„A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui. Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu!» Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe şi au mers după Isus” (Ioan 1:35-37).
„A doua zi, Isus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine»” (versetul 43).
Faptul că primii ucenicii menţionaţi nu L-au urmat pe Domnul fără a fi chemaţi reiese din ceea ce relatează Evanghelia după Matei. Acolo citim: „Pe când trecea pe lângă Marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.» Îndată, ei au lăsat mrejile şi au mers după El” (Matei 4:18-20).
Înainte de toate, vom ține cont de faptul că această chemare a lui Isus ni se adresează și nouă în aceeaşi măsură în care li s-a adresat celor din relatarea evanghelică. Tuturor celor trudiţi şi împovăraţi, Mântuitorul le spune: „Veniţi la Mine.” „Şi Duhul, şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).
Suntem în primejdia de a pierde mare parte din binecuvântarea pe care am putea să o primim citind istorisirea chemării primilor ucenici, din cauză că îngăduim ca relatarea despre ce au devenit ei să ne facă să pierdem din vedere cunoștința despre ce au fost la început, când au fost chemați. Ne închipuim că Isus i-a chemat pentru că ar fi avut în ei o bunătate deosebită, proprie, care L-a atras şi, ca atare, credem că au fost preferați în mod special, mai mult decât oricare alți oameni. Prin urmare, ni se pare de la sine înţeles că muritorii de rând asemenea nouă nu vor fi niciodată chemaţi de Domnul, aşa cum au fost chemaţi ucenicii. Să vedem însă ce putem descoperi în legătură cu felul de a fi al acestor bărbați care au fost în așa măsură cinstiți de Domnul, încât i-a chemat să-L urmeze.
Ei au fost în număr de doisprezece, însă doar despre câţiva dintre ei ne-au fost date amănunte. Ştim că Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan erau pescari. Pescuitul nu reprezintă cea mai nobilă sau aleasă ocupaţie din lume; cât despre Iacov şi Ioan, ni se dezvăluie pe alocuri un caracter ce ne arată că ei nu erau foarte blânzi din fire. Și ei, la fel ca Petru, erau gata să se ia la harţă cu oricine i-ar fi jignit pe ei sau pe Învăţătorul lor.
Când Petru a fost pus în situația în care se părea că viața îi este amenințată din pricina relației apropiate cu Hristos, temerile au pus stăpânire pe el şi L-a tăgăduit pe Domnul său. Mai mult, a făcut aceasta cu blesteme şi înjurături. Desigur, nu putem presupune că Petru mai avea, la acea vreme, apucătura de a folosi un limbaj profan, însă ştim foarte bine că oamenii care n-au fost niciodată obişnuiţi cu asemenea vorbe nu răbufnesc numaidecât prin blesteme, chiar dacă sunt luați prin surprindere. Pe de altă parte, un om deprins în trecut cu astfel de lucruri, dar care, prin asocierea cu Hristos, s-a abținut un timp de la ele, poate relua cu uşurinţă vechea cale, atunci când este departe de Domnul său și asaltat de ispită. Într-adevăr, oricât de mult timp ar fi fost stăpân peste vreun obicei vechi, în momentul în care omul și-a pierdut legătura cu Domnul, el se afundă din nou în aceeaşi mocirlă. Atunci când Petru a fost atât de speriat, încât s-a lepădat de Hristos, el a făcut aceasta cu blesteme și înjurături, fapt care ne arată că în trecut, adică înainte să-L cunoască pe Domnul, el fusese un pescar aspru, profanator, mânat de impulsuri bune – ceea ce lumea ar numi „un om cumsecade” –, dar cu totul opus creștinului nobil care a devenit atunci când a fost umplut de Duhul lui Dumnezeu.
Iuda a fost un alt bărbat pe care Isus l-a chemat. El a fost cel care L-a trădat pe Domnul și L-a vândut pentru 30 de arginți. Păcatul lui obsedant a fost lăcomia. Când fondurile micii grupe de ucenici au fost încredințate grijii lui, el a devenit un hoț. Totuși, trebuie să nu uităm că el a fost chemat de Domnul să-I fie ucenic și, făcând parte din cei doisprezece, a fost trimis cu „putere să scoată duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” și a primit ca și ei însărcinarea: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi dracii” (Matei 10:1-8). Până în momentul în care L-a dat pe Domnul Isus în mâinile gloatei, nimeni în afară de Domnul nu putea să vadă nicio diferență între el și ceilalți ucenici. Pe dinafară, era la fel de corect ca ei în purtare și nu este nimic care să sugereze că, la început, avusese o fire mai rea decât a lor. Cu adevărat, din ceea ce ne învață Biblia despre firea tuturor oamenilor, știm că atunci când ucenicii au fost chemați, Iuda era la fel de promițător ca oricare dintre ei.
Ce a făcut diferența la final? Simplul fapt că, în timp ce ceilalți unsprezece s-au supus influenței Domnului lor, au fost scoși din vechiul lor mod de viață și au fost transformați de Duhul Său, Iuda, indiferent de cât de mult a fost atras la început, s-a agățat de propria cale și a rezistat cu încăpățânare puterii transformatoare a Domnului, așa că s-a împietrit din ce în ce mai mult. Iuda arată ce poate ajunge orice om care se opune Duhului; în timp ce Petru, Iacov și Ioan, alături de mulți alții, ne dezvăluie ce poate face harul lui Dumnezeu pentru oricine i se supune.
Nu li se face nicio nedreptate apostolilor când se afirmă că, din fire, ei nu erau mai buni decât niciun alt om. Toți, inclusiv Iuda, aveau capacități care, educate și dezvoltate de Domnul, îi puteau face să ajungă cei mai mari puternici slujitori ai Săi, dar care, needucate, aveau să-i facă să fie de asemenea puternici, însă de partea răului. Este spre lauda veșnică a slavei harului Domnului Isus că asemenea bărbați, scoși din mediul din care au fost luați, au putut să se dezvolte până la statura de giganți spirituali și lucrători abili pentru Duhul Sfânt.
Lecția care poate fi învățată din chemarea acestor ucenici este una de nădejde, curaj și încredere. Trebuie să ne amintim că ei erau oameni cu „aceleași slăbiciuni” ca alea noastre – nici mai buni, nici mai răi din fire decât noi. Poate că aveau unele trăsături mai pronunțate decât noi, care îi făceau capabili să ocupe o sferă mai largă decât cea pentru care noi suntem însărcinați, dar, în acea privință, ei nu se deosebeau mai mult față de noi decât se deosebesc, în acest moment, mulți dintre semenii noștri necredincioși. Căci nu este nicio îndoială că există mulți alți oameni în lume care au mai multe abilități înnăscute decât majoritatea celor care s-au angajat în slujba Domnului. Trebuie să înțelegem că ceea ce este omul din fire nu stabilește în niciun caz ceea ce poate fi el prin har. În măsura în care, luând în considerare ce a devenit majoritatea celor doisprezece, pierdem din vedere ce erau ei când au fost chemați, pierdem binecuvântarea relatării sacre. Ea a fost scrisă pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde. Din moment ce ei au fost doar exemplare ale întregii omeniri și Dumnezeu nu caută la fața omului, vedem în chemarea adresată lor o chemare adresată tuturor oamenilor. Rămâne în seama noastră ca, prin acceptarea umilă a voii lui Dumnezeu, să ne întărim chemarea și alegerea.
Isus le-a spus primilor ucenici ceea ce ne spune fiecăruia dintre noi: „Vino după mine!” Acum să vedem de ce au fost ei chemați. Am văzut că atunci când au fost chemați, ei erau păcătoși. Isus nu i-a chemat pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce puteau deveni, fiind educați de El. Prin urmare, a spus Isus oare: „Veniți după mine și vă voi mântui din păcatele voastre”? Acest lucru a fost cuprins în chemare, dar nu a fost ceea ce El a spus. Isus a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Și exact aceasta implică chemarea Lui pentru fiecare dintre noi. Mântuirea personală este inclusă în chemare, fapt de la sine înțeles, căci nimeni nu poate da altora ceva ce el însuși nu are. Dar faptul că Isus ne cheamă pentru a ne mântui este accentuat și întărit prin faptul că El ne cheamă să fim salvatorii altora.
Sunt mulți printre cei ce se numesc urmași ai Domnului Isus care, chiar după ani de zile în care au mărturisit că sunt creștini, simt încă tulburarea îndoielii și se întreabă dacă sunt primiți de Dumnezeu. Ei își doresc să știe că sunt primiți în Hristos. Și ne mai mirăm când găsim atât de mulți oameni care-L caută pe Dumnezeu și care sunt îngroziți de simțământul propriei nevrednicii și care ezită să înceapă să-L slujească pe Domnul, temându-se că El nu va primi păcătoși ca ei! Toate temerile de acest fel ar fi alungate, dacă aceste persoane ar putea fi făcute să înțeleagă însemnătatea completă a chemării Domnului Isus. Ea nu se limitează la individul care este chemat. Dumnezeu ne cheamă ca, prin noi, El să poată ajunge la altcineva. „Şi cine aude să zică: «Vino!»” Așa că atunci când cineva spune: „Nu pare că Domnul ar putea mântui un păcătos așa de mare cum sunt eu”, puteți răspunde de fiecare dată: „Dragul meu frate, sau draga mea soră, Domnul te-a chemat cu singurul scop de a te face salvatorul unui alt sărman păcătos; mântuirea ta este un lucru secundar acestui scop principal. Pentru El este un lucru cât se poate de ușor să te mântuiască. Lucrul extraordinar este că El te va face un mijloc de mântuire.”
Să citim acum unul sau două texte care vor face această idee și mai clară. Primul este 2 Corinteni 5:17-20. Vom cita nota marginală a versiunii King James și vom omite cuvântul „vă” din versetul 20 care, așa cum este indicat prin scrierea lui cursivă, nu face parte din textul original. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: «Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!»”
Când citim acest pasaj să nu uităm că cei cărora li s-a încredințat propovăduirea acestei împăcări sunt cei care sunt împăcați. Așadar, oricine este în Hristos și este, în consecință, o creație nouă, a primit propovăduirea acestei împăcări și este trimis împuternicit al lui Hristos, care are de adus la îndeplinire această lucrare de împăcare. Prin fiecare om care Îl primește pe Domnul Isus, Dumnezeu roagă fierbinte păcătoși, așa cum a făcut în trecut prin El. Dacă nu ai văzut aceasta niciodată în textele de mai sus, citește-le până când o vei vedea, căci este acolo.
Acum vom citi Isaia 49:6-9: „«Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să fii mântuirea Mea până la marginile pământului.» Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici: «Împăraţii vor vedea lucrul acesta şi se vor scula şi voievozii se vor arunca la pământ şi se vor închina din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel și El te va alege.» Aşa vorbeşte mai departe Domnul: «La vremea potrivită Te-am ascultat şi în ziua mântuirii Te-am ajutat; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: ‚Ieşiţi!’ şi celor ce sunt în întuneric: ,Arătaţi-vă!’»” (KJV).
Nu este nicio îndoială că aceste cuvinte I se aplică în primul rând lui Hristos. Dar El este „Fiul omului” și a venit pe pământ pentru om, pentru ca noi să putem fi trimiși împuterniciți în locul Lui. Că aceste cuvinte se referă la oamenii pe care Domnul îi cheamă, în aceeași măsură în care se referă la Hristos, se poate vedea prin compararea versetului 6 cu Faptele apostolilor 13:46-47, unde citim că Pavel și Barnaba au spus: „Iată că ne întoarcem spre neamuri. Căci aşa ne-a poruncit Domnul: «Te-am pus ca să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.»” Apostolii au aplicat cuvintele acestea la ei înșiși așa de natural ca și când numele lor ar fi apărut în profeție. Aceasta arată că, oricare ar fi lucrarea pe care Domnul a primit-o de făcut pe acest pământ, ea este dată și tuturor celor care au primit chemarea Sa.
Cât de minunată este mângâierea din aceste versete! Cui spune Domnul că Îl va face mântuirea Sa? Celui „disprețuit de popor”. Este adevărat că Isus a fost disprețuit și respins de oameni. Dar El a fost disprețuit doar pe seama noastră, pentru că El a purtat ocara noastră. El S-a așezat în mod absolut în locul păcătosului. Însă așa disprețuit cum a fost, ca Unul părăsit de Domnul pentru păcatele Sale, El a fost mântuirea lui Dumnezeu, arătând că oricine este disprețuit pentru păcatele pe care el însuși le-a făcut este, de asemenea, ales să fie mântuirea lui Dumnezeu.
Ce veste binecuvântată este chemarea Domnului! Cum îndepărtează ea orice umbră de îndoială și frică. Când o auzim așa cum trebuie, nu mai este loc de nicio îndoială legată de mântuirea noastră. Chemarea Domnului merge chiar mai departe, spunându-ne chiar în starea degradată a păcatului, în care ne găsește: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.”
29 decembrie 1898