Capitolul patru s-a ocupat de cazul lui Avraam ca o reprezentare a neprihănirii prin credință. Credința care i-a fost atribuită lui, credința în moartea şi învierea lui Hristos, ne va aduce aceeaşi neprihănire şi ne va face moştenitori împreună cu el ai aceleiaşi făgăduințe. Dar capitolul patru constituie de fapt o paranteză, prezentând un exemplu, astfel că al cincilea începe acolo unde se termină capitolul trei:

¹Deci, fiindcă am fost îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. ²Prin El, prin credință, am căpătat intrarea în acest har în care ne aflăm și ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. ³Ba mai mult, ne lăudăm și în necazuri, căci știm că necazul aduce răbdare, ⁴răbdarea formează un caracter încercat, iar acesta aduce nădejde. ⁵Iar nădejdea aceasta nu dezamăgește, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. ⁶Pe când eram noi încă slabi, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți. ⁷Într-adevăr, pentru un om drept cu greu ar muri cineva, însă pentru un om bun poate că s-ar încumeta cineva să moară. ⁸Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi. ⁹Deci cu atât mai mult acum, când am fost îndreptățiți prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. ¹⁰Căci dacă, vrăjmași fiind, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu cât mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui. ¹¹Și nu doar atât, dar ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.

Credința lucrează adevărata neprihănire

Primul verset al capitolului cinci începe cu „deci”. Cuvântul arată că ceea ce urmează este concluzia firească a celor prezentate mai înainte. Ce se găseşte mai înainte? Ni se spune ce a câştigat Avraam prin credință. El a câştigat neprihănirea prin credință, însă aceasta s-a realizat prin credința în făgăduința că va avea un fiu. Acel fiu era copilul credinței. Dar aceeaşi credință care a făcut posibilă naşterea lui Isaac, i-a adus lui Avraam şi neprihănirea. Şi acelaşi lucru ne va fi atribuit şi nouă dacă avem aceeaşi credință. Prin urmare, ni se spune că neprihănirea prin credință este la fel de reală ca fiul care i s-a născut lui Avraam prin credință. Neprihănirea prin credință nu este un mit.

Ce este pacea?

Majoritatea oamenilor cred că aceasta este un fel de extaz. Ei cred că pacea cu Dumnezeu înseamnă un sentiment ceresc de nedescris; şi astfel ei caută întotdeauna acel sentiment extatic ca dovadă că sunt acceptați de Dumnezeu.

Însă pacea cu Dumnezeu înseamnă acelaşi lucru ca atunci când se referă la oameni: ea înseamnă, pur şi simplu, absența războiului. Ca păcătoşi noi suntem duşmanii lui Dumnezeu. El nu este duşmanul nostru, însă noi luptăm împotriva Lui. Atunci cum putem avea pace cu El? Pur şi simplu încetând lupta şi punând armele jos. Putem avea pacea oricând suntem dispuşi să încetăm lupta.

„Pace cu Dumnezeu”

Observați că atunci când avem pace cu Dumnezeu nu suntem doar în pace cu El, ci avem pacea Lui. Această pace a fost lăsată pe pământ pentru oameni; căci Domnul a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.” (Ioan 14:27). El ne-a dat-o nouă. Deci ea este deja a noastră. Întotdeauna a fost a noastră. Singură problemă a fost că nu am crezut acest lucru. De îndată ce credem cuvintele lui Hristos avem cu adevărat pacea pe care El ne-a dat-o. Şi aceasta este pacea cu Dumnezeu, deoarece găsim pacea în Hristos, iar Hristos locuieşte în sânul Tatălui. (Ioan 1:18).

Pace şi neprihănire

„Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta.” (Psalmii 119:165). „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:18)[1]. Neprihănirea este pace, deoarece starea noastră de război cu Dumnezeu se datora păcatelor pe care le iubeam. Viața lui Dumnezeu este neprihănire şi El este Dumnezeul păcii. Deoarece vrăjmăşia o constituie mintea carnală[2] și faptele rele produse de aceasta, pacea trebuie să fie opusul, adică neprihănire. Astfel, fiind „îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu”, constituie pur şi simplu o declarație a unui adevăr evident. Neprihănirea pe care o avem prin credință poartă cu ea pacea. Cele două nu pot fi separate.

Pacea şi sentimentul

Se pune întrebarea: „Poate avea cineva pace cu Dumnezeu şi să nu simtă pacea?” Ce spune Scriptura? „Fiindcă am fost îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu.” Ce aduce pacea? Credința. Dar credința nu este un sentiment. Dacă ar trebui să existe un anumit sentiment care să însoțească pacea, atunci dacă nu am avea acel sentiment am şti că nu suntem îndreptățiți; şi atunci îndreptățirea ar depinde de sentiment şi nu de credință. Versetele care urmează ne arată că putem avea pace în necazuri ca atunci când toate lucrurile merg bine.

Bucurie în necazuri

Aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm să fim martiri, aşa cum au făcut unii în primele secole. Însă înseamnă, aşa cum se spune, că în mijlocul necazurilor pacea şi bucuria noastră rămân la fel. Aşa trebuie să se întâmple cu pacea care vine prin credință. Pacea care depinde de sentiment va disparea de îndată ce vom începe să avem necazuri. Însă nimic nu poate afecta pacea care vine prin credință. „Toate acestea vi le-am spus ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).

Necazul lucrează răbdare

Ce este răbdarea? Înseamnă îndurarea suferinței. Rădăcina cuvântului „răbdare”[3] are sensul de suferință. Ne dăm seama de acest lucru şi prin faptul că persoana care este bolnavă se numeşte „pacient”. Adică el este suferind. Oamenii adesea îşi scuză irascibilitatea spunând că au atât de multe de îndurat. Ei îşi închipuie că ar fi răbdători dacă nu ar trebui să sufere atât de mult. Nu, ei nu ar fi răbdători. Nu poate exista răbdare acolo unde nu există suferință. Necazurile nu distrug răbdarea, ci o dezvoltă. Când necazul pare să distrugă răbdarea cuiva, aceasta arată numai că persoana respectivă nu avea deloc răbdare.

Când lucrează?

Versetul spune că necazurile lucrează răbdare. Cu toate acestea sunt mulți cei care devin din ce în ce mai iritabili pe măsură ce au tot mai multe necazuri. Lor nu le aduc răbdare. De ce nu? Pur şi simplu pentru că ei nu sunt în starea descrisă de apostol. Numai pentru cei care sunt îndreptățiți prin credință necazurile lucrează răbdare. În afara credinței în Dumnezeu nimic altceva nu poate face pe cineva să aibă o răbdare desăvârşită în toate situațiile.

Va funcționa întotdeauna?

Da, în mod invariabil. „Ei bine – spune cineva – sunt sigur că oricine ar fi nerăbdător dacă ar avea atâtea necazuri câte am eu.” Întrebare: Ar fi Hristos nerăbdător dacă ar trebui să îndure toate necazurile tale? Nu a avut El de îndurat atâta şi chiar mai mult? Trebuie să recunoşti că a avut. A dat El dovadă de nerăbdare? „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc.” (Isaia 53:7). Deci, dacă ar fi în locul tău El ar fi răbdător. Atunci de ce nu Îl laşi în locul tău?

Credința Îl aduce pe Hristos în inimă, astfel încât El se identifică cu noi şi, prin urmare, poartă poverile. „Încredințează-ți soarta[4] în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.” (Psalmii 55:22).

„Toată răbdare”

Nu există nicio limită pentru răbdarea care vine prin credința în Hristos. Aceasta este rugăciunea inspirată: „Fiind roditori în fiecare lucrare bună și crescând în cunoașterea lui Dumnezeu; Întăriți cu toată puterea, conform glorioasei sale tării, spre toată răbdarea și îndelunga răbdare cu bucurie.” (Coloseni 1:10-11, Fidela). Adică, putem fi atât de mult întăriți prin slăvita putere prin care Hristos a îndurat suferința încât să avem toată răbdarea chiar dacă suferim mult timp, şi în toate acestea să ne putem bucura.

Răbdarea lucrează experiență[5]

În ce lucrează experiență? Lucrează experiență în pacea lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Mulți oameni confundă experiența creştină cu mărturisirea de credință. Ei spun că au atâția ani de „experiență creştină” când este foarte posibil ca să nu fi experimentat niciodată cu adevărat binecuvântarea vieții lui Hristos. Ei au făcut o declarație de credință, dar experiența adevărată înseamnă manifestarea puterii vieții lui Hristos. Când cineva are această experiență, nu este dificil pentru el să spună ceva din experiența sa atunci când se iveşte ocazia.

„Nu face de rușine”[6]

Speranța nu face de rușine. De ce? Deoarece dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre. „Și acum, copilașilor, rămâneți în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală și, la venirea Lui, să nu rămânem de rușine și depărtați de El!” (1 Ioan 2:28). „Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii.” (1 Ioan 4:17). Nu poate exista o zi mai grea decât ziua judecății. Prin urmare, cu siguranță că aceia care atunci nu se vor ruşina şi nu se vor teme, au îndrăzneală acum. Iar cel care are îndrăzneală cu Dumnezeu în mod sigur nu trebuie să se teamă de om.

„Dragostea lui Dumnezeu”

Motivul pentru care nădejdea nu înşeală este că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Observați că nu se spune dragostea pentru Dumnezeu, ci dragostea lui Dumnezeu. Ce este dragostea lui Dumnezeu? „Fiindcă aceasta este dragostea de Dumnezeu: Să ținem poruncile lui și poruncile lui nu sunt apăsătoare.” (1 Ioan 5:3, Fidela). Deci, Duhul Sfânt pune în inimile noastre ascultare față de legea lui Dumnezeu; şi aceasta ne dă îndrăzneală în ziua judecății şi în orice altă împrejurare. Păcatul este cel care-i face pe oameni să se teamă. Când păcatul este îndepărtat, atunci teama dispare. „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.” (Proverbe 28:1).

„Hristos (…) a murit pentru cei nelegiuiți”

„O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși.” (1 Timotei 1:15). „Acesta îi primește pe păcătoși.” (Luca 15:2). Este ciudat că oamenii vor îngădui o conştientizare a păcătoşeniei lor pentru a-i ține departe de Domnul, când de fapt Hristos a venit cu singurul scop de a-i primi şi mântui. El poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El. (Evrei 7:25), şi El spune că pe cei ce vor veni la El nu-i va izgoni afară. (Ioan 6:37).

„Fără putere”

Atunci când eram fără putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiți. Adevărat, pentru că El a murit cu scopul de a ne da putere prin Duhul Sfânt. Dacă ar fi aşteptat ca să prindem ceva putere înainte ca să se dea pentru noi, am fi fost pierduți. Când eram noi fără putere? Chiar acum; şi chiar acum Isus Hristos este descoperit răstignit printre noi. (Galateni 3:1). „Cu siguranță, unul va spune: În Domnul am dreptate și tărie.” (Isaia 45:24, Fidela).

Neprihănit sau bun

„Într-adevăr, pentru un om drept cu greu ar muri cineva, însă pentru un om bun poate că s-ar încumeta cineva să moară.” Traducerea noastră nu ne arată care este deosebirea dintre cele două cuvinte folosite aici. Omul neprihănit este omul corect, cel care este atent să dea fiecăruia ceea ce îi datorează. Omul bun este milostiv, cel care ne-a ajutat mult şi care face pentru noi mai mult decât am fi îndreptățiți să-i pretindem. Însă, indiferent cât de corect ar fi un om, integritatea şi caracterul său cu greu ar convinge pe cineva să moară pentru el. Cu toate acestea este posibil ca pentru un om de o mare bunătate să se găsească unii chiar să moară.

Cea mai mare dragoste

Aceasta este cea mai înaltă concepție a oamenilor despre dragoste. Cineva îşi poate da viața pentru prietenii săi, „dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoși”, şi deci vrăjmaşi Lui, „Hristos a murit pentru noi.”

„Căci dragostea lui Dumnezeu este mai mare
Decât măsura minții omeneşti;
Şi inima Celui Veşnic
Este minunat de bună.”

„Împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său”

Dumnezeu nu este duşmanul nostru, dar noi suntem sau am fost duşmanii Lui. Prin urmare El nu trebuie să se împace cu noi, ci noi trebuie să ne împăcăm cu El. Şi chiar El, în bunătatea inimii Sale, ne împacă. Noi „suntem aduși aproape prin sângele lui Cristos”. (Efeseni 2:13, Fidela). Cum aşa? Deoarece păcatul era cel care ne despărțea de El şi ne făcea vrăjmaşi; iar „sângele lui Isus (Hristos), Fiul Lui, ne curățește de orice păcat”. (1 Ioan 1:7). Fiind curățați de păcat, în mod normal trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu.

Darul vieții

„Viața trupului este în sânge.” „Căci viața oricărui trup stă în sângele lui.” (Leviticul 17:11, 14). Prin faptul că Hristos şi-a vărsat sângele pentru noi, El şi-a dat viața pentru noi. Dar întrucât sângele este aplicat asupra noastră, pentru a ne curăți de toate păcatele, El ne dă viața Sa. Prin urmare, dacă suntem răstigniți împreună cu El, în moartea lui Hristos, noi primim viața Lui în locul vieții noastre păcătoase pe care o ia asupra Sa. Păcatele noastre sunt îndepărtate prin credința în sângele Său, nu ca o decizie arbitrară, ci deoarece prin credință noi facem schimb de vieți cu El, iar viața pe care o primim la schimb nu are păcat. Viața noastră păcătoasă este înghițită de viața Sa nemărginită, deoarece viața Sa este atât de abundentă încât poate muri din cauza păcatelor noastre şi totuşi să învie pentru a ne da viață.

„Mântuiți prin viața Lui”

Hristos nu a trecut prin chinurile morții degeaba, şi nici nu ne-a dat viața Sa pentru a o lua înapoi. Când ne dă viața Sa, El doreşte ca noi să o păstrăm pentru totdeauna. Cum o obținem? Prin credință. Cum o păstrăm? Prin aceeaşi credință. „Astfel, după cum L-ați primit pe Hristos Isus Domnul, în El să și umblați.” (Coloseni 2:6). Viața Sa nu are sfârşit, dar noi o putem pierde prin necredință.

Să ne amintim că nu avem viața aceasta în noi înşine, ci „această viață este în Fiul Său”. „Cine Îl are pe Fiul are viața; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viața.” (1 Ioan 5:11, 12). Păstrăm viața veşnică, păstrându-L pe Hristos. Însă este evident faptul că dacă am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos, dacă viața Sa ne-a fost dată pentru îndepărtarea păcatelor noastre, atunci cu atât mai mult vom fi mântuiți prin acea viață deoarece El a înviat din morți.

Oamenii spun uneori că pot crede că Dumnezeu le iartă păcatele, dar le este greu să creadă că El poate să-i ferească de păcat. Ei bine, dacă este vreo deosebire între acestea două, atunci cea din urmă este cea mai uşoară; căci iertarea păcatelor necesită moartea lui Hristos, pe când pentru salvarea din păcat este nevoie doar de viața Sa continuă.

Prin care viață suntem mântuiți?

Prin viața lui Hristos, iar El nu are decât una. El este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. (Evrei 13:8). Prin viața Sa prezentă suntem noi mântuiți, adică prin viața Sa în noi, în fiecare zi. Însă viața pe care El o trăieşte acum este aceeaşi viață pe care a trăit-o în Iudeea acum optsprezece[7] secole. El şi-a luat înapoi aceeaşi viață pe care şi-a dat-o. Gândiți-vă ce a fost în viața lui Hristos, aşa cum este ea descrisă în Noul Testament, şi vom şti ce ar trebui să fie în viețile noastre astăzi. Dacă-i dăm voie să locuiască în noi, El va trăi exact aşa cum a trăit atunci. Dacă există ceva în viețile noastre care nu a fost atunci în viața Sa, putem fi siguri că El nu îşi trăieşte viața Sa în noi acum.

Bucuria în Dumnezeu[8]

Prin aceeaşi viață prin care primim împăcarea şi mântuirea, „ne şi bucurăm în Dumnezeu”[9]. Viața lui Hristos este o viață plină de bucurie. Când a căzut, David s-a rugat: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoință!” Strălucirea cerului, frumusețea varietății infinite a florilor cu care Dumnezeu îmbracă pământul şi cântecele vesele ale păsărilor, toate acestea arată că lui Dumnezeu îi plac bucuria şi frumusețea. Strălucirea şi cântecul nu sunt decât expresia firească a vieții. „Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău.” (Psalmii 5:11).

În secțiunea din capitolul cinci, pe care am studiat-o deja, am învățat despre dragostea minunată a lui Dumnezeu, așa de mare încât s-a dat pe Sine însuși pentru vrăjmașii Săi, pentru a putea fi împăcați cu El. Și că, după cum în moartea lui Hristos, noi primim viața lui Dumnezeu și de aceea suntem una cu El, tot așa, prin continuarea acelei vieți în noi suntem salvați din păcat. Fără vreun rezumat  suplimentar, putem trece la următoarele versete care prezintă

O serie de contraste - Romani 5:12-19

¹²De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit… ¹³(Căci până la darea Legii păcatul era în lume, dar păcatul nu se pune la socoteală câtă vreme nu există Legea. ¹⁴Totuși moartea a domnit de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o imagine preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. ¹⁵Însă darul fără plată nu este precum abaterea, căci dacă, prin abaterea unuia singur, cei mulți au murit, cu cât mai mult harul lui Dumnezeu și darul venit prin harul unui singur Om, Isus Hristos, s-au revărsat din belșug peste cei mulți. ¹⁶În cazul darului fără plată, urmările nu sunt precum cele pricinuite de păcatul unui singur om, căci judecata cerută de o singură abatere a adus osândă, pe când darul fără plată venit în urma multor abateri a adus îndreptățire. ¹⁷Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belșugul de har și darul dreptății vor domni în viață printr-unul singur, Isus Hristos!) ¹⁸…Astfel dar, după cum printr-o singură abatere a venit osânda peste toți oamenii, tot așa printr-un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață. ¹⁹Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot astfel, prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți.

Probabil că nu există niciun alt pasaj în Romani (considerat) mai dificil de înțeles decât versetele 12-19. Aceasta deoarece există o paranteză atât de lungă în mijlocul propoziției principale şi aceeaşi formă de exprimare se repetă de atât de multe ori. De fapt nu există nicio dificultate. În acest studiu nu vom încerca să abordăm fiecare detaliu, ci vom urmări firul principal al raționamentului care străbate întregul, astfel încât cititorul să poată citi şi studia singur cu mai mult folos.

Primele principii

Din versetul 12 se vede că apostolul se întoarce chiar la începuturi. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit.”[10] Evanghelia nu poate fi prezentată fără aceste adevăruri.

Moartea prin păcat

Moartea a intrat prin păcat, deoarece păcatul este moarte. Păcatul, odată făptuit, aduce moartea. (Vezi Iacov 1:15). „Fiindcă a gândi carnal este moarte.” (Romani 8:6, Fidela). „Boldul morții este păcatul.” (1 Corinteni 15:56). Moartea nu ar fi existat dacă nu ar fi fost păcatul. Păcatul poartă moartea în sânul său. Aşa că nu a fost o decizie arbitrară din partea lui Dumnezeu ca moartea să vină asupra oamenilor din cauza păcatului. Nu putea fi altfel.

Neprihănirea şi viața

„A gândi spiritual” este „viață și pace”. (Romani 8:6). „Unul singur este Cel Bun.” (Matei 19:17). El este binele personificat. Prin urmare, neprihănirea este viață. Nu este doar o concepție despre ce este bine, ci este chiar binele în sine. Neprihănirea este activă. După cum păcatul şi moartea sunt inseparabile, tot aşa sunt neprihănirea şi viața. „Iată, îți pun astăzi înainte viața şi binele, moartea şi răul.” (Deuteronomul 30:15).

Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor

Observați dreptatea aici. Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor „deoarece toți au păcătuit”. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” (Ezechiel 18:20). Iar aceasta nu este decât consecința faptului că păcatul are în el moartea şi că moartea nu poate veni în alt fel decât prin păcat.

Concluzia

Se observă că versetul doisprezece începe o propoziție care nu este terminată. Versetele 13-17 constituie o paranteză; trebuie să ajungem la versetul optsprezece pentru a găsi concluzia. Dar pentru că mintea în mod normal ar pierde prima parte a propoziției din cauza lungii paranteze, apostolul repetă ideea principală, pentru a putea conştientiza impactul concluziei. Astfel prima parte a versetului 18 reia versetul 12. „Astfel dar, după cum printr-o singură abatere a venit osânda peste toți oamenii, tot așa printr-un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață.”[11]

Domnia morții

„Moartea a domnit de la Adam până la Moise.” Aceasta nu înseamnă că moartea nu a domnit la fel şi după aceea. Dar ideea este că Moise simbolizează darea legii, „căci Legea a fost dată prin Moise”. (Ioan 1:17). Însă deoarece moartea domneşte prin păcat şi păcatul nu este ținut în seamă acolo unde nu este o lege, este evident din afirmația „moartea a domnit de la Adam până la Moise” că legea a existat la fel de mult şi înainte de Sinai. „Boldul morții este păcatul şi puterea păcatului este Legea.” (1 Corinteni 15:56). Păcatul nu poate fi imputat atunci când nu este o lege, dar oriunde este păcat, acolo moartea domneşte.

Adam, o icoană preînchipuitoare

„Totuși moartea a domnit de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o imagine preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” În ce fel este Adam o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină, adică a lui Hristos? Aşa cum o arată versetele următoare – adică, Adam a fost o icoană preînchipuitoate a lui Hristos în sensul că acțiunea sa a implicat mulți alții alături de el. Este evident că Adam nu putea să transmită descendenților lui o natură superioară celei pe care o avea el, astfel păcatul lui Adam a făcut inevitabilă naşterea tuturor descendenților săi cu o natură păcătoasă. Cu toate acestea, sentința de moarte nu a trecut asupra lor din acest motiv, ci pentru că ei au păcătuit.[12]

O icoană preînchipuitoare prin contrast

Adam este o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, dar numai prin contrast. „Însă darul fără plată nu este precum abaterea.” Prin greşeala unuia singur mulți au murit; însă prin neprihănirea Unuia, mulți primesc viața. „Căci judecata cerută de o singură abatere a adus osândă, pe când darul fără plată venit în urma multor abateri a adus îndreptățire.” „Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belșugul de har și darul dreptății vor domni în viață printr-unul singur, Isus Hristos!” De la un capăt la altul contrastul este prezent. Tot ce a venit prin căderea lui Adam este anulat în Hristos sau, şi mai exact, tot ceea ce a fost pierdut în Adam este refăcut în Hristos.

„Mult mai mult”

Aceasta ar putea fi desemnată ca ideea predominantă a capitolului. Nu numai că tot ceea ce a fost pierdut în Adam este refăcut în Hristos, ci „mult mai mult”. „Căci dacă, vrăjmași fiind, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu cât mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.” (Romani 5:10).

Şi nu există nicio şansă să găsim vreo vină în faptul că suntem inevitabil moştenitorii unei naturi păcătoase prin Adam. Nu ne putem plânge că ni se face o nedreptate. Este adevărat că nu putem fi condamnați pentru că avem o natură păcătoasă, iar Domnul recunoaşte acest fapt. De aceea El hotărăşte ca după cum în Adam am fost făcuți părtaşi unei naturi păcătoase, tot aşa în Hristos să fim făcuți părtaşi de natură divină.

Dar „mult mai mult”. „Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belșugul de har și darul dreptății vor domni în viață printr-unul singur, Isus Hristos!” Adică viața de care suntem făcuți părtaşi în Hristos este mult mai puternică în ceea ce priveşte neprihănirea decât este viața pe care am primit-o de la Adam în privința nelegiuirii. Dumnezeu nu face lucrurile pe jumătate. El dă „belșugul de har”.

Condamnarea

„Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor” sau, aşa cum se spune mai departe, „a venit judecată peste toți oamenii pentru condamnare”. „Plata păcatului este moartea.” (Romani 6:23). Toți au păcătuit şi de aceea toți sunt condamnați. Nu a existat niciodată pe acest pământ vreun om asupra căruia moartea să nu domnească şi nici nu va fi până la sfârşitul lumii. Enoh şi Ilie, la fel ca cei care vor fi luați la cer la venirea Domnului, nu fac excepție.

Nu există excepții, deoarece Scriptura spune că „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Căci domnia morții este pur şi simplu domnia păcatului. „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi.”[13] Enoh a fost neprihănit doar prin credință; natura sa a fost la fel de păcătoasă ca a oricărui alt om. Aşa că moartea a domnit asupra lor, la fel ca asupra altora. Căci trebuie să ne amintim că această coborâre în mormânt, pe care o vedem atât de des, nu reprezintă pedeapsa păcatului. Ea nu este decât dovada faptului că suntem muritori. Şi cei buni, şi cei răi mor. Aceasta nu este condamnarea, căci oamenii mor bucurându-se în Domnul şi chiar cântând cântece de biruință.

„Îndreptățirea vieții”

„Printr-un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață.” În privința aceasta nu este nicio excepție. După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot aşa neprihănirea vine asupra tuturor. Hristos a gustat moartea pentru fiecare om. El s-a dat pe Sine pentru toți. Mai mult decât atât, El s-a dat pe Sine fiecărui om. Darul fără plată a venit asupra tuturor. Faptul că este fără plată dovedeşte că nu există nicio excepție. Dacă ar veni numai asupra celor care au o anumită calificare, atunci nu ar fi fără plată.

Prin urmare, faptul că darul neprihănirii şi al vieții în Hristos a fost dat fiecărui om de pe pământ, este un adevăr evident susținut de Biblie. Nu există nici cel mai mic motiv pentru ca toți oamenii, care au trăit vreodată, să nu fie mântuiți şi să aibă viață veşnică, decât acela că ei nu doresc să o aibă. Sunt atât de mulți cei care disprețuiesc darul oferit cu atâta generozitate.

„Ascultarea unui singur om”

Prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți. Oamenii nu sunt mântuiți prin propria lor ascultare, ci prin ascultarea lui Hristos. Aici scepticul nu pierde ocazia de a şicana, spunând că nu este drept ca ascultarea unui om să fie atribuită altuia. Însă omul care respinge sfatul Domnului nu cunoaşte nimic despre dreptate şi nu este calificat să vorbească în acest caz.

Biblia nu învață că Dumnezeu ne numeşte neprihăniți doar pentru că Isus din Nazaret a fost neprihănit acum optsprezece secole. Aceasta spune că prin ascultarea Sa noi suntem făcuți neprihăniți. Observați că este vorba despre neprihănire prezentă, reală. Problema celor care obiectează față de atribuirea neprihănirii lui Hristos credincioşilor este că ei nu iau în considerare faptul că Isus trăieşte. El trăieşte astăzi, la fel cum a trăit când era în Iudeea. El „trăiește pururi” şi este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. În prezent, viața Sa este în perfectă armonie cu legea, la fel cum era şi atunci. Iar El trăieşte în inima celor care cred în El.

Prin urmare, ascultarea de acum a lui Hristos în cei credincioşi, îi face pe aceştia neprihăniți. Prin ei înşişi nu pot face nimic şi de aceea Dumnezeu în dragostea Sa o face în ei. Iată întreaga poveste: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2:20).

De ce nu toți?

Textul spune că „prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți”. Cineva ar putea întreba: „De ce nu sunt toți făcuți neprihăniți prin ascultarea unui singur om?” Motivul este că nu doresc să fie făcuți neprihăniți. Dacă oamenii ar fi considerați neprihăniți doar pentru că Cineva a fost neprihănit acum optsprezece secole, atunci toți ar trebui să fie neprihăniți prin aceeaşi ascultare. N-ar fi deloc drept să socoteşti neprihănit pe unul şi nu pe toți, dacă ar fi în acest fel. Dar am văzut că lucrurile nu stau aşa.

Oamenii nu sunt doar considerați neprihăniți, ei sunt cu adevărat făcuți neprihăniți prin ascultarea lui Hristos, care este la fel de neprihănit acum ca întotdeauna şi care trăieşte astăzi în cei care I se supun. Capacitatea Sa de a trăi în orice om este dovedită de faptul că a luat asupra Sa natura omenească acum optsprezece secole. Ceea ce a făcut în persoana tâmplarului din Nazaret, Dumnezeu este dispus şi tânjeşte să facă în fiecare om care crede. Darul fără plată vine asupra tuturor, dar nu toți îl acceptă şi de aceea nu toți sunt făcuți neprihăniți prin acesta. Cu toate acestea, „mulți” vor fi făcuți neprihăniți prin ascultarea Sa.

Studiind ultimele două versete care au mai rămas din acest capitol, ne va fi suficient pentru obiectivul nostru actual dacă ne vom aminti că ideea principală a capitolului este viața şi neprihănirea. Păcatul este moarte, iar neprihănirea este viață. Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit, iar darul neprihănirii a venit asupra tuturor oamenilor în viața lui Hristos. Păcatul nu este ținut în seamă acolo unde nu este o lege. Cu toate acestea păcatul i-a fost ținut în seamă lui Adam şi tuturor celor care au trăit după el, până la momentul dării legii, în zilele lui Moise.

Har şi adevăr - Romani 5:20-21

²⁰Ba încă și Legea s-a adăugat ca să se înmulțească abaterile, dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a revărsat și mai îmbelșugat, ²¹pentru ca, după cum păcatul a domnit aducând moartea, tot astfel și harul să domnească prin dreptate și să dea viață veșnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.

„Legea a intrat”[14]

Această afirmație arată că a existat greşeală înainte de timpul specificat ca „intrarea” legii. Având în vedere versetele 13-14, nu e deloc greu să ne dăm seama că este vorba de momentul dării legii la Sinai. Este evident că „până la darea Legii”, vremea lui Moise şi intrarea legii se referă la acelaşi eveniment.

Păcatul abundă

Legea a venit pentru ca greşeala deja existentă să abunde. „Dar păcatul nu este imputat când nu este lege.” (Romani 5:13, Fidela). Prin urmare suntem siguri că legea a fost în lume înainte de timpul cunoscut ca „intrarea” legii, adică înainte ca aceasta să fie rostită pe Muntele Sinai. Aceasta este ceea ce am învățat din versetele 13-14. De fapt nu era posibil ca legea să înmulțească păcatul care deja exista. Ea nu putea decât să-l scoată în evidență, adică să-i arate şi mai clar adevărata sa natură.

Aşa cum se spune în capitolul 7:13, aceasta s-a întâmplat pentru „ca păcatul prin poruncă să devină peste măsură de păcătos”. (Romani 7:13, Fidela). În lume n-a existat nici măcar o iotă în plus din legea lui Dumnezeu, după ce aceasta a fost rostită la Sinai, față de cât fusese mai înainte; şi nicio faptă care fusese mai înainte păcătoasă n-a fost făcută mai păcătoasă prin darea legii. Însă împrejurările în care a fost rostită legea au avut scopul de a sublinia gravitatea păcatului şi de a-i convinge mai mult ca niciodată pe cei prezenți de propria lor păcătoşenie.

Harul superabundent

Ar fi foarte bine dacă fiecare om ar cunoaşte acest adevăr. Am auzi mai puține cuvinte de descurajare din cauză că suntem atât de păcătoşi. Este inima plină de păcat? Află că acolo unde păcatul abundă, harul s-a revărsat și mai îmbelșugat. Aceasta este dovedit de faptul că Hristos, care este plin de har, stă la uşa inimii, care este întruchiparea păcatului, şi bate pentru a fi primit. (Vezi Apocalipsa 3:15-20). „O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1:15). Când Wesley cânta:

„Har din belşug la Tine se găseşte,
Har care-mi acoperă tot păcatul”,

el se baza pe Romani 5:20!

Harul la Sinai

Deoarece legea a venit pentru ca greşeala să se înmulțească, este limpede că în momentul dării legii greşelile trebuie să fi fost nespus de multe. Niciodată până atunci gravitatea păcatului nu a fost atât de mult scoasă în evidență. „Dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a revărsat și mai îmbelșugat.”[15] Prin urmare, Scriptura este cât se poate de clară în prezentarea faptului că harul a fost superabundent la darea legii la Sinai.

De aceea este greşit să presupunem că Dumnezeu a intenționat ca neprihănirea să fie obținută de către cineva prin propriile sale fapte de ascultare. Dimpotrivă, legea a fost rostită pentru a sublinia harul nemărginit al lui Dumnezeu, prin iertarea păcatului şi lucrarea neprihănirii în om.

Legea şi tronul lui Dumnezeu

Citim că „dreptatea[16] şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie”. (Psalmii 97:2). Neprihănirea se găseşte în tronul Său. Este temelia acestuia. Legea lui Dumnezeu este neprihănire, chiar neprihănirea Sa. Aceasta se vede în Isaia 51:6-7, unde Dumnezeu vorbeşte despre neprihănirea Sa şi spune: „Ascultați-Mă, voi care cunoaşteți neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea!” Ceea ce înseamnă că numai cei care au legea lui Dumnezeu în inimă cunosc neprihănirea Sa. Prin urmare, legea Sa este neprihănirea Sa. Iar afirmația că neprihănirea este temelia tronului Său, arată că legea lui Dumnezeu este în tronul Său. El stă pe tronul neprihănirii.

Dovezi de la cort

În cortul construit de Moise trebuia să locuiască Dumnezeu. „Să‑Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exodul 25:8). În acel sanctuar, în locul cel mai sfânt se găsea chivotul legământului. Acest chivot este descris în Exodul 25:10-22. Capacul chivotului se numea tronul milei[17]. Pe acest capac al ispăşirii erau doi heruvimi de aur.  În chivot, sub tronul milei, se găseau tablele legii (Vezi Exodul 25:16-21; Deuteronomul 10:1-5). Între heruvimi, pe tronul milei şi deasupra tablelor legii se manifesta slava lui Dumnezeu, şi de acolo Dumnezeu vorbea poporului (Exodul 25:22). În 2 Împărați 19:15 şi Psalmii 80:1, Dumnezeu este văzut ca şezând între heruvimi[18].

Prin urmare descoperim că chivotul legământului, cu tronul milei, era o reprezentare a tronului lui Dumnezeu. După cum cele zece porunci se găseau în chivot în cortul de pe pământ, tot aşa cele zece porunci sunt adevărata temelie a tronului lui Dumnezeu din cer. În treacăt, putem menționa că, deoarece cortul pământesc era un tip al adevăratului cort din cer, prin aceasta ni se arată că legea aşa cum se găseşte în cer, în tronul lui Dumnezeu, este identică cu legea rostită la Sinai şi scrisă pe tablele de piatră care au fost aşezate în chivot.

Tronul lui Dumnezeu şi Sinaiul

Am înțeles că legea lui Dumnezeu este adevărata temelie a tronului Său. Aceasta era de aşteptat din moment ce fundamentul oricărui guvern este legea sa, iar tronul pur şi simplu reprezintă legea.

Tronul legii lui Dumnezeu a fost Muntele Sinai, atunci când legea a fost rostită de pe el. El reprezenta măreția legii, căci nimeni nu putea să-l atingă fără să moară. Domnul era acolo cu toți îngerii Săi. (Vezi Deuteronomul 33:2; Fapte 7:53). Prin urmare, Muntele Sinai în momentul dării legii a fost destinat să reprezinte tronul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în acel moment a fost tronul lui Dumnezeu, locul de unde iese legea, din care ies „fulgere, glasuri şi tunete” (Apocalipsa 4:5) şi în jurul căruia stau „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” de îngeri. Aici vedem, din nou, că neprihănirea care constituie temelia tronului lui Dumnezeu este neprihănirea descrisă de cele zece porunci, aşa cum au fost ele rostite de pe Sinai, după cum este descris în Exodul 20:3-17.

Tronul harului

Dar deşi tronul lui Dumnezeu este temelia legii Sale – acea lege care înseamnă moarte pentru păcătoşi – el este un tron al harului. Suntem chemați „să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har și ajutor la vreme de nevoie”. (Evrei 4:16). Observați că noi trebuie să ne apropiem pentru a obține îndurare. Observați, de asemenea, că partea de deasupra a chivotului legământului, în care se găseau tablele legii, se numea tronul milei. Acesta era locul unde Dumnezeu apărea pentru a vorbi poporului Său, aşa că chivotul cortului pământesc nu reprezenta numai tronul în care era păstrată legea lui Dumnezeu, ci şi tronul harului.

Legea şi Mijlocitorul

Ni se spune că legea a fost dată „prin mâna unui mijlocitor”. (Galateni 3:19). Cine a fost mijlocitorul prin mâna căruia a fost dată Legea? „Căci este un singur Dumnezeu și Unul singur este mijlocitor între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toți, ca mărturie la vremea cuvenită.” (1 Timotei 2:5-6). Prin urmare, la Sinai legea a fost dată prin Hristos, care este şi întotdeauna a fost manifestarea lui Dumnezeu către oameni. El este mijlocitorul, adică cel prin care lucrurile lui Dumnezeu sunt date oamenilor. Neprihănirea lui Dumnezeu este transmisă oamenilor prin Isus Hristos. Afirmația că legea a fost dată prin mâna unui mijlocitor ne reaminteşte faptul că acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul şi mai mult s-a înmulțit.

Faptul că legea a fost în mâna unui mijlocitor la Sinai demonstrează că: (1) Dumnezeu nu a vrut ca nimeni să creadă că poate obține neprihănirea legii prin propria sa putere, ci numai prin Hristos; (2) evanghelia lui Hristos a fost descoperită la Sinai la fel ca pe Golgota; (3) neprihănirea lui Dumnezeu care este descoperită în evanghelia lui Hristos, este aceeaşi neprihănire descrisă de lege aşa cum a fost dată aceasta la Sinai, fără a fi schimbată o singură literă. Aceasta este neprihănirea pe care trebuie s-o obținem în Hristos.

Izvorul vieții

În Psalmii 36:7-9 citim: „Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul Casei Tale, şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieții.” Datorită faptului că la Dumnezeu este izvorul vieții El îi face pe cei care se încred în El să bea din râul desfătărilor Sale[19].

Care este acel râu? „Și mi-a arătat râul apei vieții, limpede ca cristalul, care curgea de la tronul lui Dumnezeu și al Mielului.” (Apocalipsa 22:1). Imaginați-vă aceasta! Un râu curgând din tronul lui Dumnezeu. El este izvorul vieții. Invitația adresată fiecăruia este ca acela care însetează să bea din apa vieții fără plată. Apocalipsa 22:17; Ioan 4:10-14 şi 7:37-39 ne vor ajuta să înțelegem acest subiect. Noi luăm din apa vie primind Duhul Sfânt.

Bând în neprihănire

Mântuitorul a spus: „Ferice de cei flămânzi și însetați după dreptate, căci ei  vor fi săturați!” (Matei 5:6). Dacă cineva este însetat, cum poate fi el săturat? Bând. Prin urmare, Mântuitorul doreşte ca noi să bem neprihănire, dacă însetăm după ea. Amintiți-vă că tronul lui Dumnezeu este tronul neprihănirii şi că din el curge râul vieții, şi astfel vom vedea cât de sugestivă este asigurarea că putem bea neprihănire.

Deoarece acesta este tronul neprihănirii, râul care țâşneşte din tron trebuie să fie încărcat, ca să spunem aşa, cu neprihănirea legii. De aceea, oricine crede în Hristos şi bea din Duhul Său, implicit bea neprihănirea legii aşa cum se găseşte aceasta în tron sau aşa cum a fost rostită la Sinai.

Bând la Sinai

Oricine citeşte Exodul 17:1-6 împreună cu Deuteronomul 4:10-12 (care ne arată că Horebul şi Sinaiul sunt identice), va vedea că tocmai în momentul când legea a fost rostită la Sinai, exista un râu de apă ce curgea la poalele muntelui. Acel râu curgea din Hristos. (1 Corinteni 10:4). Hristos, stânca vie, stătea pe acea piatră în deşert din care a curs apa pentru a potoli setea oamenilor şi El a fost cel din care aceasta a curs. La El este izvorul vieții. Şi astfel comparația dintre tronul lui Dumnezeu şi Sinai este completă. Acesta reprezenta legea lui Dumnezeu, astfel că nimeni nu se putea apropia fără să moară, însă cu toate acestea ei puteau să bea din apa vie care curgea din el. Şi din această imagine putem vedea că neprihănirea pe care trebuie s-o bea cei care acceptă invitația lui Hristos este neprihănirea descrisă de cele zece porunci.

Inima lui Hristos

Hristos a vorbit astfel prin David despre venirea Sa pe acest pă­mânt: „Atunci am zis: Iată-mă că vin! – în sulul cărții este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalmii 40:7-8)[20]. El a spus că a păzit poruncile Tatălui Său. (Ioan 15:10). Atât de bine a păzit poruncile încât El a ținut Sabatul zilei a şaptea, care uneori este stigmatizat cu numele de „sabat evreiesc”.

Canonicul Knox-Little[21] spune: „Este un lucru sigur că Domnul nostru cât a fost pe acest pământ a păzit sâmbăta şi nu duminica” (Sacerdotalism, p. 75[22]). Acesta este adevărul, nu pentru că o spune preotul Knox-Little, ci pentru că Biblia o învață. Este un lucru atât de clar, încât nu există nicio şansă de dispută. Încă nu am auzit de nimeni care să fi avut îndrăzneala să afirme că Isus a păzit o altă zi decât cea de-a şaptea, ziua prevăzută în porunca a patra. Păzirea zilei de „Sabat (…) după poruncă”, făcea parte din neprihănirea care era în inima lui Hristos. Şi deoarece Hristos este acelaşi astăzi ca în trecut, aceasta este încă în inima Sa.

Viața veşnică prin Hristos

„Tot astfel și harul să domnească prin dreptate și să dea viață veșnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Viața lui Hristos ne-a fost dată nouă, şi pentru noi, pe cruce. Prin faptul că suntem răstigniți împreună cu El, noi trăim împreună cu El. (Galateni 2:20; Romani 6:8). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5:19). În inima Sa era legea, astfel încât inima lui Hristos era de fapt tronul lui Dumnezeu. Aşa că noi cântăm despre „Hristos înăuntru întronat”.

Când Hristos atârna pe cruce „unul din soldați I-a străpuns coasta cu sulița; și îndată a ieșit din ea sânge și apă”. (Ioan 19:34). Acesta era izvorul vieții, care curge fără plată pentru toți. A curs din inima lui Hristos, în care se găsea legea lui Dumnezeu. Astfel descoperim că Sinaiul, Golgota şi Muntele Sion reprezintă acelaşi lucru. Sinaiul şi Golgota nu sunt în opoziție, ci sunt unite. Ambele prezintă aceeaşi evanghelie şi aceeaşi lege. Viața care curge pentru noi de la Golgota ne aduce neprihănirea legii care a fost rostită al Sinai.

Har prin neprihănire

În felul acesta vedem cum harul domneşte prin neprihănire spre viața veşnică. Viața veşnică se găseşte în Hristos, deoarece viața Sa este viața Dumnezeului veşnic, care există „din veşnicie în veşnicie”. Dar viața lui Dumnezeu este legea. Harul lui Dumnezeu curge spre noi prin viața lui Hristos şi ne aduce neprihănirea acesteia. Astfel, în Hristos, noi primim legea aşa cum a fost dată, adică pentru a trăi.

În consecință, a accepta darul fără preț al harului lui Dumnezeu înseamnă pur şi simplu a ne supune Lui, pentru ca Hristos să locuiască în noi şi să trăiască în noi neprihănirea legii aşa cum a fost rostită la Sinai şi este păstrată în tronul lui Dumnezeu. Acel şuvoi de viață încă curge de la Hristos, astfel că primindu-L pe El, vom avea în noi acel izvor de apă care va țâşni în viața veşnică.

Note de subsol

[1] „O de ai fi dat as­cultare poruncilor mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și dreptatea ta ca valurile mării.” – Isaia 48:18

[2] „Pentru că mintea carnală este dușmă­nie împotriva lui Dumnezeu.” – Ro­mani 8:7

[3] În engleză, „patience” (n.ed.). „Și nu numai, dar ne lăudăm și în ne­cazuri, știind că ne­cazul lucrează răb­dare.” – Romani 5:3

[4] „Aruncă-ți sarcina asupra DOMNU­LUI (…).” – Psalmii 55:22

[5] „(…) știind că neca­zul lucrează răb­dare, și răbdarea, experiență (…).” – Romani 5:3-4

[6] „Și speranța nu face de rușine, pentru că dragostea lui Dum­nezeu se varsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne este dat.” – Ro­mani 5:5

[7] Autorul a trăit între 1855-1916 (n.ed.).

[8] Articolele redate în The Signs of the Times (1895 – 1896) au fost preluate din revista The Present Truth (21 iunie 1894 – 1 august 1895), editată de Waggoner în Anglia. Deși sunt câteva diferențe minore, seria este practic aceeași. Când a redactat articolele în The Present Truth, Waggoner a inclus explicația la Romani 5:11, în numărul din 18 octombrie 1894, scriind atunci că ar fi trebuit să fi fost tratat în numărul anterior, cel din 11 octombrie 1894, deoarece avea același subiect  ca versetul 10. Când editorii de la The Signs of the Times au preluat articolele, au lăsat nemodificat acest aspect. În această carte, explicația pentru versetul 11 a fost pusă așa cum a gândit ulterior Waggoner, adică imediat după explicația pentru versetul 10 (n.ed.).

[9] „Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am primit acum îm­păcarea.” – Romani 5:11

[10] „Din această cauză, așa cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și moartea prin păcat; și astfel moartea a trecut asupra tutu­ror oamenilor, pen­tru că toți au păcă­tuit.” – Romani 5:12

[11] „Așadar, precum prin greșeala unu­ia a venit judeca­tă peste toți oamenii pentru condamnare, tot așa, prin drept­atea unuia, darul a venit peste toți oa­menii pentru justi­ficarea vieții.” – Ro­mani 5:18

[12] Waggoner este fără echivoc – noi nu suntem păcătoși prin natură (n.ed.).

[13] „Ilie era un om cu aceleași pasiuni ca noi.” – Iacov 5:17, KJV

[14] „Mai mult, legea a intrat ca greșeala să abunde. Dar unde păcatul a abundat, harul a abundat și mai mult.” – Ro­mani 5:20

[15] „Dar unde păca­tul a abundat, ha­rul a abundat și mai mult.” – Romani 5:20

[16] Ebraicul „tsedeq” pe care noi îl traducem prin „neprihănire”, „dreptate” (n.ed.).

[17] Cornilescu a spus „capacul ispășirii” (n.ed.).

[18] „Și Ezechia s-a ru­gat înaintea DOM­NULUI și a spus: DOAMNE Dum­nezeul lui Israel, tu care locuiești între heruvimi, tu, numai tu, ești Dumneze­ul tuturor împărăți­ilor pământului; tu ai făcut cerul și pă­mântul.” – 2 Împă­rați 19:15

[19] „Cât de mărea­ță este bunătatea ta iubitoare, Dumne­zeule! De aceea co­piii oamenilor se încred sub umbra aripilor tale. Ei se vor sătura din plin din grăsimea ca­sei tale; și le dai să bea din râul des­fătărilor tale. Căci la tine este fântâna vieții, în lumina ta vom vedea lumină.” – Psalmii 36:7-9

[20] „Atunci am spus: Iată, eu vin, în sulul cărții este scris des­pre mine, Îmi place să fac voia ta, Dum­nezeul meu; da, le­gea ta este înăun­trul inimii mele.” – Psalmii 40:7-8

[21] William John Knox Little (1839-1918), educat la Universitatea Cambridge, rector la  St. Alban, a fost făcut canonic la catedrala din Worcester în 1881.

[22] Vezi Sacerdotalism; If rightly understood, the teaching of the Church of England, 1894.