GALATENI 6:1
„Fraților, chiar dacă un om ar cădea într-o greșeală, voi, cei duhovnicești, să-l îndreptați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu!”
Observaţi că atunci când un om cade în greşeală, singurul lucru pe care Scriptura îl porunceşte creştinilor să-l facă este „să-l restaurați pe unul ca acesta”[1]. Nu există nicio poruncă de a-l condamna, de a-l face de nimic, de a-l proscrie sau de a vorbi despre el, ci „să-l restaurați”.
Acesta este singurul spirit care există în creştinism, căci „Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”[2]. Nu condamnarea este lucrul de care au nevoie oamenii în lume; întrucât fiecare este deja condamnat peste măsură de propriile lui păcate şi de cunoştinţa pe care o are despre greşelile lui. Aşa că nu poate fi decât un spirit răzbunător acela care vrea să adune mai multă condamnare peste o persoană care este deja condamnată o dată, şi chiar de mai multe ori. Creştinismul nu are un astfel de spirit. Creştinismul are spiritul iubirii, şi încă al iubirii lui Dumnezeu, iar iubirea lui Dumnezeu se manifestă în lume pentru a salva. Aşa cum Hristos a fost trimis în lume, nu ca să o condamne, ci ca să o salveze, numai acesta poate fi spiritul creştinismului, pretutindeni şi întotdeauna.
De asemenea, acest lucru este arătat în text îndemnând ca „voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l îndreptați [restaurați]”. Nu este spus deloc ca cineva care nu este duhovnicesc să încerce să ridice un astfel de om. Și aceasta pentru singurul motiv că nici nu o poate face. De aceea, primul gând pe care trebuie să-l aibă creştinul atunci când află că cineva a căzut în greşeală este că acel cineva are nevoie să fie ridicat. Următorul gând este să se gândească: Sunt eu duhovnicesc ca să pot spera că-l voi ridica? Aceasta provoacă pe acela care încearcă să ridice pe altcineva să stea faţă în faţă cu el însuşi şi cu Dumnezeu, examinându-şi propria stare înaintea lui Dumnezeu, ca să vadă dacă este cu adevărat duhovnicesc.
Iar după ce găseşte că este aşa – după ce ştie că este cu adevărat duhovnicesc – atunci, cu duhul blândeţii, care este singurul duh al lui Hristos, să caute să-l ridice pe cel căzut în greşeală. În acelaşi timp, el va ţine cont și de îndemnul: „Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” Cu alte cuvinte, să te pui pe tine în locul lui, să te întrebi cum ai vrea să fii abordat, cum ai vrea să fii tratat dacă tu ai cădea în greşeala în care a căzut fratele tău.
Totodată, țineţi minte că acela care a căzut în greşeală este cel care trebuie să fie „ridicat”, nu acela despre care vă închipuiţi că ar fi comis o greşeală și nici acela despre care gândiţi că a făcut ceva despre care voi credeţi că este o greşeală. Cuvântul acesta nu dă aprobare nicidecum spiritului de căutare de greşeli sau de a descoperi greşeli în vreun frate. Sfatul trebuie să fie urmat şi aplicat doar atunci când cineva „a căzut deodată în vreo greşeală”, atunci când este vizibil că aceea este efectiv o greşeală, atunci, şi doar atunci trebuie să fie atinsă problema. Şi doar atunci, „voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”
Isus a dat îndrumări specifice despre cum trebuie să ridice creştinul pe cineva care a căzut în greşeală. El spune: „Du-te şi spune-i greşeala între tine şi el singur” (Matei 18:15). În tot cuvântul lui Dumnezeu nu este un sfat mai clar decât acesta al Domnului Isus. Și, totuşi, care sfat al Lui este cel mai mult şi mai clar neglijat de cei care susțin că sunt ai Lui?
Este un adevăr binecunoscut tuturor acela că majoritatea creştinilor cu numele se duc şi spun oricui, şi aproape tuturor, mai puţin celui care a făcut greşeala. Însă, cum pot face aceasta şi să fie încă creştini? O astfel de cale este naturală pentru omul firesc, deoarece este natural pentru orice om din lume să creadă că oricare alt om îi este duşman, şi, în consecinţă, nu trebuie să aibă încredere în el. Tocmai de aceea trage concluzia că nu va aduce niciun bine dacă se va duce şi va spune omului greşeala sa, pentru că aceasta va face şi mai mult din acel om un duşman al său.
Dar nu aşa este cu creştinii. Cel care crede în Isus este sigur că toţi ceilalţi credincioşi în Isus nu sunt duşmanii lui, ci sunt fraţii lui. Aşa îi socoteşte şi, ca atare, are încredere în ei. În consecință, cine este cu adevărat creştin are încredere în fratele lui, are încredere că fratele lui va asculta ceea ce-i va spune, chiar dacă îi arată greşeala sa „între tine şi el singur”.
Lipsa de încredere în sinceritatea pe care o are un frate în temerea de Domnul este cauza pentru care pretinşii creştini nu se duc să spună fratelui lor greşeala acestuia „între tine şi el singur”. Însă, lipsa de încredere din partea creştinului este doar semnul lipsei iubirii frăţeşti care, în esenţă, este lipsa creştinismului. Aşadar, o analiză amănunţită a unei astfel de umblări arată că pur şi simplu lipsa creştinismului este aceea care conduce pe un aşa-zis creştin să vorbească altcuiva şi să nu meargă şi să-i spună celui care a greşit „între tine şi el singur”. Du-te ca şi creştin, ca şi frate, „și spune-i între tine şi el singur! Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”. A-l câştiga, a-l ridica – acesta este singurul scop pentru care trebuie să mergi la el.
Dacă cineva nu este creştin, atunci chiar nu este nevoie să meargă şi să-i spună unui om greşeala, pentru că nu este în starea aceea în care să fie capabil să-i vorbească omului într-un fel care să-i aducă vreun bine. Ba mai mult, chiar dacă este creştin şi este duhovnicesc, dacă se duce şi îi spune omului greşeala cu duhul blândeţii, doar între patru ochi, este posibil ca cel greşit să nu-l asculte. „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca din gura a doi sau trei martori să se întărească orice vorbă!” (Matei 18:16). Aceasta nu înseamnă că trebuie să te duci şi să mai spui încă unei persoane sau două, ci trebuie să mai iei cu tine încă o persoană sau două şi să mergi să vorbeşti celui greşit, în prezenţa celor doi martori.
„Dacă nu-i ia în seamă, spune-l bisericii; și dacă nu ia în seamă nici biserica, să fie pentru tine ca păgânul și ca vameșul!” (Matei 18:17)
Cel care, împotriva oricărei încercări de a-l restaura, se ţine de calea sa, respingând toate încercările fraţilor săi de a-l ajuta, demonstrează că nu are spiritul frăţiei creştine şi se separă singur de compania fraţilor săi. Atunci, singurul lucru ce se poate face este să recunoască realitatea situaţiei şi „să fie pentru tine ca păgânul și ca vameșul”. După cum este scris în alt loc: „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări – cel ce alege după el însuşi, împotriva cuvântului lui Dumnezeu, împotriva considerentelor frăţietăţii – căci știi că un astfel de om este sucit și păcătuiește, scriindu-și el însuși condamnarea!” (Tit 3:10-11).
Note de subsol:
[1]. KJV (n.ed.).
[2]. Ioan 3:17 (n.ed.).