GALATENI 3:24-25

„²⁴Astfel Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. ²⁵După ce a venit credința, nu mai suntem sub acest îndrumător.”

Aceste două versete sunt concluzia argumentului prezentat în versetele 21-23. De aceea, sunt introduse prin astfel. Astfel înseamnă: „de aceea, motiv pentru care, în consecinţă, drept urmare”. Este uşor să vedem că aceste două versete sunt consecinţa versetelor precedente.

Observaţi versetul 21. Legea nu este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, este un ajutor în atingerea făgăduinţelor. Noi ştim că toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt în Hristos. Deci, întrucât legea este un ajutor pentru a ajunge la făgăduinţe, iar pentru că toate făgăduinţele sunt în Hristos, în mod evident legea este un ajutor pentru om ca să ajungă la Hristos.

Apoi observaţi versetul 22: „Dar Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea prin credința lui Isus Hristos, să fie dată celor ce cred.” E limpede că legea este un mijloc de a-i aduce pe oameni la Hristos şi la făgăduinţe, prin credinţa în El.

După aceea, observaţi versetul 23: „Dar înainte de a veni credința, eram ținuți sub lege, închiși până la credinţa care urma să fie revelată.” Întrucât eram „închişi până la credinţă” şi eram „sub paza Legii, închişi”, înseamnă că legea este cea care ne-a închis – şi ne-a închis pentru ca noi să putem ajunge la credinţă. E limpede că legea îi conduce pe oameni la credinţă. Dar credinţa este întotdeauna Hristos, iar Hristos este întotdeauna credinţa, deoarece El este „Autorul şi Desăvârşitorul credinţei”[1]. Întrucât legea îi conduce pe oameni la credinţă, iar Hristos este substanţa întregii credinţe, este de la sine înțeles că legea îi conduce pe oameni la Hristos. Prin urmare, versetul 24 declară realitatea ca o consecinţă a tuturor acestor lucruri: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credinţă.”

Cu toate acestea, marea întrebare pe care şi-o pun majoritatea persoanelor este: Care lege este aceasta? Este o întrebare corectă deoarece, orice lege ar fi aceasta, ea aduce oamenii la Hristos, dar dacă oamenii cred că este altă lege, nu-i va duce la Hristos.

Însă poate fi înțeles cu ușurință despre ce lege este vorba. Citiţi din nou textul: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub acest îndrumător.” Nu mai suntem sub lege. Dar, ce înseamnă să fii sub lege? Înseamnă să fii sub stăpânirea păcatului; căci este scris: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege” (Romani 6:14). Aşadar, oricine este sub lege, este sub stăpânirea păcatului, şi aceasta pentru că „păcatul este încălcarea legii”[2]. Şi care lege este aceasta? Este legea morală, legea care spune: „Să nu pofteşti.” Căci este scris: „[…] păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi știut de poftă dacă Legea nu mi-ar fi spus: Să nu poftești!” (Romani 7:7). Şi tocmai aceasta este ideea care stă în faţa noastră în Galateni 3:23-25 şi în versetele precedente, versete pentru care 24 şi 25 sunt doar o concluzie.

Versetul 22 spune: „Dar Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea prin credința lui Isus Hristos, să fie dată celor ce cred.” Iar versetul 23 spune că „eram ținuți sub lege, închiși până la credinţa care urma să fie revelată”. Nu este nicio îndoială că aceste expresii – „sub păcat” şi „sub lege” – sunt identice în înţeles. De aceea, este clar că a fi „sub lege” înseamnă a fi „sub păcat”. Fiind „sub păcat”, „închişi sub păcat”, şi astfel „sub lege, până la credinţă”, este cert că legea este cea care ne dă cunoştinţa păcatului. Legea care spune: „Să nu pofteşti!”, este îndrumătorul care ne duce la Hristos, ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă. Aceasta se vede şi mai evident prin faptul că, după ce vine credinţa, după ce suntem îndreptăţiţi prin credinţă, nu mai suntem sub lege, nu mai suntem sub stăpânirea păcatului, nu mai suntem închişi; pentru că am ajuns la acea ţintă care este scopul legii, şi anume Hristos. Căci „Hristos este ținta (scopul, obiectivul) Legii, în vederea îndreptățirii fiecăruia care crede” (Romani 10:4).

Observaţi din nou: Care este scopul pentru care oamenii sunt aduşi la Hristos? „Ca să fim îndreptățiți prin credinţă.” Este ca în versetele precedente: „[…] eram sub paza legii, închiși până la credinţă”, „Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea prin credința lui Isus Hristos, să fie dată celor ce cred”. E limpede că oricare ar fi legea aceasta, este o lege care conduce oamenii la credinţă.

Nu este şi nu a fost niciodată adevărat că legea ceremonială a jertfelor şi arderilor de tot ar fi condus pe cineva la credinţă. Credinţa a fost cea care i-a condus la această lege. „Prin credinţă I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă”[3]. Oare jertfa sau oferirea jertfei este cea care l-a condus pe Abel la credinţă? Nicidecum. Credinţa l-a condus pe Abel să aducă jertfa. Jertfa era un miel care, în credinţa lui Abel, reprezenta pe Hristos. Oferirea acelei jertfe era expresia credinţei pe care o avea deja în Hristos. Şi prin credinţa lui Hristos, prin care a adus el jertfa, „a primit el mărturie că este drept [neprihănit]”. Aşa a ajuns el la neprihănirea prin credinţă, la îndreptăţirea prin credinţă. În felul acesta, credinţa l-a condus la legea aceea ceremonială a jertfei şi a arderii de tot.

Dar ce anume l-a condus la credinţa, care l-a condus, de fapt, la legea jertfei şi a arderii de tot? Cunoştinţa păcatului este cea care l-a condus la credinţă. Dar ce l-a condus la cunoştinţa păcatului? Legea morală, cu siguranţă. Legea care spune: „Să nu pofteşti!” Legea aceea care este singura care aduce cunoştinţa păcatului.

Cain a adus şi el o jertfă, dar nu a adus-o în credinţă; motiv pentru care nu a fost acceptată. Drept urmare, păcatul a rămas tot la uşa lui (Geneza 4:7). Cain nu a avut credinţă în Hristos şi, de aceea, jertfa lui nu a avut nicio valoare. Chiar dacă ar fi adus un miel, dacă în cel care o aducea nu se găsea credinţa în Hristos, ea nu avea nicio valoare. Credinţa trebuie să existe înainte ca el să-şi aducă jertfa, căci altfel nu are nicio valoare.

Prin urmare, oricum am analiza lucrurile, este cert că, în loc ca legea ceremonială a jerfelor şi a arderilor de tot să-i conducă pe oameni la credinţă, credinţa a fost întotdeauna cea care i-a condus pe oameni la jertfe şi la arderi de tot. Şi trebuia să fie credinţa cea care făcea aceasta, căci altfel jertfa sau darul de mâncare nu valorau nimic.

Note de subsol:

[1]. Evrei 12:2, KJV (n.ed.).

[2]. 1 Ioan 3:4, KJV (n.ed.).

[3]. Evrei 11:4 (n.ed.).