Salutul – Romani 1:1-7

¹Pavel, rob al lui Hristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, ²pe care o făgăduise mai înainte prin profeții Săi în Sfintele Scripturi ³și care Îl înfățișează pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul, ⁴iar în ce privește duhul sfințeniei, rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, prin învierea din morți, anume pe Isus Hristos, Domnul nostru. ⁵Prin El am primit har și apostolie, astfel încât, pentru Numele Lui, să ducem ascultarea de credință la toate neamurile, ⁶între care sunteți și voi, cei chemați ai lui Isus Hristos. ⁷Vouă tuturor care sunteți în Roma, preaiubiți ai lui Dumnezeu, chemați să fiți sfinți: har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!

Un rob

„Pavel, rob al lui Isus.” Astfel se prezintă romanilor, apostolul. Aceeaşi expresie este folosită în alte[1] câteva epistole. Unii oameni s-ar ruşina să se numească robi; apostolilor nu le era ruşine.

Este deosebit de important cui slujeşte cineva. Importanța robului este derivată din demnitatea celui căruia îi slujeşte. Pavel îl slujea pe Domnul Isus Hristos. Oricine poate sluji aceluiaşi Stăpân. „Nu ştiți că, dacă vă dați robi cuiva ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați.” (Romani 6:16). Chiar şi slujitorul de rând care se supune Domnului este slujitorul Său, nu al omului. „Robilor, ascultați în toate privințele de stăpânii voștri pământești; nu numai când sunteți sub ochii lor, precum cei ce caută să le fie pe plac oamenilor, ci cu o inimă sinceră, ca unii care vă temeți de Domnul! Orice faceți, să faceți din tot sufletul, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, fiindcă știți că de la Domnul veți primi răsplata moștenirii! Voi Îi slujiți Domnului Hristos.” (Coloseni 3:22-24). O gândire ca aceasta nu poate decât să înnobileze chiar şi cea mai banală corvoadă.

Versiunea[2] noastră nu redă semnificația corectă  a termenului folosit de apostol când se numeşte rob. În realitate acesta este „rob legat”[3]. El a folosit cuvântul obişnuit din greacă pentru sclav. Dacă suntem cu adevărat slujitorii Domnului, suntem slujitori legați de El pe viață. Este o robie care înseamnă libertate, „căci robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului. Tot astfel, cel liber care a fost chemat este un rob al lui Hristos.” (1 Corinteni 7:22).

Pus deoparte[4]

Apostolul Pavel era „pus deoparte, ca să vestească evanghelia”. Acelaşi lucru se poate spune despre oricine este cu adevărat robul Domnului. „Nimeni  nu poate sluji la doi stăpâni. Căci ori îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, ori va ține la unul și-l va disprețui pe celălalt. Nu puteți sluji și lui Dumnezeu, și avuției.” (Matei 6:24). Nimeni nu poate sluji Domnului, şi pe lângă aceasta să slujească în altă parte.

„Vrei să spui că un negustor sau un om de afaceri nu poate fi creştin?” Nicidecum. Ceea ce vreau să spun este că omul nu poate sluji Domnului, şi să slujească și în altă parte. „Și orice faceți, prin cuvânt sau faptă, să faceți totul în Numele Domnului Isus, mulțumindu-I prin El lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3:17). Dacă omul nu slujeşte Domnului în afacerea lui, el nu slujeşte Domnului deloc. Adevăratul rob al lui Hristos este cu adevărat pus deoparte (separat - trad. eng.).

Aceasta nu înseamnă că el renunță la contactul personal cu lumea. Biblia nu susține călugăria. Păcătosul cu cea mai slabă speranță este cel care se crede prea bun ca să se asocieze cu păcătoşii. Atunci cum trebuie să fim puşi deoparte (separați) pentru evanghelie? Prin prezența lui Dumnezeu în inimă.  Moise i-a spus Domnului: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiți[5], eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Exodul 33:15-16).

Însă cel care este pus deoparte pentru lucrarea de predicare publică a evangheliei, aşa cum era apostolul Pavel, este pus deoparte într-un fel special, astfel că acesta nu se poate angaja într-o altă activitate pentru câştig personal. „Niciun soldat nu se lasă prins cu treburile vieții, dacă vrea să-i fie pe plac celui ce l-a înscris la oaste.” (2 Timotei 2:4). El nu poate ocupa nicio poziție, oricât de înaltă, sub guvernări pământești. A face așa înseamnă a-L dezonora pe Maestru şi a-și subestima slujirea. Slujitorul evangheliei este ambasadorul lui Hristos, şi nu există nicio altă poziție comparabilă ca onoare.

Evanghelia lui Dumnezeu

Apostolul a declarat că era „pus deoparte, ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. Este vorba de evanghelia lui Dumnezeu care „priveşte pe Fiul Său”. Hristos este Dumnezeu, şi de aceea evanghelia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte apostolul în primul verset al capitolului, este identică cu „Evanghelia lui Hristos” din versetul şaisprezece.

Prea mulți sunt cei care separă pe Tatăl de Fiul în ceea ce priveşte lucrarea evangheliei. Mulți o fac inconştient. Dumnezeu Tatăl, la fel ca Fiul, este Mântuitorul nostru. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu.” (Ioan 3:16). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5:19). „(…) și sfatul de pace va fi între ei amândoi.” (Zaharia 6:13, Fidela). Hristos a venit pe pământ numai ca reprezentant al Tatălui. Cine L-a văzut pe Hristos, la văzut şi pe Tatăl. (Ioan 14:9). Lucrările pe care Hristos le-a făcut au fost lucrările Tatălui, care locuia în El. (Versetul 10).

Chiar şi cuvintele pe care El le-a rostit au fost cuvintele Tatălui. (Versetul 24). Când îl auzim pe Hristos spunând: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”, ascultăm de fapt invitația plină de îndurare a lui Dumnezeu Tatăl. Când îl vedem pe Isus ridicând copiii în brațe şi binecuvântându-i, observăm blândețea Tatălui. Când îl vedem pe Hristos primind pe păcătoşi, amestecându-se cu ei şi mâncând cu ei, iertându-le păcatele şi curățind cu o atingere hidoşii leproşi, privim bunăvoința şi mila Tatălui. Chiar şi atunci când îl vedem pe Domnul nostru pe cruce, cu sângele şiroindu-i din coastă, acel sânge prin care suntem împăcați cu Dumnezeu, nu trebuie să uităm că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, astfel că apostolul Pavel a spus: „Biserica lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o cu Însuși sângele Său.” (Fapte 20:28).

Evanghelia în Vechiul Testament

Evanghelia lui Dumnezeu, pentru care apostolul Pavel s-a declarat pus deoparte, era evanghelia „pe care o făgăduise mai înainte prin profeții Săi în Sfintele Scripturi”. (Romani 1:2). Literal – evanghelia pe care El o anunțase sau o predicase mai înainte. Aceasta ne arată că Vechiul Testament conține evanghelia şi, de asemenea, că evanghelia din Vechiul Testament este aceeași cu cea din Noul Testament. Este singura evanghelie pe care a predicat-o apostolul. Astfel stând lucrurile, nu trebuie să fie un plan ciudat, pentru oameni, să creadă Vechiul Testament și să facă referire la el ca la o autoritate egală cu a Noului Testament.

Citim că Dumnezeu „i-a dat mai dinainte lui Avraam această veste bună[6]: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»” (Galateni 3:8). Evanghelia predicată oamenilor în timpul vieții lui Pavel era aceeaşi evanghelie care fusese predicată israeliților din vechime. (Evrei 4:2)[7]. Moise a scris despre Hristos, şi în scrierile sale se găseşte atât de mult din evanghelie încât omul care nu crede ce a scris Moise nu poate crede în Hristos. (Ioan 5:46-47). „Despre El mărturisesc toți profeții: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43).

Pavel nu avea decât Vechiul Testament când s-a dus la Tesalonic şi „trei sabate la rând a vorbit cu ei din Scripturi, explicând și dovedind că Hristosul trebuia să pătimească și să învie din morți”. (Fapte 17:2-3).

Timotei nu a avut nimic la dispoziție, în copilăria şi tinerețea sa, decât scrierile Vechiului Testament, iar apostolul i-a scris: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi cine sunt cei de la care le-ai învățat; din copilărie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire prin credința în Hristos Isus.” (2 Timotei 3:14-15).

Mergeți în Vechiul Testament aşteptându-vă să găsiți acolo pe Hristos şi neprihănirea Sa, şi veți primi înțelepciunea care duce la mântuire. Nu faceți nicio deosebire între Moise şi Pavel, între David şi Petru, între Ieremia şi Iacov, între Isaia şi Ioan.

Sămânța lui David

Evanghelia lui Dumnezeu „Îl înfățișează pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul[8]”. (Romani 1:3). Citiți istoria lui David şi a regilor care au fost descendenții săi, şi care au devenit strămoşii lui Isus, şi veți vedea că în ceea ce priveşte natura umană, Domnul a fost dezavantajat de moştenirea Sa mai mult decât poate fi oricine. Mulți dintre ei au fost idolatri desfrânați şi plini de cruzime. Deşi Isus a fost astfel cuprins de slăbiciune, „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. (1 Petru 2:22). Aceasta trebuie să inspire curaj oamenilor aflați în cea mai decăzută stare. Ea demonstrează că puterea evangheliei harului lui Dumnezeu poate triumfa asupra eredității.

Faptul că Isus a fost născut din sămânța lui David înseamnă că El este moştenitorul tronului lui David. Despre tronul lui David Domnul a spus: „Casa ta şi împărăția ta vor dăinui veşnic înaintea mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7:16). Prin urmare, împărăția lui David se suprapune peste moştenirea făgăduită lui Avraam, care reprezintă lumea[9] în întregime.

Despre Isus, îngerul a spus: „Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. El va domni peste casa lui Iacov în veci, și împărăția Lui nu va avea sfârșit.” (Luca 1:32-33). Dar toate acestea includeau purtarea blestemului moştenirii şi să sufere moartea. „Pentru bucuria care Îi era pusă înainte”, El „a răbdat crucea, disprețuind rușinea”. (Evrei 12:2). „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus și I-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2:9).

Cum a fost cu Hristos, tot aşa trebuie să fie şi cu noi – vom intra în împărăție prin multe necazuri. Cel care se teme de batjocură sau care face din naşterea sa umilă sau din trăsăturile de caracter moştenite o scuză pentru deficiențele sale nu va intra în împărăția cerurilor. Isus Hristos a suportat cea mai adâncă umilință pentru ca toți cei care se găsesc în această stare să poată, dacă vor, să fie înălțați împreună cu El pe cele mai înalte culmi.

Putere prin înviere

Deşi Isus Hristos a avut parte de o naştere umilă, El a fost „în ce privește duhul sfințeniei, rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, prin învierea din morți”. (Romani 1:4)[10]. Nu a fost El Fiul lui Dumnezeu şi înainte de înviere? Nu a fost numit așa? Desigur; iar puterea învierii s-a manifestat de-a lungul întregii Sale vieți. Să nu amintim decât de învierea morților, când şi-a manifestat puterea învierii, prin puterea care era în El. Învierea morților a fost minunea care a convins oamenii, înlăturând orice îndoială din mintea lor.

După înviere, El s-a întâlnit cu ucenicii Săi şi le-a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.” (Matei 28:18). Moartea lui Hristos a distrus toate speranțele pe care ei şi le puseseră în El, dar când, „după patima Lui, li S-a înfățișat viu prin multe dovezi, li S-a arătat timp de patruzeci de zile” (Fapte 1:3), ei au primit dovezi îndestulătoare despre puterea Sa.

Singura lor preocupare din acel moment a fost să dea mărturie despre învierea Sa şi puterea acesteia. Puterea învierii este în conformitate cu duhul sfințeniei, deoarece prin Duhul Sfânt a fost El înviat. Puterea dată pentru a sfinți oamenii este puterea care L-a înviat pe Isus din morți. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce ne este de trebuință pentru viață și evlavie.” (2 Petru 1:3).

Ascultarea credinței

Pavel a spus că, prin Hristos, el a primit harul şi apostolia ca să aducă, pentru Numele Lui, la ascultarea de credință[11] pe toate neamurile. Adevărata credință se manifestă prin ascultare. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Hristos a spus: „De ce-mi ziceți: «Doamne, Doamne!» şi nu faceți ce spun Eu?” (Luca 6:46). Aceasta înseamnă că mărturisirea credinței în Hristos care nu este însoțită de ascultare nu are nicio valoare. „Tot astfel și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.” (Iacov 2:17). „După cum trupul fără duh este mort, tot astfel și credința fără fapte este moartă.” (Versetul 26).

Omul nu respiră pentru a demonstra că trăieşte, ci respiră pentru că este viu. El trăieşte prin respirație. În respirație stă viața lui. Un om nu poate face fapte bune pentru a demonstra că are credință, ci el face fapte bune deoarece faptele sunt rezultatul natural al credinței. Chiar şi Avraam a fost îndreptățit prin fapte, deoarece „credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: «Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca dreptate.»” (Iacov 2:22-23).

„Preaiubiți ai lui Dumnezeu”

Această asigurare dată „tuturor care sunteți în Roma” a fost mare mângâiere pentru ei. Câți oameni au dorit să audă direct din slavă, un înger care să le spună ceea ce Gabriel i-a spus lui Daniel: „Tu eşti preaiubit”! Apostolul Pavel a scris sub inspirația directă a Duhului Sfânt, astfel că mesajul de dragoste a venit la fel de direct din cer pentru romani ca şi pentru Daniel. Dumnezeu nu a scos în evidență câțiva favoriți rostindu-le numele, ci a declarat că toți cei din Roma sunt preaiubiți ai lui Dumnezeu.[12]

Dumnezeu nu se uită la fața omului, şi acest mesaj de dragoste adresat romanilor este, de asemenea, şi pentru noi.  Ei erau „preaiubiți ai lui Dumnezeu” pur şi simplu „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3:16). „Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea!»” (Ieremia 31:3)[13]. Şi această iubire veşnică față de oameni nu se clatină, deşi ei uită de ea; căci celor care au întors spatele şi care au căzut prin păcatul lor, El le spune: „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” (Osea 14:4)[14]. „Dacă suntem necredincioși, El rămâne totuși credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine.” (2 Timotei 2:13)[15].

„Chemați să fiți sfinți”

Cititorul poate observa că în Romani 1:7 cuvintele „să fiți” sunt subliniate ca fiind adăugate, astfel că în loc de „chemați să fiți sfinți”, traducerea literală ar fi „chemați sfinți”. Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii să fie sfinți, dar pe toți cei care Îl acceptă El îi numeşte sfinți. Acesta este titlul lor. Când Dumnezeu îi numeşte pe oameni sfinți, ei sunt sfinți.

Aceste cuvinte sunt adresate bisericii din Roma, nu bisericii Romei. Biserica Romei întotdeauna a fost apostaziată şi păgână. Ea a abuzat de cuvântul „sfânt” până când în calendarul ei aproape că a ajuns un nume de ruşine. Roma nu a comis niciodată un păcat mai mare ca distincția pe care a făcut-o între „sfinți” şi creştinii de rând, stabilind astfel practic două niveluri de bunătate. I-a făcut pe oameni să creadă că muncitorii şi gospodinele nu sunt şi nu pot fi sfinți, şi astfel a desconsiderat adevărata sfințenie de fiecare zi şi a premiat leneveala pioasă şi faptele îndreptățirii de sine.

Dar Dumnezeu nu are două niveluri de sfințenie, şi pe toți credincioşii din Roma, aşa săraci şi necunoscuți după cum erau mulți dintre ei, El i-a numit sfinți. Acelaşi lucru este valabil astăzi în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, deşi oamenii s-ar putea să aibă o părere diferită.

Primele şapte versete din primul capitol al Epistolei către Romani reprezintă salutul. Nicio scrisoare neinspirată nu a cuprins vreodată atât de multe adevăruri în introducerea sa precum găsim în aceasta. Apostolul era atât de plin de dragostea lui Dumnezeu, încât nu putea scrie nicio scrisoare fără să prezinte în introducere aproape întreaga evanghelie. Următoarele opt versete pot fi foarte bine rezumate prin cuvintele „dator tuturor”, căci ele arată plinătatea devotamenului apostolului față de ceilalți. Să le citim cu atenție şi să nu ne mulțumim cu o singură lectură:

⁸Mai întâi, Îi mulțumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toți, căci despre credința voastră s-a dus vestea în toată lumea. ⁹Martor îmi este Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, prin vestirea Evangheliei Fiului Său, că neîncetat vă pomenesc ¹⁰și cer totdeauna în rugăciunile mele să reușesc în sfârșit, prin voia lui Dumnezeu, să ajung la voi. ¹¹Căci doresc să vă văd ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră ¹²sau, mai degrabă, ca să fim și noi îmbărbătați în mijlocul vostru, fiecare prin credința celuilalt, a voastră și a mea. ¹³Nu vreau să nu știți, fraților, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să am vreun rod și printre voi, precum în rândul celorlalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. ¹⁴Eu le sunt dator și grecilor, și barbarilor, și celor înțelepți, și celor neînvățați, ¹⁵de unde și dorința mea vie ca și vouă, celor din Roma, să vă vestesc Evanghelia.

O mare deosebire

În zilele apostolului Pavel, credința bisericii din Roma a fost vestită întregii lumi[16]. Credința înseamnă ascultare; căci credința este considerată drept neprihănire, iar Dumnezeu niciodată nu consideră un lucru că este ceva, decât dacă acel lucru este cu adevărat astfel. Credința „lucrează prin dragoste”. (Galateni 5:6). Şi această lucrare este o „lucrare a credinței”. (1 Tesaloniceni 1:3). Credința înseamnă, de asemenea, umilință, după cum o arată cuvintele profetului: „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui[17].” (Habacuc 2:4). Omul fără prihană este cel neprihănit; omul a cărui suflet este înălțat nu este fără prihană sau neprihănit, ci omul neprihănit este așa datorită credinței sale; de aceea numai omul al cărui suflet nu este înălțat are credință. Prin urmare, frații romani din timpul lui Pavel erau umili.

Dar acum este cu mult diferit. Un exemplu ne este dat de Catholic Times din 15 iunie 1894. Papa a spus: „Am acordat autoritate episcopilor de rit sirian pentru a se întruni în sinod la Mossul”, a lăudat „supunerea plină de credincioşie” a acelor episcopi şi a ratificat alegerea patriarhului prin „autoritatea noastră apostolică”.  Un ziar anglican şi-a exprimat surprinderea spunând: „Este aceasta o uniune liberă a unor biserici egale, sau este supunere față de un conducător monarhic şi suprem?” La care, Catholic Times a răspuns: „Nu este o uniune liberă a unor biserici egale, ci este supunere față de un conducător monarhic şi suprem (…). Apărătorului nostru anglican noi răspundem: Nu sunteți cu adevărat surprinşi. Ştiți bine ceea ce Roma cere şi întotdeauna va cere – ascultare. Această cerere este acum înaintea lumii, mai mult ca niciodată.”

Dar această cerere nu a fost înaintea lumii în zilele lui Pavel. În acele zile era biserica din Roma; acum este Biserica Romei. Biserica din Roma era cunoscută pentru umilința şi ascultarea sa față de Dumnezeu. Biserica Romei este cunoscută pentru asumarea cu semeție a puterii lui Dumnezeu şi pentru  faptul că cere ascultarea față de sine.

Rugați-vă neîncetat

Apostolul îi implora pe tesaloniceni „să se roage neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:17). El nu îi implora pe alții să facă ceea ce el nu făcea, căci el le spusese romanilor că, fără încetare, îi amintea întotdeauna în rugăciunile sale[18]. Nu trebuie să credem că apostolul îi avea în minte pe frații din Roma în fiecare oră a zilei, căci atunci nu ar fi putut să se gândească la altceva. Nimeni nu poate fi în rugăciune conştientă în fiecare clipă, însă toți pot continua „să fie instantaneu în rugăciune” sau, aşa cum se spune în traducerea Young, să „stăruiască în rugăciune”. (Romani 12:12).

Aceasta este în armonie cu ceea ce a spus Mântuitorul, anume că oamenii „trebuie să se roage mereu și să nu renunțe” sau să obosească. (Luca 18:1). În parabola care urmează, judecătorul necinstit se plânge de faptul că sărmana văduvă „tot venea”. Acesta este un exemplu de rugăciune continuă. Aceasta este o ilustrare a rugăciunii fără încetare. Nu înseamnă că trebuie să fim în orice moment în rugăciune conștientă, pentru că atunci responsabilitățile importante ar fi neglijate, ci înseamnă că nu va trebui să obosim de rugăciune.

Un om al rugăciunii

Acesta era Pavel. El îi amintea pe romani în toate rugăciunile sale. Corintenilor el le-a scris: „Îi mulțumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi.” (1 Corinteni 1:4). Colosenilor: „Îi mulțumim neîncetat lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, când ne rugăm pentru voi.” (Coloseni 1:3). Şi mai expresiv el a scris filipenilor: „Îi mulțumesc Dumnezeului meu – ori de câte ori îmi aduc aminte de voi în toate rugăciunile pe care le fac mereu cu bucurie pentru voi toți.” (Filipeni 1:3-4). Şi din nou tesalonicenilor: „Îi mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toți și vă amintim în rugăciunile noastre, căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre”. (1 Tesaloniceni 1:2-3). Şi mai departe: „Zi și noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea chipul și să putem împlini lipsurile credinței voastre.” (1 Tesaloniceni 3:10). Fiului său preaiubit în credință el i-a scris: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu o conștiință curată, din moși-strămoși, când te pomenesc neîntrerupt în cererile mele, zi și noapte.” (2 Timotei 1:3).

„Bucurați-vă întotdeauna”

Secretul pentru aceasta este să ne „rugăm neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:16-17). Apostolul Pavel se ruga atât de mult pentru alții, încât nu avea timp să-şi facă griji pentru el. El nu-i văzuse pe romani niciodată, dar totuși se ruga pentru ei cu tot atâta putere ca pentru bisericile pe care le ridicase. Amintind de eforturile şi suferințele sale, el adaugă că „pe lângă aceste lucruri, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile”. (2 Corinteni 11:28).

„Ca niște întristați, dar totdeauna veseli.” (2 Corinteni 6:10). El a împlinit legea lui Hristos purtând poverile altora. Astfel a putut el să se laude cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Hristos a suferit pe cruce pentru alții, dar a făcut-o „pentru bucuria ce Îi era pusă înainte”. Cei care sunt cu totul devotați altora împărtăşesc bucuria Domnului lor şi se pot bucura în El.

O călătorie rodnică

Pavel s-a rugat din toată inima ca să aibă o călătorie rodnică prin voia lui Dumnezeu pentru a vizita Roma[19]. Citiți capitolul douăzeci şi şapte din Faptele Apostolilor şi veți vedea ce fel de călătorie a avut. Majoritatea oamenilor ar spune că n-a fost o călătorie rodnică. Cu toate acestea nu a existat nicio plângere din partea lui Pavel; şi cine poate spune că n-a avut o călătorie rodnică? „Toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8:28).De aceea trebuie să fi fost rodnică. Este bine ca să ținem seama de aceste lucruri.

Suntem capabili să privim lucrurile dintr-o perspectivă eronată. Atunci când învățăm să le vedem aşa cum le vede Dumnezeu, vom descoperi că lucrurile pe care le socotim dezastruoase sunt, de fapt, rodnice. Câte bocete am putea evita, dacă am ține întotdeauna minte că Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi cum să răspundă la rugăciunile noastre!

Daruri spirituale

Atunci când Hristos „s-a suit în înălțimi, a luat robia roabă, a dat daruri oamenilor”. (Efeseni 4:8)[20]. Acestea erau darurile Duhului, deoarece El a spus: „Totuși, vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc (Eu), Mângâietorul nu va veni la voi. Dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” (Ioan 16:7). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii a spus: „Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, iar noi toți suntem martori ai Lui. După ce S-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auziți.” (Fapte 2:32-33).

Aceste daruri sunt descrise astfel: „Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează toate în toți. Și fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul celorlalți. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, un cuvânt de înțelepciune; altuia, un cuvânt de cunoștință, potrivit aceluiași Duh; altuia, credința, prin același Duh; altuia, daruri de vindecare, prin același Duh; altuia, săvârșirea minunilor; altuia, profeția; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le lucrează unul și același Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.” (1 Corinteni 12:4-11)[21].

Întăriți prin darurile spirituale

„Și fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul celorlalți.” Care este folosul? „Pentru pregătirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.” (Efeseni 4:12-13)[22].

Darurile Duhului trebuie să însoțească Duhul. De îndată ce primii ucenici au primit Duhul, potrivit făgăduinței, ei au primit darurile. Unul dintre daruri, vorbirea în alte limbi, s-a manifestat chiar în cea zi. Deci, de aici rezultă că absența darurilor Duhului într-o măsură însemnată în biserică, este dovada absenței Duhului, bineînțeles nu în întregime, ci în măsura în care Dumnezeu l-a făgăduit.

Duhul trebuia să rămână cu ucenicii pentru totdeauna şi de aceea darurile Duhului trebuie să se manifeste în adevărata biserică până la a doua venire a Domnului. Aşa cum am declarat anterior, absența oricăruia dintre darurile Duhului în măsură bogată, dovedeşte absența Duhului în toată plinătatea Lui; şi acesta este secretul slăbiciunii bisericii şi a marilor dezbinări care există. Darurile spirituale întăresc biserica; de aceea biserica care nu are aceste daruri nu poate fi întărită.

Cine poate avea Duhul?

Oricine îl cere din toată inima. (Vezi Luca 11:13). Duhul a fost deja turnat, iar Dumnezeu nu şi-a retras niciodată darul; nu trebuie decât ca creştinii să-L ceară şi să-L primească.

„Eu sunt dator”

Aceasta a fost nota dominantă a vieții lui Pavel şi secretul succesului său. Astăzi auzim oamenii spunând: „Lumea este datoare să mă întrețină.” Însă Pavel considera că era dator lumii cu propria sa persoană. Totuși, nu a primit din partea lumii nimic altceva decât lovituri şi insulte. Chiar şi ceea ce primise înainte ca Hristos să-l găsească a fost cu totul o pierdere. Dar Hristos l-a găsit şi i s-a dat, astfel încât a putut sune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2:20)[23].

Deoarece viața lui Hristos era viața sa, şi pentru că Hristos S-a dat pe Sine însuşi lumii, Pavel, în mod necesar, a devenit dator față de lumea întreagă. La fel s-a întâmplat cu toți cei care au fost slujitorii Domnului. „David, după ce a slujit în generația lui după planul lui Dumnezeu, a murit.” (Fapte 13:36)[24]. „Dar între voi să nu fie așa. Cine vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; și cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul vostru. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20:26-28).

Munca personală

Există o concepție stupidă, larg răspândită, potrivit căreia munca de rând este degradantă, în special pentru un slujitor al evangheliei. Nu este numai vina slujitorilor evangheliei, ci în mare măsură şi a oamenilor fără minte din jurul lor. Aceştia cred că pastorul trebuie să fie întotdeauna îmbrăcat la patru ace şi că niciodată el nu trebuie să-şi murdărească mâinile cu munca manuală. Astfel de idei nu au fost obținute niciodată din Biblie. Însuşi Hristos a fost tâmplar, dar totuși mulți dintre pretinşii Săi ucenici ar fi şocați dacă ar vedea pe pastorul lor tăind şi dând la rindea scândurile, săpând pământul sau cărând pachete.

Există această falsă demnitate, mult prea răspândită, care este cu totul opusă spiritului evangheliei. Lui Pavel nu-i era ruşine şi nici frică să muncească. Şi el nu o făcea doar ocazional, ci zi de zi, în timp ce era implicat în predicare. (Vezi Fapte 18:3-4). El a spus: „Voi înșivă știți că mâinile acestea au muncit pentru nevoile mele și ale celor ce erau cu mine.” (Fapte 20:34). Adresându-se conducătorilor bisericii, el zicea: „Prin toate acestea v-am arătat că, trudind astfel, trebuie să-i ajutați pe cei neputincioși și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, căci El Însuși a zis: «Este mai ferice să dai decât să primești.»” (Versetul 35).

Calomniindu-l pe Pavel

La cea de-a doua convenție internațională a Mişcării Studenților Voluntari pentru Lucrarea Misionară în Străinătate[25], tema principalei prezentări susținută într-una din seri a fost: „Pavel, marele misionar.” Vorbitorul a spus că: „Pavel a avut darul de a împărți lucrarea astfel încât el personal a făcut foarte puțin.” Ideea aceasta prezentată tinerilor voluntari angajați în lucrarea misionară a fost stupidă şi dăunătoare deoarece era cu totul falsă şi putea fi orice, dar numai compliment la adresa apostolului nu.

În plus față de citatele menționate mai sus, citiți următoarele. „N-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci cu osteneală și trudă, muncind zi și noapte, ca să nu împovărăm pe niciunul dintre voi.” (2 Tesaloniceni 3:8). „Și eu voi cheltui prea bucuros din ale mele și mă voi cheltui cu totul pe mine însumi pentru sufletele voastre.” (2 Corinteni 12:15). „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Vorbesc ca un ieșit din minți: eu și mai mult. În osteneli, și mai mult; în temnițe, și mai mult; în bătăi, fără număr.” (2 Corinteni 11:23). „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt, și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am trudit mai mult decât toți; totuși, nu eu am trudit, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (1 Corinteni 15:10).

Harul lui Dumnezeu se manifestă prin slujirea față de alții. Harul lui Hristos L-a determinat să se dea pentru noi şi să ia chipul şi condiția de slujitor. Prin urmare cel care are cel mai mult din harul lui Hristos va lucra cel mai mult. El nu va fugi de muncă, chiar dacă este vorba de cel mai umil serviciu. Hristos s-a coborât până la cele mai mari adâncimi de dragul omului; de aceea cel care crede că există vreo slujire mai prejos de el este de fapt mai presus de asocierea cu Hristos.

Libertatea evangheliei

Libertatea evangheliei este libertatea pe care o dă Dumnezeu oamenilor prin evanghelie. Ea exprimă ideea Sa cu privire la libertate. Este libertatea care se vede în natură şi în toate lucrările mâinilor Sale. Este libertatea vânturilor, care bat încotro vor; este libertatea florilor împrăștiate prin păduri și pajiști; este libertatea păsărilor, zburând nestingherite în înaltul cerurilor; libertatea razei soarelui țâşnind din astrul părintesc şi jucându-se pe nori şi vârfurile munților; libertatea corpurilor cereşti străbătând fără încetare spațiul infinit. Aceasta este libertatea care izvorăşte de la marele Creator către toate lucrările Sale.

Gustând libertatea acum

Păcatul este cel care a produs tot ceea ce este îngust, strâmt şi limitat, care a trasat granițe şi care a făcut ca oamenii să fie zgârciți şi meschini. Însă păcatul va fi îndepărtat, şi atunci libertatea desăvârşită va fi din nou prezentă în orice parte a creațiunii. Chiar şi acum, această libertate poate fi gustată permițând ca păcatul să fie îndepărtat din inimă. Slăvitul privilegiu, oferit acum prin evanghelie tuturor oamenilor, constă în această libertate de care vom continua să ne bucurăm în veşnicie. Cine este acela care susține că iubeşte libertatea şi care să lase să-i scape această ocazie fără să o valorifice?

Am analizat partea introductivă a epistolei. Primele şapte versete constituie salutul; următoarele opt se referă la problemele personale ale apostolului şi fraților din Roma, versetul cincisprezece fiind cel care face legătura dintre introducere şi porțiunea din epistolă care tratează direct problemele doctrinale.

Cititorul să studieze cu atenție versetele menționate şi astfel va putea vedea că această împărțire nu este arbitrară şi că ea este evidentă. Dacă cel care citeşte un anumit capitol, va avea în vedere diferitele subiecte care sunt tratate şi trecerea de la o temă la alta, va fi surprins să constate cât este de uşor să înțelegi capitolul respectiv şi să-l păstrezi în memorie. Motivul pentru care atât de mulți oameni îşi dau seama că este dificil să-şi aducă aminte ce-au citit în Biblie, este că aceştia încearcă să o țină minte în întregime, fără a acorda o atenție deosebită detaliilor.

Exprimându-şi dorința de a se întâlni cu frații romani, apostolul a declarat că este dator atât grecilor, cât şi barbarilor, atât celor înțelepți, cât şi celor neînțelepți, şi de aceea era gata să predice evanghelia chiar la Roma, capitala lumii. Versetul cincisprezece şi expresia „să vă vestesc Evanghelia”, constituie nota dominantă a întregii epistole, deoarece apostolul, plecând de la aceasta, îşi abordează natural tema. Prin urmare, avem:

Definiția evangheliei – Romani 1:16-17

¹⁶Mie nu mi-e rușine de Evanghelia (lui Hristos), fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; ¹⁷căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credință spre credință, după cum este scris: Cel drept prin credință va trăi.

„Nu mi-e ruşine”

Nu există nici un motiv pentru care cuiva să-i fie ruşine de evanghelie; cu toate acestea, multora le-a fost și le este ruşine de ea. Multor oameni le este atât de ruşine, încât nu concep să se înjosească atât de mult încât s-o accepte; mulți dintre cei care o acceptă se ruşinează s-o mărturisească. De ce se ruşinează ei? Pentru că nu ştiu ce este evanghelia. Oricine ştie cu adevărat ce este evanghelia, nu se va ruşina de ea sau de vreo porțiune din aceasta.

Dorința de putere

Nu este altceva dorit de om atât de mult ca puterea. Este o dorință pe care Dumnezeu însuşi a pus-o în om. Din nefericire, diavolul a înşelat pe cei mai mulți, astfel încât aceştia caută puterea într-o direcție greşită. Ei cred că aceasta poate fi găsită posedând bogăție sau funcții politice, aşa că se grăbesc să pună mâna pe ele. Dar acestea nu asigură puterea pentru care Dumnezeu a creat dorința. Dovada o constituie faptul că ele nu satisfac.

Niciun om nu a fost satisfăcut vreodată de puterea obținută de bogăție sau poziție. Oricât de mult ar avea, ei vor mai mult. Nimeni nu găseşte în ele ceea ce credea că va găsi; şi astfel caută să obțină mai mult, închipuindu-şi că-şi vor împlini dorințele inimii cândva; dar totul este în zadar. Hristos este „dorința tuturor popoarelor” (Hagai 2:7)[26], singura sursă a satisfacției depline, deoarece El este întruchiparea adevăratei puteri care există în întregul univers – puterea lui Dumnezeu – „Hristos este puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24).

Puterea şi cunoştiința

De obicei se spune: cunoştința este putere. Depinde. Dacă luăm în considerare declarația poetului potrivit căreia „adevăratul subiect al cercetărilor omului este omul”, atunci bineînțeles că cunoştința este orice altceva, dar nu putere. Omul nu este nimic altceva decât slăbiciune şi păcat. Toți oamenii ştiu că sunt păcătoşi, că fac lucruri care nu sunt bune, dar această cunoştință nu le dă nicio putere pentru a-şi schimba cursul. Îi poți spune unui om toate greşelile, dar dacă nu-i spui nimic mai mult, n-ai făcut decât să-l slăbeşti în loc să-l întăreşti.

Dar cel care împreună cu apostolul Pavel este hotărât să nu ştie nimic altceva „decât pe Isus Hristos, și încă răstignit”[27] posedă cunoaşterea care este putere. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a cunoaşte puterea vieții Sale fără sfârşit. Din cauza lipsei acestei cunoştințe sunt nimiciți oamenii. (Osea 4:6)[28]. Dar deoarece Hristos este puterea lui Dumnezeu, este corect dacă spunem că puterea reprezintă singurul lucru de care au nevoie oamenii; iar singura putere adevărată, puterea lui Dumnezeu, este descoperită în evanghelie.

Slava puterii

Toți oamenii onorează puterea. Oriunde puterea este manifestată, se vor găsi întotdeauna oameni care s-o admire. Nu este nimeni care să nu admire şi să aplaude puterea într-o anumită formă. Muşchii puternici sunt admirați şi reprezintă un motiv de laudă, indiferent că este vorba de cei ai omului sau ai animalului. Un motor puternic care mişcă mari greutăți cu uşurință, întotdeauna atrage atenția şi oamenii îl respectă pe cel care l-a construit. Cel bogat, ai cărui bani asigură slujirea a mii de oameni, are întotdeauna admiratori, indiferent cum au fost câştigați acei bani. Omul care posedă noblețe şi poziție din naştere, sau monarhul care conduce o mare națiune, are o mulțime de susținători care-i aplaudă puterea. Oamenii doresc să fie legați de un astfel de om, deoarece din această legătură beneficiază de o anumită demnitate, deşi puterea nu este transferabilă.

Însă toată puterea pământului este fragilă şi doar de o clipă, în timp ce puterea lui Dumnezeu este veşnică. Evanghelia este puterea, şi dacă oamenii ar recunoaşte-o drept ceea ce este, n-ar mai fi nimeni căruia să-i fie ruşine ea. Pavel a spus: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” (Galateni 6:14). Aceasta deoarece crucea este puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:18). Puterea lui Dumnezeu, în orice formă s-ar manifesta, este slavă, nu un motiv de ruşine.

Lui Hristos nu-I este ruşine

Despre Hristos citim: „Căci Cel care sfințește și cei sfințiți sunt toți dintr-Unul singur; de aceea, nu-I este rușine să-i numească frați.” (Evrei 2:11). „Lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evrei 11:16). Dacă Domnului nu-I este ruşine să Se numească fratele muritorilor săraci, slabi şi păcătoşi, cu siguranță omul nu are niciun motiv să-i fie ruşine de El. „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Să-ți fie ruşine de evanghelia lui Hristos! Poate exista vreun caz mai grav de înălțare a eului deasupra lui Dumnezeu? Căci a-ți fi ruşine de evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu, este o dovadă că omul care se simte astfel ruşinat, în realitate se crede superior lui Dumnezeu considerând că ar fi o înjosire a demnității sale să fie asociat cu Domnul.

„Ruşinat de Isus! Mai degrabă
Noaptea să se ruşineze că are o stea;
El împrăştie razele luminii divine
Peste acest suflet al meu întunecat.
Ruşinat de Isus! De îndată
Miezul nopții să se ruşineze de amiază;
Căci în sufletul meu era miez de noapte până când El,
Strălucitoarea Stea a dimineții, a alungat întunericul.”

Mântuit prin credință

Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred. „Căci prin har sunteți mântuiți prin credință. Și acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8). „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit”. (Marcu 16:16). „Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12). „Căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii.” (Romani 10:10)[29]. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Credința lucrează.

Timpul nu ne-ar ajunge să vorbim despre cei care „au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, (…) s-au vindecat de boală.” (Evrei 11:33-34)[30]. Oamenii ar putea spune: „Nu văd cum este posibil ca să fie făcut neprihănit cineva pur şi simplu crezând.”  N-are nicio importanță ce poți vedea tu; nu eşti mântuit prin vedere, ci prin credință. Nu ai nevoie să vezi cum se face deoarece Domnul este cel care face lucrarea de mântuire. Hristos locuieşte în inimă prin credință (Efeseni 3:17), şi deoarece El este neprihănirea noastră „El m-a mântuit” (Isaia 12:2). Mântuirea prin credință va fi analizată mai pe larg pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, deoarece cartea Romani este în întregime consacrată acestui subiect.

„Întâi a iudeului”

Atunci când Petru, la cererea lui Corneliu, sutaşul roman, şi la porunca Domnului, s-a dus la Cezareea pentru a predica evanghelia neamurilor, primele sale cuvinte pe care le-a rostit când a auzit povestea lui Corneliu au fost: „Înțeleg cu adevărat că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în toate popoarele, oricine se teme de El și înfăptuiește dreptatea Îi este plăcut.” (Fapte 10:34-35).

Era prima dată când Petru înțelegea acest adevăr, dar nu era prima dată când acest lucru era adevărat. Era un adevăr de când există Dumnezeu. El nu a ales niciodată pe nimeni excluzând pe altul. Înțelepciunea care vine de sus este „nepărtinitoare”. (Iacov 3:17). Este adevărat că evreii ca popor au fost deosebit de favorizați de către Dumnezeu, dar ei şi-au pierdut toate privilegiile pur şi simplu deoarece au crezut că Dumnezeu îi iubea mai mult decât pe oricare alții și erau exclusiviști. De-a lungul întregii lor istorii, Dumnezeu a încercat să-i facă să vadă că ceea ce le oferise aparținea lumii întregi, şi că trebuiau să ofere celorlalți lumina şi privilegiile de care se bucurau.

Cazurile lui Naaman, sirianul, şi al ninivitenilor la care fusese trimis Iona, erau doar câteva dintre multele exemple prin care Dumnezeu a căutat să le arate evreilor că El nu era părtinitor.

Atunci de ce a fost predicată evanghelia mai „întâi (…) iudeului”? Pur şi simplu pentru că evreii erau cei mai aproape. Hristos a fost răstignit la Ierusalim. Din acel loc le-a poruncit ucenicilor Săi să predice evanghelia. La înălțare El a spus: „Și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la capătul pământului.” (Fapte 1:8). Era cel mai natural lucru ca ei să înceapă predicarea evangheliei în locul şi la oamenii care erau cei mai aproape de ei. Acesta este secretul pentru toată lucrarea misionară. Cel care nu lucrează în evanghelie în casa sa, nu va face nicio lucrare de evanghelizare chiar dacă s-ar duce într-o țară străină.

Neprihănirea lui Dumnezeu

Domnul spune: „Ridicați ochii spre cer, şi priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit. Ascultați-Mă, voi care cunoaşteți neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea!” (Isaia 51:6-7)[31]. „Să cânte limba mea Cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte!” (Psalmii 119:172)[32].

Prin urmare, neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa. Să nu uităm asta. Expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” apare frecvent în Romani, multă confuzie rezultând datorită definițiilor arbitrare şi variate ce i-au fost atribuite. Dacă acceptăm definiția dată de Biblie şi nu o abandonăm, în nicio împrejurare, lucrurile vor fi foarte mult simplificate. Neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa desăvârşită.

Neprihănirea şi viața

Dar cele zece porunci, fie gravate pe table de piatră sau scrise într-o carte, constituie numai declarația neprihănirii lui Dumnezeu. Neprihănirea înseamnă a face ce este drept. Ea este activă. Neprihănirea lui Dumnezeu este modul lui Dumnezeu de a face ce este drept, în felul Său. Şi deoarece toate căile Sale sunt drepte, rezultă că neprihănirea lui Dumnezeu nu este altceva decât viața lui Dumnezeu. Legea scrisă nu este acțiune, ci este numai descrierea acțiunii. Este o imagine a caracterului lui Dumnezeu.

Adevărata viață şi caracterul adevărat al lui Dumnezeu se văd în Isus Hristos, în inima căruia era legea lui Dumnezeu. Nu există neprihănire fără acțiune. Şi deoarece nu este nimeni bun decât Dumnezeu, rezultă că nu există neprihănire decât în viața lui Dumnezeu. Neprihănirea şi viața lui Dumnezeu sunt unul și același lucru.

Neprihănirea în evanghelie

„Căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu.” Unde? În evanghelie. Țineți minte că neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa desăvârşită, cele zece porunci reprezentând o declarație a acesteia. Nu există niciun conflict între lege şi evanghelie. Într-adevăr, de fapt legea şi evanghelia ca entități diferite nu există. Adevărata lege a lui Dumnezeu este evanghelia; deoarece legea este viața lui Dumnezeu, iar noi suntem „mântuiți prin viața Sa”. Evanghelia descoperă legea cea dreaptă a lui Dumnezeu, deoarece evanghelia are în ea însăşi legea. Nu poate exista evanghelie fără lege. Oricine ignoră sau respinge legea lui Dumnezeu, nu cunoaşte deloc evanghelia.

Prima privire

Isus a spus că Duhul Sfânt va convinge lumea de păcat şi neprihănire. (Ioan 16:8). Aceasta este descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu în evanghelie. „Unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege.” (Romani 4:15). Păcatul nu poate fi cunoscut decât prin lege. (Romani 7:7). Prin urmare, Duhul Sfânt convinge de păcat făcând cunoscută legea lui Dumnezeu. La prima vedere, neprihănirea lui Dumnezeu face ca omul să-şi simtă păcătoşenia, tot aşa cum ne dăm seama cât de mici suntem atunci când privim un munte înalt. Şi după cum măreția munților înalți se imprimă din ce în ce mai mult asupra noastră, tot aşa neprihănirea lui Dumnezeu, care „este ca munții” (Psalmii 36:6)[33], devine din ce în ce mai măreață pe măsură ce o privim. De aceea cel care priveşte continuu la neprihănirea lui Dumnezeu, trebuie continuu să-şi recunoască propria păcătoşenie.

Cea de-a doua privire, mai profundă

Isus Hristos este neprihănirea lui Dumnezeu. Şi „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17). Dumnezeu nu ne descoperă neprihănirea Sa în evanghelie pentru a cădea zdrobiți la picioarele Sale din cauza nelegiuirii noastre, ci pentru ca s-o putem primi şi să trăim prin ea. Noi suntem nelegiuiți şi Dumnezeu doreşte ca să ne dăm seama de aceasta, pentru ca astfel să dorim să primim neprihănirea Sa desăvârşită. Este o descoperire a dragostei Sale; deoarece neprihănirea Sa este legea Sa, iar legea Sa este dragoste. (1 Ioan 5:3).

Astfel, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1:9). Dacă atunci când predicarea evangheliei ne descoperă legea lui Dumnezeu, noi o respingem sau o considerăm greșită pentru că condamnă calea noastră, noi nu facem decât să spunem că nu dorim ca Dumnezeu să-şi pună neprihănirea Sa asupra noastră.

Trăind prin credință

„După cum este scris: Cel drept prin credință va trăi.” Hristos este „viața voastră”. (Coloseni 3:4). Noi suntem „mântuiți prin viața Lui”. (Romani 5:10). Prin credință îl primim pe Isus Hristos, deoarece El locuieşte în inimile noastre prin credință. (Efeseni 3:17). Locuind în inimile noastre, El este viață, căci din inimă ies izvoarele vieții. (Proverbe 4:23).

Acum vine cuvântul: „Astfel, după cum L-ați primit pe Hristos Isus Domnul, în El să și umblați, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după cum ați fost învățați, sporind în recunoștință.” (Coloseni 2:6-7). Atunci când îl primim prin credință şi umblăm în El tot aşa cum L-am primit, vom „umbla prin credință, nu prin vedere”.

Prin credință spre credință

Această expresie în aparență dificilă, care a fost subiectul atâtor controverse, este foarte clară dacă lăsăm Scriptura să se explice singură. În evanghelie „se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credință spre credință, după cum este scris: Cel drept prin credință va trăi”. Observați că despre „prin credință spre credință” se spune că este identic cu: „Dar cel drept va trăi prin credință”. Drept, înseamnă neprihănit.

Cititorul a observat că, în anumite traduceri, în 1 Ioan 1:9 este folosit cuvântul „neprihănit” în timp ce în versiunea King James găsim cuvântul „drept”. Cele două sunt identice[34]. Viața lui Dumnezeu este neprihănire; El doreşte ca şi viețile noastre să fie neprihănire şi de aceea El ne oferă propria Sa viață. Această viață devine a noastră prin credință. Adică, după cum în mod normal trăim respirând, tot aşa noi trebuie să trăim din punct de vedere spiritual prin credință, întreaga noastră viață trebuind să fie spirituală. Pentru creştin, credința este respirația prin care trăiește. Aşa că după cum în mod normal trăim din respirație spre respirație, tot aşa noi trebuie să trăim spiritual din credință spre credință.

Nu putem trăi decât respirând pe rând; tot aşa nu putem trăi spiritual decât prin credința care este prezentă. Dacă trăim o viață de dependență conştientă față de Dumnezeu, neprihănirea Sa va fi a noastră, căci o vom inspira continuu. Credința ne dă putere, căci cei care au exersat-o „au fost întăriți prin slăbiciune”. (Evrei 11:34, Fidela).

Astfel că despre aceia care acceptă descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu „prin credință spre credință” se spune: „Ei merg din putere în putere, şi se înfățişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.” (Psalmii 84:7).

Să nu uităm că numai din cuvintele Bibliei trebuie să învățăm. Tot ajutorul pe care un profesor îl poate da celui care studiază Biblia, constă în a-i arăta cum să-şi focalizeze mai clar mintea asupra cuvintelor autentice ale textelor sacre. De aceea, înainte de toate, citiți textul de mai multe ori. Nu faceți lucrul acesta în grabă, ci cu grijă, acordând o atenție specială fiecărei expresii. Nu irosiți nicio clipă speculând cu privire la semnificația posibilă a textului. Nu există nimic mai rău decât încercarea de a ghici semnificația unui text din Scripturi, cu excepția cazului când se acceptă speculația altcuiva. Nimeni nu poate şti mai mult despre Biblie decât Biblia însăşi, iar Biblia este la fel de dispusă să-şi spună povestea oricărei persoane.

Puneți cu grijă întrebări textului. Sondați-l în repetate rânduri, întotdeauna cu un spirit de reverență și rugăciune, pentru a-l face să se descopere. Nu fiți descurajați dacă nu vedeți de îndată tot ceea ce cuprinde textul respectiv. Aduceți-vă aminte că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, că el este infinit în profunzimea lui şi că niciodată nu-l veți putea epuiza. Când dați peste o expresie dificilă, întoarceți-vă şi analizați-o având în vedere versetele precedente. Să nu vă imaginați că veți putea să înțelegeți pe deplin un text separat de context. Prin studiul atent al cuvintelor textului, pentru a fi siguri că ştiți exact ceea ce acesta spune, în curând le veți avea permanent în minte; şi atunci veți începe să vă bucurați de unele dintre roadele bogate ale studiului Bibliei; căci în anumite momente, pe neaşteptate, o nouă lumină va țâşni din ele, iar prin ele din alte pasaje din Scriptură pe măsură ce le citiți.

Dreptatea Judecății – Romani 1:18-20

¹⁸Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăți și împotriva oricărei nedreptăți a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor, ¹⁹pentru că ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei înșiși, fiindu-le descoperit de Dumnezeu. ²⁰Într-adevăr, însușirile Sale nevăzute – puterea Sa veșnică și dumnezeirea Sa – se văd lămurit de la crearea lumii, fiind înțelese prin cele create, astfel încât nu se pot dezvinovăți,

Cum au pierdut oamenii cunoştința – Romani 1:21-23

²¹fiindcă, deși L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci au ajuns să aibă gânduri deșarte, și inima lor nepricepută s-a întunecat. ²²Au pretins că sunt înțelepți, dar au ajuns nebuni ²³și au preschimbat slava Dumnezeului nepieritor într-un chip care seamănă cu omul pieritor, cu păsări, dobitoace și târâtoare.

Rezultatele ignorării lui Dumnezeu – Romani 1:24-32

²⁴De aceea, Dumnezeu i-a dat pradă poftelor inimilor lor, în necurăție, astfel încât își necinstesc trupurile între ei. ²⁵Au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci! Amin! ²⁶Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a dat pradă unor patimi josnice; căci femeile lor au preschimbat menirea lor firească într-una împotriva firii; ²⁷tot astfel, și bărbații au părăsit menirea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit bărbați cu bărbați faptele rușinii și au primit în ei înșiși răsplata cuvenită pentru rătăcirea lor. ²⁸Și, fiindcă n-au găsit de cuviință să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a dat pradă unei gândiri stricate, ca să facă lucruri neîngăduite. ²⁹Sunt plini de orice fel de nedreptate, ticăloșie, lăcomie, răutate; plini de invidie, ucidere, ceartă, înșelăciune, porniri răutăcioase; sunt bârfitori, ³⁰defăimători, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, ³¹fără pricepere, fără de cuvânt, fără dragoste firească, (neînduplecați,) fără milă. ³²Deși cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, anume că cei ce săvârșesc asemenea fapte sunt vrednici de moarte, nu numai că le fac, ci sunt și de acord cu cei ce le fac.

Toată nedreptatea condamnată

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva a toată neevlavia și nedreptatea oamenilor[35]. „Orice nelegiuire este păcat.” (1 Ioan 5:17). „Păcatul nu este imputat când nu este lege.” (Romani 5:13, Fidela). Prin urmare, în toată lumea se cunoaște suficient din legea lui Dumnezeu, pentru a priva pe toți oameni de vreo scuză pentru păcat. Declarația din acest verset este identică cu cea din capitolul următor, anume că „Dumnezeu nu caută la fața omului”. Mânia Sa se manifestă împotriva oricărei nedreptăți. Nimeni în această lume nu este atât de mare încât să aibă libertatea de a păcătui cu impunitate, şi în acelaşi timp, niciun om nu este atât de neînsemnat încât păcatul lui să fie trecut cu vederea. Dumnezeu este cu totul nepărtinitor. El „judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui”. (1 Petru 1:17).

Înăbușind adevărul

În acest verset se spune că oamenii „înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”. Anumite persoane au citit cu superficialitate Romani 1:18, ca şi cum aici s-ar spune că oamenii pot avea adevărul în timp ce ei înşişi sunt nelegiuiți. Există suficiente dovezi că nu aceasta este semnificația, dacă ținem cont de faptul că în acest capitol apostolul vorbeşte în mod special despre cei care nu au adevărul, ci l-au schimbat cu o minciună. Deşi au pierdut cu totul cunoştința adevărului, ei au fost condamnați pentru păcatul lor.

Ideea este că oamenii înăbuşă adevărul prin nelegiuire. Ne amintim că atunci când Isus s-a dus în patria Sa „n-a făcut multe minuni acolo, din cauza necredinței lor”. (Matei 13:58). Însă apostolul în acest text vrea să spună mult mai mult. El vrea să comunice, aşa cum o arată suficient de clar contextul, că oamenii prin perversitatea lor înăbuşă lucrarea adevărului lui Dumnezeu în sufletul lor. Dacă nu s-ar opune  adevărului, acesta i-ar sfinți. Şi rezultatul este acesta:

Dreptatea (neprihănirea) mâniei lui Dumnezeu

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei neevlavii şi oricărei nelegiuiri a oamenilor, şi, pe bună dreptate, „pentru că ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei înșiși, fiindu-le descoperit de Dumnezeu”[36]. Observați în special afirmația potrivit căreia ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu „este descoperit în ei”. Deşi în traducerea uzuală nota marginală oferă expresia alternativă „lor”[37], originalul grecesc nu justifică o astfel de exprimare. Indiferent cât de orbeşte ar păcătui oamenii, este o realitate faptul că ei păcătuiesc împotriva unei lumini mari „pentru că ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei înșiși”. Cu o astfel de cunoştință ce se află nu numai înaintea ochilor lor, ci şi în ei, este uşor de văzut dreptatea mâniei lui Dumnezeu împotriva oricărui păcat, indiferent în cine se găseşte acesta.

Chiar dacă nu ne este perfect clar modul cum este pusă cunoştința de Dumnezeu în fiecare om, putem accepta afirmația apostolului referitoare la acest fapt. În minunata descriere a nebuniei idolatriei, prezentată în Isaia, ni se spune că omul care-şi face un idol, minte împotriva adevărului pe care-l posedă. „El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul, şi să nu zică «N-am oare o minciună în mână?»” (Isaia 44:20)[38].

Văzându-L pe Cel nevăzut

Despre Moise se spune „că era neabătut, ca și când L-ar fi avut înaintea ochilor pe Cel Nevăzut”. (Evrei 11:27)[39]. Acesta nu a fost doar privilegiul lui Moise. Orice om poate face acelaşi lucru. Cum? Deoarece „însușirile Sale nevăzute – puterea Sa veșnică și dumnezeirea Sa – se văd lămurit de la crearea lumii, fiind înțelese prin cele create”[40]. Nu a existat nicio perioadă de timp, de la crearea lumii, când oamenii să nu fi avut cunoştința de Dumnezeu la îndemână.

„Doamne, cum se văd minunile Tale
Oriunde îmi întorc ochii!
Dacă mă uit la pământul pe care-l calc,
Sau privesc spre cer.
Nu există nicio plantă sau floare aici jos
Care să nu facă cunoscută slava Ta.”

Puterea şi dumnezeirea veşnică

Însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu care sunt cunoscute prin lucrurile făcute de El sunt puterea şi dumnezeirea Sa veşnică. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” (Psalmii 19:1). Isus Hristos este „puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24). „Căci prin El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate se țin prin El.” (Coloseni 1:16-17). „Căci El zice şi se face.” (Psalmii 33:9). El este „Întâiul Născut pus peste toată creația”. (Coloseni 1:15)[41]. El este sursa sau începutul creațiunii lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:14).

Aceasta înseamnă că întreaga creațiune îşi are originea în Isus Hristos, care este puterea lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe care l-a rostit, El a creat lumile din propria Sa ființă. Prin urmare puterea eternă şi dumnezeirea lui Dumnezeu sunt imprimate în tot ceea ce a fost făcut. Nu putem să ne deschidem ochii, nu putem simți vântul adiind pe fețele noastre, fără a avea o descoperire clară a puterii lui Dumnezeu.

„Din neamul Lui suntem și noi”

Atunci când Pavel, pe Dealul lui Marte[42], i-a mustrat pe atenieni pentru idolatria lor, el a spus că Dumnezeu nu este departe de niciunul dintre noi, „în El trăim, ne mișcăm și existăm”. Oamenii cărora le vorbea erau păgâni, cu toate acestea este la fel de adevărat pentru ei ca pentru noi. După aceea el a citat unul dintre poeții lor, care a spus: „din neamul Lui suntem și noi” şi a pus asupra acestor cuvinte sigiliul adevărului adăugând: „Așadar, fiindcă suntem din neam de Dumnezeu, nu se cade să credem că dumnezeirea este asemănătoare cu aurul, cu argintul sau cu piatra, chip făurit după meșteșugul și închipuirea omului.” (Fapte 17:27, 28, 29).

Fiecare mişcare şi fiecare respirație a omului este lucrarea puterii veşnice a lui Dumnezeu. Astfel, puterea şi divinitatea veşnică a lui Dumnezeu sunt descoperite fiecărui om. Nu că omul ar fi în vreun fel divin sau că ar avea vreo putere în el însuşi. Dimpotrivă. Omul este ca iarba. „Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ținea”. (Psalmii 39:5). Faptul că în el însuşi, omul nu este nimic, ba chiar „nimicnicie şi deşertăciune”, constituie dovada puterii lui Dumnezeu care se manifestă în el.

Puterea lui Dumnezeu în iarbă

Priviți firul micuț de iarbă care îşi croieşte drum spre lumina soarelui prin pământul tare. El este foarte fragil. Smulgeți-l şi veți vedea că nu are nicio putere să stea singur. Este suficient să îndepărtați solul de sub el, aşa cum stă în pământ, şi îşi va pierde de îndată poziția verticală. Depinde de sol ca să-l mențină vertical şi cu toate acestea el îşi croieşte drum împingând spre suprafață prin pământul tare. Disecați-l cu oricât de multă atenție şi nu veți găsi nimic care să indice deținerea puterii. Frecați-l între degete şi veți vedea că de abia există substanță în el. Este aproape cel mai fragil lucru din natură, dar totuși adesea el îndepărtează pietre mari care stau în calea creşterii sale.

De unde vine această putere? Ea nu este inerent în iarbă, nu este nimic altceva decât puterea vieții lui Dumnezeu, lucrând potrivit cuvântului Său, aşa cum a spus la început: „Să dea pământul verdeață.”

Evanghelia în creațiune

Am văzut că puterea lui Dumnezeu se manifestă în fiecare lucru creat. Din pasajul studiat săptămâna trecută am învățat că evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”. Puterea lui Dumnezeu este întotdeauna aceeaşi, căci în textul pe care-l studiem se vorbeşte despre „puterea Sa veşnică”. Prin urmare puterea care se manifestă în lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu este aceeaşi putere care lucrează în inimile oamenilor pentru a-i salva din păcat şi moarte. De aceea putem fi siguri că Dumnezeu şi-a alcătuit fiecare parte a universului Său pentru a fi un predicator al evangheliei. Aşa că oamenii nu numai că pot afla de existența lui Dumnezeu din lucrurile pe care le-a făcut, ci ei pot cunoaşte şi puterea Sa veşnică spre mântuirea lor. Versetul douăzeci din primul capitol din Romani este o completare la versetul şaisprezece. Acesta ne spune cum putem cunoaşte puterea evangheliei.

Stelele pe post de predicatori

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul. Şi glasul lor merge până la marginile lumii.” (Psalmii 19:1-4)[43].

Acum citiți Romani 10:13-18: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Dar cum Îl vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși? După cum este scris: «Ce frumoase sunt picioarele (celor ce vestesc pacea, ale) celor ce aduc vești bune!» Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Așa cum zice Isaia: «Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?» Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Dar eu întreb: «N-au auzit ei?» Dimpotrivă, «pe tot pământul a răsunat glasul lor și până la marginile lumii, cuvintele lor».”

În acest text se răspunde tuturor obiecțiilor pe care oamenii le ridică împotriva pedepsirii păgânilor. Aşa cum s-a declarat în primul capitol, ei sunt fără scuză. Evanghelia a fost prezentată fiecărei creaturi de sub ceruri. Se recunoaşte faptul că oamenii nu pot chema pe acela în care n-au crezut, că ei nu pot crede în acela despre care n-au auzit şi nu pot auzi fără un predicator. Şi ceea ce ei ar trebui să audă, şi de care n-au ascultat, este evanghelia.

După ce face aceste afirmații, apostolul întreabă: „N-au auzit ei?”, pentru ca imediat să răspundă singur la întrebarea sa repetând cuvintele ce se găsesc în psalmul 19: „Dimpotrivă, pe tot pământul a răsunat glasul lor și până la marginile lumii, cuvintele lor”. Învățăm astfel că povestea pe care cerurile o istorisesc zi după zi este evanghelia, iar cunoştința de care acestea dau de ştire noapte după noapte este cunoştința de Dumnezeu.

Cerurile descoperă neprihănirea

Având în vedere faptul deja stabilit că povestea pe care cerurile o istorisesc este evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, putem foarte uşor urmări pănă la capăt psalmul 19. Cititorul ocazional ar putea crede că există o întrerupere în continuitatea acestui psalm. După ce se referă la ceruri, scriitorul începe brusc să vorbească despre desăvârşirea legii lui Dumnezeu şi despre puterea ei de convertire. „Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înțelepciune celui neştiutor.” (Versetul 7)[44]. Însă nu există nicio întrerupere. Legea lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu, evanghelia descoperă neprihănirea lui Dumnezeu, iar cerurile predică evanghelia; prin urmare, rezultă că cerurile descoperă neprihănirea lui Dumnezeu. „Cerurile vestesc dreptatea Lui, şi toate popoarele văd slava Lui.” (Psalmii 97:6).

Slava lui Dumnezeu este bunătatea Sa, căci ni se spune că din cauza păcatului oamenii sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23). De aceea putem şti că oricine priveşte cerurile cu respect, văzând în acestea puterea Creatorului, şi se predă acestei puteri, este călăuzit către neprihănirea mântuitoare a lui Dumnezeu. Chiar soarele, luna şi stelele, a căror lumină nu constituie decât o parte a slavei Domnului, vor face ca această slavă să strălucească în sufletul lui.

Fără scuze

Prin urmare, cât de evident este faptul că oamenii nu au nicio scuză pentru practicile lor idolatre. Atunci când adevăratul Dumnezeu se descoperă în toate, şi prin puterea Sa îşi face cunoscută dragostea, ce scuză pot avea oamenii pentru că nu-L cunosc şi nu I se închină?

Dar este oare adevărat că Dumnezeu îşi face cunoscută dragostea tuturor oamenilor? Da, este la fel de adevărat ca faptul că El se face cunoscut, căci „Dumnezeu este dragoste”. Oricine îl cunoaşte pe Domnul trebuie să cunoască dragostea Sa. Dacă acest lucru este valabil pentru păgâni, cât de lipsiți de scuze sunt oamenii care trăiesc în ținuturi în care evanghelia se predică prin viu grai din Cuvântul Său scris.

Cauza idolatriei

Cum se face că deşi Dumnezeu s-a descoperit pe Sine şi adevărul Său atât de clar, există atât de mulți oameni care se află într-o totală ignoranță față de El? Răspunsul este: „Deși L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit.”[45]

Există un lucru pe care Dumnezeu l-a dat ca sigiliu şi semn al divinității Sale, şi acesta este Sabatul.

Referindu-se la oameni El spune: „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc.” (Ezechiel 20:12)[46]. Lucrul acesta este în armonie cu ceea ce am învățat din Romani; căci textul nostru ne spune că puterea şi divinitatea lui Dumnezeu sunt înțelese de către oamenii pricepuți, prin lucrurile pe care El le-a făcut, iar Sabatul este marele memorial al creațiunii. „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea (…) Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfințit-o.” (Exodul 20:8-11)[47]. Dacă oamenii ar fi păstrat întotdeauna Sabatul, aşa cum a fost dat, niciodată n-ar fi existat idolatrie; căci Sabatul descoperă puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a crea şi de a lucra neprihănre.

Gândiri deşarte

Oamenii au devenit „deșerți în închipuirile lor, și inima lor fără înțelegere a fost întunecată”. Gibbon spune despre speculațiile filosofilor antici că „judecata lor a fost adesea călăuzită de imaginație, iar imaginația lor a fost stimulată de orgoliul lor”. Căderea lor a fost asemenea căderii îngerului care a devenit Satana. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.»” (Isaia 14:12-14).

Care a fost cauza acestei înălțări de sine şi a căderii? „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta.” (Ezechiel 28:17)[48]. Depinzând cu totul de Dumnezeu pentru întreaga înțelepciune şi măreție pe care le avea, el nu l-a proslăvit pe Dumnezeu, ci a crezut că toate talentele sale îşi aveau originea în el însuşi; şi astfel, pentru că, în mândria sa, s-a deconectat de la sursa luminii, el a devenit prințul întunericului. Tot aşa s-a întâmplat şi cu omul.

Schimbarea adevărului în minciună

„Nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu.” În natură vedem manifestarea unei mari puteri, însă aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Toate tipurile de forțe numite de filozofi, şi despre care ei declară că sunt inerente materiei, nu reprezintă decât acțiunea vieții lui Dumnezeu în lucrurile pe care le-a făcut. Hristos „este mai înainte de toate și toate se țin prin El.” (Coloseni 1:17). Prin urmare, coeziunea nu este decât puterea nemijlocită a vieții lui Hristos. Gravitația este aceeaşi putere, căci despre corpurile cereşti se spune: „Aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” (Isaia 40:26). Însă oamenii au urmărit toate manifestările naturii, şi în loc să vadă în acestea puterea unui Dumnezeu suprem, ei au atribuit divinitatea lucrurilor în sine.

Astfel, uitându-se la ei şi văzând ce lucruri mărețe pot realiza, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu ca dătător şi susținător al tuturor lucrurilor, Cel în care trăiau, se mișcau și existau, ei au ajuns la concluzia că prin natură sunt divini. Astfel ei au schimbat adevărul în minciună.

Adevărul este că viața şi puterea lui Dumnezeu se manifestă în tot ceea ce a făcut El; minciuna constă în faptul că forța care se manifestă în toate lucrurile este inerentă lucrurilor respective. În acest fel oamenii pun creatura[49] în locul Creatorului.

Privind înăuntru

Marc Aureliu, care este considerat cel mai mare filosof păgân, a spus: „Priviți înăuntru. Înăuntru se află fântâna binelui şi aceasta va curge continuu dacă vei săpa în permanență.” Aceasta exprimă esența întregului păgânism. Eul era suprem. Dar acest spirit nu este specific pentru ceea ce se numeşte păgânism, căci este o idee foarte răspândită în zilele noastre; cu toate acestea, nu este nimic altceva decât esența păgânismului. Reprezintă o parte a închinării față de creatură în locul Creatorului. Deci este normal ca să se pună pe ei în locul Său; şi atunci când fac acest lucru, în mod necesar se uită la ei înşişi, şi nu la Dumnezeu, pentru a vedea bunătatea.

Care este singurul lucru pe care-l pot vedea oamenii atunci când privesc înăuntru? „(…) gândurile rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuința.” (Marcu 7:21-22). Chiar apostolul Pavel a spus: „Știu, desigur, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească.” (Romani 7:18). Ei bine, atunci când omul priveşte la toate aceste rele care se găsesc în el în mod normal, și crede că este bine şi că poate obține binele din el însuși, rezultatul se poate vedea clar: cea mai josnică răutate. Acesta de fapt spune: „Răutate, fi tu binele meu.”

Înțelepciunea lumii acesteia

„Lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin înțelepciune.” (1 Corinteni 1:21). Ascuțimea intelectului nu este credință, nici nu este un înlocuitor pentru credință. Cineva poate fi un învățat strălucitor şi cu toate acestea să fie cel mai josnic om. Cu mai mulți ani în urmă, un om condamnat pentru zece sau mai multe crime odioase a fost spânzurat şi, cu toate acestea, el era un învățat şi un om de ştiință, deținând o poziție înaltă în societate. Învățătura nu înseamnă creştinism, deşi creştinul poate fi un om învățat. Invențiile cele mai actuale nu vor salva niciodată pe om de la pierzanie. Un filosof modern a spus că „idolatria nu poate exista alături de cele mai mari realizări în domeniul artei şi culturii pe care lumea le-a cunoscut vreodată”. Dar în acelaşi timp oamenii erau scufundați într-o asemenea nelegiuire precum cea la care se referă apostolul în ultima parte a primului capitol din Romani. Chiar şi reputații înțelepți erau aşa cum sunt descrişi în acest pasaj oamenii. Era rezultatul normal al faptului că priveau la ei înşişi pentru a găsi neprihănirea.

În zilele din urmă

Citiți ultimele versete ale primului capitol din Romani dacă doriți să aveți o imagine a felului în care va arăta lumea în zilele din urmă. Cel care crede într-un mileniu de pace şi neprihănire înaintea venirii Domnului, cu siguranță va fi şocat, însă el trebuie să fie şocat.  Citiți cu grijă acea listă de păcate şi după aceasta observați cât de exact se potrivesc cu următoarele:

„Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nerecunoscători, fără evlavie, lipsiți de afecțiune, neînduplecați, bârfitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, trădători, nesăbuiți, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2 Timotei 3:1-5). Toate acestea izvorăsc din eu, adevărata sursă a răului de care Pavel îi făcea vinovați pe păgâni. Aceste lucruri sunt faptele firii păcătoase. (Vezi Galateni 5:19-21). Ele sunt rezultatul normal al încrederii în sine.

În ciuda declarației apostolului, sunt foarte puțini cei care vor crede că această situație va fi generală, în mod special printre cei care mărturisesc credința. Însă sămânța care produce o asemenea recoltă este deja semănată pe scară largă. Papalitatea, „omul fărădelegii, fiul pierzării, cel care se împotrivește și se înalță mai presus de orice așa-zis dumnezeu sau obiect care primește închinare”, reprezintă cea mai mare forță în creştinismul declarat, iar puterea sa creşte în fiecare zi. Şi cum creşte ea? Nu atât de mult prin acțiune directă, cât mai ales prin acceptarea orbeşte a principiilor ei de către protestanții declarați. Ea s-a aşezat deasupra lui Dumnezeu gândindu-se să schimbe legea Sa. (Daniel 7:25). A adoptat cu îndrăzneală ziua păgână închinată soarelui, duminica, în locul Sabatului Domnului, memorialul creațiunii, şi sfidător arată[50] spre aceasta ca semn al autorității sale. Iar majoritatea protestanților o urmează, acceptând un obicei care reprezintă înălțarea omului deasupra lui Dumnezeu, simbolul îndreptățirii prin fapte în loc de credință.

Atunci când creştinii declarați se agață de obiceiuri omeneşti în ciuda poruncii clare a Domnului şi îşi justifică obiceiul făcând apel la părinții bisericii, oameni care studiaseră filosofia păgână, calea spre orice rău pe care inima lor l-ar alege, nu poate fi decât o continuă decădere. „Cine are urechi de auzit, să audă.”

Note de subsol

[1] Vezi Tit 1:1 (n.ed.).

[2] Traducerea în limba engleză a Bibliei folosită de autor (n.ed.).

[3] În limba greacă termenul este „doulos” și este derivat fie de la un cuvânt care înseamnă „a lega”, „a pune în lanțuri”, fie de la un termen care înseamnă „a prinde în capcană”, „a captura” (n.ed.).

[4] În limba engleză cuvântul folosit aici este „separat” (n.ed.).

[5] „Căci în ce va fi cunoscut aici că eu şi poporul tău am găsit har înaintea ochilor tăi? Nu este în aceea că mergi cu noi? Astfel vom fi separați, eu şi poporul tău, dintre toate popoarele care sunt pe fața pământului.” – Exodul 33:16

[6] „(…) i-a predicat mai înainte lui Avraam evanghelia, spu­nând: «În tine toa­te națiunile vor fi binecuvântate.»” – Galateni 3:8

[7] „Pentru că nouă, ca și lor, ne-a fost pre­dicată evanghelia.” – Evrei 4:2

[8] „Cu privire la Fiul Său, Isus Hristos Domnul nostru, care a fost făcut din sămânța lui David conform cărnii.” - Romani 1:3, traducere liberă din KJV (n.ed.).

[9] „Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății care se capătă prin credință.” - Romani 4:13 (n.ed.).

[10] „Și făcut cunoscut ca Fiu al lui Dum­nezeu cu putere, conform duhului sfințeniei, prin învi­erea dintre morți.” – Romani 1:4

[11] „Prin el noi am pri­mit har și aposto­lie, pentru asculta­re față de credință printre toate națiu­nile, pentru numele lui.” –Romani 1:5

[12] „Tuturor celor din Roma, preaiu­biți ai lui Dumne­zeu, chemați sfinți: Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și Domnul Isus Cristos.” – Ro­mani 1:7

[13] „Domnul mi s-a arătat din vechime, spunând: Da, te-am iubit cu o dragoste veșnică; de aceea cu bunătate iubitoare te-am atras.” – Iere­mia 31:3

[14] „Voi vindeca decă­derea lor, îi voi iubi de bunăvoie; căci mânia mea s-a în­tors de la el.” – Osea 14:4

[15] „Dacă nu credem, totuși el rămâne credincios; nu se poate nega pe sine însuși.” – 2 Timo­tei 2:13

[16] „Întâi, mulțumesc Dumnezeului meu prin Isus Cristos pentru voi toți, de­oarece credința voastră este vesti­tă în toată lumea.” – Romani 1:8

[17] „Iată, sufletul lui care este înălțat, nu este integru în el, dar cel drept va trăi prin credința lui.” – Habacuc 2:4

[18] „Fiindcă martor îmi este Dumnezeu, că­ruia îi servesc cu duhul meu în evan­ghelia Fiului său, cum neîncetat vă amintesc întotdeau­na în rugăciunile mele.” – Romani 1:9

[19] „Cerând, dacă ar fi posibil acum în sfârșit să vin la voi, să am o călătorie bună prin voia lui Dumnezeu.” – Ro­mani 1:10

[20] „Fiindcă tânjesc să vă văd, ca să vă îm­part vreun dar spi­ritual, ca voi să fiți întăriți.” – Romani 1:11

[21] „Și sunt diversități ale darurilor, dar același Duh; Și sunt diferențe ale ser­viciilor, dar același Domn; Și sunt di­versități ale lucră­rilor, dar este ace­lași Dumnezeu, care lucrează toa­te în toți. Dar ma­nifestarea Duhului este dată fiecăru­ia spre folos. Fiind­că unuia îi este dat, prin Duhul, cuvân­tul înțelepciunii; și altuia cuvântul cu­noașterii, prin ace­lași Duh; Și altuia credința prin ace­lași Duh; și altuia darurile vindecării prin același Duh; Și altuia lucrarea mi­racolelor; și altu­ia profeție; și altuia discernerea duhu­rilor; și altuia dife­rite limbi; și altuia traducerea limbi­lor. Dar toate aces­tea le lucrează unul și același Duh, îm­părțind fiecăruia în parte așa cum vo­iește.” – 1 Corinteni 12:4-11

[22] „Pentru desăvârși­rea sfinților, pen­tru lucrarea servirii, pentru edificarea trupului lui Cristos, până vom ajunge toți la unitatea cre­dinței și a cunoaște­rii Fiului lui Dum­nezeu, la omul desăvârșit, la măsu­ra staturii plinătății lui Cristos.” – Efe­seni 4:12-13

[23] „Sunt crucificat îm­preună cu Cristos totuși trăiesc, dar nu eu, ci Cristos trăiește în mine; și viața pe care o tră­iesc acum în car­ne, o trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pen­tru mine.” – Gala­teni 2:20

[24] „Fiindcă David, după ce a servit propriei sale gene­rații prin voia lui Dumnezeu, a ador­mit.” – Fapte 13:36

[25] Student Volunteer Movement for Foreign Missions a fost fondată în anul 1886 cu scopul de a recruta studenți din colegii și universități pentru scopuri misionare în afara Statelor Unite. Primul lider al organizației a fost Arthur Tappan Pierson (n.ed.).

[26] „Și voi clătina toate națiunile și dorin­ța tuturor națiunilor va veni, și voi um­ple casa aceasta cu glorie, spune DOM­NUL oștirilor.” – Hagai 2:7

[27] „Fiindcă am decis să nu știu printre voi altceva decât pe Isus Cristos și pe el crucificat.” – 1 Co­rinteni 2:2

[28] „Poporul meu este nimicit din lipsă de cunoaștere.” – Osea 4:6

[29] „Căci cu inima omul crede pentru dreptate.” – Romani 10:10

[30] „Au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, au fost întăriți prin slăbiciune, au de­venit viteji în lup­tă, au pus pe fugă armatele străine.” – Evrei 11:34

[31] „Ridicați-vă ochii spre ceruri și priviți la pământul de de­desubt, fiindcă ce­rurile vor dispare ca fumul și pămân­tul va îmbătrâni ca un veșmânt și cei ce locuiesc pe el vor muri în același fel, dar salvarea mea va fi pentru totdeau­na și dreptatea mea nu va fi abolită. Dați-mi ascultare, voi care cunoașteți dreptatea, popo­rul în a cărui inimă este legea mea.” – Isaia 51:6-7

[32] „Limba mea va vor­bi despre cuvântul tău, pentru că toate poruncile tale sunt dreptate.” – Psalmii 119:172

[33] „Dreptatea ta este ca munții cei mari.” – Psalmii 36:6

[34] Traducerea lui Dumitru Cornilescu folosește termenii „neprihănit” și „neprihănire”, EDCR și Fidela folosesc „drept” și „dreptate”.

[35] „Fiindcă furia lui Dumnezeu este re­velată din cer împo­triva a toată neev­lavia și nedreptatea oamenilor care țin adevărul în nedrep­tate.” – Romani 1:18

[36] „Pentru că ceea ce se poate cunoaș­te despre Dumne­zeu este arătat în ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat.” – Ro­mani 1:19

[37] În loc de „în ei”, „lor”. „Le este descoperit lor” (n.ed.).

[38] „El se hrănește cu cenușă, o inimă în­șelată l-a abătut, în­cât nu își poate eli­bera sufletul, nici nu spune: Nu este o minciună în dreapta mea?.” – Isaia 44:20

[39] „fiindcă a îndurat, ca văzând pe cel care este invizibil.” – Evrei 11:27

[40] „Fiindcă lucrurile invizibile ale lui de la creația lumii sunt văzute clar, fiind în­țelese prin lucrurile făcute, deopotrivă puterea lui eternă și Dumnezeirea; așa că ei sunt fără scu­ză.” – Romani 1:20

[41] „întâiul născut din toată creația.” – Co­loseni 1:15

[42] Areopag, o stâncă proeminentă localizată la nord-vest de Acropola din Atena, Grecia. Denumirea vine de la „Aρειος πάγος” – „stânca lui Ares”, zeul războiului în mitologia greacă. „Dealul lui Marte” este o denumire romană, Marte fiind echivalentul roman a lui Ares.

[43] „Cerurile vestesc gloria lui Dumne­zeu și întinderea cerului arată lucra­rea mâinilor sale. O zi rostește altei zile această cuvânta­re și o noapte arată această cunoaștere altei nopți. Nu este nici cuvântare nici limbaj unde sunetul lor să nu fie auzit. Coarda lor a străbă­tut tot pământul și cuvintele lor până la marginea lumii.” – Psalmii 19:1-4

[44] „Legea DOMNU­LUI este desăvâr­șită, convertind su­fletul; mărturia DOMNULUI este sigură, înțelepțind pe cel simplu.” – Psalmii 19:7

[45] „Întrucât, cunos­cându-l pe Dumne­zeu, nu l-au glori­ficat ca Dumnezeu, nici nu au fost mul­țumitori.” – Romani 1:21

[46] „Mai mult, le-am dat de asemenea sa­batele mele, să fie un semn între mine și ei, ca să știe că eu sunt DOMNUL care îi sfințește.” – Ezechiel 20:12

[47] „Adu-ți aminte de ziua sabatului, ca să o sfințești. Lu­crează șase zile și fă toată munca ta, dar a șaptea zi este sa­batul DOMNULUI Dumnezeul tău: în ea să nu faci ni­cio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fii­ca ta, nici servitorul tău, nici servitoarea ta, nici vita ta, nici străinul tău care este înăuntrul por­ților tale; Căci în șase zile DOMNUL a făcut cerul și pă­mântul, marea și tot ce este în ele și s-a odihnit în a șaptea zi, pentru aceasta DOMNUL a bine­cuvântat ziua saba­tului și a sfințit-o.” – Exodul 20:8-11

[48] „Inima ta a fost înălțată din cau­za frumuseții tale; tu ți-ai corupt în­țelepciunea datori­tă strălucirii tale.” – Ezechiel 28:17

[49] Aici poate fi luat în considerare panteismul – o concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul – și panenteismul – filozofie similară cu panteismul dezvoltată în anul 1828, de către filosoful german Karl Christian Friedrich Krause.

[50] Cititorul este îndrumat să citească o serie de patru articole publicate în revista catolică The Catholic Mirror, reeditate de editorii aceleiași publicații într-o broșură intitulată The Christian Sabbath (Sabatul creștin). Broșura poate fi citită în limba română, online, pe site-ul www.evangheliavesnica.ro. Se poate descărca și în format PDF (n.ed.).