În Sabatul din 7 iulie va începe studiul cărții Galateni în cadrul școlii de Sabat. Articolul care urmează, alcătuit cu contribuţia lui L. A. Reed, va fi de ajutor tuturor ca un studiu preliminar, aşa că întrerupem aici studiul nostru săptămânal din Galateni, „Cele două legăminte”, pentru a face loc acestui articol:[1]
În mare măsură, interesul este atras acum asupra epistolei către galateni. Acesta va fi subiectul studiilor timp de şase luni în școlile noastre de Sabat de pretutindeni.
Ştim că epistolele lui Pavel au fost adresate, fie anumitor grupe, fie anumitor indivizi, în anumite momente din istoria timpurie a bisericii creştine. Ele au fost scrise pentru a corecta anumite erori care au apărut în vremea aceea. Şi, ceea ce este întotdeauna adevărat, erorile acelea au luat anumite forme datorită educaţiei şi obiceiurilor timpului.
Ucenicilor lui Hristos din Galatia li s-a spus de către unii că nu era destul să primească evanghelia – care este „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus” sau „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” – ci că trebuiau, de asemenea, să îndeplinească anumite ceremonii. A existat un timp când aceste ceremonii trebuiau să fie îndeplinite, dar vremea aceea trecuse. Însă, faptul că aceste rituri nu mai erau în vigoare, nu afecta principiul conturat de Pavel. Chiar şi în zilele în care aceste ceremonii au fost în vigoare, simpla îndeplinire a lor nu putea şi nu avea scopul de a-i face pe împlinitorii lor neprihăniţi. Ceea ce încearcă să arate Pavel este că niciodată neprihănirea nu a putut veni în felul acesta. Dacă aceste rituri care, pe când erau încă în vigoare, nu au putut să-i facă neprihăniţi pe împlinitorii lor, o vor face ele acum când sunt abrogate?
Cu toţii recunoaştem acum că aceste ceremonii nu au putere de obligaţie. De aceea, acum nu există pericolul ca vreun om să declare necesară ascultarea faţă de ele. Dacă oamenii sunt înclinaţi acum să facă vreo greşeală similară celei a galatenilor, este evident că greşeala din zilele acestea de pe urmă trebuie să îmbrace o formă diferită de forma pe care a avut-o atunci. Cu alte cuvinte, legea tăierii împrejur, a jertfelor de animale etc. este acum o literă moartă, iar ceremonialismul îmbrăcat în forma aceasta nu mai constituie o ameninţare pentru binele omului. Dacă Dumnezeu, în solia Sa către galateni, se referă numai la legea ceremonială şi a ceremonialismului îmbrăcat în acea formă anume, atunci – o spun fără rezervă – tot mesajul lui Dumnezeu este mort şi nu are altă valoare decât aceea de raport al unor greşeli a celor din vechime.
Însă ceremonialismul, în aceea formă particulară, nu este singurul fel de ceremonialism menţionat în Galateni. Există un ceremonialism în care poate să cadă oricare om din orice veac al acestei lumi. Deoarece cuvântul lui Dumnezeu este adresat fiecărui om şi tuturor oamenilor, din fiecare veac şi din toate veacurile, ceremonialismul acesta este greşeala faţă de care eu și voi suntem și acum avertizaţi. Pentru că lucrurile care mă privesc pe mine și pe voi au o importanţă mai mare pentru mine și pentru voi decât lucrurile care-i privesc pe alţii din alte vremuri; reiese că acest alt ceremonialism, în care putem cădea noi în zilele noastre, ne interesează mai mult. Aceasta ar trebui să fie povara studiului şi a gândurilor noastre, mai degrabă decât acea care, aproape în totalitate, îi priveşte pe alţii, dintr-o altă vreme ce s-a dus de mult.
Dar ce este ceremonialismul? Este a crede că omul este îndreptăţit prin faptele legii şi a nu ştii că „omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci prin credinţa lui Isus Hristos.”[2] Aproape fiecare verset din capitolul al treilea nu este altceva decât o declarare, în diferite moduri, a acestui singur principiu: nu prin faptele legii, ci prin credinţa lui Hristos.
A existat o lege numită legea ceremonială. Aceasta a fost legea referitoare la circumcizie, la jertfe etc. Aceasta a fost dată pentru un scop bun şi suficient. Dar nu a fost dată nicidecum în ideea că, prin respectarea ei, se poate câştiga neprihănirea. Cine pierde din vedere adevărata importanţă a ei şi încearcă să o folosească drept mijloc de a câştiga neprihănirea, ca plată, a căzut în ceea ce este numai ceremonialism. În îndeplinirea unui şir uscat de ceremonii, acesta începe să iubească o viaţă lipsită de Hristos; a căzut din har; a căzut sub blestem.
Există o altă lege – numită legea celor zece porunci. Aceasta nu a fost dată de pe Sinai în ideea ca, prin respectarea preceptelor ei, vreun om să poată câştiga neprihănirea. Cine pierde din vedere, în felul acesta, adevărata importanţă a ei şi încearcă să o folosească drept mijloc de a câştiga neprihănirea, ca plată, a căzut, de asemenea, în ceea ce este doar ceremonialism. El începe prin aceasta îndeplinirea unui şir uscat de ceremonii, de forme exterioare. Dintr-odată viaţa lui este fără Hristos, pentru că a ales drept cale a mântuirii altceva decât Hristos. Însă Hristos este „Calea”. „[…] nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”[3] Un astfel de om cade din har, cade sub blestem.
A existat şi o manifestare a legii, o alta decât forma dată în porunci, şi anume legea dragostei. Însă, cine ia chiar şi această manifestare a legii, această exprimare exterioară a legii – iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de om –, şi încearcă prin eforturile lui să o trăiască, adică să câștige neprihănirea prin fapte, omul acesta, ca toți ceilalţi, cade în ceremonialism. Poate că are altă formă, dar este tot ceremonialism. El pierde adevărata importanţă a legii dragostei, cade din har şi trăieşte o viaţă fără Hristos.
A mai existat încă o manifestare a legii, o prezentare mai clară a cerinţelor ei, prin „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Însă omul care citeşte despre felul în care lucrează legea aceasta în Hristos şi apoi încearcă se obţină neprihănirea prin copierea actelor lui Hristos, să se facă pe sine ca Hristos, omul acela nu cunoaşte adevărata importanţă a vieţii lui Hristos. Acesta a căzut în ceremonialism, în rutină uscată, în fapte moarte; de fapt, într-o viaţă fără Hristos.
Mai mult, ceremonialismul în oricare dintre formele lui trebuie să aibă de a face cu „legea lui Dumnezeu, a celor zece porunci”. Acest lucru este adevărat şi în cazul acelei forme de ceremonialism care îşi are rădăcina în înţelegerea greşită a legii ceremoniale. Cine interpretează greşit scopul lui Dumnezeu în legătură cu legea ceremonială, în mod sigur interpretează greşit şi scopul lui Dumnezeu în legătură cu legea morală. Însăşi structura minţii lui va produce aceasta. Iar faptul că legea ceremonială, a jertfelor şi darurilor, nu era altceva decât o formă de predicare a evangheliei pentru timpul acela, de fapt, era şi o predicare a legii morale; iar interpretarea greşită duce la acelaşi lucru. Ceremonialismul iudeilor manifestat nu doar în cele legate de legea jertfelor, ci şi în cele legate de legea morală, dovedeşte că cele două forme de ceremonialism merg mână în mână. Cine face o greşeală, o face şi pe cealaltă.
Când Dumnezeu a inspirat cartea Galateni, nu a lovit doar câteva forme specifice ale erorii, ci a lovit marele principiu care stă la baza acelei erori. Eroarea poate îmbrăca o mulţime de forme. O formă într-un anumit timp, deschide ulterior calea altei forme. Un cuvânt adresat doar unei forme, trebuie să expire odată ce forma aceea specifică dispare. Însă, cuvântul îndreptat către principiul care stă la baza diferitelor forme este ţintit ca să distrugă principiul ce dă naştere acestora. Cuvântul acesta, repet, trebuie să fie întotdeauna necesar, atâta timp cât inimile şi minţile omeneşti sunt înclinate să aplice principiul în mod greşit şi să creeze astfel aceste forme diversificate.
Deci care este acum solia cărții Galateni? Este, aşa cum am mai spus, de a arăta că neprihănirea este un dar de la Dumnezeu. Ea se obţine prin făgăduinţă; ea se obţine prin credinţa în Hristos; nu se obţine prin faptele legii „pentru că prin faptele legii nicio carne nu va fi îndreptățită” (Galateni 2:16).
Şi ce este ceremonialismul acela despre care eu și cu tine suntem avertizaţi în Galateni? Nu este acela care acum este singurul în care putem să cădem – acel ceremonialism care este o conformare exterioară sau o încercare de conformare exterioară cu legea celor zece porunci, îndeosebi cu porunca a patra din legea aceasta? Ba da. Acestea sunt faptele legii în care, atât eu, cât și voi, suntem predispuşi să ne încredem. În felul acesta, solia din Galateni se referă acum la cele zece porunci, chiar la porunca a patra sau la oricare dintre cele zece, sau la toate zece. Nu poate semnifica nimic altceva pentru noi. Orice altceva care poate fi inclus doar dă forţă avertizării de a nu ne încredere în încercările de păzire exterioară a acestei legi.
În lumina acestor gânduri, deschideţi Biblia cu inima plecată în rugăciune şi citiţi, fără să îi aveţi în minte pe cei care au trăit acum două mii de ani, ci având în minte doar cazul vostru şi doar sufletul vostru pus în balanţa judecăţii. Vreau să spun că, dacă citiţi în felul acesta, având în minte doar greşelile voastre şi înclinaţiile voastre de a face astfel de greşeli, precum şi responsabilitatea pe care o aveţi faţă de Dumnezeu, voi avea încredere în concluziile voastre în ce priveşte legea despre care vorbeşte Duhul lui Dumnezeu în Galateni 3:19 – sau în orice altă parte a epistolei.
Note de subsol:
[1]. Articolul din acest număr întrerupe seria articolelor lui A. T. Jones despre Galateni, însă are legătură cu subiectul cărții, fapt pentru care s-a ales includerea lui aici (n.ed.).
[2]. Galateni 2:16, 21; 3:5-14, 18-27.
[3]. Faptele apostolilor 4:12 (n.ed.).