Cei ce au cauzat toate aceste probleme în bisericile din Galatia, făcând să fie necesară epistola către galateni, au fost „unii din gruparea fariseilor care crezuseră”. Tot aceştia au fost cei care au tulburat fraţii din Antiohia şi au stârnit controversa ce a condus la întrunirea conciliului din Ierusalim. Tot aceştia sunt cei care, chiar şi după ce s-a ţinut acel conciliu, l-au făcut pe Petru, în Antiohia, să se abată de la adevărul evangheliei, lucru ce l-a forţat pe Pavel să-i stea împotrivă pe faţă. Aceia din partida fariseilor, au fost cei ce au răspândit evanghelia falsă împotriva celei adevărate şi au întors sufletele care erau deja salvate – atât în Antiohia cât şi în Galatia. Pentru un studiu complet al epistolei către Galateni este esenţial, din aceste motive, să ştim ce susţinea gruparea aceasta a fariseilor.
Atunci când Isus a vrut să ofere o ilustraţie unora care „credeau despre ei înșiși că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți”, a ales „un fariseu”. Fariseul acesta, chiar şi în rugăciune, întâi a mulţumit lui Dumnezeu pentru că nu era ca toți ceilalţi oameni, după care s-a prezentat pe sine înaintea Domnului, ca să capete aprobare pentru faptele pe care le făcuse (Luca 18:9-12). Se vede foarte clar că trăsătura caracteristică cea mai evidentă a partidei fariseilor era neprihănirea proprie – pretenţia de a fi neprihăniţi pe baza faptelor pe care le făceau.
În consecinţă, tot ceea ce făcea un fariseu, o făcea pentru a obţine neprihănirea prin ceea ce făcea. Iar dacă era ceva ce nu era înclinat să facă, trebuia să se forţeze să facă printr-un angajament, iar apoi pretindea meritul neprihănirii prin ceea ce făcea. Și dacă exista ceva ce nu era înclinat să facă, trebuia să se forțeze să facă printr-un jurământ direct și apoi să pretindă încă meritul neprihănirii în ceea ce făcea.
Iar meritul şi rezultatul pretins a ceea ce făcea era acela al neprihănirii lui Dumnezeu, deoarece cuvântul lui Dumnezeu fusese urmat, porunca lui Dumnezeu fusese ascultată prin acea faptă.
Cuvântul fariseu vine din ebraicul parash[1], care semnifică separat sau pus deoparte. Fariseii erau cei separaţi, puşi deoparte faţă de restul poporului, prin neprihănirea superioară a lor, pe care o deţineau pentru că făceau mai mult decât ceilalţi. Ei erau separaţi, puşi deoparte pentru Dumnezeu, deoarece neprihănirea lor consta în împlinirea legii lui Dumnezeu. Tot ceea ce a poruncit, a cerut sau a sfătuit Dumnezeu, trebuia să fie făcut pentru ca ei să poată obţine neprihănirea prin ceea ce făceau. Și pentru a fi foarte siguri că puteau pretinde pe drept neprihănirea, odată ce lucrul era făcut, era esenţial ca fiecare obligaţie să fie îndeplinită atât de corect, încât să nu poată exista niciun dubiu în dreptul ei. Astfel, pentru a fi posibil aşa ceva, fiecare cerinţă din cuvântul lui Dumnezeu era tratată pe diviziuni şi subdiviziuni, până în cele mai mici amănunte, chiar până la fiecare literă din fiecare cuvânt, pentru ca fiecare să fie îndeplinită în mod scrupulos şi ceremonial. „Însăşi raţiunea de a exista a fariseului era aceea de a crea «garduri» de tradiţie orală în jurul legii.”[2] Aceste „garduri” aveau, fireşte, rostul de a proteja legea faţă de călcarea ei. Acestea erau asigurări oferite împlinitorului lor despre faptul că, împlinindu-le, acesta ar fi fost ferit de călcarea legii. Și tocmai de aceea erau o asigurare că era împlinitor al legii.
Aceasta a condus la o completă pervertire, nu doar a fiecărei porunci şi rânduieli a Domnului, ci tocmai a ideii cuprinse în fiecare poruncă şi rânduială.
Dumnezeu a dat cele zece porunci, nu pentru a fi un mijloc de a obţine neprihănirea prin împlinirea lor, ci (1) pentru a da adevărata cunoaştere a păcatului, pentru ca iertarea şi mântuirea să fie găsite prin credinţă; şi (2) pentru a mărturisi despre neprihănirea ce a fost obţinută prin credinţă.
Acest lucru este arătat (a) în slujbele care au fost poruncite şi (b) în termenii folosiţi când era vorba de tablele legii.
Dumnezeu a dat rânduielile jertfelor, darurilor de mâncare, arderilor de tot şi jertfelor pentru păcat, nu ca mijloace de a obţine neprihănirea prin ele, ci ca expresie a credinţei care obţine neprihănirea lui Dumnezeu fără ele – credință care obţine neprihănirea lui Dumnezeu printr-o jertfă şi un dar oferite deja de Dumnezeu şi promise că vor fi trimise la vremea potrivită.
Dumnezeu nu a dat circumcizia ca mijloc de a obţine neprihănirea prin ea, ci ca un semn al neprihănirii lui Dumnezeu care se obţine prin credinţă şi se păstrează prin credinţă, înainte ca omul să fie circumcis.
În felul acesta fariseii au schimbat în fapte şi în neprihănirea obţinută prin fapte, tot ceea ce Dumnezeu a dat să vină din credinţă. Tot ceea ce Dumnezeu a dat ca să fie o binecuvântare şi o desfătare, ei au schimbat în povară şi jug de robie. Cum aceasta – pentru că nu putea – nu aducea pace celor ce se trudeau din greu şi cu încordare, au adăugat o mulţime de reguli ale lor proprii, multiple distincţii fine extrase din cuvântul clar al lui Dumnezeu. Numai poruncii Sabatului i-au fost adăugate patru sute şi una cerinţe. Un întreg tratat a fost devotat spălării mâinilor (Marcu 7:1-5). Un alt tratat se ocupa cu metoda corectă de ucidere a unei păsări. „În felul acesta, litera legii şi-a pierdut simplitatea ei în nenumăratele complicaţii, până când Talmudul a ajuns să spună cum că Akibha a văzut cu surprindere în viziune pe Moise, extrăgând din fiecare trăsătură a fiecărei litere, coşuri întregi de reglementări.”[3]
Un alt rău se afla împachetat în următoarele: Facilitatea pe care o oferea interpretarea ce fusese dezvoltată în urma extragerii infinitei varietăţi de distincţii din propoziţii și din cuvinte, ba chiar și din litere, în scopul de a descoperi gradul exact de ascultare cerut pentru a obţine neprihănirea, a fost folosită mai degrabă pentru a oferi inimii supuse poftei, evadarea pe care o dorea de sub obligativitatea legii lui Dumnezeu (Marcu 7:9-13; Matei 23:11-28).
„Cunoaştem scrupulozitatea minuţioasă şi plină de zel în ce priveşte respectarea Sabatului, respectare ce se risipeşte în toate acele abhoth şi toldoth ‒ în acele reguli şi interdicţii primare şi derivate, în interferenţele dintre reguli şi interdicţii, în combinaţiile de reguli şi interdicţii, în situațiile de cazuistică şi de conştiinţă care apăreau inerent în toată varietatea posibilă de circumstanţe în care se puteau aplica aceste combinaţii şi interferenţe ‒ ceea ce a degradat Sabatul şi, dintr-o «desfătare, sfânt pentru Domnul şi vrednic de cinstit», a fost făcut, pe de-o parte, o povară apăsătoare, lipsită de milă, iar pe de altă parte, o reţea de şiretenii destinate, în mod ipocrit, în cel mai josnic spirit păgân, să păcălească Divinitatea cu ceva ce doar seamănă cu respectarea plină de acurateţe. […]
Învăţătorilor care erau la înălţime în ce priveşte cazuistica, ce putea construi «reguli» din fiecare particulă inutilă, a ajuns să le fie uşor să câştige crezare datorită ingeniozităţii cu care elaborau prescripţii pe care Moise le-ar fi ascultat mut de uimire. Dacă este ceva mai limpede specificat în lege decât altceva, este necurăţia târâtoarelor. Totuşi Talmudul ne asigură că «nimeni nu este numit ca membru al Sinedriului dacă nu posedă suficientă ingeniozitate încât să dovedească, din legea scrisă, că o târâtoare este curată din punct de vedere ceremonial». Astfel, a existat un discipol ireproşabil, la Iabne, care a putut aduce o sută cincizeci de argumente în favoarea curăţiei ceremoniale a târâtoarelor. Sofisticăria de genul acesta era folosită şi în zilele în care tânărul student din Tars stătea la picioarele lui Gamaliel.”[4]
În felul acesta, prin impunerile şi ceremonialismul lor, fariseii au dezvoltat, spre perfecţiune, iubirea personală faţă de propria neprihănirea dobândită prin meritul propriilor lor fapte. O ilustraţie perfectă găsim în ceea ce spunea Rabbi Simeon, fiul lui Iochai:
„Dacă ar exista doar treizeci de persoane neprihănite în lume, eu şi fiul meu am fi două dintre acestea; dacă ar exista doar douăzeci, eu şi fiul meu am fi dintre aceştia; dacă ar exista doar zece, eu şi fiul meu am fi dintre ei; iar dacă ar exista doar cinci, eu şi fiul meu am fi dintre cei cinci; dacă ar exista doar două, eu şi fiul meu am fi cele două; iar dacă ar fi doar una, eu însumi aş fi acea persoană.”[5]
„Ei au primit interpretări confuze şi nesfinte asupra legii date lor de Moise, au adăugat tradiţie peste tradiţie, au restricţionat libertatea gândirii şi acţiunii, până când poruncile, rânduielile şi slujbele lui Dumnezeu s-au pierdut într-o repetare neîncetată de rituri şi ceremonii lipsite de înţeles. Religia lor a ajuns un jug de robie.
Vederile poporului au ajuns aşa de înguste încât au ajuns sclavi ai propriilor lor regulamente nefolositoare.
Încrederea în ei înşişi şi în propriile lor regulamente, împreună cu prejudecăţile ce le însoțesc faţă de celelalte popoare, i-au făcut să reziste Duhului lui Dumnezeu care ar fi corectat erorile lor.
Astfel, fiind atât de pământeşti, despărţiţi de Dumnezeu în spirit, în timp ce afirmau că-I slujesc, ei făceau exact lucrarea pe care voia Satana să o facă ‒ urmând pe o cale care arunca umbre asupra caracterului lui Dumnezeu şi îi făcea pe oameni să-L privească ca pe un tiran. Când oficiau jertfele în templu, erau ca actorii într-o scenă de teatru. Rabinii, preoţii şi conducătorii încetaseră să privească dincolo de simbol ca să descopere adevărul semnificat prin ceremoniile lor exterioare.”[6]
Ei se aşteptau să obţină neprihănirea acceptabilă înaintea lui Dumnezeu prin împlinirea ceremoniei de oferire a simbolului, care pentru ei nu avea alt înţeles şi alt scop decât acela de a fi un mijloc de câştigare a neprihănirii, prin tocmai îndeplinirea ceremoniei. De la început la sfârşit, totul în tot ce priveşte religia fariseilor, fie că era vorba de legea morală, fie de legea ceremonială dată de Dumnezeu sau de propriile lor tradiţii, totul era ceremonialism şi numai ceremonialism. Iar Pavel fusese unul dintre farisei, şi încă unul „din cea mai îngustă partidă”.
În aceasta se gândeau „aceia din gruparea fariseilor care crezuseră” să târască şi să încătuşeze creştinismul. Ei doreau să preschimbe credinţa divină a lui Hristos, în ceremonialismul lor omenesc, îngust, de jos. Oh, da, este bine să crezi în Isus, dar nu este destul! „Dacă nu sunteți circumciși şi nu păziţi legea [întregul lor sistem abundent de interpretare a legii, atât morale cât şi ceremoniale, toată adunătura lor de ceremonialism], nu puteţi fi mântuiţi.”[7] Iar faptul că, chiar şi după ce ar fi făcut tot ce rânduise şi tot ce cerea sistemul fariseilor, tot nu puteau fi mântuiţi, o mărturiseşte strigătul disperat al rabinilor: „Dacă măcar o persoană ar putea măcar pentru o zi să păzească toată legea, fără să o calce cu nimic ‒ nu, dacă măcar o persoană ar putea păzi măcar acel punct din lege care se referă la respectarea datorată Sabatului ‒ atunci necazurile lui Israel s-ar sfârşi, iar Mesia ar veni în cele din urmă.”[8] Totodată, din fiecare inimă cu adevărat conştientă iese celălalt strigăt disperat: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de trupul acesta de moarte?” (Romani 7:24).
Dar, în marea Sa îndurare şi în bunătatea Lui dumnezeiască, fără să ceară toată truda împovărătoare a ceremonialismului fariseic, ca răspuns la strigătul plin de dor al inimilor împovărate, Mesia a venit şi a adus tuturor oamenilor darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu şi al mântuirii lui depline. Fariseul Saul a găsit-o şi aceasta l-a făcut să fie pentru totdeauna creștinul Pavel, cel care nu a mai dorit niciodată „propria […] neprihănire, care este din lege, ci aceea care este prin credinţa lui Hristos, neprihănirea care este din Dumnezeu prin credinţă”[9]. După aceea, având în Hristos neprihănirea desăvârşită, mântuirea deplină şi puterea unei vieţi fără sfârşit, după ce a găsit în Hristos evanghelia vie în locul formei moarte a legii și pentru că nu a mai vrut să admită multitudinea de impuneri, străduinţele zadarnice, neprihănirea proprie lipsită de valoare şi evanghelia falsă a fariseilor, a fost persecutat. Iar lucrării sale în evanghelia lui Hristos i s-au pus piedici până în ziua morţii sale, din partea acelora dintre farisei care crezuseră, tot aşa ca şi din partea iudeilor care nu crezuseră; din partea fraţilor mincinoşi, tot aşa ca şi din partea duşmanilor pe faţă.
Aceasta a făcut necesar să fie scrisă epistola către galateni.
Note de subsol:
[1]. Strong H6567 (n.ed.).
[2]. F. W. Farrar, Life of Christ, Excursus 9, par. 1.
[3]. F. W. Farrar, Life of Christ.
[4]. F. W. Farrar, The Life and Work of St. Paul, capitolul 4, par. 2-6.
[5]. Emphatic Diaglott, comentariu la Luca 18:11.
[6]. Farrar, The Life and Work of St. Paul, capitolul 4, par. 2-6.
[7]. Faptele apostolilor 15:1 (n.ed.).
[8]. Farrar, The Life and Work of St. Paul, capitolul 4, par. 3.
[9]. Filipeni 3:9, KJV (n.ed.).