Introducere

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmii 1:1-2)[1].

„Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune, şi dacă-ți vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înțelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştința lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înțelepciune; din gura Lui iese cunoştință şi pricepere.” (Proverbe 2:1-6).

Aici se găseşte secretul înțelegerii Bibliei: studiu şi meditație, asociate cu dorința arzătoare de a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru a o împlini. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:17)[2]. Repetiția – recapitularea – constituie unul dintre principiile fundamentale ale înțelegerii Bibliei. Aceasta nu înseamnă că studiul, oricât de mare ar fi volumul de muncă depusă, ar compensa lipsa călăuzirii Duhului Sfânt, ci că Duhul Sfânt mărturiseşte prin Cuvânt.

O recapitulare

În acest studiu al epistolei către Romani dorim să luăm cu noi mai departe cât mai mult din ceea ce învățăm. De aceea vom arunca o privire generală asupra primului capitol. Am descoperit că acesta este împărțit în mod natural după cum urmează:

versetele 1-7: salutul, conține o epitomă a întregii evanghelii;

versetele 8-15: interesul personal al lui Pavel față de romani şi sentimentul său de obligație pe care-l avea față de ei şi lumea întreagă;

versetele 16-17: ce este evanghelia şi ce conține ea;

versetele 21-23: pervertirea înțelepciunii;

versetele 24-31: rezultatul ingratitudinii şi al ignorării lui Dumnezeu.

O citire atentă a capitolului arată că gândul principal este că Dumnezeu s-a făcut cunoscut fiecărui suflet al creațiunii Sale, că şi cei mai decăzuți păgâni ştiu că sunt vinovați şi merită moartea pentru nelegiuirea lor. „Deși cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, anume că cei ce săvârșesc asemenea fapte sunt vrednici de moarte, nu numai că le fac, ci sunt și de acord cu cei ce le fac.” (Versetul 32). Astfel, ei „nu se pot dezvinovăți”. Acest gând călăuzitor al primului capitol, trebuie bine păstrat în minte înainte de a începe capitolul doi, căci al doilea este continuarea primului capitol şi depinde de el.

O privire generală – Romani 2:1-11

¹Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, fiindcă tu, care judeci, faci aceleași lucruri. ²Știm că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul. ³Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce fac astfel de lucruri și care faci la fel, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? ⁴Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Sale răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? ⁵Dar cu împietrirea ta și cu inima ta nepocăită îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, ⁶care îi va da fiecăruia după faptele lui: ⁷pe de o parte, viață veșnică celor ce, prin stăruința în fapte bune, caută slava, cinstea și nemurirea; ⁸pe de altă parte, mânie și urgie celor ce, din duh de ceartă, se împotrivesc adevărului și se lasă înduplecați de nelegiuire. ⁹Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. ¹⁰Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. ¹¹Căci Dumnezeu nu caută la fața omului.

Recunoscându-şi vina

Adevărul afirmației apostolului este uşor de demonstrat cu privire la păgâni şi faptele lor, anume că ei ştiu că merită moartea. Atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul interzis, le-a fost teamă să se întâlnească cu Dumnezeu şi s-au ascuns. Frica însoțeşte întotdeauna vina şi este o dovadă a acesteia. „(…) frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.” (1 Ioan 4:18)[3]. „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.” (Proverbe 28:1). „Cât despre lași (…) partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21:8). Dacă păgânii n-ar şti că sunt vinovați, nu s-ar aştepta să fie pedepsiți pentru crimă sau furt şi nu s-ar înarma pentru a se apăra.

O acuzație la care nu se poate răspunde

Modul în care apostolul îşi construieşte acuzația pe care o prezintă în primul verset denotă o minunată abilitate din partea acestuia. Primul capitol se referă la păgâni. Toți sunt de acord cu afirmația apostolului că aceştia sunt vinovați de cele mai abominabile nelegiuiri. „Ar trebui să ştie mai bine” este exclamația aproape involuntară a cititorului. „Ei ştiu mai bine” este răspunsul apostolului sau, cel puțin, ei au ocazia de a şti mai bine şi ştiu că ceea ce fac nu este bine. Ei „nu se pot dezvinovăți”. Indiferent de ceea ce ar putea gândi oamenii despre responsabilitatea păgânilor, toți sunt de acord că practicile lor sunt de condamnat.

După care vine replica zdrobitoare: „Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, fiindcă tu, care judeci, faci aceleași lucruri.” Suntem prinşi, neputând scăpa. Dacă ştim destul ca să condamnăm faptele nelegiuite ale păgânilor, noi recunoaştem, chiar prin această judecată, că nu ne putem dezvinovăți de propriile noastre nelegiuiri.

Toți sunt la fel de vinovați

„Tu, care judeci, faci aceleași lucruri.” Este destul de evident faptul că oricine ştie suficient de mult pentru a condamna răul altulia, nu se poate dezvinovăți de propriile sale păcate; însă nu toți vor vedea de îndată, că acela care judecă pe altul face aceleaşi lucruri. De aceea, citiți din nou ultimele versete ale primului capitol şi comparați lista de păcate cu cea care se găseşte în Galateni 5:19-21[4] şi veți observa că lucrurile pe care le fac păgânii şi pentru care cu uşurință vedem că sunt vinovați, nu sunt decât faptele cărnii. Acestea sunt păcatele care vin „dinăuntru, din inima oamenilor”. (Marcu 7:21-23). Oricine este inclus în categoria „om” este predispus la exact aceleaşi păcate. „Domnul priveşte din înălțimea cerurilor, şi vede pe toți fiii oamenilor. Din locaşul locuinței Lui, El priveşte pe toți locuitorii pământului. El le întocmeşte inima la toți, şi ia aminte la toate faptele lor.” (Psalmii 33:13-15).

Toți sunt autocondamnați

Prin urmare, deoarece toți oamenii sunt în aceeaşi măsură părtaşi ai singurei naturi omeneşti care există, este evident faptul că oricine condamnă pe altul pentru o nelegiuire, prin aceasta se condamnă singur, pentru că adevărul este că toți au acelaşi rău[5] în ei, mai mult sau mai puțin dezvoltat; iar faptul că ştiu suficient ca să-şi dea seama că un lucru este greşit, este în sine o declarație că ei înşişi merită pedeapsa pe care o văd cuvenită altuia.

Simpatie, nu condamnare

Tâlharul adesea strigă cu toată puterea după altul: „Opriți hoțul!”, pentru ca să distragă atenția de la el. Tot aşa, oamenii condamnă păcatul în alții pentru a nu fi suspectați că sunt vinovați de aceleaşi lucruri. Adesea oamenii „ascund păcatele pe care sunt înclinați să le facă, condamnând pe cei care nu au de gând să le facă”[6], dar de care sunt în realitate vinovați[7] din cauza naturii lor omeneşti.

Deoarece carnea tuturor oamenilor este la fel, ar trebui să ne simțim umiliți în loc de a ne arăta disprețul atunci când auzim despre comiterea unui păcat grav; căci aceasta nu este decât o imagine a ceea ce se află în propriile noastre inimi. În loc să spunem: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”, ar trebui să purtăm povara celui care a greşit având grijă ca să nu fim şi noi ispitiți. Foarte adesea omul, a cărui slăbiciune ne simțim înclinați să o condamnăm, nu a căzut atât de rău pe cât am fi căzut noi dacă am fi fost ispitiți în acelaşi fel şi cu aceeaşi putere.

Protestând împotriva păcatului

În Călătoria creştinului[8] atunci când Bun-de-Gură l-a lăsat pe Credincios să decidă asupra subiectului conversației lor, Credinciosul a propus această întrebare: „Cum se descoperă harul mântuitor al lui Dumnezeu atunci când se află în inima omului?” După care Bunyan continuă astfel:

„Bun-de-Gură – În această situație cred că discuția noastră trebuie să se refere la puterea harului. Ei bine, este o întrebare foarte bună şi sunt gata să-ți răspund; iar pe scurt răspunsul meu este: În primul rând, acolo unde harul lui Dumnezeu este prezent în inimă conduce la un protest împotriva păcatului. În al doilea rând...

Credinciosul – Nu, stai! Să privim mai de aproape. Cred că ar trebui să spui mai bine așa: Harul se manifestă determinând sufletul să deteste păcatul.

Bun-de-Gură – Păi, ce diferență este între a protesta împotriva păcatului şi a-l detesta?

Credinciosul – O, o mare diferență! Un om poate protesta împotriva unui păcat din interes; dar el nu-l poate detesta decât dacă are o antipatie dumnezeiască față de acesta. Am auzit pe mulți protestând împotriva păcatului de la amvon şi care totuşi îi lasă suficient loc în inimă, casă şi conversație. Stăpâna lui Iosif a strigat cu toată puterea ca şi cum ar fi fost castă; însă, în ciuda acestui fapt, ea ar fi fost bucuroasă să păcătuiască cu el.”

O percepție pătrunzătoare a răului şi binelui şi o denunțare viguroasă a păcatului, nu vor îndreptăți niciodată pe cineva. Dimpotrivă, acestea nu fac decât să-i agraveze condamnarea. Este o tristă realitate faptul că mulți dintre aşa-zişii reformatori din zilele noastre par să creadă că lucrarea evangheliei constă în mare măsură în denunțarea practicilor păcătoase. Un detectiv nu este un slujitor al evangheliei.

Judecată după adevăr

„Știm că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.” „Stai – spune cineva – nu sunt sigur de asta.” Ei bine, puteți foarte uşor să fiți siguri de aceasta:

1) Dumnezeu există. Suntem de acord cu privire la acest adevăr.

2) El este sursa fiecărui lucru creat.

3) Fiecare creatură este cu totul dependentă de El. „În El trăim, ne mișcăm și existăm.”

4) Deoarece tot ce este viu depinde de El, este evident faptul că pentru continuarea vieții, omul depinde de acordul şi legătura sa cu Dumnezeu.

5) De aceea standardul după care se face judecata trebuie să fie propriul caracter al lui Dumnezeu.

6) Însă chiar Dumnezeu este adevărul. „În el nu este nedreptate.”

7) Dar El s-a descoperit pe Sine şi neprihănirea Sa tuturor oamenilor. „Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.” (Psalmii 98:2)[9].

8) Prin urmare, toți oamenii, de la cel mai neînsemnat până la cel mai mare, nu au nicio scuză pentru păcatul lor.

9) Este, deci, suficient de clar faptul că atunci când Dumnezeu judecă pe toți oamenii, fără excepție, judecata Sa este după adevăr. Iar pământul va fi constrâns să se alăture cerului şi să spună: „Drept ești Tu, care ești și care erai, Cel Sfânt, pentru că ai judecat aceste lucruri.” „Da, Doamne Dumnezeule atotputernic, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!” (Apocalipsa 16:5, 7)[10].

Nicio scăpare

Nimeni să nu-şi închipuie că poate scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu. De obicei, cei mai luminați oameni sunt cei care se amăgesc gândind că vor scăpa. Ne este atât de uşor să gândim că înaltele cunoştințe pe care le avem cu privire la ceea ce este bine şi rău vor fi considerate ca neprihănire, pentru a ne convinge singuri că prin condamnarea păcatelor altora îi vom dovedi Domnului că noi nu ne vom face niciodată vinovați de astfel de lucruri. Dar aceasta nu face decât să evidențieze, mai clar, condamnarea noastră.

Primul capitol din Romani dărâmă toate proptelele pe care se sprijină omul. Dacă cei din clasa de jos sunt considerați vinovați, nu există nicio scăpare pentru „clasele superioare”. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”. (Eclesiastul 12:14).

Bunătatea lui Dumnezeu conduce la pocăință

„Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Sale răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” Dumnezeu este desăvârșirea purității și sfințeniei; omul este cu totul păcătos. Dumnezeu ştie fiecare păcat, totuși nu disprețuieşte pe păcătos. „Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”(Ioan 3:17). Hristos a spus: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec.” (Ioan 12:47).

În tot ceea ce a spus şi a făcut, El pur şi simplu L-a reprezentat pe Tatăl. Dumnezeu „are o îndelungă răbdare pentru voi” şi „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”. (2 Petru 3:9, 15). Însă este imposibil pentru cineva care apreciază bunătatea şi îndelunga răbdarea a lui Dumnezeu să nu fie smerit şi îndemnat spre pocăință. Când ne gândim cu câtă blândețe se poartă Dumnezeu cu noi, nu putem să fim aspri cu semenii noştri. Şi dacă nu judecăm, nu vom fi judecați. (Luca 6:37).

Pocăința este un dar

„Căci prin har sunteți mântuiți prin credință. Și acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8). „Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât atârnându-L pe lemn. Pe El Dumnezeu L-a înălțat la dreapta Lui ca Întemeietor și Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” (Fapte 5:30-31). Dar Dumnezeu nu a dat pocăința prin Hristos numai lui Israel. „Despre El mărturisesc toți profeții: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43). Şi Dumnezeu a făcut ca acest adevăr să fie prezentat atât de clar, încât chiar şi evrei exclusivişti au fost obligați să exclame: „Așadar, Dumnezeu le-a dat și neamurilor pocăința care duce la viață.” (Fapte 11:18).

Motive de pocăință

Bunătatea lui Dumnezeu conduce pe om la pocăință. Prin urmare întreg pământul este plin de îndemnuri la pocăință, căci „bunătatea Domnului umple pământul”. (Psalmii 33:5). „Pământul, Doamne, este plin de bunătatea Ta.” (Psalmii 119:64). Dumnezeu poate fi cunoscut prin lucrările Sale, iar „Dumnezeu este dragoste”. Întreaga creațiune descoperă dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Noi nu trebuie să încercăm să îmbunătățim Scriptura şi să spunem că bunătatea lui Dumnezeu tinde să conducă pe oameni la pocăință. Biblia spune că ea conduce la pocăință şi putem fi siguri că aşa este. După cât este de sigur că Dumnezeu este bun, tot atât de sigur este că fiecare om este condus spre pocăință. Dar nu toți se pocăiesc. De ce? Pentru că ei disprețuiesc „bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Sale răbdări” şi fug de călăuzirea plină de îndurare a Domnului. Însă oricine nu se opune Domnului, cu siguranță va fi adus la pocăință şi mântuire.

Adunând o comoară de mânie

În primul capitol am văzut că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăți și împotriva oricărei nedreptăți a oamenilor”. Prin urmare toți cei care păcătuiesc îşi adună o comoară de mânie. Trebuie menționat că la judecată Dumnezeu este îndreptățit. Oamenii nu primesc decât rezultatul lucrării lor. Dumnezeu nu este arbitrar. El nu a fixat decrete arbitrare declarând că oricine le încalcă va suferi răzbunarea Sa. Pedeapsa care va veni asupra celor nelegiuiți este rezultatul normal al propriei lor alegeri. Dumnezeu este singura sursă de viață.

Viața Sa este pace. Atunci când oamenii Îl resping, singura lor alternativă rămâne mânia şi moartea. „Pentru că au urât ştiința, şi n-au ales frica Domnului, pentru n-au iubit sfaturile Mele, şi au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde.” (Proverbe 1:29-32). Păcatul este înfăşurat în necazuri şi moarte; ei le aleg pe acestea atunci când îl resping pe Domnul.

„După faptele lui”

Adesea, necredincioşii spun că nu este drept ca Dumnezeu să condamne un om doar pentru că nu crede un anumit lucru. Însă El nu face aşa. În Biblie nu se găseşte niciun cuvânt despre judecarea omului după credința lui. Peste tot se spune că toți vor fi judecați după faptele lor. „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Matei 16:27). „Iată, Eu vin curând, și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui!” (Apocalipsa 22:12). El „judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui”. (1 Petru 1:17).

Omul care spune că faptele sale sunt bune, se pune ca judecător în locul lui Dumnezeu, care declară că tot ceea ce face omul este greşit. Dumnezeu este singurul judecător, iar El judecă după faptele omului, însă faptele omului sunt decise de credința sa. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Omul nu are dreptul să se judece singur şi să spună că lucrarea sa este bună. El trebuie doar să se încreadă în bunătatea şi îndurarea Domnului, pentru ca faptele sale să fie făcute în Dumnezeu.

Nemurirea şi viața veşnică

Dumnezeu va da viața veşnică celor care caută slava, cinstea şi nemurirea. Hristos „a adus la lumină viața şi neputrezirea prin Evanghelie”. (2 Timotei 1:10). Viața şi nemurirea sunt două lucruri diferite. Oricine crede în Fiul lui Dumnezeu are viața veşnică. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

De îndată ce-L cunoaştem pe Domnul avem viața veşnică, dar nu putem avea nemurirea până când vine Domnul, în ziua de pe urmă. „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15:51-53).

Noi trebuie să căutăm nemurirea; aceasta în sine este dovada că niciun om nu o are acum. Deoarece Hristos a adus-o la lumină prin evanghelie, este clar faptul că nemurirea nu poate fi găsită altfel decât prin evanghelie. De aceea, cei care nu acceptă evanghelia nu vor avea niciodată nemurirea.

Necaz şi strâmtorare

Cei care păcătuiesc sunt copiii mâniei. (Efeseni 2:3). Mânie şi urgie, necazuri şi strâmtorare cu siguranță vin asupra celor care fac răul. Însă necazurile şi strâmtorarea vor avea un sfârşit. Faptul că, cu excepția celor care sunt ai lui Hristos la venirea Sa, nimeni nu va primi nemurirea, dovedeşte că toți ceilalți vor înceta să existe. Pedeapsa celor nelegiuiți cuprinde chinuri, însă chinurile, oricât de mult ar dura, se vor termina cu distrugerea integrală a acestora. Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi. „Dar, peste puțină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicească.” (Isaia 10:25)[11].

Apelul este: „Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului.” (Isaia 26:20-21). „El nu se ceartă fără încetare, şi nu ține mânia pe vecie.” (Psalmii 103:9). Mânia Sa va înceta, nu pentru că El se va împăca cu păcatul, ci deoarece păcatul va dispărea împreună cu cei ce-l practică.

„Peste orice suflet omenesc”

Necaz şi strâmtorare vor veni „peste orice suflet omenesc care face răul” şi „slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”. Nimeni nu va fi uitat. Nu există niciun suflet atât de sărac şi neînvățat care să fie trecut cu vederea, şi nici unul atât de bogat şi învățat care să poată scăpa. Bogăția şi poziția nu vor avea nicio greutate în acel tribunal. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi cu atâta claritate încât fiecare om a avut ocazia de a-L cunoaşte. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăți și împotriva oricărei nedreptăți a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor.” Observați că mânia Sa se descoperă împotriva păcatului. Numai acele persoane care se vor agăța de păcat şi nu-i vor permite lui Dumnezeu să-l ia din ei vor suferi. La ştergerea finală a păcatelor ei sunt automat şterşi (sau nimiciți) împreună cu el.

Mai întâi peste iudeu

Această afirmație este suficientă ca să demonstreze că Dumnezeu nu se uită la fața omului. Într-adevăr, apostolul declară ca o concluzie care se impune că „Dumnezeu nu caută la fața omului”. „Întâi” nu se referă întotdeauna la timp. Spunem despre cineva că este primul (întâiul) om din țară nu pentru că n-a existat niciun alt om înaintea lui, ci pentru că el este omul din frunte. În şcoală, cineva este primul din clasa sa deoarece este cel mai bun la învățătură. Iudeul este cel care a primit cea mai mare descoperire şi de aceea este drept ca el să fie primul la judecată.

Cu toate acestea textul arată că Dumnezeu nu favorizează pe iudei în detrimentul altor oameni. Dacă slava, cinstea şi pacea vin mai întâi peste iudeu, la fel se întâmplă cu mânia şi urgia,  necazurile şi strâmtorarea. Întrebarea care trebuie pusă nu este: „Ce naționalitate are omul?”, ci „Ce a făcut el?” Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui, căci „Dumnezeu nu caută la fața omului”.

Câteva cuvinte sunt suficiente pentru a reaminti ceea ce deja am studiat. Primul capitol din Romani poate fi rezumat pe scurt ca prezentând starea celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi modul în care şi-au pierdut ei cunoştința, împreună cu faptul că nu au nicio scuză. După aceea, tocmai când suntem gata să ne ridicăm mâinile cu oroare față de nelegiuirea lor şi să-i condamnăm cu severitate, apostolul se întoarce spre noi şi ne închide gura prin cuvintele usturătoare: „Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, fiindcă tu, care judeci, faci aceleași lucruri.”

Şi astfel, capitolul doi începe arătând că toți oamenii vor fi judecați cu dreptate de Dumnezeu, căci „Dumnezeu nu se uită la fața oamenilor”. Astfel, ni se confirmă faptul că Dumnezeu este imparțial prin comparația ce se face între cele două clase ce se vor înfățişa la judecată.

¹²Toți cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, și toți cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecați după Lege. ¹³Pentru că nu cei ce aud Legea sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptățiți ¹⁴(când neamurile, care nu au Legea, împlinesc din fire cerințele Legii, ele, măcar că nu au Legea, își sunt singure lege ¹⁵și dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, în vreme ce conștiința lor dă și ea mărturie, iar gândurile lor se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele) ¹⁶în ziua când va judeca Dumnezeu lucrurile ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Hristos Isus.

„Fără lege” şi „în lege”

Deşi este sigur că atunci când va veni a doua oară Domnul, nu va fi nimeni pe pământ care să nu fi auzit predicându-se Cuvântul, este o realitate faptul că mii şi milioane de oameni au murit fără să fi văzut sau auzit de Biblie. Ei sunt aceia despre care apostolul spune că sunt „fără lege”[12]. Cu toate acestea, este clar prezentat că ei nu sunt întru totul fără lege, ci numai fără legea scrisă. Faptul că ei au o anumită cunoştință despre lege este prezentat în versetele următoare şi este dovedit de faptul că ei sunt socotiți păcătoşi; „dar păcatul nu se pune la socoteală câtă vreme nu există Legea”. (Romani 5:13)[13].

Toate păcatele pedepsite

Fie că au avut legea scrisă sau nu, ei sunt cu toții socotiți, fără deosebire, păcătoşi. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăți și împotriva oricărei nedreptăți a oamenilor.” (Romani 1:18). Despre păgâni se spune că nu se pot dezvinovăți; şi dacă ei care nu au legea scrisă nu se pot dezvinovăți, cei care au legea în mâinile lor sunt bineînțeles mult mai vinovați. Dumnezeu este drept. „Știm că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.” (Romani 2:2). Totuşi, toți cei care păcătuiesc, fie că sunt „în lege” sau „fără lege”, vor fi pedepsiți.

Cele prezentate sunt suficiente pentru a demonstra că „fără lege” nu înseamnă fără nicio cunoştință despre Dumnezeu. Primul capitol stabilește aceasta. Problema multora dintre cei care citesc această declarație, că toți vor fi pedepsiți, şi care sunt de părere că nu este drept, este că uită sau ignoră, conținutul primului capitol. Este o mare greşeală să iei un verset din Biblie și să-l separi de contextul lui.

Ei vor pieri

Aceasta se spune că este soarta celor nelegiuiți. Apostolul Petru ne spune că lumea este păstrată „pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți”. (2 Petru 3:7). Ce se înțelege prin „a pieri”? Aceasta înseamnă exact opusul vieții veşnice. Într-o anumită ocazie nişte oameni i-au vorbit lui Isus despre galileenii al căror sânge a fost amestecat de Pilat cu jertfele lor, iar Isus a replicat: „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!” (Luca 13:1-3). Citim din nou: „Dar cei răi pier, şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşune: pier, pier ca fumul.” (Psalmii 37:20)[14]. Prin urmare, afirmația că aceia care păcătuiesc vor pieri, înseamnă că ei vor muri, că vor dispărea cu desăvârşire, că „vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată”. (Obadia 16).

Imparțialitate deplină

Aceasta înseamnă dreptate deplină. Păcătoşii vor fi pedepsiți, indiferent că trăiesc în țări păgâne sau în aşa-zise țări creştine. Dar nimeni nu va fi judecat pentru ceea ce nu a ştiut. Dumnezeu nu pedepseşte oamenii pentru încălcarea unei legi despre care nu au ştiut nimic şi nici nu îi consideră răspunzători pentru lumina pe care nu au avut-o. Este foarte clar că aceia care au legea, ştiu multe lucruri pe care cei care nu o au în formă scrisă nu le ştiu. Toți oamenii au suficientă lumină pentru a şti că sunt păcătoşi; însă cuvântul scris asigură celor care îl au, cunoaşterea multor aspecte pe care nu le au cei ce nu-l cunosc.

De aceea Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu îi consideră răspunzători pe cei din urmă de multe lucruri pentru care primii vor fi judecați. „Căci atâți câți au păcătuit fără lege, vor și pieri fără lege; și atâți câți au păcătuit în lege, vor fi judecați prin lege.”[15] (Romani 2:12, Fidela). Omul care a respins lumina, indiferent că este puțină sau multă, este fără îndoială vinovat.

Rădăcina păcatului

Unii sunt de părere că este nedrept ca aceia care, în comparație cu alții, nu au avut decât puțină lumină să moară pentru păcatele lor, la fel ca şi cei care au păcătuit împotriva unei lumini mai mari. Dificultatea lor constă în faptul că ei nu înțeleg ce este păcatul în realitate. Numai Dumnezeu este bun.[16] El este sursa bunătății. Orice pic de bunătate care apare în om, nu este decât lucrarea lui Dumnezeu în el.

Dar El este şi sursa vieții. La El este izvorul vieții. (Psalmii 36:9). Viața lui Dumnezeu este neprihănire; prin urmare nu poate exista neprihănire separat de viața lui Dumnezeu. Însă este clar că dacă un om respinge pe Dumnezeu, el pur şi simplu se separă de viață. N-are importanță că el n-a avut decât cunoştințe reduse despre Dumnezeu în comparație cu alții, dacă respinge acea lumină el îl respinge pe Dumnezeu şi astfel respinge viața. Şi prin faptul că respinge puținul pe care l-a înțeles despre Dumnezeu, el demonstrează că l-ar respinge pe Dumnezeu oricum. Păcatul este pur şi simplu separarea de sau respingerea lui Dumnezeu; şi aceasta înseamnă moarte.

„Tu eşti omul” – Romani 2:17-24

¹⁷Tu însă, care te numești iudeu, te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, ¹⁸cunoști voia Lui și știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege, ¹⁹ba încă te crezi călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, ²⁰povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în Lege ai întruchiparea cunoașterii și a adevărului, ²¹tu deci, care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești: „Să nu furi”, furi? ²²Tu, care zici: „Să nu săvârșești adulter”, săvârșești adulter? Tu, care ai oroare de idoli, le jefuiești templele? ²³Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinstești pe Dumnezeu prin călcarea Legii? ²⁴Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri, după cum este scris.

Un iudeu declarat

Trebuie să se debaraseze creștinii declarați de această porțiune din Romani pe motiv că nu se referă la ei, din moment ce este adresată unui iudeu declarat? Nicidecum. Creştinii declarați sunt chiar cei pe care apostolul i-a avut în vedere. Citiți descrierea: „Te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, cunoști voia Lui și știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege, ba încă te crezi călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în Lege ai întruchiparea cunoașterii și a adevărului.”

Cui se adresează el? Oricui mărturiseşte că-l cunoaşte pe Domnul, indiferent sub ce nume ar fi El cunoscut; oricine crede că este pe deplin calificat să învețe pe alții calea Domnului.

„Numit iudeu”

Nu trebuie trecut cu vederea ca fiind lipsit de importanță faptul că apostolul nu spune: „Tu, care eşti iudeu”, ci „Tu, care ești numit iudeu”. Oamenii nu sunt întotdeauna așa cum sunt numiți şi nici cum se numesc ei. Începând cu versetul şaptesprezece apostolul răspunde la întrebarea cine sunt iudeii. Înainte de a termina studiul capitolului ne vom convinge că prin folosirea cuvântului „numit” el a intenționat să arate că cel vizat şi descris în versetele următoare nu este cu adevărat un iudeu, nefiind astfel considerat de Domnul.

Pretinzând a fi iudei

În Apocalipsa 2:9 citim: „Ştiu (…) batjocura din partea celor ce zic că sunt iudei, dar nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” Şi din nou: „Iată că îți dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină și să se închine la picioarele tale, ca să știe că te-am iubit.” (Apocalipsa 3:9). Din aceste versete ne dăm seama că a fi iudeu cu adevărat este o cinste atât de mare, încât mulți o pretind pe nedrept. Şi cu toate acestea cei numiți iudei au fost disprețuiți de marea majoritate a lumii timp de multe secole.

Nicicând şi nicăieri în lume, de când a fost scris Noul Testament, nu şi-a propus cineva să pretindă că este evreu în accepțiunea normală a termenului. Evreii ca clasă socială nu s-au bucurat niciodată de atâta cinste încât să-i folosească cuiva să se numească astfel. Dar a fi cunoscut drept creştin a fost şi este foarte adesea un avantaj, şi foarte mulți s-au declarat pe nedrept cu scopul de a-şi mări şansele de reuşită în afaceri.

Evreu şi creştin

Nu forțăm deloc textul dacă spunem că atunci când termenul „iudeu” este folosit în aceste versete, el înseamnă ceea ce este cunoscut prin „creştin”. Aceasta se justifică dacă luăm în considerare ce este un iudeu cu adevărat. Putem oferi suficiente citate pentru a arăta că de la început adevăratul iudeu a fost cel care credea în Hristos. Despre căpetenia rasei umane Domnul Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a tresăltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat.” (Ioan 8:56). El a crezut în Domnul şi aceasta i s-a considerat ca neprihănire; însă neprihănirea vine numai prin Domnul Isus. Moise, conducătorul poporului iudeu, a prețuit „ocara lui Hristos (ca) o bogăție mai mare decât comorile Egiptului”. (Evrei 11:26). Evreii răzvrătiți din pustie L-au ispitit şi respins pe Hristos (1 Corinteni 10:9). Când Hristos a venit în trup, „ai Lui” nu L-au primit. (Ioan 1:11). Şi, pentru a încorona totul, Hristos a spus că nimeni nu poate crede scrierile lui Moise dacă nu crede în El. (Ioan 5:46-47). De aceea este evident faptul că nimeni nu este şi n-a fost vreodată evreu cu adevărat dacă nu crede în Hristos. Cel care nu este evreu cu adevărat este din „sinagoga Satanei”.

„Mântuirea vine de la iudei”

Isus a spus femeii din Samaria la fântâna lui Iacov: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea este de la iudei.” (Ioan 4:22)[17]. Însuşi Hristos a fost „născut conform cărnii din sămânța lui David[18]”, şi de aceea a fost evreu; şi „nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți”.

Niciun alt popor din lume, în afară de evrei, nu a avut un nume atât de mare. Niciun alt popor nu a fost atât de favorizat de Dumnezeu. „Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:7-8).

Bizuindu-se pe lege

După cum se spune în ultimul verset citat, evreilor li s-a încredințat legea desăvârşită din univers – legea lui Dumnezeu. I se spunea „mărturie”, deoarece era o mărturie împotriva lor. Ei nu au fost învățați că pot dobândi neprihănirea din ea, deşi era desăvârşită, ci dimpotrivă. Deoarece era desăvârşită şi ei erau păcătoşi, ea nu putea face nimic altceva decât să-i condamne. Scopul ei era doar să-i conducă spre Hristos, singurul în care puteau găsi neprihănirea desăvârşită pe care legea o cerea. „Legea lucrează mânie” (Romani 4:15, KJV)[19], şi numai Hristos salvează de mânie. Însă ei „se bizuiau pe o Lege”, şi de aceea se bizuiau pe păcat. Ei „credeau despre ei înșiși că sunt drepți”. (Luca 18:9). Ei n-au ajuns la neprihănire „pentru că” n-au „căutat-o prin credință, ci prin fapte”. (Romani 9:32)[20].

Lăudându-se cu Dumnezeu

Aceasta se deosebeşte de lauda în Domnul. (Psalmii 34:2). În loc să se bucure în mântuirea Domnului, evreii se lăudau cu cunoştința lor superioară despre Dumnezeu. Ei aveau, cu adevărat, mai mult decât alții, însă nu aveau nimic pe care să nu-l fi primit, şi cu toate acestea se lăudau ca şi cum nu l-ar fi primit. Se slăveau pe ei înșiși în locul lui Dumnezeu pentru cunoştința pe care o aveau, şi de aceea au ajuns în starea în care se aflau păgânii, care, deși „L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci au ajuns să aibă gânduri deșarte”. Oricare dintre cititorii care se simte înclinat să-i critice pe evreii din vechime pentru gândirea lor deşartă, să-şi amintească cum s-a simțit el însuşi adesea comparându-se cu locuitorii țărilor păgâne şi cu „clasa de jos” din propria sa țară.

Voia lui Dumnezeu este legea Sa

Apostolul spune că iudeul cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru că este învățat de lege. Acest lucru este suficient pentru a arăta că legea lui Dumnezeu este voia Sa. Într-adevăr nu este nevoie să dezbatem acest adevăr. Voința oricărui guvern este exprimată în legea sa. Acolo unde există un autocrat, voia sa este întotdeauna lege. Dumnezeu este un autocrat – deşi nu arbitrar – şi deoarece voia Sa este singura măsură a binelui, rezultă că voia Sa este lege. Însă legea Sa este rezumată în cele zece porunci[21]; de aceea cele zece porunci conțin o declarație sumară a voinței lui Dumnezeu.

Forma cunoştinței şi a adevărului

Deşi cele zece porunci conțin o declarație a voinței lui Dumnezeu, care este desăvârșirea înțelepciunii şi a adevărului[22], ele nu sunt decât o declarație şi nu lucrul în sine, la fel cum imaginea unei case nu este o casă, deşi ea poate fi o imagine perfectă. Cuvintele scrise într-o carte sau gravate în piatră nu au viață; însă noi ştim că legea lui Dumnezeu este viață veşnică[23]. Numai în Hristos poate fi găsită legea vie, deoarece El este singura manifestare a Dumnezeirii.

Oricine are în el viața lui Hristos, are manifestată în viața sa legea desăvârșită a lui Dumnezeu. Dar cel care are doar litera legii, şi nu pe Hristos, are numai forma cunoştinței şi adevărului. Astfel, legea este considerată uneori, pe bună dreptate, a fi o fotografie a caracterului lui Dumnezeu. Dar o fotografie sau un alt fel de imagine nu este decât umbra realității; ea nu este substanța în sine. Cel care îl are pe Hristos, are atât forma cât şi substanța, din moment ce nu poți avea un lucru fără să posezi forma acestuia. Însă cel care are doar declarația adevărului, fără Hristos, singurul care este Adevărul, are forma unei evlavii, fără a avea puterea.

Întrebări dificile

În versetele 21-23 apostolul pune unele întrebări dificile. Fiecare suflet, care a fost obişnuit să se mândrească cu corectitudinea vieții sale, să răspundă pentru el la aceste întrebări. Este uşor şi natural pentru om să se mândrească cu „moralitatea” sa. Oameni care nu sunt creştini se liniştesc cu gândul că trăiesc o viață „morală” şi de aceea sunt la fel de buni ca şi când ar fi creştini. Toți aceştia trebuie să ştie că nu există moralitate în afara conformării față de legea lui Dumnezeu. Orice se situează în vreun fel sub standardul acestei legi este imoralitate. Fiind conştienți de acest lucru, ei trebuie să vadă dacă au ținut în mod desăvârşit această lege.

„Furi tu?”[24]

Cei mai mulți oameni vor spune: „Nu. Sunt cinstit întotdeauna.” Foarte bine, dar să nu judecăm pripit. Să examinăm Scriptura. Aceasta spune: „Legea este duhovnicească.” (Romani 7:14). „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere, mai tăios decât orice sabie cu două tăișuri; pătrunde și desparte sufletul de duh și încheieturile de măduvă, judecând simțirile și gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Nu contează cât de corecți suntem în comportamentul nostru exterior, suntem vinovați dacă în spirit sau în gând păcătuim. Domnul se uită la inimă, nu la aparențele exterioare. (1 Samuel 16:7).

Mai mult, este la fel de rău să furi de la Dumnezeu ca de la om; I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi? Te-ai purtat cu El cinstit? Ascută-L ce spune: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelați voi? Dar voi întrebați: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să Mă înşelați, tot poporul în întregime!” (Maleahi 3:8-9)[25]. Se referă aceasta la tine? I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi sub formă de zeciuieli şi daruri de mâncare? Dacă nu, ce vei răspunde atunci când cuvântul inspirat întreabă: „Tu, care propovăduieşti: «Să nu furi», tu furi?”

„Legea este spirituală”[26]

În capitolul cinci din Matei, Mântuitorul a prezentat spiritualitatea legii. El a spus că dacă neprihănirea noastră n-o va întrece pe cea a scribilor şi fariseilor nu putem intra în împărăția cerului. Care era neprihănirea lor? El le-a spus: „La fel și voi, pe din afară păreți drepți înaintea oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și nelegiuire.” (Matei 23:28).

Prin urmare, dacă nu suntem neprihăniți înăuntru, nu suntem nimic. Dumnezeu doreşte „ca adevărul să fie în adâncul inimii”. (Psalmii 51:6). Continuând în capitolul cinci din Matei, Mântuitorul arată că cineva poate încălca porunca a şasea, care spune: „Să nu ucizi”, prin rostirea unui singur cuvânt. El a arătat, de asemenea, că putem încălca porunca a şaptea care zice: „Să nu preacurveşti”, printr-o privire sau printr-un gând. Bineînțeles că acelaşi principiu este valabil pentru toate poruncile. Aşa stând lucrurile, se cuvine să fim foarte atenți atunci când suntem înclinați să spunem că am ținut legea în mod desăvârşit.

Unii au spus că cele zece porunci reprezintă un standard foarte scăzut şi omul le poate ține pe toate, fără a fi vrednic să fie primit în înalta societate. Aceştia nu ştiu nimic despre lege. De fapt, un om poate încălca toate poruncile şi totuşi să continue să fie o lumină strălucitoare în „cea mai bună societate”.

Numele lui Dumnezeu hulit

„Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri, după cum este scris.” Cine a făcut asta? Cel care învață pe alții din lege şi care spune că nu trebuie să luăm în deşert Numele Domnului. Când David a păcătuit în cazul soției lui Urie, Dumnezeu i-a spus: „Ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta.” (2 Samuel 12:14). Adică, el fiind un ucenic declarat al Domnului, prin încălcarea legii Domnului a dat ocazia necredincioşilor să spună: „Iată, acesta este un exemplu de creştinism.”

Cine poate spune că, în calitate de ucenic mărturisit al Domnului, a reprezentat întotdeauna corect adevărul? Cine este acela care să nu fie obligat să recunoască față de sine şi înaintea lui Dumnezeu că, fie prin cuvintele fie prin acțiunile sale, foarte adesea, el a reprezentat greşit adevărul pe care-l mărturisea? Cine este acela care prin greşelile sale, fie în învățătură, fie în fapte, să nu fi prezentat oamenilor o imagine cu totul deformată despre adevărata sfințenie?

Pe scurt, cine este acela care să nu fie obligat să răspundă cu „da” la întrebarea apostolului: „Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinstești pe Dumnezeu prin călcarea Legii?” Şi, deoarece Numele lui Dumnezeu este hulit astfel prin creştinii declarați, cine este acela care se poate declara fără vină înaintea legii lui Dumnezeu?

În aceste versete am găsit câteva întrebări pătrunzătoare adresate celor care „se numesc iudei”, adică celor care mărturisesc că sunt ucenici ai Domnului. Doar forma şi mărturisirea nu fac din cineva un învățător destoinic al adevărului lui Dumnezeu. Cel care nu arată în viața sa puterea celor mărturisite, este doar o daună pentru cauză. În versetele următoare găsim o scurtă, dar explicită declarație privind

Tăierea şi netăierea împrejur – Romani 2:25-29

  ²⁵Circumcizia, negreșit, este de folos dacă împlinești Legea; dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie. ²⁶Și dacă cel necircumcis păzește cerințele Legii, lipsa circumciziei nu i se va socoti oare ca circumcizie? ²⁷Astfel, cel necircumcis din naștere, care împlinește Legea, te va osândi pe tine, care – cu toată litera Legii și cu circumcizie – ajungi să calci Legea. ²⁸Nu cel care se arată astfel pe dinafară este iudeu, nici circumcizia nu este cea exterioară, în carne. ²⁹Ci iudeu este cineva în lăuntrul său, și circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Definirea termenilor

Cei doi termeni, „circumcizia” şi „necircumcizia”, nu sunt folosiți aici doar pentru a indica ritualul şi absența lui, ci şi pentru a desemna două clase de oameni. „Necircumcizia”, evident, se referă la cei care erau cunoscuți drept neamuri – cei care se închinau la alți dumnezei. Această folosire a termenilor este foarte clară în următorul pasaj: „Dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredințată Evanghelia pentru cei necircumciși, după cum lui Petru îi fusese încredințată pentru cei circumciși (căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumciși făcuse și din mine apostolul neamurilor), și când au recunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, ne-au întins mie și lui Barnaba mâna dreaptă în semn de colaborare, pentru ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumciși.” (Galateni 2:7-9)[27]. Aici vedem că termenii „necircumcizie”, „neamuri” şi „păgâni” se referă la aceiaşi oameni.

Nu ni se spune în acest capitol care era folosul circumciziei. Prezentarea faptului în sine era suficientă pentru acest pasaj, căci singurul gând din mintea autorului era de a arăta ce este circumcizia şi cine sunt cei cei circumciși cu adevărat. De aceste versete depind multe. Ar trebui studiate cu atenție, deoarece de ele depinde înțelegerea corectă a unui mare număr de profeții din Vechiul Testament.

Dacă cercetătorii Bibliei ar fi acordat acestor versete importanța cuvenită, n-ar fi existat niciodată o teorie „anglo-israeliană”[28], iar presupunerile inutile şi înşelătoare privind reîntoarcerea[29] evreilor la Ierusalim înaintea revenirii Domnului n-ar fi fost făcute niciodată.

Ce este tăierea împrejur?

La această întrebare se răspunde într-un mod foarte clar în Romani 4:11, unde apostolul, vorbind despre Avraam, primul care a fost tăiat împrejur, spune: „Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptății căpătate prin credință.” La întrebarea „ce este tăierea împrejur?” răspunsul trebuie să fie, prin urmare: Semnul tăierii împrejur reprezintă o pecete a neprihănirii prin credință.

Când tăierea împrejur devine netăiere împrejur

Aceasta fiind situația, este evident faptul că acolo unde nu exista neprihănire, semnul tăierii împrejur nu avea nicio valoare. Astfel apostolul spune: „Dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie.” După cum din versetele anterioare am învățat că forma fără faptul în sine nu înseamnă nimic, tot aşa în acest pasaj ni se spune că semnul fără substanță nu reprezintă nimic. Este foarte uşor pentru un om sărac să pună afară un panou care face reclamă la cizme şi pantofi. Dar pentru a umple magazinul cu bunurile respective este nevoie de capital. Dacă are semnul, însă nu are cizme şi pantofi, el se află într-o situație mai rea decât dacă n-ar avea nici un semn.

Greşeala evreilor

Evreii au greşit închipuindu-şi că semnul era suficient. În cele din urmă au ajuns să creadă că semnul le va aduce realitatea, tot aşa cum astăzi mulți creştini declarați cred că prin îndeplinirea unor anumite ritualuri vor deveni membri ai trupului lui Hristos. Însă doar tăierea împrejur a cărnii nu constituie vreo neprihănire, ci doar păcat. (Vezi Galateni 5:19-21). De fapt, mulți dintre cei pe care îi disprețuiau numindu-i „necircumciși”, erau în realitate „circumciși”, în timp ce ei înşişi nu erau.

Tăierea împrejur a inimii

Adevărata circumcizie ține de inimă, adică de viața lăuntrică, şi nu ține deloc de carne. Apostolul declară în limbaj foarte clar că ceea ce este în afară, în carne, adică care constă doar în forme exterioare, nu reprezintă circumcizie; însă „circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă”. Aceasta este exprimată ca un adevăr general.

Ea nu era ceva nou în zilele lui Pavel, ci aşa a fost de la început. În Deuteronomul 30:6[30] citim cuvintele lui Moise adresate copiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va tăia împrejur inima ta şi inima seminței tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.” Toți evreii autentici au recunoscut că adevărata circumcizie era doar cea a inimii, căci Ştefan i-a numit pe cei care respinseseră adevărul „oameni îndărătnici, care aveți inima și urechile necircumcise”. (Fapte 7:51).

Neprihănire în inimă

Psalmistul spune: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii.” (Psalmii 51:6). Doar o neprihănire de suprafață nu are nicio valoare. (Vezi Matei 5:20; 23:27, 28). Căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii. (Romani 10:10). Atunci când Moise, la porunca Domnului, a repetat legea înaintea lui Israel, el a spus: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inimă.” (Deuteronomul 6:5-6). Nu poate exista neprihănire care să nu fie adevărata viață. Prin urmare, deoarece tăierea împrejur nu este decât un semn al neprihănirii, este evident faptul că nu poate exista o adevărată tăiere împrejur decât dacă tăierea împrejur a inimii este o realitate.

Circumcizia prin Duhul Sfânt

„Știm că legea este spirituală.” (Romani 7:14, Fidela). Adică, este natura Duhului Sfânt, căci Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului lui Dumnezeu care poate pune legea lui Dumnezeu în inima omului. De aceea, adevărata circumcizie este lucrarea Duhului Sfânt. Ştefan i-a numit pe evreii nelegiuiți, necircumciși, deoarece, le-a zis el: „Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt.” (Fapte 7:51). De aceea, este clar că deşi cuvântul „duh” din Romani 2:29 nu este scris cu literă mare, el se referă la Duhul Sfânt şi nu la duhul omului. În greacă bineînțeles că nu există nimic care să indice vreo diferență, tot aşa cum în engleză[31] cuvântul este scris la fel, indiferent dacă se referă la Duhul lui Dumnezeu sau la duhul omului.

Dacă ne aducem aminte că circumcizia a fost dată ca pecete a neprihănirii prin credință, şi că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminței sale era prin neprihănirea legii (Romani 4:11, 13), înțelegem că circumcizia era garanția moştenirii. Apostolul ne spune, de asemenea, că noi obținem moştenirea în Hristos în care „ați crezut (…), ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit și care este arvuna moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu.” (Efeseni 1:13-14)[32]. Moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminței sale era asigurată numai prin Duhul neprihănirii; de aceea, chiar de la început nu a existat o adevărată circumcizie care să nu fie prin Duhul Sfânt.

Circumcizia prin Hristos

„Voi sunteți făcuți deplini în El, care este capul oricărei căpetenii și stăpâniri. În El ați fost circumciși nu cu o circumcizie făcută de mâna omului, ci cu circumcizia făcută de Hristos, care constă în dezbrăcarea de trupul supus firii pământești.” (Coloseni 2:10-11). Circumcizia trebuie să fi însemnat la fel de mult atunci când a fost dată, ca în orice alt timp. De aceea, chiar de la început ea a reprezentat neprihănirea doar prin Hristos. Această afirmație este suficient dovedită de faptul că circumcizia i-a fost dată lui Avraam ca pecete a neprihănirii pe care o avea prin credință şi pentru că el „a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. (Geneza 15:6).

Cine sunt cei „circumciși”?

La această întrebare se răspunde în Filipeni 3:3: „Căci cei circumciși suntem noi, care aducem închinare prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus și care nu ne bizuim pe cele trupești.”[33] Iar aceasta nu este decât o altă exprimare a ceea ce avem în textul nostru: „circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Prin urmare, nimeni nu a fost vreodată cu adevărat circumcis, dacă nu a crezut şi nu s-a bucurat în Hristos Isus. Acesta este motivul pentru care Ştefan i-a numit pe evreii necredincioşi, „necircumciși”.

Semnificația circumciziei

Referitor la această problemă, spațiul nu ne permite[34] să intrăm în detalii, însă textele de mai sus ne ajută. Un studiu atent al capitolelor din Geneza în care se prezintă legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam vor fi de asemenea folositoare pentru clarificarea problemei.

Din Geneza 15 aflăm că Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam pe baza credinței sale. Capitolul şaisprezece ne spune cum Avraam a ascultat de glasul soției sale în locul glasului lui Dumnezeu, şi a eşuat încercând să împlinească făgăduința lui Dumnezeu prin carne. Fiul său urma să se nască prin Duhul şi nu prin carne. (Vezi Galateni 4:22, 23, 28, 29).

După aceea, capitolul şaptesprezece ne prezintă renaşterea credinței lui Avraam şi reînnoirea legământului pecetluit cu circumcizia. O anumită porțiune din carne a fost tăiată pentru a arăta că el nu trebuia să aibă nicio încredere în carne, ci trebuia să primească neprihănirea şi moştenirea numai prin Duhul lui Dumnezeu. Descendenții lui Avraam urmau să aibă astfel un semn permanent care să le amintească greşeala sa, fiind astfel avertizați să se încreadă în Domnul, nu în ei înşişi.

Dar ei au pervertit semnul. Ei îl considerau ca fiind un indiciu că erau mai buni decât alți oameni, în loc să-l privească ca o dovadă că „carnea nu foloseşte la nimic”. Însă faptul că evreii au pervertit şi interpretat greşit semnul nu-i anulează semnificația inițială.

Cine sunt evreii?

Am văzut într-un citat din capitolul doi din Galateni că termenul „necircumcis” se referă la cei care nu-l cunosc pe Domnul sau care sunt „fără Dumnezeu în lume”. (Vezi Efeseni 2:11, 12). Evreii sunt cei „circumciși”. Însă numai cei care se bucură în Domnul, care nu se încred deloc în carne, sunt circumciși. Prin urmare, adevărații evrei nu sunt nimeni alții decât creştinii (credincioşi). „Iudeu este cineva în lăuntrul său.” Înaintea lui Dumnezeu n-a existat niciodată un adevărat evreu care să nu fi crezut în Hristos. Şi orice adevărat credincios în Hristos este un evreu în sensul biblic al termenului. Avraam, tatăl națiunii iudaice, s-a bucurat în Hristos. (Vezi Ioan 8:56).

Un semn al separării

Mulți au întreținut ideea că circumcizia a fost dată ca un semn de separare între evrei şi neamuri. Falsitatea acestei idei este suficient demonstrată printr-un studiu al modului în care a fost dată circumcizia şi prin declarația apostolului Pavel referitoare la adevărata semnificație a acesteia. Alții presupun că a fost dată pentru a-i ține pe evrei separați, astfel ca să se poată stabili genealogia lui Hristos. Aceasta este, de asemenea, o ipoteză nefondată. Hristos trebuia să vină din tribul lui Iuda, dar deoarece toate triburile erau circumcise, este evident că circumcizia nu putea în niciun fel să-i stabilească genealogia. În plus, circumcizia în carne n-a produs niciodată o separare între evrei şi neamuri.

Ea nu l-a păzit pe Israel de idolatrie şi nu i-a oprit să se alăture păgânilor în practicile lor idolatre. Ori de câte ori evreii îl uitau pe Dumnezeu, ei se amestecau cu păgânii, nefiind nicio diferență între ei şi neamuri. Circumcizia nu i-a separat.

Mai mult, Dumnezeu n-a dorit ca evreii să fie separați de neamuri în sensul de a nu avea nicio legătură cu ei. Scopul pentru care au fost scoşi evreii din Egipt a fost acela de a vesti evanghelia păgânilor. El a vrut ca ei să fie separați prin caracter, însă circumcizia exterioară nu putea realiza aceasta.

Moise i-a spus Domnului: „Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiți, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Exodul 33:16)[35]. Prezența Domnului în inima oamenilor îi va separa pe aceştia de toți ceilalți, chiar dacă ei trăiesc în aceeaşi casă şi mănâncă la aceeaşi masă. Însă dacă Hristos nu este în inima omului, el nu este separat de lume, chiar dacă este circumcis şi trăieşte ca un pustnic.

Sămânță literală şi spirituală

O mare parte din confuzia care există referitor la Israel se datorează neînțelegerii acestor termeni. Oamenii îşi închipuie că a spune că numai cei care sunt spirituali sunt cu adevărat evrei, înseamnă negarea caracterului literal al seminței şi al făgăduinței. Dar „spiritualul” nu este opus „literalului”. Ceea ce este spiritual este literal şi real. Hristos este spiritual, însă El este sămânța adevărată, literală. Dumnezeu este spiritual, şi este numai spirit, şi cu toate acestea nu este o ființă ireală. Tot aşa, moştenirea ai cărei moştenitori suntem în Hristos este o moştenire spirituală şi totuşi ea este reală.

A spune că numai cei care sunt spirituali constituie adevăratul Israel, nu înseamnă a modifica sau a ignora Scriptura sau a diminua, în vreun fel, aplicația directă şi puterea făgăduinței, deoarece făgăduința lui Dumnezeu este numai pentru cei care au credință în Hristos. „Și să fie tatăl circumciziei nu doar celor din circumcizie, ci și celor ce umblă în pașii acelei credințe a tatălui nostru Avraam, pe care o avea fiind încă necircumcis.” (Romani 4:12). „Și dacă voi sunteți ai lui Cristos, atunci sunteți sămânța lui Avraam și moștenitori conform promisiunii.” (Galateni 3:29).

Note de subsol

[1] „Binecuvântat este omul care nu umblă în sfatul celor nee­vlavioși, nici nu stă în calea păcătoși­lor, nici nu șade în scaunul batjocori­torilor. Ci desfăta­rea lui este în legea DOMNULUI; și zi și noapte meditează în legea lui.” – Psal­mii 1:1-2

[2] „Dacă cineva voieș­te să facă voia lui, va cunoaște despre doctrina aceasta, dacă este din Dum­nezeu, sau dacă eu vorbesc de la mine însumi.” – Ioan 7:17

[3] „(…) pentru că tea­ma poartă chinul. Iar cel ce se teme, nu este făcut desă­vârșit în dragoste.” – 1 Ioan 4:18

[4] „Și faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: (adulterul,) desfrâul, necurăția, dezmățul, închinarea la idoli, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, ambiția egoistă, mâniile, intrigile, dezbinările, împărțirea în grupuri, invidiile, (uciderile,) bețiile, chefurile și altele de felul acesta. Cu privire la ele vă spun mai dinainte, cum am mai spus: cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” - Traducerea EDCR

„Iar faptele căr­nii sunt arătate; acestea sunt: adul­ter, curvie, necură­ție, desfrânare, Ido­latrie, vrăjitorie, ură, lupte, gelozii, furii, certuri, dezbi­nări, erezii, Invidii, ucideri, beții, îm­buibări și cele ase­mănătoare acesto­ra; despre care vă spun dinainte, așa cum v-am spus odi­nioară, că toți cei ce practică astfel de lucruri nu vor moș­teni împărăția lui Dumnezeu.” - Traducerea Fidela (n.ed.).

[5] Nu natura în sine este răul. Vezi nota de subsol 1, de la Studiul 11 (n.ed.).

[6] Samuel Butler, „Hudibras’ Religion” – un poem satiric din secolul al XVII-lea (n.ed.).

[7] Cititorul este rugat să ia în considerare și nota de subsol 5. Waggoner nu a susținut ideea augustiniană, conform căreia omul este vinovat din cauza cărnii. El prezintă aici ideea că oamenii fac aceleași păcate pentru că sunt în aceeași carne. Natura lor păcătoasă îi conduce la acte pe care le condamnă la alții. De asemenea, trebuie să se țină cont și de contextul în care scria Waggoner. Adventismul din acele zile nu era pătruns de teologia calvinistă. Vezi „Adam, o icoană preînchipuitoare”, la pp. 105-106 (n.ed.).

[8] Pilgrim's Rest, de John Bunyan  (n.ed.).

[9] „DOMNUL a fă­cut cunoscută sal­varea sa, dreptatea lui a arătat-o pe față înaintea ochilor pă­gânilor.” – Psalmii 98:2

[10] „(…) Drept ești tu, Doamne, care ești, care erai și care vei fi, pentru că ai ju­decat astfel. (…) Da, Doamne Dumne­zeule Atotputernic, adevărate și drep­te sunt judecățile tale.” – Apocalipsa 16:5, 7

[11] „Căci încă foarte puțin timp și indig­narea va înceta; și mânia mea va înce­ta în nimicirea lor.” – Isaia 10:25

[12] „Căci atâți câți au păcătuit fără lege, vor și pieri fără lege; și atâți câți au păcătuit în lege, vor fi judecați prin lege.” – Romani 2:12

[13] „(...) dar păcatul nu este imputat când nu este lege.” – Ro­mani 5:13

[14] „Dar cei stricați vor pieri și dușmanii DOMNULUI vor fi ca grăsimea miei­lor, se vor mistui; în fum se vor mistui.” – Psalmii 37:20

[15] „Toți cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, și toți cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecați după Lege.” (n.ed.).

[16] „«De ce Mă numești bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»” – Luca 18:19 (n.ed.).

[17] „Voi vă închinați la ceea ce nu știți, noi știm la ce ne închi­năm; fiindcă salva­rea este de la iudei.” – Ioan 4:22

[18] Romani 1:3, Fidela (n.ed.).

[19] „Fiindcă legea lu­crează furie.” – Ro­mani 4:15

[20] „Dar Israel, care ur­mărea legea dreptă­ții, nu a ajuns la le­gea dreptății. De ce? Pentru că nu au căutat-o prin cre­dință, ci ca prin faptele legii. Fiind­că s-au împiedicat de acea piatră de cădere.” – Romani 9:31-32

[21] Expresia din Vechiul Testament, „eseret ha-devarim” se traduce prin „zece dintre cuvinte” sau „zece cuvinte”. Denumirea de „decalog” din limba română provine de la expresia grecească „dekalogos”, unde „deka” este „zece”, iar „logos” este „cuvânt” (n.ed.).

[22] „(…) având forma cu­noașterii și a adevă­rului în lege.” – Ro­mani 2:20

[23] Vezi Ioan 12:50 (n.ed.).

[24] „Tu dar, care înveți pe altul, pe tine în­suți nu te înveți? Tu care predici unui om: Să nu furi; furi tu? Tu care spui uni om: Să nu comiți adulter; comiți tu adulter? Tu care de­tești idolii, comiți tu sacrilegiu? Tu care te fălești cu le­gea, îl dezonorezi tu pe Dumnezeu prin încălcarea legii?” – Romani 2:21-23, KJV

[25] „Va jefui un om pe Dumnezeu? Totuși voi m-ați jefuit. Dar voi spuneți: În ce te-am jefuit? În ze­ciuieli și ofrande. Sunteți blestemați cu un blestem, căci m-ați jefuit, chiar toată această națiu­ne.” – Maleahi 3:8-9

[26] „Deoarece ştim că legea este spirituală (…).” – Romani 7:14, Fidela (n.ed.).

[27] „Ci din contră, vă­zând că evanghe­lia necircumciziei îmi fusese încredin­țată mie, așa cum lui Petru îi fuse­se încredințată cea a circumciziei, (Fi­indcă cel ce a lu­crat cu putere în Petru pentru apos­tolia circumciziei, a lucrat și în mine pentru neamuri), Și după ce Iacov și Chifa și Ioan, cei considerați a fi stâl­pi, au priceput ha­rul ce mi-a fost dat, mi-au dat mie și lui Barnaba mâinile drepte ale părtășiei, ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cir­cumcizie.” – Gala­teni 2:7-9

[28] Anglo-israelianismul sau israelismul britanic este o teorie conform căreia poporul britanic este urmașul celor zece seminții pierdute ale lui Israel (n.ed.).

[29] O teorie prezentă în special la unele biserici neoprotestante, însoțită de alte opini nefondate ca răpirea bisericii, clădirea celui de al treilea templu etc.  (n.ed.).

[30] Cuvintele acestea fac parte din legământul încheiat în țara Moabului – diferit de legământul de la Sinai – vezi Deuteronomul 29:1 (n.ed.).

[31] După cum poate fi observat, traducătorii EDCR au remarcat acest fapt și au scris cu literă mare (n.ed.).

[32] „(…) și în care, după ce ați crezut, ați fost sigilați cu acel Duh sfânt al pro­misiunii, Care este arvuna moștenirii noastre, până la răs­cumpărarea posesiu­nii cumpărate, spre lauda gloriei sale.” – Efeseni 1:13-14

[33] „Fiindcă noi sun­tem circumcizia, cei care în duh ne în­chinăm lui Dumne­zeu și care ne bucu­răm în Cristos Isus și nu avem încrede­re în carne.” – Fili­peni 3:3

[34] Pentru aprofundarea subiectului cititorul este rugat să studieze secțiunea „Chemarea lui Avraam” din cartea Legământul cel veșnic de E. J. Waggoner. Cartea poate fi citită în aplicația pentru iOS și Android 1888 Minneapolis sau pe site-ul www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.).

[35] „Căci în ce va fi cu­noscut aici că eu și poporul tău am găsit har înaintea ochilor tăi? Nu este în aceea că mer­gi cu noi? Astfel vom fi separați, eu și poporul tău, din­tre toate popoare­le care sunt pe fața pământului.” – Exo­dul 33:16