GALATENI 2:20
„Eu sunt crucificat împreună cu Hristos, totuşi eu trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine, şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine.”[1]
Nu este deloc nepotrivit să scoatem în evidenţă ce spune acest verset, arătând ceea ce nu spune.
Nu spune că vreau să fiu răstignit împreună cu Hristos. Nu spune că aş vrea să fiu răstignit împreună cu Hristos, ca El să poată locui în mine. Ci spune: „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos.”
Nu spune că Pavel a fost răstignit împreună cu Hristos; că Hristos trăia în Pavel, că Fiul lui Dumnezeu l-a iubit pe Pavel şi S-a dat pe Sine însuşi pentru el. Toate acestea sunt adevărate, dar nu aceasta spune versetul, şi nici nu este aceasta însemnătatea lui. Pentru că versetul înseamnă exact ceea ce spune. Şi spune: „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos, totuşi eu trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine, şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”
În felul acesta, versetul este o temelie solidă şi frumoasă a credinţei creştine pentru fiecare suflet din lume. În felul acesta este posibil ca orice suflet să spună, cu deplina asigurare a credinţei: „El m-a iubit.” „El S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos.” „Hristos trăieşte în mine.” Citiţi, de asemenea, şi 1 Ioan 4:15: „Dacă cineva mărturisește că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el, în Dumnezeu.”
Ca să spună cineva „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos”, nu înseamnă că vorbeşte speculativ. Nu înseamnă a crede ceva pe bănuite. Nu înseamnă a spune ceva ce nu are nicio certitudine. Orice suflet din lume poate spune, cu toată sinceritatea şi să fie foarte adevărat: „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos.” Aceasta este doar acceptarea unei realităţi, acceptarea unei lucrări care este deja făcută, deoarece cuvântul acesta este declararea unei realităţi.
Este o realitate faptul că Isus Hristos a fost răstignit. Iar când El a fost răstignit, am fost şi noi răstigniţi. Căci El a fost una cu noi. Numele Lui este Emanuel, care înseamnă: „Dumnezeu cu noi” – nu Dumnezeu cu El, ci „Dumnezeu cu noi”. Dacă numele Lui nu este Dumnezeu cu El, ci „Dumnezeu cu noi” şi dacă Dumnezeu când a fost cu El, nu a fost Dumnezeu cu El, ci Dumnezeu cu noi, atunci nu se vede că El a fost noi? El trebuia să fie noi, pentru ca atunci când Dumnezeu a fost cu El, să nu fie Dumnezeu cu El, ci „Dumnezeu cu noi”. Iar dacă El a fost răstignit, atunci nu înseamnă că noi am fost răstigniţi?[2]
Acesta este măreţul adevăr anunţat în acest text: Isus Hristos a fost noi. El a avut aceeaşi carne şi sânge ca şi noi. A avut exact natura noastră. A fost în toate privinţele ca şi noi: „Trebuia să Se asemene fraților Săi în toate privințele.”[3] S-a dezbrăcat de Sine şi a fost făcut asemenea oamenilor.[4] El a fost „al doilea Adam”[5]. Şi exact aşa cum primul Adam a fost noi înşine, tot la fel Hristos, cel de al doilea Adam, a fost noi înşine. Atunci când primul Adam a murit, noi fiind cuprinşi în el, am murit împreună cu el. Iar când al doilea Adam a fost răstignit ‒ pentru că El a fost noi înşine şi pentru că noi am fost cuprinşi în El ‒ noi am fost răstigniţi împreună cu El.[6] Aşa cum primul Adam a cuprins în sine întreaga familie umană, tot aşa cel de al doilea Adam a cuprins în Sine întreaga familie umană. Iar când cel de al doilea Adam a fost răstignit, întreaga familie umană – cu natura omenească cea veche şi păcătoasă ‒ a fost răstignită împreună cu El. Aşa că este scris: „[…] omul nostru cel vechi este crucificat cu El, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, ca de acum înainte noi să nu mai servim păcatului.”[7]
Aşa se face că orice suflet din lumea aceasta poate spune cu adevărat, pe deplin biruitor în credinţa creştină: „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos” ‒ vechea mea natură umană păcătoasă este răstignită împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fiu rob al păcatului.[8] Totuşi trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Întotdeauna port în trupul meu moartea Domnului Isus ‒ răstignirea Domnului Isus ‒ căci sunt răstignit împreună cu El, pentru ca şi viaţa lui Isus să se manifeste în trupul meu. Căci eu, care trăiesc, sunt întotdeauna dat la moarte de dragul lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se vadă în carnea meu muritoare (2 Corinteni 4:10-11). De aceea, viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
Prin faptul acesta binecuvântat, al răstignirii Domnului Isus, ce a fost realizat pentru fiecare suflet uman, nu doar că este pusă temelia credinţei pentru fiecare suflet, ci prin aceasta este dat darul credinţei fiecărui suflet. Astfel, crucea lui Hristos nu este doar înţelepciunea lui Dumnezeu desfăşurată de Dumnezeu pentru noi, ci este chiar puterea lui Dumnezeu manifestată pentru a ne elibera de orice păcat şi pentru a ne aduce la Dumnezeu.
O, păcătosule; frate, soră, crede aceasta! Primeşte aceasta! Predă-te în faţa acestui adevăr minunat! Spune-o, spune-o cu deplina asigurare a credinţei şi spune-o tot timpul: „Eu sunt crucificat împreună cu Hristos, totuşi eu trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Spune-o, pentru că acesta este adevărul, este adevărul pur, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu care salvează sufletul din orice păcat!
Note de subsol:
[1]. Traducerea KJV (n.ed.).
[2]. Acest paragraf poate părea că susține ideea eronată (motivul în Hristos) că Domnul Isus a inclus întreaga lume în crucificarea Sa, în sensul de a fi cu toții îndreptățiți și iertați, involuntar, doar pe baza jertfei de la cruce. Fondul acestei erori este o concepție greșită cu privire la păcat. Ideea este propagată în adventism, ca fiind solia de la Minneapolis, prin violarea gândirii, scrierilor și intențiilor lui Jones și Waggoner. Cititorul este atenționat să citească acest paragraf în lumina contextului (vezi și p. 54, par. 2 a acestei cărți) și a tot ceea ce a scris Jones despre îndreptățire, păcat, acceptarea jertfei, acțiuni voluntare ș.a.m.d., pentru că această învățătură nu este susținută deloc de scrierile lui, ci doar modul lui de exprimare, asociat cu interpretări pripite, poate crea această confuzie (n.ed.).
[3]. Evrei 2:17 (n.ed.).
[4]. Filipeni 2:7 (n.ed.).
[5]. 1 Corinteni 15:45 (n.ed.).
[6]. Din nou, cititorul este atenționat să gândească bine subiectul pentru că o citire superficială a acestor declarații făcute de Jones poate conduce la o teologie eronată (aceeași ca la nota 1 de mai sus). În ajutorul cititorului vin versetele 12 și 18 din Romani 5, care ne arată (versetul 12) faptul că toți mor în Adam pentru că toți aleg să păcătuiască și că (versetul 18) toți care aleg pe Hristos pot trăi prin El. Expresiile biblice în Adam și în Hristos, atunci când sunt înțelese corect, nu înseamnă ceva independent sau involuntar de alegerea noastră, așa cum susțin unele dintre curentele calviniste din adventism. Pentru mai multe informații studiază materialele disponibile pe www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.).
[7]. Romani 6:6 (n.ed.).
[8]. Acesta este textul care arată limpede că motivul în Hristos și îndreptățirea universală, teorii susținute în unele cercuri adventiste, nu sunt prezentate de Jones și nu pot fi considerate idei ce aparțin de solia de la Minneapolis. Exprimarea lui Jones poate să fie înțeleasă în limitele impuse de declarațiile lui Ellen White, pe lângă Romani 5:12, 18. Comparați declarațiile: „El a răscumpărat căderea ruşinoasă a lui Adam şi a mântuit lumea” (The Youth Instructor, 2 iunie 1898) și „neamul omenesc este acceptat în Cel Preaiubit” (Materialele 1888, p. 124) cu afirmația: „Cei care săvârşesc faptele lui Hristos sunt acceptaţi în Cel Preaiubit” (The Signs of the Times, 19 septembrie 1895). Pe același subiect se poate citi din cartea Solia îngerului al treilea 1895 predica numărul 14, ținută de Jones la Conferința Generală (n.ed.).