În ce fel a fost Hristos făcut trup? În ce fel a fost El părtaş naturii umane? Exact în acelaşi fel în care cu toţii suntem părtaşi: toţi copiii oamenilor. Fiindcă este scris: Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.”

„Deopotrivă” înseamnă „la fel,” „astfel,” „în acelaşi fel.” Aşadar El a fost părtaş „la ele”, la aceeaşi carne şi sânge pe care le au oamenii, şi a devenit părtaş la ele în acelaşi fel în care oamenii devin părtaşi. Oamenii devin părtaşi la ele prin naştere. În acelaşi fel a devenit şi El „deopotrivă părtaş” la ele. De aceea, este scris: „Un copil ni s-a născut.”

Potrivit cu aceasta, este scris mai departe: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4:4). (traducerea KJV spune: „făcut din femeie” – n.tr.). Pentru că a fost făcut în lumea aceasta dintr-o femeie, este în natura lucrurilor că a fost făcut din singurul fel de femeie care există în lumea aceasta.

Dar de ce a trebuit să fie făcut din femeie? De ce nu din bărbat? Pentru simplul motiv că dacă ar fi fost făcut din bărbat nu ar fi venit suficient de aproape de familia umană acolo unde este familia umană sub păcat. El a fost făcut din femeie ca să poată veni, în mod complet, acolo unde se află natura umană în păcătuirea ei.

În acest scop, El a trebuit să fie făcut din femeie, deoarece femeia, nu bărbatul, a fost cea dintâi care a călcat porunca. Fiindcă „nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1Tim. 2:14).

Ca să fie făcut să provină dintr-un bărbat, aceasta nu i-ar fi permis să cuprindă deplina lărgime a domeniului păcatului, deoarece femeia a păcătuit şi astfel păcatul a fost în lume înainte de a păcătui bărbatul.

Hristos a fost făcut în felul acesta din femeie în scopul de a putea fi confruntat cu marea lume a păcatului încă de la poarta de intrare a lui în lumea aceasta. Dacă ar fi fost făcut altfel decât din femeie, ar fi fost lipsit de această posibilitate, şi astfel nu ar fi fost posibilă răscumpărarea completă a oamenilor din păcat.

„Sămânţa femeii” trebuia să zdrobească capul şarpelui. Domnul Hristos putea fi confruntat cu şarpele pe propriul teren al acestuia, la chiar locul de intrare a păcatului în lume, doar în calitate de „Sămânţă a femeii,” şi doar fiind „făcut din femeie.”

În lumea aceasta, femeia a fost cea dintâi care a călcat porunca. Păcatul a intrat prin femeie. De aceea, în lucrarea de răscumpărare din păcat a fiilor oamenilor, Acela care voia să fie Răscumpărător trebuia să meargă dincolo de bărbat pentru a fi confruntat cu păcatul, care era în lume înainte ca bărbatul să păcătuiască.

Acesta este motivul pentru care Acela care a venit să răscumpere, a fost „făcut din femeie.” Prin faptul că a fost făcut din femeie, a putut urmări păcatul până la poarta principală prin care a intrat pentru prima dată în lume, prin femeie. Şi astfel, pentru a găsi păcatul în lume şi a-l smulge din rădăcină, de la poarta lui de intrare şi până ce ultimul vestigiu din el va fi măturat din lume, este în natura lucrurilor că El a trebuit să fie părtaş naturii umane aşa cum este ea de când a pătruns păcatul în lume.

Dacă ar fi fost altfel, nu era nicio nevoie ca El să fi fost „făcut din femeie.” Dacă nu ar fi fost necesar ca El să ia contact îndeaproape cu păcatul aşa cum este păcatul în lume, aşa cum este în natura umană; dacă ar fi putut să stea cât de puţin mai departe de el aşa cum este el în natura umană, atunci nu ar fi fost nevoie să fie „făcut din femeie.”

Dar pentru că a fost făcut din femeie – nu din bărbat; pentru că a fost făcut din cea prin care a intrat păcatul la început în lume – şi nu a fost făcut din bărbat, care a păcătuit după ce păcatul intrase deja în lume; faptul acesta demonstrează dincolo de orice posibilitate de îndoială că între Hristos şi păcatul din lumea aceasta, între Hristos şi natura umană aşa cum este ea sub păcat în lume, nu există niciun fel de separare, nici măcar o umbră cât de mică de separare. El a fost făcut trup; a fost făcut să fie păcat. A fost făcut trup aşa cum este trupul (literal, carnea), şi doar aşa cum este trupul în lumea aceasta, şi a fost făcut să fie păcat doar aşa cum este păcatul.

El trebuia să facă aceasta pentru a răscumpăra familia umană pierdută. Ca El să fi fost cât de puţin, sau cât umbra acelui cât de puţin, separat de natura celor pe care venise să-i răscumpere, totul ar fi fost pierdut.

De aceea, întrucât a fost făcut „sub lege” fiindcă aceia pe care voia să-i răscumpere sunt sub lege, şi întrucât a fost făcut blestem din cauză că aceia pe care voia să-i răscumpere sunt sub blestem, şi întrucât a fost făcut păcat din cauză că aceia pe care voia să-i răscumpere sunt păcătoşi, „vânduţi păcatului,” exact la fel El a trebuit să fie făcut trup cu aceeaşi carne şi acelaşi sânge, din cauză că aceia pe care a voit să-i răscumpere sunt carne şi sânge, şi trebuia să fie făcut „din femeie” din cauză că păcatul a apărut în lume pentru prima oară prin femeie şi în femeie.

În consecinţă, este adevărat, fără niciun fel de excepţie, că „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17).

Dacă nu ar fi avut acelaşi trup cu aceia pe care a venit să îi răscumpere, atunci nu este de niciun fel de folos că a fost făcut trup. Mai mult: singurul trup care există în lumea largă pe care a venit să o răscumpere, este numai trupul uman sărac, păcătos, pierdut pe care îl are toată familia umană. Dacă El nu a fost făcut acest fel de trup, atunci El nu a venit în mod real la lumea care are nevoie să fie răscumpărată. Fiindcă dacă ar fi venit într-o natură umană diferită de natura umană care există în mod real în lume, atunci, deşi ar fi venit în lume, totuşi, în ce priveşte scopul practic de a ajunge la om şi de a-l ajuta, ar fi fost la fel de departe de om ca şi cum nu ar fi venit deloc. Fiindcă în cazul acesta, în natura Lui umană ar fi fost la fel de departe de om şi la fel de mult din altă lume ca şi cum nu ar fi venit deloc în lume.

Este bine înţeles că Hristos prin naştere a devenit părtaş al naturii Mariei, „femeia” din care a fost „făcut”. Dar mintea firească nu este dispusă să admită că Dumnezeu, în desăvârşirea sfinţeniei Lui, a putut suporta să vină la oameni acolo unde sunt ei, în păcătoşenia lor. De aceea,  oamenii au depus eforturi pentru a evita consecinţele acestui adevăr glorios, care este dezbrăcarea de sine, inventând teoria că natura fecioarei Maria a fost diferită de natura celorlalţi din familia umană; că trupul ei nu a fost exact acelaşi fel de trup pe care îl are întreaga omenire. Invenţia aceasta susţine că prin anumite mijloace speciale Maria a fost făcută să fie diferită de celelalte fiinţe umane, şi aceasta în scopul special ca să se cuvină naşterea lui Hristos din ea.

Invenţia aceasta a culminat în ceea ce se cunoaşte drept dogma romano catolică a Concepţiei Imaculate. Mulţi protestanţi, dacă nu vasta majoritate a lor, la fel ca mulţi alţii care nu sunt catolici, gândesc că dogma Concepţiei Imaculate se referă la conceperea lui Isus prin fecioara Maria. Dar este cu totul greşit. Nu este vorba deloc de conceperea lui Isus prin Maria, ci de conceperea Mariei însăşi de către mama ei.

Doctrina oficială şi „infailibilă” a Concepţiei Imaculate, aşa cum este definită în mod solemn ca un articol de credinţă de către Papa Pius IX, vorbind ex catedra pe data de 8 decembrie 1854, spune după cum urmează:

„Prin autoritatea Domnului nostru Isus Hristos, prin aceea a binecuvântaţilor apostoli Petru şi Pavel, şi prin propria noastră autoritate, declarăm, pronunţăm, şi definim că doctrina care susţine că preafericita fecioară Maria, în primul moment al conceperii ei, a fost păstrată neatinsă de nicio întinare a păcatului original, prin harul şi privilegiul special al Dumnezeului Atotputernic, în vederea meritelor lui Isus Hristos, Mântuitorul omenirii, ne-a fost revelată de Dumnezeu, şi din acest motiv trebuie să fie crezută cu fermitate şi statornicie de toţi credincioşii.

De aceea, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, dacă cineva îndrăzneşte să gândească în inima lui altfel decât este definit de noi, acela să ştie şi să înţeleagă, că este condamnat de propria lui judecată, că a eşuat în ce priveşte credinţa, şi a căzut din unitatea Bisericii.” – Crezul Catolic, pag. 214.

Concepţia aceasta este definită astfel de scriitorii catolici:

Scrierea din vechime, „De Nativitate Christi,” găsită în lucrările sfântului Ciprian, spune: Deoarece (Maria) a fost „foarte diferită de restul omenirii, i-a fost transmisă natura umană, dar nu păcatul.”

Patriarhul Ierusalimului, Teodor, a spus în al doilea conciliu de la Nisa, că Maria „este cu adevărat mama lui Dumnezeu, fecioară şi înainte de a da naştere copilului şi după aceea; şi ea a fost creată într-o condiţie mai sublimă şi mai slăvită decât aceea a tuturor naturilor, fie acestea intelectuale sau corporale.” – Id., pag. 216, 217.

Afirmaţiile acestea pun în mod clar natura Mariei complet dincolo de orice asemănare sau legătură reală cu omenirea sau cu natura umană. Având clare în minte aceste lucruri, haideţi să urmărim invenţia aceasta în următorul pas al ei. Aşa se face, după cum o redau cuvintele cardinalului Gibbons, că:

„Noi afirmăm că A Doua Persoană a Fericitei Trinităţi, Cuvântul lui Dumnezeu, care în natura Lui divină, din veşnicie, este născut din Tatăl, din aceeaşi substanţă cu Tatăl, la împlinirea vremii a fost născut din nou, fiind născut dintr-o fecioară, luând astfel pentru sine din pântecele ei matern, o natură umană de aceeaşi substanţă cu a ei.

În măsura în care taina sublimă a întrupării poate fi reflectată în ordinea naturală, fericita fecioară Maria, sub umbrirea Duhului Sfânt, prin faptul că a transmis, aşa cum o fac mamele, celei de-a Doua Persoane a adorabilei Trinităţi o natură umană adevărată de aceeaşi substanţă cu natura ei, este în mod real şi cu adevărat mama Lui. – Credinţa Părinţilor noştri, pag. 198, 199.

Puneţi acum împreună cele două lucruri. Mai întâi, natura Mariei este definită ca fiind nu doar „foarte diferită de restul omenirii,” ci „mai sublimă şi mai slăvită decât toate naturile.” În felul acesta ea este pusă în măsură infinită dincolo de orice asemănare sau legătură reală cu omenirea aşa cum suntem noi în mod real.

Apoi, Isus este descris ca luând de la ea o natură umană de aceeaşi substanţă cu a ei.

Din teoria aceasta reiese, tot aşa de sigur cum este sigur că doi cu doi face patru, că în natura Lui umană Domnul Isus este „foarte diferit” de restul omenirii; de fapt că natura Lui umană nu este deloc natură umană.

Aceasta este doctrina romano catolică despre natura umană a lui Hristos. Doctrina catolică a naturii umane a lui Hristos spune pur şi simplu că natura aceasta nu este deloc natură umană, ci divină: „mai sublimă şi mai slăvită decât toate naturile.” Spune că în natura Lui umană, Hristos a fost atât de mult separat de omenire încât nu s-a asemănat deloc cu natura omenirii, că natura Lui a fost o natură în care nu putea să aibă niciun fel de împreună simţire cu omenirea.

Însă aceasta nu este credinţa lui Isus. Credinţa lui Isus spune că „deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.”

Credinţa lui Isus spune că Dumnezeu a trimis „pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase.”

Credinţa lui Isus spune că El „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.”

Credinţa lui Isus spune că El „slăbiciunile noastre le-a luat asupra Lui” şi a fost atins „de slăbiciunile noastre,” şi „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi.” Dacă El nu a fost aşa cum suntem noi, nu putea să fie „ispitit ca şi noi.” Dar El „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi.” De aceea, El „în toate lucrurile” a fost „ca şi noi.”

Prin citatele din credinţa catolică pe care le-am amintit în acest capitol, am prezentat credinţa pe care o are Roma despre natura umană a lui Hristos şi a Mariei. În capitolul al doilea din Evrei şi în textele înrudite din Scriptură este prezentată credinţa lui Isus despre natura umană a lui Hristos – şi în aceste studii ne-am străduit să o reproducem aşa cum o prezintă aceste texte.

Credinţa Romei despre natura lui Hristos şi a Mariei, şi natura noastră, izvorăşte din ideea pe care mintea firească o are, că Dumnezeu este prea pur şi prea sfânt pentru a locui împreună cu noi şi în noi în natura noastră umană; că aşa păcătoşi cum suntem, suntem prea departe de El în puritatea şi în sfinţenia Lui, ca să vină la noi exact aşa cum suntem noi.

Adevărata credinţă – credinţa lui Isus – spune că, deşi noi în păcătoşenia noastră suntem atât de departe de Dumnezeu, El, în natura noastră umană pe care a luat-o, a venit la noi exact acolo unde suntem noi; că deşi El este infinit de curat şi sfânt, iar noi suntem păcătoşi, degradaţi şi pierduţi, El în Hristos, prin Duhul Lui Sfânt, doreşte să locuiască împreună cu noi şi în noi pentru a ne salva, a ne curăţa şi a ne face sfinţi.

Credinţa Romei spune că noi trebuie să fim curaţi şi sfinţi pentru ca Dumnezeu să locuiască măcar împreună cu noi.

Credinţa lui Isus spune că Dumnezeu trebuie să locuiască împreună cu noi şi în noi pentru ca noi să putem fi sfinţi şi curaţi.