să îi însoțească în eforturile lor pe viitor, decât în trecut”. Astfel de dovezi păreau să arate că Dumnezeu „aștepta să Își binecuvânteze în măsură bogată poporul, ca, îndată ce ei se așază într-o relație potrivită cu El, să se reverse ploi de har divin peste ei, astfel încât să îmbuneze inima și să dea putere pentru proclamarea adevărurilor evangheliei”.[18] Cu adevărat Dumnezeu voia să reverse ploaia târzie ca să-Și ilumineze și să-Și împuternicească poporul.

Ellen White a simțit la fel, participând la toate întâlnirile de dimineață, în afară de trei, putând să le vorbească „pastorilor cu mare libertate”. Ea a declarat cu convingere că Domnul fusese în mijlocul lor și că „au văzut mântuirea Lui”. De fapt, ea a mărturisit că nu mai participase niciodată la întâlniri „unde să se fi manifestat atât de mult Duhul Domnului în studiul cuvântului Său, ca în ocazia” aceea. Aceste întâlniri „au avut un caracter solemn. A fost o trăire adâncă, recunoștință și laudă oferite lui Dumnezeu pentru binecuvântările speciale acordate pe parcursul cercetării cuvântului Său”.[19] Unii dintre cei veniți să învețe, au mărturisit cum, în sfârșit, ajunseseră să creadă că Hristos într-adevăr „le iertase păcatele”. Ellen White și-a exprimat bucuria că, deși era „ceasul al unsprezecelea pentru a descoperi aceasta”, nu era prea târziu ca „greșelile să fie îndreptate”. Ea i-a atenționat pe toți „să dea la o parte fiecare fibră din rădăcina amărăciunii” care a fost „plantată în atât de multe inimi”, în principal de la Conferința de la Minneapolis.[20]

Alte întâlniri au fost ținute, de asemenea, acolo unde solia adevărului prezent se dorea a fi împărtășită. Pentru că atât de mulți au fost binecuvântați datorită școlilor pastorale ținute în timpul lunilor dinaintea Conferinței Generale, toți cei prezenți la conferință au fost invitați să participe la o oră de studiu, în fiecare zi, „ca să ofere la cât mai mulți posibil unele dintre beneficiile unei astfel de școli”.[21] W. W. Prescott și E. J. Waggoner urmau să fie principalii vorbitori, programați să prezinte la ora 9:00 în fiecare dimineață. Totuși, „pentru că a fost manifestat foarte mult interes din partea bisericii Battle Creek, din partea studenților de la Colegiu, lucrătorilor de la sanatoriu și ajutoarelor de la redacția Review”, prezentarea a fost mutată la ora 19:00, „ca să fie convenabil tuturor”.[22]

W. W. Prescott a prezentat în prima săptămână o serie de prelegeri „pe tema Bibliei, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu”. Accentul său a fost pus pe ideea că „nu pot să existe grade ale inspirației. Noi acceptăm întregul cuvânt ca provenind de la Dumnezeu”. Prescott a continuat arătând că „imediat ce acceptăm că o parte a Scripturii este mai inspirată decât alta, avem o Biblie făcută de om, care nu constituie cu adevărat un standard pentru bine sau rău”. O astfel de vedere eronată despre Biblie conducea la o „credință îndoielnică” și le răpea oamenilor „sursa tăriei” lor.[23]

Evident, Prescott răspundea, astfel, învățăturilor greșite ale fostului președinte al Conferinței Generale, G. I. Butler, printre alții, care nu numai că scrisese o serie de articole în Review în care prezentase concepția că doar porțiuni din Scriptură erau total inspirate,[24] dar, de asemenea, predase aceleași puncte de vedere la Colegiul din Battle Creek[25]. Astfel de concepții greșite au fost, de asemenea, aplicate Spiritului Profetic, scrierilor lui Ellen White, lipsindu-le de plenitudinea inspirației și autorității lor. Ellen White a răspuns declarând că „Domnul nu a inspirat articolele referitoare la inspiraţie publicate în Review şi nici nu a aprobat susținerea lor înaintea tinerilor noştri de la colegiu”.[26] Respingerea sfatului dat de Dumnezeu la Minneapolis prin Ellen White, a fost parțial datorată unor astfel de teorii, care au lăsat mărturiile „fără efect”[27].

Începutul marii strigări

Cele șaisprezece prezentări ale lui Waggoner despre cartea Romani, au urmat prezentărilor lui Prescott și s-au prelungit până la sfârșitul Conferinței Generale. Tema sa era „neprihănirea prin credință”, bazată pe primele opt capitole, „care erau abordate succesiv”. W. A. Colcord a simțit că „acest studiu biblic a fost mult apreciat de toți cei prezenți și a constituit o caracteristică foarte benefică a conferinței”.[28]

În prezentarea finală despre cartea Romani, în ultima seară a conferinței, Waggoner a declarat că „puterea cuvântului lui Hristos lucrează în noi și neprihănirea. Predicarea crucii lui Hristos le prezintă oamenilor viață și neprihănire. Predicarea crucii lui Hristos este cea care avertizează oamenii cu privire la distrugere. Ne eliberează din cursele acestei lumi și ne oferă acces la harul pe care ne bazăm și prin care ne bucurăm în speranța slavei lui Dumnezeu”. Acesta a fost subiectul său de-a lungul celor șaisprezece prelegeri – prezentându-L pe Hristos în toate doctrinele caracteristice ale adventismului:

„În timp ce suntem loiali față de solia îngerului al treilea și față de toate doctrinele care ne fac deosebiţi față de lume, să fim hotărâţi să nu știm altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Aceasta este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Este evanghelia veșnică, care va pregăti oamenii pentru judecata care are loc acum. Și oh, dacă primul înger a spus: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă; căci a sosit ceasul judecății Lui» ( Apocalipsa 14:7), cu cât mai mult ar trebui să ducem acum această solie - evanghelia veșnică - când această judecată nu numai că stă să vină, ci este aproape încheiată.

Mulțumesc lui Dumnezeu că El ne dezvăluie adevărurile cuvântului Său şi că ne-a arătat că solia îngerului al treilea este în întregime evanghelia lui Isus Hristos, Domnul nostru. De ce să știm mai multe despre cuvântul lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu ni-L descoperă nouă pe Hristos, și în noi. Tot ce știm despre puterea lui Hristos, știm din cuvânt, și prin acesta suntem curățiți de păcat. Credința noastră apucă pe Hristos și El devine o realitate în inimile şi în viețile noastre.

Când avem credință tare că Hristos rămâne în noi, putem merge să lucrăm pentru alții cu putere și să ne alăturăm vocilor celor trei îngeri din cer, iar apoi solia va înainta printr-o mare strigare. Motivul pentru care aceasta nu a fost vestită cu glas tare, este pentru că nu am înțeles-o în plinătatea ei. În trecut, mulți dintre noi nu au avut acel miez al soliei, care este tot Hristos.

Când îl avem pe Hristos, avem totul și cunoaștem puterea care există în El. Atunci ne supunem Lui și puterea va rămâne cu noi, și cuvântul pe care-l propovăduim va merge cu putere, și marea strigare a soliei îngerului al treilea va fi aici. Mă bucur în seara asta în credința că marea strigare începe acum.”[29]

Waggoner a explicat adevăratul înțeles al soliei că „Hristos este totul” – un mesaj care a fost distorsionat în mantra modernă: „Isus. Totul!”[30]* El credea că, o biserică adventistă plină de membri care se bucură și experimentează solia neprihănirii prin credință, va fi o biserică luminată și împuternicită să transmită același mesaj lumii, printr-o mare strigare. Aceasta ar avea loc doar prin revărsarea ploii târzii, care era, în principal, rezultatul acumulării experienței ploii timpurii.[31] Waggoner putea să se bucure, în martie 1891, în credința că marea strigare începea la vremea aceea.

Mesajul puternic al evangheliei prezentat de Waggoner nu a rămas doar la cei din Battle Creek, ci, prin paginile General Conference Daily Bulletin a ajuns în întreaga lume. Ulterior, A. G. Daniells a mărturisit că „la Conferința din 1891, pastorii care predicau solia aceasta au prezentat predici atât de mișcătoare”, încât „vibrațiile puternice ale întâlnirilor” lor, acolo în tabernacol, „au fost resimțite în toată lumea”. Puterea soliei a fost simțită în Australia, și când au primit Bulletin și au început să citească, „inimile lor au fost mișcate”. Daniells își amintește cum i-a văzut pe frați „așezându-se și citind acele solii cu lacrimile curgându-le pe obraji”, i-a văzut „cât se poate de zguduiți de puterea care era în solie, chiar dacă era doar tipărită în Bulletin”. Dar nu numai colegii săi au experimentat schimbări în viață – Daniells însuși a fost cu adevărat binecuvântat:

„Am simțit-o eu însumi. Chiar înainte să sosească Bulletin, mintea mea a fost atrasă cu putere către acest capitol nouă al cărții Romani. «Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte.» Acest pasaj îmi venea în minte zile și zile la rând înainte ca primele Bulletin să sosească. A fost tot timpul în mintea mea și, când bucățile din Bulletin au venit, în ce fel ne-a pătruns acestă solie! Frații noștri obișnuiau să se trezească dimineața devreme, cu mult înaintea zorilor, și să studieze acele prelegeri și studii biblice. Deși atenția lor nu fusese atrasă înainte de această solie, pe măsură ce citeau din Bulletin, s-au plecat pe genunchi și au găsit neprihănirea care se capătă prin credință.”[32]

În iunie 1891, W. W. Stebbins a încurajat cititorii să se aboneze la Review și „la cât mai multe dintre publicațiile noastre” și să se roage „fără încetare”, să soarbe „ploaia târzie” și să ajute „la creșterea marii strigări a soliei îngerului al treilea în marșul ei în jurul lumii”. De asemenea, i-a încurajat pe frați să participe la taberele și institutele ce urmau să aibă loc, pentru că, declara el: „Avem toate motivele să credem că în viitorul foarte apropiat, la unele dintre întrunirile noastre generale, când vom fi «toți una în același loc», ploaia târzie va cădea peste noi într-o măsură însemnată. Într-adevăr, fără îndoială că «un sunet din cer» a fost deja auzit, un vestitor bucuros al unei redeșteptări mărețe.” El știa că aceste întâlniri erau locul unde membrii bisericii puteau să „prindă mai mult și mai mult din spiritul soliei, așa cum este ea azi”.[33]

Dar nu numai în Statele Unite a fost evident că puterea lui Dumnezeu era la lucru. Când P. T. Magan a văzut că creștini din Rusia se rupeau de tradițiile Bisericii Ortodoxe, chiar în acel timp, și căutau o lumină mai mare din Scripturi, a știut că aceasta se făcea doar prin puterea lui Dumnezeu care îi împuternicea să facă pași atât de îndrăzneți. „Cu siguranță – declară el – încheierea lucrării evangheliei începe cu o «mare strigare» și curând va fi scurtată în neprihănire.”[34]

S. McCullagh a scris că „părea că începem să primim ceva din ploaia târzie” la unele dintre întrunirile impresionante care s-au ținut în Noua Zeelandă. Și „de ce să nu primim acum mari binecuvântări?”, a întrebat el. „Vom primi, dacă vom veni acolo unde ne cheamă Isus.”[35]

Câteva tabere presărate de-a lungul Statelor Unite în vara aceea, au fost descrise ca fiind „cea mai mare adunare” ținută vreodată între adventiști. La tabăra din Ohio ținută la sfârșitul lui august, J. N. Loughborough, un pionier adventist, a împărtășit „imagini grafice ale zilelor de la început și ale puterii lui Dumnezeu care a fost prezentă la proclamarea primei solii”. A. T. Jones și W. W. Prescott au susținut prezentări la întâlniri, iar „subiectul neprihănirii prin credință a fost marea temă centrală a întâlnirii”.

U. A. Smith a declarat că niciodată „nu mai văzuseră o tabără atât de impregnată și de pătrunsă de sentimentul laudei la adresa lui Dumnezeu. La întâlnirile de dimineața devreme, la altarele familiale, la toate celelalte întâlniri de natură socială, acesta era subiectul fiecărei mărturisiri și gândul fiecărei inimi”.[36] Loughborough, care participase la strigătul de la miezul nopții al mișcării millerite, a mărturisit că „tabăra din Ohio a fost manifestarea cea mai asemănătoare cu revărsarea Duhului Sfânt de la Cincizecime, din ce am văzut eu din 1844 până acum. Lăudat să fie numele Lui sfânt! Pe măsură ce acești oameni dragi s-au ridicat ca răspuns la chemarea cuvântului lui Dumnezeu, pentru a I se preda pe ei Lui, El a venit într-adevăr foarte aproape”.[37]

Nici nu trecuse încă anul 1891 când Ellen White a declarat că marea strigare începuse. Predicând la tabăra de la Lansing, Michigan, la începutul lui septembrie, ea a proclamat: „Solia îngerului al treilea se dezvoltă într-o mare strigare, iar voi nu trebuie să vă simţiţi liberi să neglijaţi datoria prezentă, şi totuşi să nutriți ideea că, într-un timp viitor, veţi fi beneficiarii unei mari binecuvântări (…).” „Astăzi trebuie să aveţi vasele curățate, pentru a fi gata pentru roua cerească, pregătite pentru revărsarea ploii târzii”, a avertizat ea.[38]

O. A. Olsen a simțit că Domnul i-a dat lui Ellen White „o mare libertate de exprimare și putere în vorbire către oameni”. De fapt, el nu își amintea „să o mai fi auzit vreodată vorbind cu atâta forță, claritate și putere de la Dumnezeu, ca în această ocazie”. E. J. Waggoner și alții au lucrat, de asemenea, pentru oameni și „mulți care veniseră la întâlniri cu un simțământ de îndoială au plecat bucurându-se în dragostea lui Dumnezeu”. Totuși, Olsen a remarcat faptul că „nu era vreun fel de entuziasm special, ci fiecare inimă era adânc mișcată și era un simțământ al prezenței lui Dumnezeu care era remarcabil”.[39]

Adventiștii din Michigan au fost încurajați să participe la întâlniri în lunile de iarnă, unde erau prezentate instrucțiuni importante, „potrivite cu timpul de față”. Ținând cont de evenimentele mondiale care aveau loc la acea dată, J. O. Corliss sugera că, la acel moment „erau conduși cu rapiditate către timpul în care ploaia târzie era așteptată și nu ar fi fost surprinzător dacă picături din aceasta urmau să fie simțite la aceste întâlniri”[40]. J. F. Ballenger a exprimat idei asemănătoare în noiembrie 1891, afirmând că picăturile ploii târzii păreau „să cadă deja” și rugându-se ca „Domnul să ne mărească credința”.[41]

Note de subsol

[1]. Ellen G. White, „Predică”, Manuscrisul 2, 16 martie 1890, în Materialele 1888, p. 640.

[2]. Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1 [cartea poate fi citită în aplicația 1888 Minneapolis sau pe siteul thereturnofthelatterrain.com], pp. 317-416.

[3]. Ellen G. White, „Predică: Nutrind credință, nu îndoială”, Manuscrisul 2, 16 martie 1890, în Materialele 1888, p. 616.

[4]. Ellen White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890, în Materialele 1888, p. 734.

[5].* Ellen G. White, „Canale vii de lumină”, Review and Herald, 27 mai 1890, p. 321, în Materialele 1888, p. 673. Aceste critici aduse lui Jones și Waggoner există chiar și astăzi și se găsesc în scrierile unor istorici ai bisericii care s-au ocupat de Conferința din 1888 și consecințele ei. Vezi capitolul 3, nota de subsol 30.

[6]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 116, 27 august 1890, în Materialele 1888, p. 703.

[7]. Ellen G. White to Brethren Fulton și Burke, Scrisoarea 3, 20 martie 1891, în Manuscript Releases, vol. 3, p. 194.

[8]. Ellen G. White, „Diary”, Manuscrisul 40, ianuarie 1891, în Robert W. Olson, The Salamanca Vision and the 1890 Diary, Ellen G. White Estate Document, 1983, p. 69.

[9]. Ellen G. White, „File din jurnal”, Manuscrisul 40, ianuarie 1891, secțiunea datată 11 ianuarie, în Materialele 1888, pp. 877-878.

[10]. Ellen G. White, „Hristos neprihănirea noastră”, „File din jurnal”, Manuscrisul 21, 27 februarie 1891, în Materialele 1888, pp. 890, 896, sublinieri adăugate.

[11]. Ellen G. White, „Articol citit în auditoriu din tabernacolul de la Battle Creek, înaintea unei mari adunări, la Conferinţa Generală din martie 1891”, Manuscrisul 30, 1890, în Materialele 1888, pp. 911-912, 915-916.

[12]. Ellen G. White, „Pericolele noastre prezente”, predică rostită marţi seara, 24 martie 1891, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, pp. 257, 260, în Materialele 1888, p. 904.

[13]. Ellen G. White către General Conference Committee and the Publishing Boards of the Review and Herald and Pacific Press, Scrisoarea 71, 8 aprilie 1894, în The Publishing Ministry, p. 144.

[14]. Ellen G. White către A. R. Henry, Scrisoarea 41, 16 mai 1898, în Materialele 1888, pp. 1663-1664.

[15]. Ellen G. White, „Remarci făcute la Conferința Generală [din 1901]”, General Conference Daily Bulletin, 3 aprilie 1901, p. 23, în Materialele 1888, p. 1743.

[16]. „Proceedings of the Board of Foreign Missions”, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, p. 256.

[17].* Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 127, 1 decembrie 1896, în Materialele 1888, pp. 1622-1624. Pentru mai multe informații despre exilul lui Ellen White în Australia, vezi Întoarcerea ploii târzii, vol. 1 și 2. (Volumul 2 este încă în procesul de scriere la data tipăririi acestei cărți – n. ed.)

[18]. W. A. Colcord, „The General Conference”, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, p. 251.

[19]. Ellen G. White to Brethren Fulton and Burke, Scrisoarea 3, 20 martie 1891, în Manuscript Releases, vol. 3, p. 194.

[20]. Ellen G. White, „Our Present Danger”, predică prezentată la Conferința Generală, 24 martie 1891, în General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, pp. 261, 257.

[21]. „Ministers’ School”, General Conference Daily Bulletin, 6 martie 1891, p. 4.

[22]. „Bible Study”, General Conference Daily Bulletin, 6 martie 1891, p. 15.

[23]. Notă editorială, „Bible Study”, General Conference Daily Bulletin, 6 martie 1891, p. 15.

[24]. G. I. Butler, „Inspiration”, Nr. 1-10, Review and Herald, 8, 15, 22, 29 ianuarie; 5 februarie; 15, 22 aprilie; 6, 27 mai; 3 iunie 1884, pp. 24, 41, 57, 73, 89, 249, 265, 296, 345, 361.

[25]. Roger W. Coon, „Inspiration/Revelation: What It Is and How It Works”, White Estate Shelf Document, pp. 73-74.

[26]. Ellen G. White către R. A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie 1889, în Materialele 1888, p. 238.

[27]. Ellen G. White către frații adunați la Conferința Generală, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, în Materialele 1888, pp. 173-174. Vezi de asemenea și Ellen G. White, către S. N. Haskell, Scrisoarea 14, 11 decembrie 1891, în Materialele 1888, pp. 975-976.

[28]. W. A. Colcord, „The General Conference”, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, p. 251.

[29]. E. J. Waggoner, „Bible Study Letter to the Romans”, Nr. 16, General Conference Daily Bulletin, 25 martie 1891, pp. 245-246 [vezi cartea Romani, „Studiul 16” în aplicația Minneapolis 1888 – n.ed.]

[30].* The One Project, prin propria filosofie a bisericii emergente, exprimă concepte care sunt o contrafacere a adevăratei solii de la 1888. Vezi Ron Duffield, „The Emerging One Project?” [O prezentare PowerPoint în zece părți, în limba engleză, care poate fi solicitată la contact@zguduireaadventismului.ro – n.ed.]

[31]. Percy T. Megan, „Our Future Work”, Bible Echo and Signs of the Times, 15 februarie 1891, p. 60.

[32]. A. G. Daniells, „Sermon”, 14 aprilie 1901, General Conference Bulletin, 16 aprilie 1901, p. 272.

[33]. W. W. Stebbins, „Reflections Upon Visiting the Lonely Ones”, Review and Herald, 23 iunie 1891, p. 386.

[34]. P. T. Magan, „Evangelical Dissent in the Russian Church”, Review and Herald, 26 mai, p. 326.

[35]. S. McCullagh, „Palmerston and Napier, New Zealand”, Bible Echo and Signs of the Times, 1 iulie 1891, p. 204.

[36]. L. A. Smith, „The Ohio Camp-Meeting”, Review and Herald, 1 septembrie 1891, pp. 552-553.

[37]. J. N. Loughborough, „Ohio Camp-Meeting”, Review and Herald, 15 septembrie 1891, p. 571.

[38]. Ellen G. White, „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele”, predică la Lansing, Michigan, 5 septembrie 1891, în Materialele 1888, p. 958.

[39]. O. A. Olsen, „A Good Camp-Meeting”, Review and Herald, 29 septembrie 1891, p. 601.

[40]. J. Fargo și J. O. Corliss, „To the Brethren in Northern Michigan”, Review and Herald, 15 decembrie 1891, p. 784.

[41]. J. F. Ballenger, „An Explanation”, Review and Herald, 24 noiembrie 1891, p. 723