RH, 17 iulie 1900 – Galateni 4:21-31 – Cele două legăminte

RH, 17 iulie 1900 – Galateni 4:21-31 – Cele două legăminte

GALATENI 4:21-31

„21Spuneți-mi voi, care vreți să fiți sub Lege, n-ascultați voi Legea? 22Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. 23Dar cel din slujnică s-a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s-a născut prin făgăduință, 24lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar. 25Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. 26Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră. 27Fiindcă este scris: «Bucură‑te, stearpo, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu suferi durerile nașterii! Căci mulți vor fi copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are bărbat.» 28Și voi, fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței. 29Și după cum odinioară cel ce se născuse în chip firesc îl prigonea pe cel ce se născuse în chip duhovnicesc, tot așa este și acum. 30Dar ce zice Scriptura? Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere. 31De aceea, fraților, noi nu suntem copiii slujnicei, ci ai femeii libere.”

Legământul dintâi a fost cu defecte. A fost imperfect din cauza promisiunilor, pentru că a fost aşezat, în primul rând, pe acele promisiuni ale poporului prin care ei au promis să facă ceva ce le era imposibil să facă.

Atunci, de ce le-a îngăduit Domnul să intre într-un astfel de legământ? Nu ştia El că poporul nu putea face ceea ce au promis să facă? Cu siguranţă că El a ştiut. Dar poporul nu a ştiut.

„După ce au trăit în mijlocul idolatriei şi corupţiei, nu mai aveau o concepţie reală despre sfinţenia lui Dumnezeu, despre nespusa păcătoşenie a inimilor lor, despre completa lor incapacitate, în ei înşişi, de a da ascultare legii lui Dumnezeu şi despre nevoia lor de a avea un Mântuitor. Trebuiau să fie învăţaţi despre toate acestea. Dumnezeu i-a condus la Sinai. Acolo Şi-a manifestat slava. Le-a dat legea Sa, împreună cu făgăduinţa de a primi mari binecuvântări dacă vor asculta. […] Poporul nu îşi înţelegea starea păcătoasă a propriilor lor inimi şi faptul că, fără Hristos, le era imposibil să păzească legea lui Dumnezeu. Aşa că, în mod pripit, au intrat în legământ cu Dumnezeu. Simţind că erau capabili să-şi formeze propria lor neprihănire, au declarat: «Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.»”[1]

Întrucât poporul nu cunoştea aceste lucruri esenţiale despre ei, „completa lor incapacitate” etc., întrucât nu-L credeau pe Dumnezeu ca să poată cunoaşte acestea şi pentru că „trebuiau să fie învăţaţi despre toate acestea”, singurul mijloc eficient prin care puteau fi făcuţi să înveţe ceea ce nu ştiau era să fie lăsaţi să încerce şi să dea greş. În felul acesta aveau să înveţe din experienţă că nu puteau, de la ei înşişi, să-şi formeze o neprihănire a lor, ca neprihănirea lui Dumnezeu. Apoi aveau să fie dispuşi să accepte, prin credinţă, neprihănirea lui Dumnezeu, cea care se formează prin credinţă.

Toate acestea sunt foarte limpezi, având în vedere circumstanţele situației.

Aşa cum am văzut într-un studiu anterior, înainte ca ei să plece din Egipt, Domnul le-a zis: „Veţi fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul vostru: şi veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Nu este limpede că, dacă ar fi crezut aceasta, nu ar fi găsit ca necesar să intre într-o astfel de tranzacţie – prin care să obţină ca Domnul să fie Dumnezeul lor şi ei să se facă poporul Lui?

Dacă L-ar fi crezut pe cuvânt – că El era deja Dumnezeul lor şi că astfel ei erau deja poporul Lui – dacă ar fi ştiut că El era deja Domnul Dumnezeul lor (Exodul 6:7), ar mai fi găsit ei necesar să promită că vor păzi „cu adevărat” legea Lui, ca să poată fi poporul Lui şi pentru ca El să fie Dumnezeul lor? E limpede că nu.

Dacă ar fi crezut că Domnul avea să le „dea […] ca moştenire” ceea ce a jurat să dea lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exodul 6:8), și-ar mai fi avut rost tranzacţia în care au intrat şi conform căreia ei, prin fapte, să dobândească ca plată moştenirea aceea? E limpede că nu.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi primit pe Dumnezeu prin credinţă, împreună cu ceea ce le-a promis înainte să iasă din Egipt, ar mai fi găsit ei că e nevoie de a face ceva pentru a-L câştiga pe El, prin faptele lor, împreună cu toate cele promise?

Altfel spus, dacă ei ar fi cunoscut legământul lui Dumnezeu cu Avraam – legământul cel veşnic – şi ar fi fost în el, ar mai fi găsit ei că e necesar să cunoască sau să intre în acest alt legământ de la Sinai, legământ care, în esenţă, era numai al lor, pentru că se întemeia doar pe promisiunile lor? E limpede că nu.

Dacă mergem cu gândul înapoi la ceea ce este originar în versetele din Galateni, întrebarea paralelă este:      Dacă Sarai şi Avram ar fi crezut promisiunea lui Dumnezeu şi s-ar fi ţinut doar de aceasta, ar fi avut vreodată loc Ismael în familia lui Avraam? I s-ar fi născut vreodată doi fii lui Avraam? E limpede că nu.

E clar astfel că niciodată nu a fost nevoie ca Avraam să aibă mai mult de un fiu, mai mult decât fiul pe care l-a promis Dumnezeu. Totuşi, „acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar”. Şi întocmai cum nu a fost deloc nevoie ca Avraam să aibă mai mult decât un fiu – fiul pe care I l-a promis Dumnezeu –, tot aşa nu a fost nevoie ca Israel să aibă mai mult decât un legământ: legământul lui Dumnezeu cu Avraam, legământul cel veşnic.

După cum nu era nevoie de doi fii, nu era nevoie de două legăminte.

Tot astfel, după cum Agar şi Ismael au fost introduşi în scenă din cauza necredinţei şi lipsei de încredere în Dumnezeu, tot aşa legământul de la Sinai a fost introdus în scenă din cauza necredinţei şi lipsei de încredere în Dumnezeu.

După cum Agar şi Ismael nu au fost recunoscuţi niciodată ca aparţinând de făgăduinţa făcută de Dumnezeu de a-i da lui Avraam un fiu, tot la fel legământul de pe Sinai nu a fost recunoscut niciodată ca aparţinând făgăduinţei lui Dumnezeu de a salva omenirea.

Aşa cum Agar şi Ismael au trebuit să fie alungaţi, și tot ceea ce i-a introdus în scenă a trebuit să fie renegat complet, pentru ca fiul promis de Dumnezeu să aibă locul care i se cuvenea. În acelaşi fel, legământul de la Sinai a trebuit să fie alungat şi tot ceea ce l-a introdus în scenă trebuia să fie complet renegat din partea poporului, pe ale căror promisiuni se baza legământul. Și aceasta pentru ca legământul originar al lui Dumnezeu – legământul făcut cu Avraam, legământul cel veşnic – să aibă locul care i se cuvine în viaţa şi în mântuirea oamenilor.

Totuşi, după cum necazurile şi eşecurile Sarei şi ale lui Avram – datorate planului prin care i-au introdus pe Agar şi pe Ismael – au fost mijloace de a-i aduce, în cele din urmă, în punctul în care s-au încrezut fără rezervă doar în făgăduinţa lui Dumnezeu, tot la fel necazul şi eşecul jalnic experimentat de Israel în primul legământ i-a condus să aprecieze şi să se încreadă cu totul în legământul originar al lui Dumnezeu – legământul făcut cu Avraam, legământul cel veşnic pe care li l-a dat înainte ca ei să iasă din Egipt.

Căci, aşa cum am văzut, Israel a călcat atât legea lui Dumnezeu, cât şi legământul lor de a nu o călca. Iar când Moise a coborât de pe munte având în mâini tablele legii – pe care ei s-au angajat, prin legământ, să o „asculte cu adevărat” – şi a văzut ce făcuseră, „a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui” (Exodul 32:19), „în felul acesta simbolizând că, aşa cum ei au stricat legământul lor cu Dumnezeu, şi Dumnezeu a sfărâmat legământul Lui cu ei”[2].

Atunci ei şi-au dat seama că au eşuat, că sunt complet neputincioşi şi că toate resursele le sunt complet epuizate. Deoarece „nu puteau spera să obţină favoarea lui Dumnezeu pe baza unui legământ pe care ei îl călcaseră. Iar acum, văzându-şi starea păcătoasă şi nevoia de a primi iertare, au fost conduşi să simtă nevoia lor de a avea acel Mântuitor descoperit prin legământul avraamic şi prezentat, în umbră, de jertfele de animale aduse acum prin credinţă. Acum erau pregătiţi să aprecieze binecuvântările noului legământ.”[3]

În felul acesta, legământul de la Sinai i-a condus la legământul făcut cu Avraam. Primul legământ i-a condus la cel de al doilea. Vechiul legământ i-a condus la noul legământ. În felul acesta legea care era baza acelui legământ – legea încălcată, legea sfărâmată – a fost îndrumătorul care i-a condus la Hristos ca să poată fi îndreptăţiţi prin credinţă.

Vă rog, studiaţi aceste lucruri în mod amănunţit şi cu atenţie, deoarece în studiile următoare vor trece la studierea noului legământ.

Note de subsol:

[1]. E. G. White, Patriarhi și profeți, p. 372.

[2]. Ibidem, p. 320.

[3]. Ibid., p. 372.