Întrucât am trecut de introducere şi am ajuns la studiul adevăratei esenţe a cărţii Galateni, primul lucru care trebuie să fie remarcat este valoarea excepţională a ceea ce urmează să fie studiat. Valoarea aceasta este adusă la cunoştinţă în capitolul 1, prin cuvintele acestea remarcabile: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer v-ar propovădui o altă evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, zic și acum, din nou: dacă vă propovăduiește cineva o altă evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatema!”[1]

Aceasta dovedeşte că, dacă s-ar putea face distincţie între cărţile din Biblie, atunci, din întreaga Biblie, în Galateni putem găsi evanghelia ‒ în deplina ei curăţie. Ne putem da seama că, indiferent ce se găseşte în celelalte cărţi din Biblie, trebuie să admitem că în cartea Galateni, evanghelia este prezentată aşa de curat încât, chiar un înger dacă ar veni din cer şi ar prezenta-o altfel, nu o poate face fără să-şi atragă blestemul. Aşa stând lucrurile, cu siguranţă că un studiu al acestei cărți ar trebui să solicite cea mai serioasă atenţie şi cel mai profund interes al oricui iubeşte evanghelia lui Hristos.

În studiile noastre am ajuns la Galateni 2:15. Aici, după introducere, în apelul pe care îl adresează Pavel lui Petru în ceea ce priveşte principiul, se intră pentru prima oară în miezul discutării serioase a evangheliei şi a meritelor ei. Atât de legate sunt acestea încât este imposibil să spui exact unde se termină cuvintele lui Pavel către Petru şi unde încep cuvintele clare către galateni. Acest lucru este foarte natural întrucât cuvintele adresate de Pavel lui Petru au fost un argument şi un apel pentru „adevărul Evangheliei” (versetul 14), iar epistola către galateni este acelaşi lucru. De aceea, întrucât cuvintele şi apelul adresate lui Petru au fost, în esenţă, aceleaşi cu apelul şi cuvintele ce trebuiau adresate galatenilor, nu a fost nevoie să se facă o pauză clară pentru a marca punctul în care încetează cuvintele către Petru şi unde încep cele către galateni. Aşa că, după introducere, în Galateni 2:15-16 este locul în care începe, pentru galateni, o reprezentare directă a evangheliei.

„Noi suntem iudei din natură, nu păcătoși dintre neamuri. Dar fiindcă știm că omul nu este îndreptățit prin faptele legii, ci prin credința lui[2] Isus Hristos, chiar și noi am crezut în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți prin credința lui Hristos, nu prin faptele legii, fiindcă prin faptele legii nimeni nu va fi îndreptățit.”

Cuvântul „legii”, care este folosit în aceste două versete, nu se referă la o lege anume, astfel încât să ceară articolul hotărât (adică „legea”). Ci, în limba greacă, apare pur şi simplu cuvântul „lege” – nomos – fără să fie articulat. Traducerea, cuvânt cu cuvânt, redă textul în felul acesta:

„Noi, iudei din natură, şi nu păcătoşi dintre neamuri, știind că omul nu este îndreptăţit prin fapte de lege (nomos), ci prin credinţa lui Isus Hristos, am crezut şi noi în Isus Hristos, ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa lui Hristos, şi nu prin fapte de lege (nomos); pentru că nicio carne nu va fi îndreptăţită prin fapte de lege (nomos).”

De aici se vede clar că în acest text este vorba de lege în general, de ideea de lege; că oameni nu sunt îndreptăţiţi prin vreuna din legi şi nici prin toate legile laolaltă, ci numai prin credinţa lui Isus Hristos, fără vreuna din faptele vreunei legi, de orice fel ar fi ea. În mod evident, nici nu putea fi altfel. Căci a specifica o lege anume şi a susţine că oamenii nu sunt îndreptăţiţi prin legea aceea, ar fi lăsat portiţa deschisă pentru ideea că oamenii ar putea fi îndreptăţiţi prin vreo altă lege. Dar „adevărul Evangheliei” este acela că omul nu poate fi îndreptăţit nicidecum prin vreo lege, nici prin toate legile laolaltă, ci numai prin credinţa lui Hristos; pur şi simplu crezând în Isus.

Punctul vital din apelul acesta către Petru nu poate fi deslușit fără o atenţie deosebită. Şi anume: Noi, care suntem iudei din natură, care avem toate avantajele ce aparţin iudeilor, care avem părinţii, legămintele, legile, orânduielile, toate date de Domnul însuşi iudeilor în mod direct ‒ noi care astfel suntem iudei din natură, nu păcătoşi dintre neamuri – „am crezut chiar şi noi în Isus Hristos, ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa lui Hristos, şi nu prin fapte de lege; pentru că nimeni nu va fi îndreptăţit prin fapte de lege”. Tocmai faptul că chiar noi, iudeii, cu toate avantajele native ale tuturor legilor iudeilor, am crezut în Isus Hristos ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă, tocmai aceasta, în ea însăşi, este o mărturisire deschisă şi o dovadă clară a faptului că nu există îndreptăţire în lege.

Şi pentru că aşa stau lucrurile cu noi, iudeii, care avem toate aceste avantaje, care ar putea fi nădejdea neamurilor care nu au nicio umbră din toate aceste avantaje? Dacă „chiar şi noi” trebuie să fim îndreptățiți prin credinţă, cu cât mai mult neamurile trebuie să fie îndreptățite prin credinţă! Dacă noi, cei care avem toate legile acestea, nu putem fi îndreptățiți prin ele, ci trebuie să fim îndreptățiți prin credinţă, fără ele, ce va face păgânul care nu are niciuna din aceste legi, dacă nu este îndreptățit prin credinţă, fără ele? Şi dacă noi am mărturisit că nu putem fi îndreptățiți prin legile acestea, cum putem cere păgânilor să creadă că vor fi îndreptățiți prin aceleaşi legi? De ce să punem pe gâtul neamurilor un jug pe care noi înşine nu l-am putut purta şi pe care noi l-am aruncat datorită libertăţii pe care ne-o dă credinţa lui Hristos? De aceea: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile, şi nu ca un iudeu” – dacă tu ai părăsit terenul iudeilor, un lucru bun ce trebuie făcut pentru a fi îndreptățit, şi te-ai dus pe terenul neamurilor – cum poţi să ceri neamurilor să plece de pe terenul lor pe acela al iudeilor, despre care chiar noi am mărturisit că trebuie părăsit?

Cu alte cuvinte, acesta a fost pur şi simplu argumentul pe care Petru însuşi l-a susţinut în faţa conciliului din Ierusalim, atunci când a arătat adevărul evangheliei dovedit în propria lui experienţă: „[…] Bărbaţi şi fraţi, voi ştiţi că, din zilele de demult, Dumnezeu a ales între noi, ca neamurile să audă prin gura mea cuvântul evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, le-a adus mărturie, dându-le Duhul Sfânt întocmai ca şi nouă, și nici nu a făcut o deosebire între noi şi ei[3], curăţindu-le inimile prin credinţă. Aşadar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, punând un jug pe gâtul discipolilor pe care nici părinţii noştri, nici noi nu am fost în stare să îl purtăm? Dar noi credem că prin harul Domnului Isus Cristos suntem mântuiți, la fel ca ei.”[4]

Observaţi din nou: nu spune că ei sunt mântuiţi ca noi, ci noi suntem mântuiţi ca ei. Iar ei au fost îndreptățiți prin credinţă, fără faptele vreunei legi – și trebuia să fie aşa, căci ei nu aveau nicio lege. Iar noi, iudeii, pentru că suntem mântuiţi ca ei, trebuie să fim îndreptățiți prin credinţă, fără faptele vreunei legi, chiar dacă noi avem toate legile ce au existat vreodată.

În felul acesta, prin învăţătura lui Dumnezeu şi prin demonstraţia făcută de Duhul Sfânt, s-a arătat clar tuturor că iudeii şi neamurile sunt mântuiţi exact în acelaşi fel: printr-o credinţă comună în Isus Hristos, fără niciuna din faptele vreunei legi. Şi că, prin credinţa aceasta a lui Isus Hristos, zidul de la mijloc de despărţire dintre ei este dărâmat şi toţi sunt făcuţi una cu Dumnezeu şi unii cu alţii – în fericirea, neprihănirea şi bucuria pe care o dă evanghelia plină de slavă a Dumnezeului binecuvântat, care este binecuvântat şi va fi pentru totdeauna binecuvântat!

Note de subsol:

[1]. Galateni 1: 8-9 (n.ed.).

[2]. Vezi traducerea KJV sau Fidela (n.ed.).

[3]. Notă: nu între ei şi noi, ci „între noi şi ei”.

[4]. Faptele apostolilor 15:7-11, KJV (n.ed.).