„«Și dacă-L va întreba cineva: ‘De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?’, el va răspunde: ‘În casa celor ce mă iubeau le-am primit.’ Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu și asupra omului care îmi este tovarăș!» zice Domnul oștirilor. «Lovește pe păstor; și se vor risipi oile! Și Îmi voi întoarce mâna spre cei mici»” (Zaharia 13:6-7).
Această profeție mesianică a fost scrisă de profetul Zaharia către sfârșitul mesajului său trimis iudeilor descurajați care s-au întors din exilul babilonian pentru a reconstrui Ierusalimul. Cinci secole mai târziu, câțiva dintre iudei au înțeles semnificația împlinirii acestor cuvinte în viața și moartea lui Isus Hristos, Mesia care le-a fost promis. Însă, chiar Domnul Isus a citat din Zaharia 13:7 despre lovirea păstorului, celor 11 ucenici, pe măsură ce se apropiau de Muntele Măslinilor, în noaptea dinaintea crucificării Sale (Matei 26:13).
Unele comentarii biblice interpretează corect Zaharia 13:6 – cel puțin ca o a doua aplicație – ca o prezicere a biciuirii și rănilor pe care Le-a primit din mâna celor care ar fi trebuit să fie prietenii Lui.[1] Mulți adventiști de ziua a șaptea sunt conștienți de aceasta, precum și de faptul că Ellen White, de asemenea, a citat versetul 6 ca fiind una dintre „profețiile clare și specifice” prezicând „chiar și felul în care a murit”.[2] Însă, puțini adventiști sunt conștienți de faptul că Ellen White a aplicat tabloul zugrăvit în Zaharia 13:6 modului rușinos în care Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt, a fost tratat de rămășița Lui pe parcursul sesiunii Conferinței Generale de la Minneapolis, în anul 1888, și de-a lungul consecințelor controversate din anii care au urmat. Cât de puțini sunt conștienți de faptul că Hristos a fost „rănit” în mijlocul părinților bisericii noastre, în urmă cu 125 de ani. Este oare posibil ca noi să continuăm să Îl rănim astăzi prin ignoranța noastră naivă sau voită, în ce privește modul în care a fost tratat în trecut? Prea des, pe măsură ce tânjim după cea de-a doua venire a Domnului Isus pentru a pune capăt suferințelor noastre, uităm cum a fost El rănit și ce suferință enormă I-a produs Lui și întregului cer această îndelungă amânare. Am face bine să luăm aminte la cuvintele scrise în 1902 de Ellen White:
„Ne gândim la rezultatul grăbirii sau împiedicării evangheliei – dacă măcar ne gândim la aceasta – în raport cu noi înșine și lumea. Puțini se gândesc la legătura dintre aceasta și Dumnezeu. Puțini se gândesc la suferința pe care păcatul I-a produs-o Creatorului nostru. Tot cerul a suferit în agonia lui Hristos, dar acea suferință nu a început și nu s-a încheiat cu manifestarea Sa în umanitate. Crucea, pentru simțurile noastre tocite, este o descoperire a suferinței pe care păcatul, încă de la apariția lui, a produs-o inimii lui Dumnezeu (…) Lumea noastră este o întinsă leprozerie, o scenă a mizeriei pe care nicio pană nu o poate descrie, mizerie asupra căreia nu îndrăznim să îngăduim nici măcar gândurilor noastre să poposească. Dacă am vedea-o așa cum este în realitate, povara ar fi prea teribilă. Cu toate acestea, Dumnezeu o simte pe toată.” [3]
Este posibil ca aceste suferințe divine să se fi intensificat pe parcursul episodului 1888 și a ceea ce a urmat – urmări care continuă chiar până astăzi? Rănit în casa celor ce Îl iubeau caută să ne pună față în față cu realitatea acestui fapt.
Rănit în casa celor ce Îl iubeau este, de fapt, un interludiu sau un volum rezumat al seriei Întoarcerea ploii târzii – volumul I fiind primul publicat în anul 2010. Întoarcerea ploii târzii a fost rezultatul unui studiu personal care a început în 1998 ca o compilație simplă, dar unică, a afirmațiilor lui Ellen White cu privire la subiectul ploii târzii și a marii strigări, puse în ordine cronologică – afirmații pe care Ellen White le-a făcut între anii 1840 și sfârșitul vieții ei, în anul 1915. Pe măsură ce studiul s-a dezvoltat într-un manuscris, au fost adăugate din ce în ce mai multe informații de fundal pentru a ajuta la înțelegerea contextului evenimentelor istorice în care afirmațiile lui Ellen White au fost făcute. Afirmațiile făcute în preajma Conferinței Generale din 1888 de la Minneapolis, cât și pe parcursul evenimentelor care s-au succedat ulterior de-a lungul deceniului următor, au fost de un interes deosebit.
Inițial, scopul principal al manuscrisului a fost de a se ocupa de întrebările principale cu privire la episodul 1888 care au chinuit adventismul începând din anul 1890, și anume: A trimis Domnul cu adevărat începutul ploii târzii și a marii strigări în 1888 – și au fost acestea acceptate? De 125 de ani, mulți au crezut, cel puțin, că marea strigare a început și că a fost în cele din urmă acceptată, după o scurtă perioadă de încercare, și că a fost proclamată de atunci încoace. Unii însă au afirmat că atât ploaia târzie, cât și marea strigare au început în anul 1888, dar, prin acțiunile fraților noștri din acele zile, aceste daruri trimise de cer au fost în mare măsură oprite de la poporul nostru, ceea ce a dus la îndelunga amânare a revenirii Domnului Isus.
Pe măsură ce manuscrisul Întoarcerea ploii târzii a continuat să se dezvolte, au fost adăugate din ce în ce mai multe surse originale și dovezi de primă mână, în încercarea de a aborda aceste întrebări de bază. În același timp, manuscrisul a început să abordeze și multe alte subiecte și teme înrudite, cum ar fi: schițele biografice ale lui Jones și Waggoner, înainte și după întâlnirile de la Minneapolis; ce parte au jucat personalitățile lor în sesiunea din 1888 și controversele care au urmat; o înțelegere mai bună a controversei legii în Galateni; care a fost exact, în ansamblul ei, solia din 1888; care au fost contribuțiile teologice ale lui Jones și Waggoner în domeniile precum natura păcatului și a omului, natura lui Hristos (atât cea umană, cât și cea divină), neprihănirea prin credință, legămintele, desăvârșirea unei generații finale înainte de întoarcerea lui Hristos; libertatea religioasă; aria susținerii pe care Ellen White le-a oferit-o lui Jones și Waggoner; măsura în care solia a fost acceptată sau respinsă; aspectele și amploarea antagonismului exprimat împotriva lui Jones și Waggoner de susținători cheie, cum ar fi Frank Belden, căpitanul Eldrige, Dan Jones, John Harvey Kellogg, Harmon Lindsay, A. R. Henry, Uriah Smith și alții; temeinicia și rezultatul mărturisirilor făcute de opozanți după Minneapolis; magnitudinea redeșteptării și reformei care a avut loc între 1889 și 1893 între adventiști; cauza și realitatea îndepărtării de credință a lui Jones și Waggoner; urmările tuturor celor amintite asupra gândirii adventiste începând cu anul 1890 și până astăzi și multe alte subiecte și teme înrudite.
Ca o consecință a încercării de a acoperi atât de multe subiecte și teme înrudite, atunci când Întoarcerea ploii târzii a fost publicată inițial în anul 2010[4], aceasta a fost doar primul volum care și-a avut originea în manuscrisul original și a acoperit doar perioada dintre anii 1844-1891. Au fost făcute imediat planuri în vederea publicării a ceea ce a rămas nespus din poveste, într-un al doilea volum, în anul următor. Până în 2012 însă, a devenit clar că era cu mult mai mult material de acoperit decât ceea ce ar fi încăput doar într-un al doilea volum și că era necesară o cercetare mai amănunțită, în așa fel încât să poată să fie acoperită o gamă atât de largă de subiecte și teme. Drept urmare, completarea seriei a fost amânată.
La începutul lui 2013, în timp ce lucra la manuscrisul pentru volumul al II-lea din Întoarcerea ploii târzii, autorul a fost rugat să scrie un articol pentru numărul special din Adventist Review[5], dedicat aniversării a 125 de ani de la sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis, care urma să apară în octombrie 2013. Tema atribuită inițial a fost acoperirea evenimentelor din jurul soliei 1888, care s-au dezvoltat între anii 1888-1896. În procesul prin care s-a căutat rezumarea evenimentelor perioadei respective – din vastul material acumulat pe parcursul ultimilor 20 de ani – s-a format un mic manuscris prin care tema sau subiectul de bază al manuscrisului Întoarcerea ploii târzii a fost adusă din nou la suprafață, și anume: A trimis Domnul cu adevărat începutul ploii târzii și al marii strigări în 1888 și au fost acestea acceptate? Multe dintre răspunsurile la aceste întrebări de bază pot fi găsite în materialul care acoperă perioada dintre anii 1888-1896. Din acest manuscris nou format, un articol rezumat de 2000 de cuvinte a fost extras cu mare trudă pentru Review, cu ajutorul editorial excelent și profesional oferit de Ken McFarland. Au fost făcute, de asemenea, planuri pentru publicarea micului manuscris sub formă de broșură pentru acei cititori ai articolului care ar fi dorit o documentare ulterioară.
Cu toate acestea, când articolul a fost trimis către Review în august 2013, cu o săptămână înaintea termenului limită, nu a reușit să atingă obiectivele personalului editorial și a fost în cele din urmă respins. Pentru a nu se pierde timpul și efortul investite, atât în realizarea articolului-rezumat, cât și a broșurii, s-au făcut planuri (dezvoltând un pic mai mult materialul existent) pentru realizarea cărții pe care acum o țineți în mână. Din nou, Rănit în casa celor ce Îl iubeau este, în realitate, o carte rezumat a temei de bază a seriei Întoarcerea ploii târzii. Se va continua lucrul la seria de bază, acoperindu-se într-o mai mare profunzime tema principală a cărții Rănit în casa celor ce Îl iubeau, cât și multe alte subiecte și teme înrudite care au de-a face cu Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis din anul 1888 și a ceea ce a urmat după.
Între timp, haideți să ne îndreptăm acum atenția către Domnul Isus Hristos și reprezentantul Său, Duhul Sfânt, și să ne întrebăm cum au fost tratați pe parcursul Conferinței Generale de la Minneapolis din 1888, cât și de-a lungul consecințelor controversate din anilor următori. Este posibil ca, așa cum iudeii L-au așteptat îndelung pe Eliberatorul lor, dar nu L-au recunoscut la venirea Sa, tot la fel, mulți adventiști de ziua a șaptea, care au așteptat îndelung ploaia târzie și marea strigare, să nu fi recunoscut timpul încercării lor? Dacă răspunsul este afirmativ, cum ar trebui noi să reacționăm la greșelile părinților noștri spirituali și la îndelunga îngăduință și milă a lui Dumnezeu față de noi toți? Ba mai mult, care este rolul pe care îl joacă chemarea la pocăință din partea Martorului adevărat, găsită în solia către laodiceeni, în răspunsul la astfel de întrebări? Fie ca Rănit în casa celor ce Îl iubeau să ne ajute în a începe să găsim unele dintre răspunsuri.
Pe măsură ce trecem în revistă istoria noastră, să ne aducem aminte că scopul acesteia nu este de a găsi greșeli în alții – trecute sau prezente – sau de a dărâma, ci mai degrabă de a învăța din greșelile lor și a nu le repeta – de a învăța din nou adâncimea îndelungii răbdări și a milei lui Dumnezeu. Ar trebui să luăm aminte cu atenție la cuvintele lui Kenneth H. Wood, fost editor pentru Review:
„Pe măsură ce observăm greșelile înaintașilor noștri, putem fi umpluți cu agonie și regret. Însă nu putem schimba trecutul. Nu putem rescrie istoria. Însă putem să învățăm din istorie și ne putem pune inimile și casele în ordine, oferindu-I Duhului Sfânt ocazia de a-Și împlini pe deplin voia Sa cu noi. Doar pe măsură ce ne raportăm corect, astăzi, la solia neprihănirii prin credință, putem aștepta revărsarea ploii târzii și încheierea «lucrării».”[6]
La fel ca în Întoarcerea ploii târzii, volumul I, narațiunea din Rănit în casa celor ce Îl iubeau se concentrează asupra evenimentelor cheie din istoria Adventismului de Ziua a Șaptea din anul 1888 și până în prezent, și se inspiră, în cea mai mare parte, din surse primare. Comentarii adiționale și/sau puncte de vedere diferite exprimate de diverși istorici adventiști contemporani au fost incluse în unele note de subsol indicate printr-un asterisc (*) alături de numărul notei de subsol.
Note de subsol
[1]. Francis D. Nichol, ed., SDA Bible Commentary (Washington, D.C., Review and Herald Pub. Assn., 1997), vol. 4, p. 1115.
[2]. Ellen G. White, Faptele apostolilor, pp. 222, 226.
[3]. Ellen G. White, „The Definitive Aim in Service”, General Conference Bulletin, 1 iulie 1902; vezi și Educație, pp. 263-264.
[4]. 2010 în Statele Unite, 2013 în România (n.ed.).
[5]. Fosta revistă Review and Herald (n.ed.).
[6]. Kenneth H. Wood, „Editor’s Viewpoint: F. Y. I. – 4”, Review and Herald, 18 noiembrie 1976, p. 2.