RH, 18 septembrie 1900 – Galateni 5:16-18

RH, 18 septembrie 1900 – Galateni 5:16-18

GALATENI 5:16-18

16Zic dar: umblați prin Duhul, și astfel nu veți împlini poftele cărnii! 17Carnea poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva cărnii, căci acestea se împotrivesc una alteia, ca să nu faceți tot ce vreți. 18Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege.”[1]

„Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” pentru că „toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”[2]. Ca fii ai lui Dumnezeu, aceştia au gândurile Duhului – gândurile lui Hristos. În felul acesta, „cu mintea”, ei „slujesc Legii lui Dumnezeu”.[3] De aceea, oricine este condus de Duhul lui Dumnezeu şi are astfel gândurile lui Hristos împlineşte legea, deoarece prin Duhul este turnată în inimă dragostea lui Dumnezeu care, în ea însăşi, este împlinirea legii în oricine o are.

Pe de altă parte, oricine este condus de carne şi are astfel gândurile cărnii face faptele cărnii şi astfel slujeşte legii păcatului.

Cele două căi – calea Duhului şi calea cărnii – sunt întotdeauna deschise în faţa fiecărui om. Cu siguranţă că acolo unde carnea este prezentă, ea „pofteşte împotriva Duhului”, iar acolo unde este prezent Duhul, Acesta „pofteşte împotriva cărnii”. Oricine este condus de carne nu poate face binele pe care ar vrea să-l facă. El slujeşte legii păcatului şi, în felul acesta, este sub lege. Dar oricine este „călăuzit de Duhul, nu este sub Lege”.

Orice om este întotdeauna liber să aleagă care va fi calea lui – calea Duhului sau calea cărnii. „Dacă trăiți potrivit cărnii, veți muri; dar dacă, prin Duhul, dați morții faptele trupului, veți trăi” (Romani 8:13[4]).

Observaţi că în textul din Galateni aflat acum în studiu, precum şi în textele înrudite din Romani şi Coloseni, este declarat prin cuvinte şi este ţinut în continuu în vedere faptul că carnea, în adevărata ei natură păcătoasă, carnală, rămâne prezentă în cel care are Duhul lui Dumnezeu; şi carnea aceasta se luptă împotriva Duhului.

Aceasta înseamnă că, atunci când un om se converteşte şi este adus astfel sub puterea Duhului lui Dumnezeu, el nu este eliberat de carne ca să fie despărţit efectiv de trupul de carne cu tendinţele şi dorinţele acestuia și aşa încât să nu mai fie ispitit prin carne şi să nu mai aibă de dus nicio luptă. Nu. Trupul de carne păcătoasă, degenerat, cu aceleaşi tendinţe şi dorinţe ale sale rămâne prezent. Dar individul nu mai este supus acestuia. El este eliberat de sub stăpânirea cărnii, cu tendinţele şi dorinţele ei, iar acum este supus Duhului. El este supus acum unei puteri care învinge şi aduce în supunere, răstigneşte şi ţine sub stăpânire carnea, aşa păcătoasă cum este, cu toate preferințele şi poftele ei. De aceea, este scris: „[…] prin Duhul, dați morții faptele trupului”[5]. „Omorâți, așadar, mădularele [voastre] de pe pământ: desfrâul, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli!” (Coloseni 3:5). Observaţi că toate aceste lucruri care există în carne vor trăi şi vor domina dacă carnea va fi cea care va conduce. Dar din moment ce carnea însăşi este adusă în supunere faţă de puterea lui Dumnezeu prin Duhul, toate lucrurile acestea rele sunt omorâte din rădăcină, fiind împiedicată astfel reapariţia lor în viaţă.

Contrastul acesta între stăpânirea cărnii şi stăpânirea Duhului este arătat clar în Romani 7:14-24 şi în 1 Corinteni 9:26-27. În Romani 7 este descris omul aflat sub puterea cărnii – „carnal, vândut sub păcat” – care tânjeşte să facă binele şi vrea să facă binele, dar este supus unei puteri ce se află în carnea lui care nu îl lasă să facă binele pe care ar vrea să-l facă.

„Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci tocmai răul, pe care nu-l vreau! […] Găsesc, așadar, legea aceasta: când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, mă încântă Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă cu Legea primită de mintea mea și care face rob legii păcatului din mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”

Aici este descris omul care este supus cărnii – „legii păcatului” – care se află în mădularele lui. Iar când ar vrea să se rupă de sub puterea cărnii şi ar vrea să facă binele, puterea aceea îl aduce din nou în captivitate şi îl ţine sub dominaţia cărnii, şi anume sub legea păcatului, aflată în mădularele lui.

Însă, există eliberare de sub puterea aceasta. De aceea, atunci când strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, instantaneu i se dă răspunsul: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!”[6] Aici este calea de eliberare, căci numai Hristos este Eliberatorul!

Omul, cu toate că este eliberat în felul acesta, nu este eliberat de luptă. Nu este pus într-o stare în care să nu mai aibă de dus nicio luptă cu carnea. Încă rămâne o luptă de dus. Dar nu este o luptă de felul: a face – a crede; nu este lupta cu o fantomă. Ci, așa cum este descris în 1 Corinteni 9:26-27: „Lovesc cu pumnii, dar nu ca unul care lovește în vânt.” Cu cine se luptă? Pe cine lovește? „Dimpotrivă, mă port aspru cu trupul meu și îl țin rob ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu respins.”

În lupta pe care o are de dus creştinul este trupul său, este carnea cu înclinațiile şi poftele ei. Trupul trebuie să fie ţinut sub stăpânire, adus în supunere de către creştin, prin puterea cea nouă a Duhului lui Dumnezeu, căreia el îi este supus acum şi căreia i-a devenit supus când a fost eliberat de sub puterea cărnii şi a legii păcatului.

Acest fapt este şi mai expresiv dacă redăm pe deplin înţelesul cuvântului grecesc tradus prin port aspru din 1 Corinteni 9:27 – „mă port aspru cu trupul meu”. În mod literal, înseamnă a lovi sub ochi, a lovi şi a bate până când faţa se face neagră şi albastră. Conybeare and Howson traduc pasajul astfel: „Mă lupt, dar nu ca un pugilist care loveşte cu pumnul în vânt; ci îmi învinețesc trupul şi îl forţez să stea în robie.”

Romani 7 prezintă omul care este supus puterii cărnii şi legii păcatului care se află în mădularele lui, dar care tânjeşte după eliberare. 1 Corinteni 9 prezintă carnea care este supusă omului prin puterea cea nouă a Duhului lui Dumnezeu. În Romani 7 carnea conduce, iar omul este ţinut în stăpânire. În 1 Corinteni 9 omul conduce, iar carnea este ţinută în stăpânire.

Inversarea binecuvântată a lucrurilor se produce în urma convertirii. Prin convertire, omului i se dă puterea lui Dumnezeu, aşa încât, prin puterea aceasta şi sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu, este făcut stăpân peste carne, cu toate înclinațiile şi poftele ei. Prin Duhul, el răstigneşte carnea cu patimile şi poftele ei, luptând „lupta cea bună a credinţei”[7].

Oamenii nu sunt salvaţi prin eliberarea completă de carne, ci prin primirea unei puteri pentru a învinge toate tendinţele şi dorinţele acesteia. Oamenii nu-și pot dezvolta un caracter fiind puşi într-un teritoriu în care nu există ispită, de fapt, ei nu pot niciodată să facă aceasta, ci primind putere pe terenul ispitei, exact acolo unde sunt, ca să învingă orice ispită.

Dacă oamenii ar trebui să fie salvaţi prin eliberarea completă de carne, aşa cum este ea, atunci Isus nu ar fi trebuit să vină în lume. Dacă oameni ar trebui să fie salvaţi prin eliberarea de toate ispitele şi puşi pe un teren în care nu există ispită, atunci Isus nu ar fi fost nevoit să vină în lume. Dar niciodată oamenii nu ar fi putut dezvolta un caracter printr-o eliberare de felul acesta. De aceea, în loc să încerce să salveze oamenii prin eliberarea lor completă de carnea în care se aflau, Isus a venit în lume, S-a pus El însuşi în carne, aşa cum sunt toți oamenii, şi s-a împotrivit cărnii, exact aşa cum este ea, cu toate tendinţele şi dorinţele ei şi, prin puterea divină pe care a primit-o prin credinţă, „a condamnat păcatul în carne”. În felul acesta, a adus întregii omeniri credinţa aceea divină care aduce puterea divină omului, pentru a-l elibera de sub puterea cărnii şi a legii păcatului (acolo unde se găseşte aceasta) şi pentru a-i da stăpânire sigură asupra cărnii (exact aşa cum este aceasta).

În loc ca Isus să încerce să salveze oamenii într-un fel în care ei ar fi rămas slabi şi fără caracter, prin a-i pune pe un teren în care nu există ispită, El a venit la om exact acolo unde este omul, în mijlocul tuturor ispitelor lui. Isus a venit în exact aceeași carne pe care o are omul. În această carne, El s-a întâlnit cu toate ispitele pe care le cunoaşte carnea şi le-a biruit pe fiecare. Prin biruinţa aceasta, El a adus biruinţă fiecărui suflet din lume. Binecuvântat să fie Numele Lui!

Astfel, fiecare suflet care primeşte şi păstrează „credinţa lui Isus” poate avea biruinţa aceasta în plinătatea ei. Căci: „[…] cea care a biruit lumea este credința noastră.”[8]

Note de subsol:

[1]. KJV (n.ed.).

[2]. Romani 8:14 (n.ed.).

[3]. Romani 7:25 (n.ed.).

[4]. KJV (n.ed.).

[5]. Romani 8:13 (n.ed.).

[6]. Romani 7:24-25 (n.ed.).

[7]. 1 Timotei 6:12 (n.ed.).

[8]. 1 Ioan 5:4 (n.ed.).