GALATENI 6:3

„Dacă vreunul crede că este cineva, cu toate că nu este nimic, se înșală.”

Este destul de grav ca un om să fie înşelat de alt om, dar este și mai grav să te înşeli singur. Versetul acesta ne oferă mijlocul care corectează şi previne autoînşelarea. Acest mijloc este ca omul să se vadă pe sine exact aşa cum este, respectiv să cunoască faptul că nu este nimic.

Însă, acest fel de a vedea lucrurile nu este natural. Felul natural este ca fiecare să se socotească a fi cineva. Apoi, continuând să gândească astfel, se vede a fi din ce în ce mai important, până ajunge să se vadă mai important decât toţi. Pur şi simplu acesta este secretul şi spiritul înălţării de sine.

Dar adevărul este că prin sine însuşi omul nu este nimic. Iar singura modalitate în care orice om poate înţelege acest adevăr este prin a mărturisi că nu este nimic. Aceasta este calea tăgăduirii de sine. Abia atunci începe omul să fie ceva.

Cauza tuturor acestor lucruri este faptul că omul este despărţit de Dumnezeu. Iar despărţirea s-a produs pentru că omul a acceptat sugestia şi a urmat calea celui care, în înălţarea lui de sine, a declarat cel dintâi: „Voi fi ca Cel Prea Înalt.” Sfârşitul acestei căi, în cazul acestuia, este că el va ajunge să fie absolut nimic. Căci despre el şi despre sfârşitul căii sale este scris: „[…] nu vei mai fi niciodată” (Ezechiel 28:19). Pentru că a intrat pe acea cale care sfârşeşte în mod inevitabil cu a ajunge să nu mai fie nimic, este cert că la început, în mod practic, el s-a făcut pe sine nimic, și pe tot parcursul căii el nu a fost nimic.

Tot la fel este şi cu omul care acceptă să fie condus de el şi să meargă pe calea acestuia. Prin aceasta omul s-a făcut pe sine nimic. De aceea este scris: „Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune” (Isaia 40:17). „Vor fi nimiciţi, vor fi pierduţi cei ce se războiau cu tine” (Isaia 41:12).

Totuşi, conducătorul de la originea acestei căi şi, de asemenea, toţi cei ce sunt conduşi de el pe calea aceasta cred cu tărie că ei sunt cineva, pe când, în realitate, nu sunt nimic.

Există un mod de ieşire din starea aceasta de nimic, o ieşire prin care omul poate să valoreze ceva şi prin care fiecare va ajunge să fie cineva. Calea aceasta este calea lui Hristos – calea crucii. Hristos este exemplul. El a deschis calea, întrucât „S-a dezbrăcat de Sine însuși, […] a fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”[1]. În felul acesta, a renunţat la Sine ca să devină pierdut şi nimic, ca să-i poată răscumpăra pe cei ce sunt pierduţi şi nu sunt nimic.

De aceea, cu toţii suntem îndemnaţi: „Între voi să fie gândirea [mintea] aceasta, care era și în Hristos Isus. […] El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n-a socotit drept un lucru de apucat a fi deopotrivă cu Dumnezeu ci S-a dezbrăcat de Sine Însuși – şi a devenit nimic –, de aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus și I-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să dea mărturie că Isus Hristos este Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2:5, 9-11).

În consecință, primul lucru pe care îl are de făcut orice om pentru a se ajuta singur, pentru a porni pe calea eliberării din nimicnicie, este de a recunoaşte cu tărie că nu este nimic. După aceea, în Hristos, el devine cineva şi va fi cineva, chiar dacă el, în el însuşi, nu este nimic. După cum este scris: „[…]deși nu sunt nimic, n-am fost deloc mai prejos de acești minunați apostoli” (2 Corinteni 12:11). Şi aceasta pentru că: „Nu că noi, prin noi înșine, suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi. Dimpotrivă, destoinicia noastră vine de la Dumnezeu” (2 Corinteni 3:5), „cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu»” (2 Corinteni 6:16). Aceasta este „taina lui Dumnezeu” – Dumnezeu manifestat în carne: „Hristos în voi, nădejdea slavei.”[2]

Toate aceste lucruri au fost scrise „ca, prin exemplul nostru, să învățați să nu treceți peste ce este scris și nimeni să nu se îngâmfe luând partea unuia împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:6-7).

Dacă este adevărat despre orice om că nu are nimic, dar absolut nimic, nici măcar existenţa lui însuși, fără ca să le fi primit de la Dumnezeu, atunci ce este el fără Dumnezeu? E foarte limpede că este nimic. Exact aceasta este starea oamenilor, aşa cum sunt ei în lume în mod normal – „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12).

Astfel, fiind foarte adevărat că, în mod normal, fără Dumnezeu orice creatură este nimic, omul care este fără Dumnezeu chiar nu este nimic. Atunci, dacă în starea aceasta omul crede despre el însuşi că este ceva, prin acest fapt el îşi afirmă existenţa prin sine însuşi – se consideră la egalitate cu Dumnezeu. Aşa gândeşte omul în starea lui de păcat şi de despărţire de Dumnezeu, pentru că aceasta este ceea ce i s-a spus că i se va întâmpla şi el s-a aşteptat ca aceasta să se întâmple atunci când a pătruns păcatul: „Veţi fi ca Dumnezeu.”

Dar nicio creatură nu există prin ea însăşi. Numai Dumnezeu există prin Sine însuşi. Toate persoanele şi toate lucrurile vin de la El şi există prin El. În El îşi are originea totul – „viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Oricine, în sine însuși, nu este nimic, ci devine ceva doar în măsura în care se manifestă în el mintea, voia şi scopul lui Dumnezeu.

În felul acesta, autoamăgirea omului – de a crede despre sine că este ceva, pe când purul adevăr este acela că nu este nimic – este cea mai rea şi distructivă dintre toate amăgirile pentru că este amăgirea de a se pretinde existent prin sine însuşi, iar aceasta fiind tocmai o pretenţie de divinitate. Dacă „se dă drept Dumnezeu”, singurul lui sfârşit nu poate fi decât acela de a deveni, pe de-a dreptul, absolut nimic, prin teribila mistuire despre care se spune: „Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi” (Psalmii 37:10).

Dar dacă omul acceptă (în inima şi în viaţa lui) adevărul că el nu este nimic; dacă acceptă manifestarea lui Hristos, singura care îl poate face să ştie că într-adevăr, prin el însuşi, nu este nimic; dacă Hristos trăieşte în el; dacă Dumnezeu se manifestă în carnea lui; dacă mintea, voia și scopul lui Dumnezeu se manifestă astfel în el; atunci despre el va fi adevărat ce se spune: „Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult”[3]. Căci este scris: „Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după cum și Eu am biruit și am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui” (Apocalipsa 3:21). Isus a spus: „[…] fără Mine nu puteți face nimic.”[4] Motivul este acela că despărţiţi de El nu sunteţi nimic. Căci a fi despărţit de Hristos înseamnă a fi „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Şi a fi fără Dumnezeu înseamnă a nu fi nimic.

Numai calea lui Hristos – calea crucii – este calea vieţii, calea de a fi ceva. Orice altă cale este doar calea morţii, calea de a nu fi nimic.

„Lăsați să fie în voi mintea aceasta care era și în Hristos Isus. El […] S-a dezbrăcat de Sine însuşi.”[5]

Note de subsol:

[1]. Filipeni 2:7-8 (n.ed.).

[2]. Coloseni 1:27 (n.ed.).

[3]. Filipeni 2:9 (n.ed.).

[4]. Ioan 15:5 (n.ed.).

[5]. Filipeni 2:5, 7, KJV (n.ed.).