RH, 10 iulie 1900 – Galateni 4:21-24 – Cele două legăminte

RH, 10 iulie 1900 – Galateni 4:21-24 – Cele două legăminte

GALATENI 4:21-24

„21Spuneți-mi voi, care vreți să fiți sub Lege, n-ascultați voi Legea? 22Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. 23Dar cel din slujnică s-a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s-a născut prin făgăduință, 24lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar.”

Legământul de pe muntele Sinai este legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu copiii lui Israel când i-a luat de mână să-i scoată din Egipt.

Legământul acela a fost imperfect. „De altfel, dacă primul legământ ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost nevoie de un al doilea” (Evrei 8:7).

Legământul acesta era imperfect din cauza făgăduinţelor lui. Al doilea legământ este un legământ „mai bun, fiindcă a fost statornicit pe baza unor făgăduințe mai bune.” (Evrei 8:6)

Imperfecțiunea acestui legământ se datora în primul rând oamenilor. „Căci, găsind vină în ei, el spune: «Iată, vin zilele, spune Domnul, când voi face un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda»” (Evrei 8:8[1]).

De aceea, întrucât imperfecțiunea acestui legământ consta în făgăduinţele lui, iar aceasta se datora, în primul rând, oamenilor, rezultă de aici că făgăduinţele pe care a fost aşezat acest legământ au fost, cu precădere, făgăduinţe omenești. Cu alte cuvinte, care au fost aceste făgăduinţe? Ele se găsesc în legământul care a fost făcut cu ei când au ieşit din Egipt. Iată legământul:

„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. […] Tot poporul a răspuns: «Vom face tot ce a zis Domnul!»” (Exodul 19:4-6, 8)

În înţelegerea aceasta tot poporul a promis să asculte de glasul Domnului, pe vremea când ei încă nu auziseră ce avea să spună glasul Domnului. Dar, așa cum e relatat în capitolul 20, au auzit glasul acela rostind cuvintele celor zece porunci la care, după ce Domnul a vorbit, „nu a mai adăugat nimic”. După ce au auzit aceste cuvinte, în mod solemn, ei şi-au reînnoit promisiunea: „Vom asculta şi vom face tot ce a zis Domnul.”

Că acesta este legământul pe care l-a făcut Domnul cu ei când i-a luat de mână ca să-i scoată din Egipt, este asigurat prin cuvintele următoare:

„Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nicio poruncă privitoare la arderi de tot şi jertfe, în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: «Ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi.»” (Ieremia 7:22-23)

Iar aceast fapt este confirmat, cu siguranţă, prin cuvintele următoare:

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Blestemat să fie omul care n-ascultă cuvintele legământului acestuia, pe care L-am poruncit părinţilor voştri, în ziua când i-am scos din ţara Egiptului, din cuptorul de fier, zicând: ‚Ascultaţi glasul Meu, şi faceţi tot ce vă voi porunci; şi veţi fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul vostru.’»” (Ieremia 11:3-4)

Observaţi cu atenţie fiecare din aceste trei declaraţii ale legământului şi remarcaţi cum sunt aşezate promisiunile. Prima declaraţie vine din partea Domnului: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, atunci […] îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” etc. Prin aceasta se vede că făgăduinţele Domnului nu puteau să se împlinească până când ei nu-şi vor fi împlinit făgăduinţele lor, căci legământul începe cu un „dacă”. „Dacă veţi face […], atunci […].”

Acesta este, de asemenea, aranjamentul din a doua declaraţie: „Ascultaţi glasul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu.” Conform cu acest aranjament, El nu avea să fie Dumnezeul lor, nici ei poporul Lui, până când ei nu aveau să facă ceea ce promiseseră, până când nu vor fi ascultat glasul Lui aşa cum au promis.

A treia declaraţie este la fel: „Ascultaţi glasul Meu şi faceţi tot ce vă voi porunci; astfel[2] veţi fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul vostru.” Aceasta nu doar că clarifică faptul că nimic din partea Domnului nu putea fi împlinit până când ei nu vor fi împlinit ce promiseseră, ci şi că partea Domnului avea să fie împlinită prin săvârșirea din partea lor a ceea ce făgăduiseră. „Ascultaţi glasul Meu şi faceţi […] – astfel, în felul acesta, prin acest mijloc – veţi fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul vostru.”

Prin urmare, întrucât partea Domnului din acest legământ – ceea ce Domnul putea să facă, promisiunile Domnului – putea fi împlinită doar în mod secundar, ca o consecinţă a împlinirii din partea poporului a ceea ce ei promiseseră, este foarte clar că legământul se baza sau era aşezat doar pe făgăduinţele poporului.

Cât valorau aceste promisiuni ale poporului? Ce au promis ei? Au promis să asculte de glasul Domnului cu adevărat. Ei au promis să asculte de legea Sa, să păzească într-adevăr cele zece porunci, cu adevărat. Dar care era starea lor atunci când au făcut aceste promisiuni? Starea lor corespundea cu starea pe care o avea Ismael în familia lui Avraam. Ei corespundeau cu Ismael – erau născuţi numai din carne şi nu cunoşteau decât naşterea după carne, aşa că nu aveau decât o minte carnală. Însă „mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, nici nu poate să se supună. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu”[3].

Pentru că aceasta era starea lor, ce valoare puteau să aibă promisiunile pe care le făceau că vor păzi cu adevărat cele zece porunci? Oricare dintre promisiunile lor, chiar toate la un loc, pur şi simplu nu valorau nimic.

În legământul acesta poporul a promis să facă ceva ce le era imposibil să facă. Şi, întrucât Domnul nu putea să intervină cu promisiunile Lui în acest legământ până când ei nu-şi împlineau promisiunile lor, până când nu făceau ceea ce căzuseră de acord să facă, este cert că (în ceea ce priveşte vreun scop practic intenţionat sau discernut de popor) legământul acela nu valora nimic. Și aceasta se datora faptului că promisiunile pe care era aşezat nu valorau nimic.

Este de la sine înțeles faptul că legământul acesta nu putea să nască decât pentru robie, deoarece poporul – pe a cărui promisiune era aşezat – era deja supus robiei cărnii, robiei păcatului. În loc să păzească poruncile lui Dumnezeu cu adevărat, ei aveau să le calce. Şi nu doar că aveau să calce poruncile pe care au promis să nu le calce, ci, în mod inevitabil, aveau să calce promisiunile lor de a nu călca poruncile. Și aceasta deoarece se aflau în starea în care nu erau supuşi legii lui Dumnezeu, şi nici nu puteau fi supuşi acesteia.

Faptul acesta a fost demonstrat imediat. Căci atunci când Moise a urcat pe munte ca să primească o copie a legii, pe care ei au promis să o asculte cu adevărat, au trecut doar patruzeci de zile până când ei au exclamat: „Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat cu el” (Exodul 32:1). Au făcut un viţel de aur – un dumnezeu al Egiptului – şi i s-au închinat după modelul Egiptului. Aceasta a dovedit că în inima lor erau încă în robia Egiptului – şi erau cu adevărat ca Ismael, fiul lui Agar, egipteanca, „născuţi în chip firesc”.

Toate acestea au fost scrise pentru ca aceia care aveau să vină după ei să înţeleagă. Și au fost scrise pentru învăţătura noastră, a celor „peste care a venit sfârşitul veacurilor”. Totuşi, este evident faptul că şi în zilele noastre există persoane care, deşi au doar naşterea după carne, care nu s-au născut din nou şi nu cunosc naşterea din Duh, intră totuşi în exact acelaşi legământ. Şi se angajează prin legământ să păzească cu adevărat toate poruncile lui Dumnezeu. Dar problema acestora este exact problema pe care au avut-o cei de la Sinai, şi este întotdeauna problema celor de la Sinai:

„Ei nu aveau o concepţie reală despre sfinţenia lui Dumnezeu, despre nespusa păcătoşenie a propriilor lor inimi […]. Simţind că erau capabili să-şi formeze propria lor neprihănire, au declarat: «Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.»”[4]

Desigur, se pune întrebarea: De ce le-a îngăduit Domnul să intre într-un astfel de legământ? De ce a făcut Domnul un astfel de legământ cu ei? Răspunsul la întrebarea aceasta va fi dat săptămâna viitoare.

Note de subsol:

[1]. KJV (n.ed.).

[2]. În traducerea KJV (n.t.).

[3]. Romani 8:7-8 – în traducerea KJV (n.ed.).

[4]. E. G. White, Patriarhi și profeți, p. 372.