„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.”

Acest Cuvânt divin s-a întrupat în persoana lui Isus din Nazaret; căci „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi”, iar Ioan a mărturisit despre El, spunând: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.”

Acest fapt lămureşte problema preexistenţei lui Hristos pentru toţi cei care au un respect, cât de mic, pentru Biblie în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu. Este, fără îndoială, adevărat că trupul lui Isus, adică trupul Lui carnal, nu a fost la început cu Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, întrucât „când intră în lume, El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup»” (Evrei 10:5). Însă „carnea nu foloseşte la nimic”; Duhul este Acela care dă viaţă; iar viaţa care a însufleţit trupul lui Isus și care este adevărata persoană a fost Cuvântul, care a fost la început cu Dumnezeu și care a fost însuși Dumnezeu. Aşa încât oricât de dragi le-ar fi gâlcevitorilor pedanţi jocurile de cuvinte, noi ne bucurăm în deplina încredinţare că acest Isus este unicul Fiu născut al lui Dumnezeu, oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Lui.

Isus Hristos însuşi este Începutul (Coloseni 1:18). El este „începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14). El este puterea lui Dumnezeu şi „înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:24). Prin urmare, El este Cel care vorbeşte în capitolul al optulea din Proverbe, spunând: „Eu umblu pe calea nevinovăţiei, pe mijlocul cărărilor neprihănirii, ca să dau o adevărată moştenire celor ce Mă iubesc şi să le umplu vistieriile. Domnul M-a avut pe Mine la începutul căii Sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată (vorbește în chipul Înțelepciunii, n.tr.) din veșnicie, de la început, înainte de a fi pământul” (Proverbele 8:20-23, KJV).

În cuprinsul acestei din urmă fraze se poate observa că termenul „aşezată” provine din cuvântul evreiesc care înseamnă „uns”, așa încât semnificația este aceeași cu cea din al doilea psalm: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” Cuvântul este acelaşi în versiunea ebraică, de unde şi nota marginală din versiunea noastră (este vorba de versiunea King James, n.tr.) referitoare la redarea termenului ebraic prin „uns”. Aflăm, aşadar, că Hristos a fost uns Împărat încă înainte ca pământul să fi existat.

Mai mult, termenul „la” nu-şi găseşte, de fapt, locul în versetul 22 al Proverbelor 8, din moment ce în versiunea ebraică nu există nimic ca să-l îndreptăţească. Aşa că citim: „Domnul M-a avut pe Mine, începutul căii Sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui.” Tot aşa, ar trebui să amintim că „a avea” este acelaşi cuvânt cu cel din Geneza 4:1, unde, la naşterea lui Cain, Eva spune: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” Punând toate aceste lucruri cap la cap, descoperim că obârşia lui Isus se suie „din zilele veșniciei” (Mica 5:2, nota marginală), înaintea oricărei creaţii, şi că El însuşi este Începutul tuturor căilor lui Dumnezeu. El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea” (Coloseni 1:15). El este Începutul tuturor lucrurilor.

Cel întâi născut

„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29). „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Iată de ce ne bucurăm că Isus din Nazaret, care a fost „născut din femeie, născut sub Lege” (Galateni 4:4), este Fiul lui Dumnezeu. Înţelegem de aici că, deşi, prin naştere, suntem de condiţie umilă, supuşi prin fire tuturor slăbiciunilor care sunt moştenirea omului născut din femeie, putem deveni fii ai lui Dumnezeu, fraţi ai Domnului Isus Hristos şi părtaşi ai plinătății Sale.

Hristos este Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Astfel, El este moştenitorul; noi însă suntem împreună moștenitori cu El. Aici nu se întâmplă ca atunci când e vorba de bunurile pământești, în cazul cărora cel mai vârstnic rămâne singurul moştenitor al titlurilor şi proprietăţilor, iar fraţii mai tineri trebuie să-şi poarte singuri de grijă. Hristos este, într-adevăr, moştenitorul tuturor titlurilor şi proprietăţilor lui Dumnezeu – dar în El nu este exclusivitate. Toate ce are, El împărtăşește în egală măsură cu toţi fraţii Săi. „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui.” Dacă Îl primim în plinătatea Lui, El ne dăruieşte nu doar privilegiul, ci, deopotrivă, puterea, dreptul de a fi fii ai lui Dumnezeu. Tot ceea ce este El putem fi şi noi, însă doar în El ca Început, Alfa şi Omega al credinţei noastre şi, prin urmare, al faptelor noastre. Prin voia lui Dumnezeu, prin binecuvântatul Duh, avem aceleaşi drepturi pe care Hristos însuşi le are.

„Cum e cu putinţă aşa ceva?” Dacă sunteți înţelepţi (şi vrem, fără îndoială, să fim mai înţelepţi), nu veți pune o asemenea întrebare. Trebuie să vă mulţumiți cu a nu şti la fel de multe ca Dumnezeu, întrucât nu veți ști niciodată, oricât v-ați strădui. Cine poate desluşi taina vieţii? „Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate” (Eclesiastul 11:5). Şi, totuşi, nimeni nu tăgăduieşte că este fiul tatălui său ori că va primi, ca fiu, o moştenire, doar pentru că nu înţelege misterul naşterii. De ce ne-am dovedi mai neînțelepți când vine vorba de noua noastră naştere, care ne face să fim adevăraţi fii ai lui Dumnezeu? „Planul mântuirii” rămâne întru totul străin puterii de pătrundere a minţii umane; rezultatele însă, roadele acestui plan le putem cunoaște prin experiență, cu condiția să credem.

Isus Hristos este Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi, „Cel întâi născut din toată zidirea”, pentru că „prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ”. Tocmai de aceea, prin El avem răscumpărarea şi, astfel, iertarea păcatelor. Răscumpărarea este creaţiune, căci „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă”. Devenim fii ai lui Dumnezeu prin aceeaşi putere prin care Hristos, Cuvântul divin, a creat toate lucrurile la început. Creaţiunea nu este o închipuire, ci un fapt. Nu e doar un proces mental, un concept, ci o realitate tangibilă, un lucru înfăptuit. Ea se înfăptuieşte, cu toate acestea, doar prin cuvântul lui Dumnezeu. „Căci el zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.” Astfel, faptul că suntem într-adevăr fiii lui Dumnezeu, așa cum este și Hristos, se sprijină pe același temei ca însăși creațiunea. Toate sunt prin Hristos, „Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea”.

Voia lui Dumnezeu

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13). „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui” (Iacov 1:18).

Oamenii vorbesc în general despre voia lui Dumnezeu ca şi cum ar fi un lucru de temut, care trebuie îndurat, atunci când nu poate fi ocolit. Când se bucură de prosperitate – sau de ceea ce li se pare lor a fi prosperitate –,  ei o privesc ca pe un fapt de la sine înţeles. Atunci când sunt loviţi de necaz, se plâng pentru un timp, iar apoi vorbesc cu pioșenie despre supunerea în fața voii lui Dumnezeu. De parcă voia lui Dumnezeu ar exista doar pentru a ni se pune de-a curmezişul sau pentru a ne face viaţa o povară! Dimpotrivă, voia lui Dumnezeu există pentru a ne dărui viaţă şi fericire. „Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.”

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (1 Tesaloniceni 4:3). El spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16). Lucrul acesta este sigur şi cât se poate de corect: căci fiul este moştenitorul tatălui. Noi suntem copiii lui Dumnezeu și, fiindu-I copii, Îi suntem și moştenitori. Astfel, e clar că trebuie să fim sfinţi din moment ce sfinţenia este însăşi natura Sa. A fi copii ai lui Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât a fi părtaşi ai naturii divine. Aşa cum voia Sa e ca noi să-I fim fii, tot astfel voia Sa e ca noi să fim sfinţi. Iar voia Sa ni se face cunoscută prin cuvântul Său. Când auzim cuvântul Lui, tot ce ne rămâne de făcut e să spunem din toată inima: „Facă-se voia Ta” şi se va face, după cum a fost și la creaţiune, când El a spus: „Să fie...!” Există putere veșnică în gândul lui Dumnezeu. Tot ce vedem în creaţia vizibilă nu este decât rodul gândului Său. Prin urmare, dacă acceptăm gândul Lui, voia Lui, vom fi rânduiţi spre lauda slavei harului Său.

Noi n-am contribuit cu nimic la aducerea noastră pe lume. Ne-am născut din carne şi sânge, prin voia unui om, nu prin voia noastră. Atunci când îl primim pe Domnul, nu vorbind metaforic, ci ca pe o Persoană reală, cu adevărat prezentă alături de noi prin Duhul veşnic, prin care S-a dat pe Sine lui Dumnezeu, voia Sa ne face fii ai lui Dumnezeu, luându-ne întreaga viaţă direct de la Domnul însuşi, lucru tot atât de real ca atunci ne-am luat viața de la părinții noștri, în momentul în care ne-am născut trupește.

„Fie – vor spune unii – însă acest fapt e unul de natură spirituală. Suntem fiii lui Dumnezeu doar din punct de vedere spiritual.” Prin aceste cuvinte, Satana îi îndeamnă pe oameni să tăgăduiască adevărul chiar în timp ce rostesc cuvintele adevărului. E adevărat că suntem fiii lui Dumnezeu doar spiritual, dar aceasta nu înseamnă că nu suntem cu adevărat şi pe deplin fii ai lui Dumnezeu prin credinţa noastră în Hristos Isus. „Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii” (Romani 8:8-10). Lucrurile spirituale sunt reale şi pot fi mânuite. Hristos a fost pe de-a întregul spiritual, chiar şi atunci când umbla pe pământ ca om și, în El, toţi cei care cred sunt făcuți fiinţe spirituale chiar în timp ce sunt pe acest pământ.

În Hristos, suntem „zidiţi împreună, ca să [fim] un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:22). Despre făpturile vii care alcătuiesc tronul lui Dumnezeu din ceruri, se spune: „Fiecare mergea drept înainte, şi anume încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau” (Ezechiel 1:12). Gândul lui Dumnezeu este legea vieţii lor; el le mână. Duhul vieţii este în ele, astfel încât nu-și au existența, nici vreun gând separat de El: aşa cum gândeşte El, aşa sunt și ele. Rugăciunea noastră trebuie să fie: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.” Acest fapt este cu putinţă, altminteri Mântuitorul nu ne-ar fi cerut să ne rugăm pentru el. Să fie după cuvântul Său.

Lumina vieţii

„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. […] Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:4, 9). Versetele 3 şi 4 sunt redate de unii dintre cei mai buni teologi astfel: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic n-a fost făcut fără El. Ce a fost făcut în El era viaţa; iar viaţa era lumina oamenilor.” Diferenţa e, pur şi simplu, una de punctuaţie (față de versiunea KJ, unde pasajul este redat astfel: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic n-a fost făcut fără El [din] ce a fost făcut. În El era viaţa; iar viaţa era lumina oamenilor”, n.tr.); semnele de punctuație, după cum se ştie, nu apar în textul original. Este o realitate faptul că tot ceea ce a fost făcut în El este viaţă. Oricine este în El trebuie să trăiască, întrucât El este viaţa însăşi.

„Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (KJV). Trimiterea din Versiunea revizuită a KJV menționează „a birui” în locul verbului „a cuprinde” (cum este și în limba română, n.tr.). Poate că putem înțelege mai bine ideea surprinsă prin „a cuprinde” dacă ne întoarcem la Isaia 40:12, unde ni se spune că Dumnezeu „a cuprins ţărâna pământului într-o măsură” (KJV). Atunci când punem ceva într-o măsură, închidem acel lucru înăuntru. Tot astfel, lumina poate fi uneori închisă înăuntru de întuneric. Plimbă-te într-o noapte ceţoasă pe străzile Londrei şi, dacă nu eşti grijuliu, ai toate şansele să nimereşti într-un stâlp. De ce? Pentru că negura groasă împiedică razele felinarului să pătrundă mai departe de câţiva centimetri. Ele rămân închise de parcă ar fi înconjurate de un zid ori ar fi puse într-o baniţă – pot străpunge bezna. Întunericul cuprinde sau biruie lumina. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu lumina vieţii. Ea străluceşte în întuneric, iar întunericul nu o poate înfrânge. Aceasta este lumina adevărată şi de mare preţ. Nu doar că e de nestins, dar nici nu poate fi ţinută între hotarele întunericului.

O parte din această viaţă de nestins este în orice om care vine pe lume. Dacă niciun om nu ar respinge-o, ea s-ar afla pe deplin în fiecare om; căci „noi toţi am primit din plinătatea Lui”, însă oamenii „înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18). Hristos este adevărul şi viaţa. Ei lucrează împotriva vieţii, întrucât „iubesc moartea” (Proverbele 8:36). Ce har minunat a fost manifestat de Dumnezeu prin minunea de a fi asigura tot ce era nevoie pentru mântuirea tuturor oamenilor! El a așezat această dragoste minunată asupra fiecărui suflet din întreaga omenire, astfel încât cu toţii să ne putem numi fii ai lui Dumnezeu. Poate că unii aleg să nu o primească, însă faptul că ea a fost dăruită rămâne.

Această lumină a vieţii este în orice om născut. Ea „luminează pe orice om venind în lume”. Venind în lume, el primeşte lumina. Ea este lumina noastră încă din primele clipe ale prunciei. Avem viaţa lui Hristos de la prima suflare. Pentru ce? Porunca „este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti“ (Deuteronomul 30:14). Iar acest Cuvânt a fost la început cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Aşa încât, deşi „cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc o dată cu ieşirea din pântecele mamei lor“ (Psalmii 58:3), aceştia nu au nicio scuză. Puterea şi divinitatea veşnice ale lui Dumnezeu se oglindesc în ei la fel cum se oglindesc în orice lucru pe care l-a creat, „aşa că nu se pot dezvinovăți” (Romani 1:19-20). Viaţa este cu ei încă de la început pentru ca aceştia să poată trăi aşa cum a trăit şi Hristos.

Spuneți oare că toate acestea nu fac decât să osândească şi mai mult omenirea, prin aceea că toţi au păcătuit şi că „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”? Este foarte devărat, însă „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”. Oricât de grozavă ar fi ameninţarea osândei, mântuirea o biruie. Viaţa este în fiecare om, nu spre osândă, ci spre mântuire. Căci „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aceste lucruri ne sunt date spre a le învăţa, iar nu spre a le despica în patru. Ele nu sunt teorii, ci realități. Trebuie să le înţelegem crezând în ele şi, astfel, vom dobândi viaţa prin Numele Său.

22 decembrie 1898