Într-un studiu anterior despre acest subiect[1] – în studiul al patrulea – am remarcat că, deși este adevărat că „legea ceremonială este subiectul principal în ce priveşte legea din Galateni” totuşi nu este vorba de legea ceremonială aşa cum a fost dată de Domnul. Am văzut că până şi acolo unde legea ceremonială dată de Dumnezeu este implicată, este vorba de o aşa pervertire a ei, încât devenise altceva decât ceea ce trebuia să fie în realitate. În consecinţă, marele subiect privitor la lege, la faptele legii este, mai degrabă, ceremonialismul – întregul ceremonialism – decât adevărata lege ceremonială, în vreunul din aspectele ei.

Faptul că tradiţionalismul era o parte esenţială din învăţătura celor care trăgeau pe creştinii galateni înapoi, este cert pentru că Pavel îl citează ca pe ceva ce existase în experienţa lui şi arată cum a fost eliberat de el prin evanghelia pe care o predica:

„Aţi auzit de purtarea mea de odinioară, în religia iudeilor […], creşteam în religia iudeilor peste mulţi de o vârstă cu mine, din naţiunea mea, fiind peste măsură de zelos pentru tradiţiile părinţilor mei. Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său, pentru a revela pe Fiul său în mine, ca să Îl predic printre păgâni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge.” (Galateni 1:13-16[2])

Este ca şi cum ar fi spus: Aceste lucruri pe care caută să vi le impună cei care vă tulbură, eu însumi le-am susţinut chiar mai zelos decât ei, căci „persecutam peste măsură biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam”[3]. Dar am fost eliberat de aceasta şi am fost răscumpărat prin revelarea Fiului lui Dumnezeu în mine. V-am predicat şi vă predic acum, pur şi simplu ceea ce cunosc din experienţa inimii mele şi prin descoperirea evangheliei lui Hristos. Ştiu că evanghelia lui Hristos, evanghelia pe care o predic eu acum, eliberează sufletul de toate poverile şi de truda tradiţiilor pe care vi le aduc acei oameni, și eliberează sufletul în lumina, libertatea și bucuria neprihănirii. Ştiu că tot ceea ce caută ei, prin mulţimea de cerinţe istovitoare a tradiţiilor lor, se găseşte în Isus Hristos, spre deplina şi desăvârşita bucurie a sufletului, şi se obţine simplu, doar crezând în El.

Dacă nu ar mai exista nicio altă referire, pasajul acesta ar fi suficient să arate că, în contextul în care este plasat, ceremoniile „datinilor strămoşeşti” ale iudeilor au fost cu siguranţă implicate, chiar dacă ar putea fi incluse și altele.

Dar aceasta nu este tot. Ceea ce a condus la criza din Antiohia, în cazul lui Petru, şi care este criza din introducerea făcută adevăratului subiect din Galateni, a fost problematica de a mânca împreună cu neamurile, împreună cu oamenii necircumciși. De asemenea, aceasta a fost cea care a marcat criza din lucrarea lui Petru, ca iudeu, faţă de neamuri, după cum este arătat prin experienţa pe care a avut-o cu viziunea de la Iope şi în casa lui Corneliu. Astfel, el concluzionează în cuvintele: „Voi ştiţi că este ilegal pentru un bărbat iudeu să se alăture, sau să vină la unul din altă naţiune, dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc niciun om profan sau necurat” (Faptele apostolilor 10:28[4]).

Dar a mânca împreună cu neamurile nu era deloc ceva neîngăduit de lege, ci doar de tradiţionalismul lor. Exclusivismul acesta nu a fost poruncit niciodată şi nici nu a fost insuflat de ceva ce Domnul ar fi încredinţat iudeilor. Scripturile ce le aveau ei erau împotriva acestui fapt. Exclusivismul acesta ieşise cu totul din construcţiile lor zidite pe propria lor neprihănire exclusivistă. Totuşi, acesta a fost un punct vital şi un element esenţial în argumentarea „fariseilor care crezuseră”, care a făcut necesară epistola către galateni. Aşa stând lucrurile, este cert că legea ceremonială tradiţională a iudeilor era o parte esenţială a legii ceremoniale, care constituie subiectul principal privitor la legea din Galateni.

Este adevărat că legea ceremonială pe care a dat-o Dumnezeu, joacă un rol în controversa care a făcut necesară scrisoarea către galateni. Totuşi, nu legea ceremonială, aşa cum a dat-o Dumnezeu, este obiectul controversei. Circumcizia este inclusă. Dar este atât de pervertită faţă de adevărata intenţie şi însemnătate pe care i-a dat-o Dumnezeu, şi atât de încărcată de tradiţionalism, încât a devenit doar încă o parte din ceremonialismul fariseic pur.

În acest context, din istoria legată de Iacov, îndeosebi cea din Faptele apostolilor 21, se vede clar că şi cealaltă parte din adevărata lege ceremonială era inclusă – și aceasta până la a se contrazice singuri prin aducerea de jertfe pentru păcat, în timp ce mărturiseau a crede în Hristos, deoarece una din jertfele ce trebuiau aduse de nazireu pentru curăţire era „un miel de un an fără cusur, ca jertfă pentru păcat” (Numeri 6:14). Pavel, din respect pentru fraţii din Ierusalim – îndeosebi pentru Iacov, fratele Domnului – a cedat, de dragul aparenţei, astfel încât să însoţească pe unii care efectiv practicau această ceremonie contradictorie pentru un credincios în Hristos. Mulţimea a năvălit în templu, a pus mâna pe Pavel şi l-a scos afară exact când „vorbea cu preotul despre jertfele ce trebuiau aduse”[5]. Nu este chiar corect să spunem că mulţimea s-a dezlănţuit, ci adevărul este că Dumnezeu a dat drumul mulţimii ca să-l salveze pe Pavel de efectul respectului său faţă de sfatul rău al fraţilor care căutau compromisul.

„Dacă ţinem seama de marea dorinţă a lui Pavel de a fi în armonie cu fraţii lui, de duioşia spiritului său faţă de cel slab în credinţă, de respectul faţă de apostolii ce fuseseră cu Hristos şi faţă de Iacov, fratele Domnului, de scopul lui de a fi totul pentru toţi oamenii, în măsura în care putea face aceasta fără să-şi sacrifice principiile, dacă ţinem seama de toate acestea, este mai puţin surprinzător faptul că a fost constrâns să devieze de la modul lui ferm şi decis de acţiune. Dar, în loc să se ajungă la ţinta dorită, eforturile acestea de conciliere nu au făcut altceva decât să precipite criza, să grăbească suferinţele prezise ale lui Pavel, să-l despartă de fraţii lui în ce priveşte lucrările sale, să lipsească biserica de unul dintre stâlpii ei cei mai puternici şi să aducă întristare în inimile creştine de pretutindeni. […]

Cuvintele de mustrare ale Mântuitorului, adresate bărbaţilor din Nazaret, se aplică în cazul lui Pavel, nu doar iudeilor necredincioşi, ci şi fraţilor săi în credinţă. Dacă conducătorii bisericii şi-ar fi supus pe deplin sentimentele lor de amărăciune faţă de apostol şi l-ar fi acceptat ca pe unul chemat în mod special de Dumnezeu ca să ducă evanghelia la neamuri, Domnul l-ar fi cruţat pentru ei, ca să lucreze mai departe pentru mântuirea sufletelor. Cel care vede sfârşitul de la început şi înţelege inimile tuturor, a văzut care va fi rezultatul invidiei şi geloziei nutrite faţă de Pavel. Dumnezeu, în providenţa Lui, nu rânduise ca munca lui Pavel să înceteze aşa de curând, dar nu a făcut nicio minune ca să schimbe şirul de circumstanţe la care a condus purtarea lor.

Acelaşi spirit conduce şi astăzi la aceleaşi rezultate. Neglijarea de a aprecia şi folosi proviziile harului divin, a lipsit biserica de multe binecuvântări. Cât de adesea ar fi prelungit Domnul viaţa unora dintre slujitorii Lui credincioşi, dacă eforturile acestuia ar fi fost apreciate. Dar, dacă cei din biserică permit duşmanului sufletelor să le pervertească înţelegerea, aşa încât ajung să reprezinte şi să interpreteze greşit cuvintele şi acţiunile slujitorului lui Hristos, dacă îşi îngăduie să stea în calea acestuia şi să împiedice folosinţa sa, Domnul îndepărtează de la ei binecuvântarea pe care le-o dăduse.

Satana lucrează continuu prin agenţii lui ca să descurajeze inima şi să distrugă pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să facă o lucrare măreaţă şi bună. Poate că aceştia sunt gata să-şi sacrifice până şi viaţa pentru înaintarea cauzei lui Hristos. Totuşi, marele înşelător va insinua îndoială, lipsă de încredere, gelozie faţă de ei și care, dacă vor fi întreţinute, vor submina încrederea în integritatea caracterului lor, şi astfel vor bloca lucrarea folositoare a acestora. Prea adesea, Satana reuşeşte, prin lucrarea pe care o face prin proprii lor fraţi, să aducă asupra lor o aşa întristare şi angoasă a inimii încât Dumnezeu, plin de îndurare, intervine ca să dea odihnă slujitorilor Lui persecutaţi. După ce mâinile sunt încrucişate pe pieptul fără suflare, după ce glasul de avertizare şi încurajare este adus la tăcere, atunci moartea va face ceea ce viaţa nu a reuşit să facă; atunci cei îndărătnici s-ar putea să se trezească, să vadă şi să preţuiască binecuvântările pe care ei le alungaseră.”[6]

Pentru fariseiii care crezuseră – fraţii mincinoşi care se furişau şi duceau în confuzie pe creştinii galateni, slăbind până şi pe Petru şi pe Iacov – legea morală nu era inclusă, decât întâmplător. Dar varietatea infinită de rânduieli ceremoniale pe care „tradiţia orală” le investise şi le aşezase ca garduri în jurul legii şi care pentru ei valorau mai mult decât legea însăşi dată de Dumnezeu, acestea erau incluse şi constituiau o parte esenţială în argumentarea lor legată de controversă. Simpla neglijare a spălării mâinilor etc., așa cum este amintit şi în Marcu 7, „era la fel de rău ca omuciderea şi implica pierderea vieţii veşnice”.[7]

Cu toate acestea, în expunerea pe care o face Pavel singurei evanghelii adevărate în Galateni, este inclus rolul legii morale, pentru a arăta, nu doar faptul că este imposibil să fii îndreptăţit prin vreo lege (chiar şi dacă e vorba de legea morală), ci şi pentru a arăta că tocmai scopul credinţei în Hristos, tocmai scopul adevăratei evanghelii este de a realiza în oameni neprihănirea acestei legi, deplina ascultare de cele zece porunci.

Dacă este nevoie şi de altceva pentru a arăta mai clar sau mai evident cum că ceremonialismul, în general, este, de fapt, legea ceremonială implicată în Galateni, prezentăm următoarele:

„În Corint au ajuns de la bisericile din Galatia veşti care descopereau o stare de mare confuzie şi chiar de apostazie absolută. Învăţătorii iudaizanţi se opuneau lucrării apostolului şi căutau să distrugă roadele eforturilor lui.

Aproape în fiecare biserică existau membrii care erau iudei din naştere. Învăţătorii iudei au avut acces uşor la aceştia şi, prin ei, au câştigat un loc de intrare în biserici. Era imposibil, prin argumente din Scriptură, să răstorni învăţăturile predicate de Pavel. Aşa că ei au recurs la măsurile cele mai lipsite de scrupule ca să-i contracareze influenţa şi să-i slăbească autoritatea. Ei au declarat despre el că nu fusese un ucenic al lui Isus şi că nu primise nicio acreditare de la Acesta, şi totuşi îşi permitea să dea învăţături exact opuse celor susţinute de Petru, Iacov şi de ceilalţi apostoli. În felul acesta, emisarii iudaismului au reuşit să îndepărteze pe mulţi dintre creştinii convertiţi de învăţătorul lor în evanghelie. Odată ce au câştigat în acest punct, i-au condus să se întoarcă la respectarea legii ceremoniale, ca şi cum ar fi fost esenţială pentru mântuirea lor. Credinţa în Hristos şi ascultarea de cele zece porunci erau privite ca şi cum ar avea o importanţă minoră. Dezbinarea, erezia şi senzualismul au câştigat repede teren printre credincioşii din Galatia. […]

Doctrinele[8] pe care le primiseră galatenii nu puteau, în niciun fel, să fie numite evanghelie. Acestea erau învăţăturile oamenilor şi erau exact opuse învăţăturilor rostite de Hristos. […] În bisericile din Galatia, eroarea pe faţă, fără mască, înlocuia credinţa evangheliei. Se renunţase, în mod virtual, la Hristos ‒ adevărata temelie – în favoarea ceremoniilor învechite ale iudaismului. […]

Apostolul insista înaintea galatenilor, arătându-le că unica lor cale sigură este de a părăsi călăuzele false care i-au condus în mod greşit şi să se întoarcă la credinţa pe care au primit-o de la Izvorul adevărului şi înţelepciunii. Învăţătorii falşi erau ipocriţi, oameni nerenăscuţi, cu inima nesfinţită şi cu viaţa coruptă. Religia lor consta într-un şir de ceremonii prin a căror împlinire se aşteptau să primească favoarea lui Dumnezeu. Ei nu găseau desfătare în învăţătura care spunea: «Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.» O astfel de religie cerea un sacrificiu prea mare. Aşa că se agăţau de erorile lor, înşelându-se singuri şi înşelând și pe alţii.

A înlocui formele exterioare ale religiei cu sfinţenia inimii şi a vieţii, este şi astăzi la fel de neplăcut inimii nerenăscute ca şi în zilele apostolilor. […] Pavel spune despre vizita pe care a făcut-o la Ierusalim, că a făcut-o pentru a asigura rezolvarea chestiunilor care agitau bisericile din Galatia, şi anume dacă neamurile trebuie să se supună circumciziei şi să păzească legea ceremonială.”[9]

Cât despre problematica discutată la Ierusalim, citim:

„Ei [anumiţi iudei veniţi din Iudea] susţineau cu multă siguranţă că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu este tăiat împrejur şi nu ţine întreaga lege ceremonială. […] Ierusalimul era metropola iudeilor şi acolo se găsea cel mai mare exclusivism şi bigotism. Creştinii iudei care aveau templul în faţa ochilor, permiteau minţii lor, în mod natural, să se întoarcă la privilegiile deosebite ale iudeilor ca naţiune. Întrucât vedeau creştinismul îndepărtându-se de ceremoniile şi tradiţiile iudaismului şi pricepeau că sacralitatea deosebită cu care fuseseră investite obiceiurile iudaice avea să fie pierdută din vedere în curând, în lumina noii credinţe, mulţi dintre ei se indignau împotriva lui Pavel ca şi cum el ar fi fost acela care, în mare măsură, cauza schimbarea aceasta. Până şi ucenicii nu erau cu toţii pregătiţi să accepte bucuroşi decizia conciliului. Unii erau zeloşi pentru legea ceremonială şi priveau pe Pavel cu gelozie, deoarece gândeau că principiile lui erau prea lejere în ceea ce priveşte obligativitatea legii iudaice.”[10]

Astfel, legea ceremonială care este subiectul de bază în ceea ce priveşte legea în Galateni, este legea ceremonială, atât divină cât și omenească, dar cea divină este atât de pervertită, încât a ajuns să fie numai ceva omenesc. Într-un cuvânt, ea este ceremonialismul – formalismul mort, manifestat împotriva credinţei vii.

Note de subsol:

[1]. Vezi articolul din 15 august 1899 (n.ed.).

[2]. KJV (n.ed.).

[3]. Galateni 1:13, KJV (n.ed.).

[4]. KJV (n.ed.).

[5]. E. G. White, Schiţe din viaţa lui Pavel, p. 215 (n.ed.).

[6]. E. G. White, Schiţe din viaţa lui Pavel, pp. 214, 231-232.

[7]. F. W. Farrar, Life of Christ, cap. 31.

[8]. Învățăturile (n.ed.).

[9]. E. G. White, Schiţe din viaţa lui Pavel, pp. 188 – 193.

[10]. Ibidem, pp. 63, 71.