GALATENI 3:2-5 [1]
„2Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Aţi primit Duhul prin faptele legii sau prin auzirea credinţei? 3Sunteţi atât de neînţelepţi? Începând în Duhul, sunteţi acum desăvârşiţi prin carne? 4În zadar aţi suferit voi atât de multe? Dacă, într-adevăr, chiar este în zadar! 5Aşadar, cel ce vă dă Duhul şi lucrează miracole printre voi, le face prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei?
În versetele acestea este descoperit secretul profund al neînţelegerii pe care o aveau galatenii şi pe care o aveau îndeosebi cei care îi fermecaseră, neînţelegere ce a făcut necesară epistola către galateni.
Secretul acesta este că ei susţineau că oamenii sunt îndreptăţiţi, nu prin credinţa în Hristos, ci prin credinţa în Hristos și faptele legii; că oamenii sunt mântuiţi, nu prin credinţa în Hristos, ci prin credinţa în Hristos și încă ceva; că aceia care încă nu au crezut în Hristos, pot să fie îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos, dar cei care cred în Hristos trebuie să fie îndreptăţiţi prin faptele legii; că omul care este doar un păcătos trebuie să fie îndreptăţit prin credinţă, dar după ce a fost îndreptăţit şi a devenit creştin, trebuie să fie îndreptăţit prin faptele legii; că neprihănirea se obţine prin credinţă, dar trebuie să fie păstrată prin fapte; că neprihănirea lui Hristos trebuie să fie primită în locul tuturor păcatelor noastre şi să ne aşeze pe calea dreptăţii, dar propria noastră neprihănire ne menţine pe calea dreptăţii; că Hristos ajută în tot ceea ce nu putem face noi, dar în tot ceea ce putem face noi, ajutăm noi înșine; că noi începem viaţa creştină prin credinţă, dar trebuie să o terminăm prin fapte. Pe scurt, după cum spun cuvintele Inspiraţiei, că noi începem „prin Duhul”, dar suntem „desăvârşiţi prin carne”[2].
Că analiza aceasta este corectă, este arătat prin alte cuvinte care sunt o parte solidă din istoria controversei care a făcut necesară scrisoarea către galateni.
Remarcaţi că nu fariseii, ci „fariseii care au crezut” sunt cei care au iniţiat controversa aceasta, au continuat-o, au dus-o în Galatia şi au semănat-o printre creştinii galateni. Aceşti aşa-zişi credincioşi în Hristos sunt cei care au spus credincioşilor în Hristos dintre neamuri: „Dacă nu sunteți circumciși […], nu puteţi fi mântuiţi.”[3] Aceştia care declarau că aveau credinţă în Hristos sunt cei care au insistat ca toți aceia care au credinţă în Hristos trebuie să fie circumciși şi să ţină legea ca să fie mântuiţi. În felul acesta, pentru aceia „dintre fariseii care crezuseră”, credinţa în Hristos nu este suficientă pentru a salva; trebuie să existe credinţă în Hristos şi încă ceva. Este necesar ceea ce a făcut Hristos, dar împreună cu ceea ce putem adăuga noi la aceasta.
Acest lucru este confirmat mai departe de faptul pe care l-am subliniat cu ceva timp în urmă, că această controversă legată de circumcizie nu era despre meritele circumciziei în sine, ci despre faptul că credincioşii în Hristos trebuie să fie sau nu circumcişi ca să poată fi mântuiţi. Acest lucru este sigur deoarece, după ce situația a fost hotărâtă în cadrul conciliului împotriva circumciziei, Pavel l-a circumcis pe Timotei.
Controversa a fost legată şi de păzirea legii lui Dumnezeu. Întrebarea nu a fost legată de faptul că legea lui Dumnezeu trebuie sau nu trebuie să fie păzită, nici despre meritele ei, ci problema care s-a ridicat a fost dacă legea trebuie să fie păzită pentru ca oamenii să fie mântuiţi prin păzirea legii.
Aspectul cel mai evident în toată această istorie este că oamenii credeau că aceasta este adevărata evanghelie, că aceasta era neprihănirea care se obţine prin credinţă. Ei au crezut că ei sunt aceia ce ţin adevărata credinţă în Hristos şi că Pavel era un inovator, duşmanul cel mai mare al adevăratei credinţe, că el distrugea legea lui Dumnezeu şi submina orice neprihănire. Dar adevărul este că ei nu ştiau cum este neprihănirea care se obţine prin credinţă. Ei nu aveau o idee corectă despre credinţă, aşa că nu puteau şti cu adevărat cum este neprihănirea ce vine prin credinţă.
Epistola către galateni a fost scrisă pentru a corecta eroarea aceasta îngrozitoare şi pentru a le arăta lor şi tuturor oamenilor din orice vreme – prin adevărul curat al evangheliei – cum este neprihănirea care se obţine prin credinţă. Ea a fost scrisă pentru a face limpede: că doar credinţa lui Isus Hristos – şi numai aceasta – mântuieşte sufletul, atât la începutul, la sfârşitul şi pe tot parcursul vieţii de credinţă; că ceea ce s-a început prin credinţă, poate fi păstrat doar prin credinţă; că ceea ce s-a început prin credinţă, poate fi dus la desăvârşire doar prin credinţă; că doar credinţa este aceea care ne pune pe calea cea dreaptă şi doar credinţa ne ţine pe calea cea dreaptă; că „în Hristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu contează, ci credința care lucrează”; nu credinţa şi faptele, ci „credinţa care lucrează prin dragoste”.[4] Şi pentru că dragostea este împlinirea legii[5], atunci în Hristos nimic nu ajută în afară de credinţa care împlineşte legea ‒ nu credinţa şi împlinirea legii, ci credinţa care împlineşte legea. Legea este păzită nu în scopul de a fi mântuiţi, ci pentru că suntem mântuiţi. Numai omul care este mântuit, care este neprihănit, poate împlini legea. De aceea el împlineşte legea doar pentru că este mântuit, şi este mântuit numai de har, prin credinţă. Puterea, virtutea de a împlini legea se află în credinţă, iar credinţa se primeşte ca un dar fără plată al lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Aceasta nu zădărnicește harul lui Dumnezeu, nici nu face fără valoare legea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, scoate şi mai mult în valoare harul lui Dumnezeu şi întăreşte legea lui Dumnezeu. Aşa este adevărata neprihănire care se obţine prin credinţă.
Note de subsol:
[1]. KJV, (n.ed.).
[2]. Galateni 3:3 în traducerea KJV (n.ed.).
[3]. Faptele apostolilor 15:1 (n.ed.).
[4]. Galateni 5:6 (n.ed.).
[5]. Romani 13:10 (n.ed.).