De nimic nu se teme Satana mai mult”, scria Ellen White în 1887, pe când era în Europa, ca de faptul că „poporul lui Dumnezeu va deschide drumul și va înlătura orice obstacol pentru ca Domnul să poată turna Duhul Său peste o biserică slabă și o adunare nepocăită”.[1] Timp de 40 de ani, adventiștii au așteptat cu nerăbdare „vremurile de înviorare” (Fapte 3:19), atunci când ploaia târzie va fi turnată peste biserică, astfel împuternicind solia marii strigări din Apocalipsa 18 pentru a fi dată în întreaga lume.

În una din viziunile ei timpurii, lui Ellen White i s-a spus că „ploaia târzie, vremea de înviorare din prezența lui Dumnezeu și marea strigare a îngerului al treilea” vor permite poporului lui Dumnezeu „să proclame adevărul cu putere” în mijlocul celor mai grele împrejurări.[2] Ploaia târzie și marea strigare, deși două evenimente distincte, nu pot fi separate niciodată. Ploaia târzie este cauza, iar marea strigare este efectul. Ploaia târzie nu este numai o creștere în puterea divină, ci, precum la Cincizecime, ea va aduce o creștere în lumină și înțelegere. Dacă este acceptată, primită în inimă și trăită, această solie care iluminează și dă putere va face ca marea strigare să învăluie lumea cu mesajul ultimei strigări a evangheliei și harului lui Dumnezeu. De multe ori după sesiunea din 1888, Ellen White a reiterat aceste conexiuni:

„Când îngerul puternic coboară din cer, îmbrăcat în strălucirea cerului, și dă putere celui de al treilea înger, puterea soliei este simțită de ei. Picuri cerești cad asupra lor. Ploaia târzie cade în vasele lor.”[3]

„Cei care merg în lumină, nu trebuie să aibă nicio teamă că în timpul revărsării ploii târzii ei nu vor fi botezați cu Duhul Sfânt. Dacă primim lumina îngerului slăvit care luminează întreg pământul cu slava sa, să avem grijă ca inimile noastre să fie curățate, golite de sine și îndreptate spre cer, pentru a fi pregătite în vederea ploii târzii.”[4]

„Astăzi avem invitația harului de a deveni vase de cinste și nu trebuie să ne îngrijorăm, atunci, de ploaia târzie. Tot ceea ce avem de făcut este să ne păstrăm vasul curat și îndreptat în sus pentru primirea ploii cerești, rugându-ne: «Fie ca ploaia târzie să vină în vasul meu. Fie ca lumina îngerului plin de slavă ce se unește cu îngerul al treilea să lumineze peste mine. Dă-mi și mie un rol în această lucrare. Lasă-mă să vestesc solia. Fă-mă un conlucrător cu Isus Hristos.»”[5]

„Când Duhul a fost revărsat de sus [în ziua Cinzecimii], biserica a fost inundată de lumină, dar Hristos a fost sursa luminii. Numele Lui a fost pe fiecare limbă, dragostea Lui a umplut fiecare inimă. Aşa va fi atunci când îngerul care coboară din cer, având mare putere, va lumina tot pământul cu slava Lui.”[6]

Alții, scriind despre evenimentele de la 1888 și cele care au urmat, au făcut aceleași conexiuni. A. G. Daniells, fost președinte al Conferinței Generale, spunea că scrierile lui Ellen White plasează fără echivoc „ploaia târzie împreună cu marea strigare, arătarea neprihănirii lui Hristos și umplerea pământului cu lumina soliei îngerului al treilea. (…) Se va vedea că toate aceste evenimente sunt legate între ele pentru a lucra în același timp. (…) Apariția unuia este semnul pentru apariția celorlalte.”[7]

Leroy Froom, scriind despre solia de la 1888, a mers până acolo încât a sugerat că „ploaia târzie” a fost „sinonimă cu marea strigare” datorită legăturii inseparabile dintre aceste două evenimente.[8]

Seventh-day Adventist Encyclopedia, descriind succesiunea evenimentelor finale, ne spune că „ploaia târzie, în schimb, împuternicește biserica pentru a da mărturie în timpul «marii strigări» și pentru a sta neclintită în timpul ultimei perioade de încercare”.[9]

Woodrow Whidden sintetizează aceste gânduri în biografia lui despre E. J. Waggoner: „Marea strigare este o expresie des invocată de adventiștii de ziua a șaptea pentru a descrie rolul rămășiței trezite în vestirea eficientă a ultimului mesaj de milă și avertizare către lume. Aceasta va fi efectul imediat al împuternicirii ploii târzii a Duhului Sfânt.”[10]*

Ideea pare clară: marea strigare nu poate începe fără ca ploaia târzie să fi început – fără asistarea ploii târzii care să înzestreze marea strigare cu puterea sa iluminaroare și transformatoare. Cele două merg mână în mână. Apariția uneia semnalează prezența celeilalte.

Apropierea Conferinței din 1888

Pe când se afla în Europa, între 1885-1887, cu doar câteva luni înainte de Conferința de la Minneapolis, lui Ellen White i-au fost descoperite câteva dintre evenimentele importante ce urmau să se desfășoare curând în biserică. I s-a spus că „există încă multă lumină care va străluci din legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Solia aceasta, înţeleasă în adevăratul ei caracter şi proclamată în Duhul, va lumina pământul cu slava ei. (…) Lucrarea de încheiere a soliei îngerului al treilea va fi însoţită de o putere ce va face ca razele Soarelui neprihănirii să se reverse peste toate drumurile principale sau secundare ale vieţii”. Dar i s-a mai descoperit că „spiritul care i-a condus pe farisei va veni în mijlocul poporului care a fost mult favorizat de Dumnezeu”. O asemenea stare îi va permite lui Satana „să lucreze asupra elementelor neconsacrate din mintea umană” și mulți „nu vor accepta lumina trimisă în modul stabilit de Dumnezeu”.[11]

Un asemenea mesaj pătrunzător cu privire la condiția lucrării din biserică, a lăsat-o pe Ellen White „teribil de înfricoşată” să participe la Conferinţa din 1888,[12] care a fost caracterizată de ea într-o scrisoare trimisă fraților conducători ca fiind „cea mai importantă dintre toate reuniunile” la care vor participa vreodată[13]. Având probabil 500 de participanți, dintre care 96 delegați reprezentând cei 27.000 de membri din întreaga lume, rezultatele acestei întâlniri aveau să creeze un impact de lungă durată asupra mișcării advente.[14] Însă, încă de la începutul întâlnirii, Ellen White a sesizat un spirit care a împovărat-o.[15] După doar două zile de la începutul întâlnirii, ea scria: „Botezul Duhului Sfânt va veni peste noi la această întâlnire, dacă vom vrea.”[16] Însă, înfruntând atitudinile fariseice și disputele care au izbucnit în timpul dezbaterilor de la institutul pastoral care au precedat Conferința Generală, ea nu a putut decât să întrebe: „Cum vom sta în picioare în timpul ploii târzii?”[17]

Ellen White a realizat curând că „spiritul și influența predicatorilor care care au venit la această întâlnire este de a respinge lumina”,[18] că „la ordinea zilei este împotrivirea, în loc să fie cercetarea”[19]. În timp ce Domnul a lucrat în mijlocul lor, „unii nu au primit binecuvântarea. Aceștia au fost privilegiați cu auzirea celei mai fidele predicări a evangheliei, și au ascultat cu inima închisă solia pe care le-o transmitea Dumnezeu prin slujitorii Lui”. În loc să se bucure de solia lui Alonzo T. Jones și a lui Ellet J. Waggoner, ei „și-au folosit toată energia pentru a găsi defecte în soli și în solie, mâhnind Spiritul lui Dumnezeu”. Însă cei ce au „primit solia erau încântați de prezentarea darurilor fără plată ale lui Isus Hristos”.[20]

Pastorul G. B. Starr, care urma să petreacă 10 ani în Australia cu Ellen White, a fost unul din cei care au primit o binecuvântare bogată la Minneapolis, acolo unde „a fost evidențiat subiectul neprihănirii prin credință”. Acolo, el a fost martor al modului în care Ellen White, „zilnic, prin cuvinte hotărâte, întărea solia transmisă”. Mai târziu, Starr urma să spună că ea „a spus că aceasta a marcat începutul ploii târzii și a marii strigări a întreitei solii îngerești”.[21] F. H. Westphal, care a venit mai târziu la conferință,[22] s-a bucurat, de asemenea, de solia care a fost ca „o muzică dulce pentru sufletul” său. S-a întors acasă în Wisconsin „și a spus bisericii că ploaia târzie a început”.[23]

În timp ce, pe de-o parte, Ellen White a fost nevoită, la Minneapolis, să adreseze cuvinte de susținere față de Jones și Waggoner și față de solia pe care au propovăduit-o, ea a fost îndrumată, de asemenea, să avertizeze despre „pericolele care există în împotrivirea față de Duhul lui Dumnezeu”.[24] Ca rezultat al susținerii celor doi, mulți au crezut că există „unele greșeli în Mărturiile ei”, iar poziția și lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat-o în cadrul Conferinței „a fost desconsiderată aproape de toți. Răzvrătirea era în masă”. Un asemenea drum, a spus ea, „este o insultă adusă Duhului lui Dumnezeu”.[25] În una din cele mai serioase afirmații despre 1888, Ellen White citează din Zaharia 13:6 și aplică pasajul la modul în care Mărturiile ei inspirate, date în favoarea soliei și a mesagerilor, au fost tratate la Minneapolis: „Hristos a fost rănit în casa prietenilor Lui.”[26]

Încă din 1885, ea a avertizat că atunci când „cele mai deosebite desfășurări ale Duhului lui Dumnezeu” urmau să vină peste biserică, „se vor ridica frați, iar după obiceiul lor de a potrivi totul după felul lor, vor pune mâna pe lucrarea Domnului și o vor interzice”.[27] De fapt, ea a mai spus că este posibil ca „atunci când Spiritul Sfânt va veni, El să fie numit fanatism, ca în ziua Cincizecimii”.[28] Aceste declarații înfricoșătoare s-au împlinit la Minneapolis în anul 1888.

În lunile și anii care au urmat experienței de la Minneapolis, Ellen White descria cum „toți cei adunați au avut ocazia de a se pune de partea adevărului prin acceptarea Duhului Sfânt care a fost trimis de Dumnezeu într-un torent atât de abundent în milă și dragoste. Dar (…) manifestarea Duhului a fost atribuită fanatismului”.[29] Cu tristețe, ea a mai spus că „Satana a reușit, într-o mare măsură, să oprească puterea specială a Duhului Sfânt să ajungă la popor, putere pe care Domnul dorea să le-o împărtășească”.[30] Chiar și după începutul noului secol, ea a fost instruită „că experienţa teribilă de la Conferinţa de la Minneapolis este una dintre cele mai triste capitole din istoria celor ce cred adevărul prezent”.[31]

Dați-le oamenilor o șansă

Cu toate acestea, Dumnezeu este milostiv. Ploaia din cer nu va fi oprită fără să le fie dată, mai întâi, oamenilor șansa de a primi cea mai prețioasă solie. La una din ultimele întâlniri ale pastorilor de la Conferința din 1888, Ellen White întreba: Care „este folosul adunării noastre aici laolaltă şi de ce au trebuit să vină aici fraţii noștri predicatori, dacă au venit doar ca să îndepărteze de popor Duhul lui Dumnezeu”? „Dacă predicatorii nu vor să primească lumina, vreau să dau poporului o şansă; poate că ei o vor primi.”[32] Consecventă spuselor ei, Ellen White împreună cu A. T. Jones, E. J. Waggoner și alții, a dus această solie bisericilor de-a lungul Americii în lunile următoare.

În ianuarie 1889, Ellen White împreună cu Jones și S. N. Haskell au luat parte la o întâlnire de 10 zile la o școală adventistă din South Lancaster, Massachusetts, unde „povestirea simplă a crucii a fost împărtășită”. Mai târziu, ea a descris cum „slava lui Dumnezeu a venit în acea întâlnire (…) dar nu a venit doar peste unii, ci, de data aceasta, a străbătut acea adunare ca un val mareic, și ce timp de bucurie a fost”.[33] S. N. Haskell a scris că „adunarea a fost caracterizată de revărsarea Duhului lui Dumnezeu. (…) Asupra multora, a fost lăsată o impresie solemnă că au fost doar câțiva stropi din ceea ce vor experimenta cei care au un rol în lucrarea finală – în marea strigare a soliei îngerului al treilea, care va coace grânele pentru seceriș”. Apoi el a întrebat retoric: „Să fie oare adevărat că noi suntem în timpul revărsării Duhului Sfânt, care va crește în putere și se va extinde până se va transforma în marea strigare a soliei îngerului al treilea?”[34]

Multe alte întâlniri au fost organizate în acel an, până la Conferința Generală din 1889, unde Ellen White, Jones și Waggoner au împărtășit solia cu rezultate asemănătoare. Mulți credincioși au avut parte de o experiență nouă în urma auzirii și a primirii în inimă a soliei prezentate. Cu toate acestea, mulți, incluzând mai mulți dintre frații conducători, au continuat să se împotrivească soliei și mesagerilor. În timpul întâlnirilor din Kansas, Ellen White a scris mustrări pentru cei care continuau în opoziția lor îndărătnică: „Nu vă gândiţi că Veghetorul ceresc vă vede necredinţa şi împotrivirea? Nu vă gândiţi că cuvintele voastre batjocoritoare vă vor fi puse cândva în faţă? Până şi revărsarea Duhului lui Dumnezeu aţi tratat-o cu dispreţ şi aţi pronunţat asupra ei judecata voastră nesfinţită.”[35]

Conferința din 1889 s-a deschis într-un alt spirit decât cea din 1888. În cursul primului weekend de întâlniri, mulți au dat „mărturie despre binecuvântările primite de ei anul trecut, despre binecuvântata lumină pe care au primit-o şi au preţuit-o – îndreptăţirea prin credinţă”. Aceasta a condus-o pe Ellen White să spună: „Duhul Domnului a fost în mijlocul nostru.”[36] Ea i-a relatat nurorii ei, Mary White, că până atunci „nu a fost auzită nicio voce care să exprime opoziție”; părea că unitatea predomină. Totuși, ea a adăugat că „sunt unii care, se pare, au aceeași poziție pe care au avut-o și la Minneapolis”.[37]

Dar până la încheierea Conferinței, Ellen White avertiza despre pericolul care stătea înainte, din cauza planurilor care erau făcute cu repeziciune pentru controlul lucrării, sub conducerea celor care încă se opuneau soliei trimise de Dumnezeu. Ea știa că trebuia făcută o lucrare „sau mulţi nu vor fi pregătiţi să primească lumina îngerului trimis din cer ca să lumineze tot pământul cu slava Sa”. Ea a recunoscut că ei nu vor fi gata pentru „timpul ploii târzii, pentru primirea slavei Domnului”, dacă nutreau „în taină rădăcinile de amărăciune aduse de la Conferinţa de la Minneapolis”. Ea a mers atât de departe, încât a spus că „Baal, Baal” va fi alegerea care rezultă din „infidelitatea față de Dumnezeu” care apare în rândurile noastre:

„Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece îşi iubesc căile lor şi părăsesc calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, cea care învaţă iertarea prin meritele Mântuitorului răstignit şi înviat, care susţine îndreptăţirea prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, este tratată cu uşurătate, vorbită de rău, ridiculizată. Este denunţată că ar conduce la entuziasm şi fanatism.”[38]

Note de subsol

[1]. Ellen White, „The Church’s Great Need”, Review and Herald, 22 martie 1887.

[2]. Ellen White, Scrieri timpurii, p. 271 (noiembrie 1957).

[3]. Ellen White, „Diary”, Manuscrisul 8, 10 octombrie 1859, în Manuscript Releases, vol. 3, p. 145, sublinieri adăugate.

[4]. Ellen White, „The Necessity of Receiving the Holy Spirit”, Signs of the Times, 1 august 1892, sublinieri adăugate.

[5]. Ellen White, „Work and Baptism of Holy Spirit Needed”, Manuscrisul 35, 26 septembrie 1891, în Manuscript Releases, vol. 1, p. 179.

[6]. Ellen White către Uriah Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892, în Materialele 1888, p. 1017, sublinieri adăugate.

[7]. A. G. Daniells, Christ Our Righteousness, (Washington, D.C., Review and Herald Pub. Assn. 1926), pp. 59, 62.

[8]. Leroy Froom, Movement of Destiny, (Washington, D.C., Review and Herald Pub. Assn. 1971), p. 651.

[9]. Don F. Neufeld, „Latter Rain”, Seventh-day Adventist Encyclopedia, (Washington, D.C., Review and Herald Pub. Assn., 1995, a doua ediție publicată), vol. 10, p. 905, sublinieri adăugate.

[10].* Woodrow W. Whidden II, E. J. Waggoner: From the Physician of Good news to the agent of division (Hagerstown, MD; Review and Herald Pub. Assn., 2008), nota de final, p. 211, sublinieri adăugate. Chiar dacă în acest context observațiile lui Whidden sunt demne de luat în considerare, o mare parte din restul biografiei lui despre E. J. Waggoner urmează aceeași abordare editorială discutabilă ca biografia lui A. T. Jones scrisă de George Knight. S-ar putea concluziona că ambii autori au fost mai interesați să își promoveze propria teologie evanghelică, decât să fie onești față de istoria noastră adventistă. A se vedea comentarile din capitolul 3, nota de subsol 30.

[11]. Ellen White către frații adunați la Conferința Generală, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, în Materialele 1888, pp. 165-166.

[12]. Ellen White, „Remarci făcute după citirea unui articol”, Manuscrisul 26, octombrie 1888, în Materialele 1888, p. 154.

[13]. Ellen White către frații care se vor aduna la Conferința Generală, Scrisoarea 20, 5 august 1888, în Materialele 1888, p. 38.

[14]. Roger Coon, Minneapolis 1888, The „Forgotten” Issue, transcris din prezentarea de la Loma Linda University, 23-25 octombrie 1988, Ellen G. White Estate, Shelf Document, p. 7.

[15]. Ellen White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, în Materialele 1888, p. 206.

[16]. Ellen White, „Predica de dimineață”, Manuscrisul 6, 11 octombrie 1888, în Materialele 1888, p. 72.

[17]. Ellen White, Remarci făcute după citirea unui articol, Manuscrisul 26, octombrie 1888, în Materialele 1888, p. 162.

[18]. Ellen White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888, în Materialele 1888, p. 86.

[19]. Ellen White către frații adunați la Conferința Generală, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, în Materialele 1888, p. 170, sublinieri adăugate.

[20]. Ellen White, „Experiența care a urmat Conferinței de la Minneapolis”, Manuscrisul 30, iunie 1889, în Materialele 1888, p. 368.

[21]. G. B. Starr, 62 Sixty-Two Years in the Highest University, manuscris nepublicat, 8; în Document File 496, Ellen White Estate, sucursala Loma Linda.

[22]. „Lucrările din a 8-a zi” , Buletinul Conferinței Generale, 26 octombrie 1888, 1.

[23]. F. H. Westphal către L. E. Froom, 28 aprilie 1930, redată în cartea lui Leroy Froom, Movement of Destiny, p. 262.

[24]. Ellen White, „Lumină în cuvântul lui Dumnezeu”, Manuscrisul 37, 1890, în Materialele 1888, p. 829.

[25]. Ellen White către copiii casei, Scrisoarea 14, 12 mai 1889, în Materialele 1888, p. 314.

[26]. Ellen White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889, în Materialele 1888, p. 296.

[27]. Ellen White către W. C. White, Scrisoarea 35, 17 noiembrie 1885, nepublicată.

[28]. Ellen White către J. N. Laughborough, J. H. Waggoner, E. J. Waggoner, A. T. Jones, Scrisoarea 76, aprilie 1886, în Manuscript Releases, vol. 21, p. 148, sublinieri din original.

[29]. Ellen White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896, în Materialele 1888, p. 1565.

[30]. Ellen White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896, în Materialele 1888, p. 1575.

[31]. Ellen White către C. P. Bollman, Scrisoarea 179, 18 noiembrie 1902, în Materialele 1888, p. 1796.

[32]. Ellen White, „Cuvântare de dimineață”, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888, în Materialele 1888, pp. 151-152.

[33]. Ellen White, „Sermon at Ashfield, Australia, Camp-meeting”, Manuscrisul 49, 3 noiembrie 1894, în Manuscript Releases, vol. 5, p. 234.

[34]. S. N. Haskell, „The General Meeting at South Lancaster, Mass.”, Review and Herald, 29 ianuarie 1889, p. 73.

[35]. Ellen White către copiii casei, Scrisoarea 14, 12 mai 1889, în Materialele 1888, p. 320.

[36]. Ellen White, „File de jurnal”, Manuscrisul 22, octombrie 1889, în Materialele 1888, p. 454.

[37]. Ellen White către Mary White, Scrisoarea 76, 29 octombrie 1889, în Materialele 1888, p. 450.

[38]. Ellen White către Conferința Generală, Scrisoarea 24, octombrie 1889, în Materialele 1888, pp. 442-445.