GALATENI 4:12-20

„¹²Fraților, vă rog să fiți ca mine, căci și eu sunt ca voi. Nu m-ați nedreptățit cu nimic. ¹³Știți că prima dată v-am propovăduit Evanghelia ca urmare a unei slăbiciuni a trupului, ¹⁴dar n-ați arătat nici dispreț, nici dezgust față de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu, ci m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus Însuși. ¹⁵Ce s-a ales de fericirea voastră? Pot da mărturie despre voi că, dacă ar fi fost cu putință, v-ați fi scos până și ochii și mi i-ați fi dat. ¹⁶M-am făcut oare vrăjmașul vostru pentru că v-am spus adevărul? ¹⁷Nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă pentru voi, ci vor să vă despartă de noi, ca să fiți plini de râvnă pentru ei. ¹⁸Bine ar fi să arătați întotdeauna râvnă cu un scop bun, nu numai când sunt eu prezent cu voi. ¹⁹Copilașii mei, din pricina cărora iarăși simt durerile nașterii până când va lua Hristos chip în voi! ²⁰Cât de mult aș vrea să fiu acum prezent cu voi și să-mi schimb tonul, căci nu mai știu ce să cred despre voi!”

„Unde este, aşadar, binecuvântarea despre care aţi vorbit?”[1] Nu binecuvântarea despre care vorbiți, ci la trecut; binecuvântarea despre care ați vorbit. Este vorba despre o binecuvântare pe care au avut-o, dar pe care au pierdut-o. Era binecuvântarea lui Avraam – binecuvântarea îndreptăţirii prin credinţă. Întrucât ei primiseră adevărata evanghelie, ei au crezut în Hristos şi astfel au știut că Hristos i-a răscumpărat din blestemul legii, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste ei prin Isus Hristos şi să primească, prin credinţă, Duhul făgăduit. Ei au cunoscut toate acestea prin experienţă. Însă, prin iluzia produsă de evanghelia falsă a „fariseilor care au crezut”, au fost „fermecaţi” şi conduşi de la puritatea credinţei înapoi la îndreptăţirea prin fapte.

Acest lucru reiese clar din apelul lui Pavel pe care îl adresează în primele versete din Galateni 3: „O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi, sub ochii cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit? Numai aceasta vreau să aflu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul sau prin credința în cele auzite? […] Cel ce vă dăruiește Duhul și face minuni printre voi le face oare prin faptele Legii sau prin credința în cele auzite?”

„Dar celui ce lucrează, plata nu i se socotește conform harului, ci conform datoriei. Dar celui ce nu lucrează, ci crede în cel ce îndreptățește pe cel neevlavios, credința lui i se socotește pentru neprihănire. După cum și David vorbește despre binecuvântarea omului, căruia Dumnezeu îi impută neprihănirea fără fapte, spunând: «Binecuvântați sunt aceia ale căror nelegiuiri sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia Domnul nu îi va imputa păcatul.»”[2]

„Binecuvântarea” aceasta este binecuvântarea pe care o cunoscuseră galatenii atunci când erau creştini. Însă au fost îndepărtaţi de la aceasta, iar acum era doar o amintire; era o fericire despre care ei vorbiseră atunci, dar acum nu mai puteau vorbi despre ea ca despre ceva prezent. Aceasta se întâmplă deoarece credinţa şi tot ce ţine de credinţă sunt lucruri vii şi prezente. Credinţa este respiraţia vieţii spirituale și, dacă dispare credința, atunci se duce viaţa spirituală. Credinţa trebuie să fie prezentă în mod constant, în mişcare activă, constantă, ca să folosească sufletului.

Pe aceasta nu o cunoşteau „fariseii care crezuseră”, căci ei nu aveau credinţă adevărată; ei nu ştiau ce înseamnă să trăieşti prin credinţă. Ei credeau că îndreptăţirea prin credinţă constă în iertarea şi îndreptăţirea păcatelor din trecut, dar, din moment ce au fost îndreptăţiţi, ei trebuie să trăiască prin fapte. Ei credeau că îndreptăţirea se obţine prin credinţă, dar că se păstrează prin fapte. I-au convins pe creştinii galateni să primească această iluzie şi odată cu aceasta și pierderea credinţei. Însă, aceasta a dus la rezultatul îngrozitor al pierderii fericirii şi neprihănirii pe care o aveau prin credinţă, precum şi la decăderea lor în întunericul păgânismului – la robia păcatului şi la faptele cărnii.

Experienţa aceasta este ilustrativă în ce priveşte adevărul veşnic şi este scrisă ca să fie de învăţătură tuturor oamenilor în ce priveşte acest adevăr veşnic: neprihănirea care se obţine prin credinţă, adevărata îndreptăţire prin credinţă, este neprihănire şi îndreptăţire prin credinţa prezentă, veşnic vie, care „nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”[3].

Cât timp galatenii s-au bucurat de binecuvântarea aceasta, roadele ei s-au văzut în iubirea pe care i-au arătat-o lui Pavel. Iubirea aceasta era chiar iubirea jertfitoare de sine a lui Hristos – iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu, revărsată fără măsură în inimă, prin Duhul Sfânt pe care Îl primiseră. Văzând că apostolul are nevoie de ochi, ei şi-ar fi scos ochii bucuroşi şi i i-ar fi dat, dacă ar fi fost cu putinţă.

Dar acum ce schimbare! De la înălţimea binecuvântării, au fost traşi înapoi într-o astfel de stare încât apostolul era socotit vrăjmaş pentru că le spunea adevărul, fapt ce l-a obligat să-i întrebe: „M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul?”

Acesta rămâne semnul galateanului, în orice loc s-ar afla el – semnul omului care mărturiseşte a fi creştin, dar care nu este îndreptăţit prin credinţă, care nu are neprihănirea lui Dumnezeu care se obţine prin credinţa lui Isus Hristos. Oricine îi spune adevărul devine vrăjmaşul lui şi este perceput de el în acest mod, deoarece el „nu ascultă de adevăr”, nu este pe calea adevărului, nu cunoaşte adevărul. De aceea, adevărul nu poate fi pentru el unicul standard şi testul suprem. Doar el, cu preferinţele şi ambiţiile lui personale şi cu neprihănirea lui proprie, poate fi standardul. Şi oricine îi spune adevărul, îndeosebi dacă acesta nu este plăcut, este socotit că face un atac personal la adresa lui şi, de aceea, este socotit duşman.

Dar cel care este creştin, care este cu adevărat şi în adevăr îndreptăţit prin credinţa lui Isus Hristos, care trăieşte prin credinţa lui Isus Hristos – care este neprihănit doar prin credinţa lui Isus Hristos şi are neprihănirea lui Dumnezeu care se obţine prin credinţă –, un astfel de om va socoti întotdeauna pe cel care îi spune adevărul ca pe un prieten sau frate. Oricât de mult i-ar arăta că este greşit, oricât de direct poate fi acesta implicat, cu toate acestea va primi cu recunoştinţă adevărul, oricare ar fi acesta, ori de unde ar veni şi prin oricine îi va fi spus. Aceasta se întâmplă pentru că adevărul este unica şi completa lui salvare. Adevărul este cel care îl face liber. Adevărul este singura cale pe care o are pentru a umbla. Dragostea adevărului este singurul stimulent al lui. Duhul adevărului este singura călăuză a sa.

Însă, după cum am văzut, creştinii din Galatia pierduseră starea aceasta binecuvântată – starea aceasta de „binecuvântare” – și au devenit din nou doar nişte galateni, întrucât au pierdut adevărata credinţă şi s-au întors de la credinţă la fapte, ca modalitate de vieţuire şi de mântuire. Pierderea credinţei a însemnat pierderea lui Hristos dinăuntrul lor, căci El locuieşte în inimă prin credinţă (Efeseni 3:17). Din cauza stării lor oropsite, stare de care ei nu erau conştienţi, Pavel tânjea după ei ca o mamă după proprii copii. Și, din adâncul dorinţei lui, a exprimat profunda lor nevoie: „Copilașii mei, din pricina cărora iarăși simt durerile nașterii până când va lua Hristos chip în voi!” Pierderea pe care o suferiseră era pierderea lui Hristos dinăuntrul lor. Ei trebuiau să fie aduşi din nou la experienţa trăirii lui Hristos înăuntrul lor, căci altfel erau pierduţi. Şi aceasta este pur şi simplu evanghelia care, în esenţă, este: „Hristos în voi, nădejdea slavei.”[4]

Note de subsol:

[1]. Galateni 4:15, KJV (n.ed.).

[2]. Romani 4:4-8, KJV (n.ed.).

[3]. Efeseni 2:8 (n.ed.).

[4]. Coloseni 1:27 (n.ed.).