GALATENI 5:22-26

„²²Dar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, ²³blândeţea, înfrânarea – nu este lege împotriva acestora. ²⁴Şi cei ce sunt ai lui Hristos au crucificat carnea cu pasiunile şi poftele. ²⁵Dacă trăim în Duhul, să şi umblăm în Duhul. ²⁶Să nu fim doritori de slavă deşartă, provocându-ne unii pe alţii, invidiindu-ne unii pe alţii.”[1]

Am văzut ceva din răul esenţial şi din înşelăciunea faptelor cărnii. Dar, mulţumim Domnului, există şi un tablou mai frumos!

Duhul lui Dumnezeu, care este dat fiecărui credincios fără plată, în plinătatea Lui, pofteşte împotriva cărnii, aşa încât, în cel care este condus de Duhul lui Dumnezeu, carnea nu poate face lucrurile pe care vrea să le facă. În acesta stăpâneşte Duhul lui Dumnezeu şi face să apară în viaţă lui rodul Duhului în loc de faptele cărnii.

Chiar dacă este adevărat că „cei ce practică astfel de lucruri – cum sunt cele descrise în lista faptelor cărnii – nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” totuşi, prin darul Duhului Sfânt, prin harul lui Hristos, Dumnezeu a făcut provizii din plin pentru fiecare suflet, ca în pofida tuturor pasiunilor, poftelor, dorinţelor şi înclinaţiei cărnii, să poată „moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.

În Hristos a fost dusă lupta în dreptul fiecărui punct, iar biruinţa a fost câştigată complet. El însuşi a fost făcut carne – aceeași carne şi sânge ca şi cel al acelora pe care a venit să-i răscumpere. El a fost făcut, în toate privinţele, ca şi ei; El „în toate punctele a fost ispitit ca şi noi”. Dacă în vreun „punct” El nu a fost „ca şi noi”, atunci în acel punct nu era posibil să fi fost „ispitit ca noi”.[2]

El a fost „atins de simţământul slăbiciunilor noastre”[3] pentru că „în toate punctele a fost ispitit ca noi”. Când a fost ispitit, El a simţit dorinţele şi înclinaţiile cărnii, exact aşa cum le simţim noi când suntem ispitiţi. „Ci fiecare este ispitit când este atras de propria lui poftă și momit” (Iacov 1:14). Pe toate acestea Isus le-a putut experimenta fără să păcătuiască pentru că a fi ispitit nu înseamnă a păcătui. Doar „când pofta a zămislit” – când dorinţa este hrănită, când înclinaţia este aprobată – doar atunci „dă naştere păcatului” (Iacov 1:15). Dar Isus niciodată, nici măcar printr-un gând nu a hrănit vreo dorinţă şi nu a aprobat nicio înclinaţie a cărnii. Astfel, în aceeași carne ca a noastră, El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, totuşi fără să aibă vreo pată de păcat.

Prin puterea divină pe care El a primit-o prin credinţa în Dumnezeu, El a înăbuşit complet, în carnea noastră, fiecare înclinaţie a acestei cărnii şi efectiv a omorât din rădăcină fiecare dorinţă a cărnii. În felul acesta a „condamnat păcatul în carne”[4] (Romani 8:4). Făcând aşa, El a adus o biruinţă completă fiecărui suflet din lume şi o putere divină pentru a o menţine. Toate acestea le-a făcut pentru ca „dreptatea Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului”[5] (Romani 8:4).

Victoria aceasta, în plinătatea ei, este dată fără plată fiecărui suflet în Hristos Isus. Ea se primeşte prin credinţa în Isus. Se realizează şi se păstrează prin „credinţa lui Isus”, credinţă pe care El a făcut-o desăvârşită şi a dat-o fiecărui credincios în El. Căci „[…] cea care a biruit lumea este credința noastră.”[6]

El a „desființat în carnea Lui vrăjmășia” care a despărţit omenirea de Dumnezeu (Efeseni 2:15[7]). Pentru a face aceasta, El a luat carnea noastră, şi trebuia să ia carnea în care exista vrăjmăşia. Astfel, a „ desființat în carnea Lui vrăjmășia” pentru ca „din cei doi – Dumnezeu şi omul înstrăinat – să creeze în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace”.

El a „desființat în carnea Lui vrăjmășia” ca să poată împăca „pe cei doi” – iudei şi neamuri, adică toată omenirea care este supusă vrăjmăşiei – „cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, nimicind vrăjmăşia în El însuşi”[8] (Efeseni 2:16). Şi acolo, „în trupul Lui”, El a nimicit-o şi a distrus-o. A putut face aceasta doar pentru că ea a fost cu adevărat „în carnea Lui”.

În felul acesta a luat Isus asupra Lui blestemul, în mod complet, exact aşa cum este asupra omenirii. A făcut aceasta prin faptul că „a fost făcut blestem pentru noi”.[9] Dar nu există „blestem neîntemeiat” şi nici nu va exista. Cauza blestemului este păcatul. El a fost făcut blestem pentru noi din cauza păcatelor noastre. Și, pentru a se întâlni cu blestemul în felul în care acesta este asupra noastră, El trebuia să se întâlnească cu păcatul în felul în care acesta este în noi. De aceea: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi”. Şi aceasta pentru „ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

Cu toate că El S-a pus complet în acelaşi mare dezavantaj în care se află întreaga omenire – fiind făcut în toate lucrurile ca şi noi, şi astfel „a fost ispitit ca noi în toate privințele” – totuşi, niciunei singure tendinţe sau înclinaţii a cărnii nu i s-a permis nici cea mai slabă urmă de recunoaştere, nici măcar în vreun gând, ci fiecare a fost efectiv omorâtă din rădăcină prin puterea lui Dumnezeu pe care El, prin credinţa divină, a adus-o omenirii.

„Fiindcă, după cum copiii sunt părtași cărnii și sângelui, în același fel și el s-a împărtășit din aceleași, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce avea puterea morții și anume pe diavolul, și să elibereze pe aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor. Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra lui natura îngerilor, ci a luat asupra lui sămânța lui Avraam. De aceea în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraților săi, ca să fie mare preot milos și credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că El însuși a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiți.” (Evrei 2:14-18)

Biruinţa aceasta pe care Hristos a lucrat-o în carnea umană este adusă de Duhul Sfânt pentru salvarea oricui trăieşte acum în carnea umană şi crede în Isus. Căci prin Duhul Sfânt este adusă credinciosului tocmai prezenţa lui Hristos însuşi. Este dorinţa Lui neîncetată ca „potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care sunt lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care este mai presus de cunoaștere, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19).

În felul acesta, prezenţa personală a lui Hristos Isus în carnea umană a celui care crede, înfăptuieşte eliberarea de vinovăţia păcatului şi de sub puterea păcatului, ceea ce îl ţine pe credincios în triumf deasupra tuturor dorinţelor, tendinţelor şi înclinaţiilor cărnii sale păcătoase, prin puterea Duhului lui Dumnezeu – exact aşa cum s-a făcut aceasta prin prezenţa personală a lui Hristos în carnea umană acum o mie opt sute şaptezeci de ani.[10]

Hristos este întotdeauna Acelaşi – „ieri, astăzi şi în veci”[11]. Evanghelia lui Hristos este tot timpul aceeaşi – ieri, azi şi în veci. Evanghelia din zilele noastre este aceeaşi cu cea de acum o mie opt sute şaptezeci de ani. Atunci ea a fost „Dumnezeu manifestat în carne”[12], iar în zilele noastre este aceeaşi – „Dumnezeu manifestat” în aceeaşi carne, în carnea oamenilor păcătoşi, în carnea umană, în natura umană aşa cum este ea.

Evanghelia este „Hristos în voi, nădejdea slavei”[13] – Hristos în voi aşa cum sunteţi, păcate, păcătoşenie și toate, căci El S-a dat pe El însuşi pentru păcatele noastre şi pentru păcătoşenia noastră. Pe voi, aşa cum sunteţi, Hristos v-a cumpărat, iar Dumnezeu „v-a primit” în El. El v-a primit aşa cum sunteţi, iar evanghelia – „Hristos în voi, nădejdea slavei” – vă aduce sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu şi vă face într-atât de supuşi puterii lui Hristos şi a lui Dumnezeu, încât „roada Duhului” apare în voi, în locul „faptelor cărnii”.

Iar roada Duhului este:

Dragostea – dragostea lui Dumnezeu care este turnată în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. Iar în loc ca ura sau ceva din neamul ei să fie permise măcar prin vreun gând, se va vedea că niciun om nu poate să vă facă ceva, care să vă determine să faceți altceva decât să-l iubiți. Căci dragostea aceasta, fiind dragostea lui Dumnezeu, este aceeaşi „ieri, azi şi în veci”. Ea nu iubeşte pentru răsplată, ci doar pentru a iubi. Iubeşte pur şi simplu pentru că este iubire şi, fiind iubire, nu poate decât să iubească.

Bucuria este „o fericire arzătoare care se naşte dintr-un bine prezent sau aşteptat”. Dar în cazul acesta alternativa „sau” este exclusă. Căci bucuria aceasta este o fericire arzătoare care se naşte din binele prezent și aşteptat, căci cauza ei este una veşnică. Aşa că este întotdeauna prezentă şi este întotdeauna de aşteptat. De aceea, este o satisfacţie plină de mulţumire.

Pacea – pacea desăvârşită care domneşte în inimă – „pacea lui Dumnezeu care întrece orice cunoștință” şi care „păzeşte inima şi mintea”[14] celui ce o are.

Îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa – Această credinţă (pistis în greceşte) este „deplina încredinţare, convingerea bazată pe încredere, nu pe o anumită cunoştinţă [credinţa „inimii”, nu a capului; credinţa lui Hristos, nu a crezului]; o încredere fermă care este sigură pe cel în care se încrede, este nutrită din convingere şi sfidează contradicţiile oponente.”

Blândeţea, înfrânarea poftelor – Înfrânarea poftelor este stăpânire de sine. Duhul lui Dumnezeu eliberează omul, astfel încât să nu mai fie supus pasiunilor, poftelor şi obiceiurilor lui şi îl face un om liber, stăpân peste sine.

„Legea nu este împotriva unor astfel de lucruri.” Legea lui Dumnezeu nu este împotriva niciunui lucru, cu excepția păcatului. În vieţile omeneşti, legea lui Dumnezeu este împotriva a tot ceea ce nu este roada Duhului lui Dumnezeu. Prin urmare, este cert că tot ceea ce, în viaţa omenească, nu este roada Duhului lui Dumnezeu, este păcat. Acesta nu este decât un alt mod de a declara adevărul cel veşnic că „tot ce nu vine din credinţă este păcat”[15].

De aceea: „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.”  Iar pentru că trăim prin Duhul şi umblăm prin Duhul: „Să nu – de fapt, nici nu am putea să facem altfel – umblăm după slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții și fiind invidioși unii pe alții.”

Note de subsol:

[1]. KJV (n.ed.).

[2]. Evrei 4:15 (n.ed.).

[3]. Evrei 4:15, KJV (n.ed.).

[4]. KJV (n.t.).

[5]. Romani 8:4, KJV (n.ed.).

[6]. 1 Ioan 5:4 (n.ed.).

[7]. KJV (n.ed.).

[8]. Nota marginală din KJV amintește că vrăjmăşia era în El însuşi. Acest fapt este corect deoarece aceasta era în carnea Lui, care este carnea noastră (n.ed.).

[9]. Galateni 3:13 (n.ed.).

[10]. Raportat la vremea când acest articol a fost scris (n.t.).

[11]. Evrei 13:8 (n.ed.).

[12]. 1 Timotei 3:16, KJV (n.ed.).

[13]. Coloseni 1:27 (n.ed.).

[14]. Filipeni 4:7, KJV (n.ed.).

[15]. Romani 14:23, KJV (n.ed.).