Opoziţia pe care aceia din „gruparea fariselor care crezuseră” o purtau împotriva lui Pavel şi adevăratei evanghelii, precum şi dificultatea şi confuzia pe care erau capabili să o creeze, a devenit mai puternică şi mai aducătoare de confuzie din cauza încurajării pe care o găsiseră în atitudinea apostolilor, îndeosebi a lui Petru şi a lui Iacov, fratele Domnului. Spunem „încurajarea pe care o găsiseră” pentru că, în realitate şi în mod intenţionat, nu a fost oferită nicio încurajare din partea acestor fraţi lucrării şi comportamentului acelora dintre „fariseii care crezuseră”. Totuşi, deşi apostolii nu au dat în mod intenţionat nicio încurajare, nici chiar Petru sau Iacov, fratele Domnului, atitudinea ezitantă şi înclinată spre compromis a acestora a fost de aşa natură încât „fariseii care crezuseră” au găsit încurajare în ea, au făcut un mijloc de manipulare din ea şi au folosit-o din plin pentru a da putere eforturilor lor.

Fraţii aceştia, în bunăvoinţa intenţionată a inimii lor, se gândeau să armonizeze cele două elemente, luând o poziţie intermediară. Ei nu au putut să discearnă imediat și cu claritate adevărata şi importanta problemă ce era cu adevărat implicată. Ei nu au perceput că diferenţa dintre învăţătura lui Pavel şi aceea a „fariseilor care crezuseră” era una de principiu, esenţială şi vitală. De aceea, ei se gândeau să stea pe un teren neutru, teren pe care fiecare partidă – îndeosebi a lui Pavel – modificând câte ceva din „expresiile tari” şi cedând din „poziţiile extreme”, să poată găsi armonie. De la început ei au văzut că cele două nu se aseamănă prea mult şi doreau să le modifice treptat, aşa încât ceva nou să se formeze sau să se dezvolte din ambele. Ei nu şi-au dat seama că cele două vederi sunt bazate pe principii absolut antagonice, că nu au nimic în comun şi, de aceea, singura cale corectă trebuia să fie aceea de a abandona complet ceea ce era vechi şi unirea completă cu ceea ce era nou.

Întrucât atât Petru cât şi Iacov au fost implicaţi în problema discutată în epistola către galateni şi, cel puţin întâplător, în evenimentele care au făcut necesară scrierea ei, este esenţial, pentru un studiu inteligent şi pătrunzător al cărţii Galateni, ca partea aceasta a subiectului să fie înţeleasă.

Cu toţii ştim că, la câţiva ani după Cincizecime, a fost necesară o viziune specială şi că esenţa acestei viziuni a trebuit să fie arătată de trei ori pentru a dărâma tradiţionalismul din mintea lui Petru şi pentru a-i deschide ochii faţă de adevărul divin cum că „Dumnezeu nu caută la faţa omului” (Faptele apostolilor 10). Că acesta a fost subiectul viziunii şi faptul care a făcut-o necesară este certificat prin chiar cuvintele lui Petru când a vorbit despre acest subiect. Atunci când, în ascultare faţă de cuvântul Domnului, s-a dus la casa lui Corneliu şi a vorbit celor mulţi care erau adunaţi acolo, primele cuvinte pe care le-a rostit au fost acestea: „Știți că unui iudeu nu-i este îngăduit să se atingă de un străin sau să se apropie de el; dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat” (Faptele apostolilor 10:28). Interlinearul grecesc – care prezintă traducerea fiecărui cuvânt în parte – redă cuvintele lui Petru astfel: „Ştiţi cât de ilegal este pentru un om, un iudeu, să se unească sau să vină aproape de un om din alt neam.” Nu doar simplu că este ilegal, ci: „Ştiţi cât de ilegal este.”

Dar adevărul este că aşa ceva nu a fost deloc neîngăduit de lege, ci doar de tradiţionalismul şi invenţiile fariseice. Aceste invenţii şi tradiţii fariseice – tradiţionalismul – nu au avut niciodată dreptul de a fi recunoscute ca lege sau obligaţie. Dar, întrucât erau recunoscute aşa, singurul lor efect a fost acela de a face fără valoare tot cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, atât legea, cât şi evanghelia lui Dumnezeu. Merită arătat aici cât de neîngăduit era acest lucru prin ceremonialismul fariseic, şi se vede din următoarea învăţătură a rabinilor: „Cine mănâncă împreună cu o persoană necircumcisă, este ca şi cum ar mânca împreună cu un câine; cine îl atinge, este ca şi cum s-ar scălda împreună cu un lepros.”[1]

Având în vedere aceste lucruri, cât de expresivă este declaraţia care spune că, atunci când Corneliu a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat, „Petru l-a ridicat […] şi vorbind cu el, a intrat în casă”, arătând că Petru l-a atins, a umblat şi a vorbit împreună cu el în mod familiar, ca şi cu un frate. Iar explicaţia acestei purtări a fost aceea că: „Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat.” Cu adevărat, Dumnezeu nu a arătat niciodată nimic altceva. Doar tradiţionalismul şi ceremonialismul fariseic au arătat lucrul acesta.

Dar nu acesta a fost sfârșitul. „Apostolii şi fraţii, care erau în Iudea, au auzit că şi neamurile au primit Cuvântul lui Dumnezeu.” Şi nu doar atât, ci au auzit şi despre fapta îngrozitoare pe care a făcut-o Petru, asociindu-se cu neamurile. „Când a urcat Petru la Ierusalim, cei circumciși au început să-l critice, zicând: «Ai intrat în casa unor oameni necircumciși și ai mâncat cu ei!»” Faptul că a fost predicat cuvântul mântuirii lui Dumnezeu unor oameni pierduţi şi că aceştia l-au primit, nu însemna nimic. Dimpotrivă, chiar era mai rău decât nimic, deoarece a fost făcută o faptă îngrozitoare, aceea ca un creştin să stea împreună cu nişte oameni necircumciși şi chiar să mănânce cu ei! Dar „Petru a început să le istorisească pe rând cele întâmplate”. Şi după ce le-a relatat totul, le-a adresat un apel: „Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Apoi: „După ce au auzit aceste lucruri, s-au liniștit și L-au slăvit pe Dumnezeu, zicând: «Așadar, Dumnezeu le-a dat și neamurilor pocăința care duce la viață»” (Faptele apostolilor 11:1-18).

Totuşi, deşi cu ocazia aceea ei au recunoscut adevărul şi au admis că purtarea lui Petru fusese corectă, nu s-au ţinut de acest adevăr. Căci, după ce evanghelia a început să se răspândească printre neamuri, unii veniţi din Iudea s-au dus în Antiohia şi au început să-i înveţe pe fraţi: „Dacă nu sunteți circumciși după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți” (Faptele apostolilor 15:1). Controversa provocată astfel de fariseii care crezuseră, a fost cauza care a condus la conciliul din Ierusalim. În cadrul conciliului, Petru a stat ferm şi deschis de partea adevărului, după cum a fost instruit prin viziune şi prin Duhul Sfânt, tot aşa cum a stat când fraţii din Ierusalim i-au cerut socoteală pentru purtarea sa. El a spus aici aceleaşi cuvinte ca şi înainte (Faptele apostolilor 15:7-15). Conciliul a decis în această direcţie şi a făcut cunoscut tuturor bisericilor decizia luată de ei în consecință.

După toate acestea, unii dintre farisei au dat în continuare atenție tradiţionalismului şi ceremonialismului şi, în curând, au început din nou să-l susţină, îndeosebi împotriva lui Pavel. Iar după acest conciliu, când Petru s-a dus în Antiohia, el a rămas ferm şi deschis de partea adevărului şi „mânca împreună cu neamurile”. Dar când au venit unii „de la Iacov”, şi de la Ierusalim, şi şi-au impus cu tărie tradiţionalismul şi ceremonialismul, Petru a abandonat efectiv instrucţiunea primită în viziune. A cedat din fermitatea şi consecvența pe care a avut-o la Ierusalim, şi din timpul conciliului, când i s-a cerut socoteală, şi a uitat de relaţia frăţească pe care o avea cu creştinii convertiţi dintre neamuri – cu cei necircumciși (Galateni 2:12).

După cum ne spune raportul biblic, această purtare a fost cauzată de „venirea unora”, nu din Iudea, nici măcar de la Ierusalim, ci „de la Iacov”. Aceasta dovedeşte că, înainte să ajungă la Petru, ei l-au tulburat pe Iacov. Apoi, venind de la Iacov, s-au folosit de prestigiul lui Iacov ca să-l tulbure pe Petru şi să-l tragă înapoi. Iacov luase şi el poziţie fermă şi deschisă pentru adevăr în cadrul conciliului. Cuvântarea lui este cea care a hotărât chestiunea în cadrul conciliului. Cuvintele deciziei lui au fost adoptate exact aşa de către conciliu şi au fost făcute publice ca fiind hotărârea conciliului. Totuşi, tocmai pe el au reuşit să-l târască înapoi de la adevăr acești tradiţionalişti şi ceremonialişti farisei „care crezuseră”.

Poziţia reală a lui Iacov de atunci ‒ şi, de fapt, poziţia lui şi de mai târziu ‒ este arătată în raportul ultimei vizite a lui Pavel la Ierusalim, vizită care a fost și ultima, tocmai din cauza acestei atitudini a lui Iacov, şi aceasta la mult timp după ce a fost scrisă epistola către galateni. Raportul este redat în Faptele apostolilor 21:18-26. Vizita aceasta a fost făcută, în special, pentru a-i câştiga pe fraţii din Ierusalim. Pavel şi tovarăşii lui au sosit la Ierusalim, iar fraţii l-au primit cu bucurie. „A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov, şi toţi prezbiterii au mers acolo.” Aceasta dovedeşte că Iacov era unul dintre conducătorii ce constituiau obiectul vizitei. Deşi toţi prezbiterii s-au adunat acolo, Pavel şi tovarăşii lui „au mers […] la Iacov”.

Şi ce au găsit ei acolo? Când Pavel „după ce i-a salutat, a istorisit fiecare lucru în parte pe care l-a lucrat Dumnezeu printre neamuri, prin serviciul său. Şi după ce au auzit, au glorificat pe Domnul şi i-au spus... .” Ce credeți că i-au spus? Au început imediat să încerce să-l abată chiar şi pe el de la adevărul evangheliei către un compromis făcut cu tradiţia şi ceremonialismul.[2]

„În loc să facă dreptate celui căruia îi făcuseră rău, se vedea că ei încă îl socotesc responsabil pentru prejudecăţile existente, ca şi cum el le-ar fi dat motive pentru astfel de sentimente. Nu au stat cu nobleţe în apărarea lui şi nu s-au străduit să arate partidei nemulţumite eroarea lor, ci au aruncat toată povara asupra lui Pavel, sfătuindu-l să adopte o cale prin care să se înlăture înţelegerile greşite.”[3]

Sfaturile acestea au venit chiar din partea lui Iacov, cel care a stat atât de ferm şi sincer în timpul conciliului şi care, după ce a auzit din gura lui Pavel o declaraţie completă a evangheliei pe care o predica, nu a mai putut adăuga nimic şi, de aceea, i-au întins mâna dreaptă în semn de colaborare![4]

Ei i-au zis: „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut, și toți sunt zeloși pentru Lege! Aceștia au auzit despre tine că-i înveți pe toți iudeii care trăiesc printre neamuri să se lepede de Moise, zicându-le să nu-și circumcidă copiii și să nu mai țină tradițiile. Ce este de făcut? Negreșit, [se vor aduna mulți, fiindcă] vor auzi că ai venit. Fă ce-ți spunem: sunt aici, cu noi, patru bărbați care au făcut o juruință! Ia-i cu tine, curățește-te împreună cu ei și cheltuiește tu pentru ei ca să-și radă capul! Și astfel toți vor ști că nimic din ce au auzit despre tine nu este adevărat, ci că și tu păzești Legea. Cu privire la neamurile care au crezut, noi am hotărât și le-am scris să se ferească de […].”[5]

„Fraţii au sperat că prin acest act Pavel va contrazice lămurit relatările false despre el. Dar, în timp ce Iacov îl asigura pe Pavel că decizia conciliului anterior (cel din Faptele apostolilor 15), în legătură cu neamurile convertite şi cu legea ceremonială, era încă socotită ca fiind bună, sfatul dat nu era consecvent cu decizia aceasta care fusese aprobată de Duhul Sfânt. Nu Duhul Sfânt este cel care a sugerat sfatul acesta. Acesta a fost rodul laşităţii.”[6]

Realitatea aceasta aruncă o lumină puternică asupra expresiei care spune că „venirea unora de la Iacov” l-a făcut pe Petru să se îndepărteze de neamuri, aşa încât „s-a retras și s-a ținut deoparte, fiindcă se temea de cei circumciși”. Acest fapt ne oferă o idee mai clară despre influenţa puternică ce se exercita pentru a-l abate pe Petru de la adevăr – influenţă ce era cu adevărat aşa de puternică încât „până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor”.

Dar Pavel cunoştea evanghelia pe care fusese trimis să o predice. El ştia că evanghelia aceasta este adevărul. Şi, cu toate că fusese lăsat singur în faţa celei mai puternice influenţe umane din lume îndreptate împotriva lui, nu i-a păsat de aceasta.

„Dar când am văzut că nu umblau cu integritate, conform cu adevărul evangheliei, i-am spus lui Petru în faţa tuturor: Dacă tu, iudeu fiind, trăieşti ca neamurile şi nu ca iudeii, de ce constrângi neamurile să trăiască în felul iudeilor? Noi suntem prin natură iudei şi nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind că un om nu este îndreptățit prin faptele legii, ci prin credinţa lui Isus Hristos, am crezut şi noi în Isus Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credinţa lui Hristos şi nu prin faptele legii, pentru că prin faptele legii nicio carne nu va fi îndreptățită.” (Galateni 2:14-16[7])

În cele din urmă, atât Petru cât şi Iacov au ajuns la credinţa limpede, dar a durat un timp pentru aceasta. Dar, în timp ce ei se limpezeau, purtarea lor nu a avut doar o slabă influenţă în crearea condiţiilor care au făcut necesară epistola către galateni.

Note de subsol:

[1]. Apud. Farrar, The Life and Work of St. Paul, capitolul 15, nota la paragraful 4.

[2]. Faptele apostolilor 21 (n.ed.).

[3]. E. G. White, Schiţe din viaţa lui Pavel, pp. 211-212.

[4]. Galateni 2:9 (n.ed.).

[5]. Faptele apostolilor 21:20-25 (n.ed.).

[6]. E. G. White, Schiţe din viaţa lui Pavel, p. 212.

[7]. KJV (n.ed.).