GALATENI 4:21-31; 5:1
„21Spuneți-mi voi, care vreți să fiți sub Lege, n-ascultați voi Legea? 22Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. 23Dar cel din slujnică s-a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s-a născut prin făgăduință, 24lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar. 25Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. 26Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră. 27Fiindcă este scris: «Bucură‑te, stearpo, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu suferi durerile nașterii! Căci mulți vor fi copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are bărbat.» 28Și voi, fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței. 29Și după cum odinioară cel ce se născuse în chip firesc îl prigonea pe cel ce se născuse în chip duhovnicesc, tot așa este și acum. 30Dar ce zice Scriptura? Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere. 31De aceea, fraților, noi nu suntem copiii slujnicei, ci ai femeii libere. 1Hristos ne‑a izbăvit ca să avem libertate. Rămâneți deci tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei.”
Primul legământ depindea de promisiunile poporului care nu cunoştea decât naşterea după carne. Promisiunile acestea spuneau că ei vor păzi „cu adevărat” cele zece porunci. Dar, pentru că la vremea aceea nu cunoşteau decât naşterea după carne, erau călcători ai legii lui Dumnezeu şi, astfel, erau în robie faţă de păcat. Pentru că nu cunoşteau decât naşterea carnală şi nu aveau decât o gândire carnală, promisiunea lor de a asculta „cu adevărat” de legea lui Dumnezeu era lipsită de valoare, deoarece „mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”[1]
Dacă nu ar fi promis deloc să păzească legea ei tot ar fi încălcat-o, deoarece ei nu cunoşteau decât naşterea carnală, iar „cei ce trăiesc în carne nu pot placea lui Dumnezeu”[2]. De aceea, chiar fără să facă nicio promisiune că vor păzi legea, fără o naştere din nou ar fi rămas mai departe în robia păcatului. Iar după ce au promis să vor păzi legea „cu adevărat” şi şi-au călcat promisiunea (lucru inevitabil deoarece nu aveau decât o minte carnală), aceasta i-a adus şi mai adânc în robie pentru că: „Dacă faci o juruinţă Domnului, Dumnezeului tău” şi „pregeţi s-o împlineşti”, „te vei face vinovat de un păcat”.[3]
Tocmai de aceea, legământul acesta în care au intrat cei ce erau deja în robie, fiind un legământ care, din cauza termenilor în care a fost stabilit, naşte pentru robie, a fost un legământ doar al robiei – un legământ în care tocmai eforturile lor de a se salva din robia în care se aflau deja, nu făceau decât să-i ducă mai adânc în robie: în robia păcatului, în robia propriilor fapte şi promisiuni încălcate, care nu erau altceva decât păcat.
În consecinţă, singurul lucru care era vizibil în primul legământ a fost, şi este, legea încălcată. Şi pentru ca acest lucru să fie pentru totdeauna aşa de limpede încât nimeni să nu poată spune că nu a văzut, când Moise a coborât de pe munte şi a văzut idolatria lor, pentru că avea în mâini tablele legii lui Dumnezeu, „a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui” (Exodul 32:19).
Ei au fost cei dintâi care au stricat legea[4]. Au promis să nu calce legea niciodată. Apoi au încălcat atât legea, cât şi promisiunea lor de a nu o încălca.
Din acest motiv, când Moise a aruncat din mână tablele legii şi le-a sfărâmat, a făcut-o ca un exemplu atât pentru ei, cât și pentru toți oamenii din orice vreme, care să arate că în primul legământ, în toate promisiunile lor de a nu călca legea, nimeni nu poate vedea altceva decât legea stricată.
Însă, atunci şi acolo exista legământul avraamic, legământul credinţei, legământul cel veşnic al lui Dumnezeu, pentru a-i elibera din robia şi de sub jugul robiei care a căzut peste ei din cauza legământului faptelor şi al necredinţei în care intraseră. „Nu puteau să aibă nicio speranţă de a primi favoarea lui Dumnezeu printr-un legământ pe care îl încălcaseră” – printr-un legământ în care nimic nu se putea vedea decât legea lui Dumnezeu încălcată. „Apoi, văzându-şi starea păcătoasă şi nevoia pe care o aveau de a fi iertaţi, au fost conduşi să simtă că au nevoie de Mântuitorul revelat în legământul avraamic şi prezentat în umbră prin jertfele de animale.”[5]
Moise a invocat legământul încheieat cu Avraam, Isaac și Iacov înaintea lui Dumnezeu pentru îndurare faţă de poporul care se închina viţelului de aur la poalele muntelui, încă pe când era pe munte, înainte să coboare pentru prima dată. A făcut-o pe baza legământului încheiat cu Avraam, Isaac şi Iacov. Remarcaţi că în Exodul 32:1-6 este descris cum poporul a făcut viţelul de aur şi i s-a închinat. În următoarele versete este scris:
„Domnul i-a zis lui Moise: «Scoală şi pogoară-te; căci poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat […] înaintea lui. […] Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor şi-i voi mistui.» Moise s-a rugat Domnului, Dumnezeului său şi a zis: «Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare? […] Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine însuţi: ‚Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta despre care v-am vorbit şi ei o vor stăpâni în veac.’» Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.” (Exodul 32:7-14)
Aşa se face că legământul avraamic – legământul cel veşnic al lui Dumnezeu – este cel care a salvat poporul din robia şi din blestemul păcatelor lor făcute sub primul legământ. Şi aşa se întâmplă întotdeauna (Evrei 9:15).
Apoi Moise a coborât de pe munte cu tablele legii în mâini şi a aruncat din mână tablele şi le-a sfărâmat, „arătând prin aceasta că, aşa cum ei stricaseră legământul lor cu Dumnezeu, şi Dumnezeu strica legământul Lui cu ei”. Faptul acesta arăta că în acel legământ nu se putea vedea nimic altceva decât legea încălcată:
„Ei nu mai puteau să aibă nicio speranţă de a primi favoarea lui Dumnezeu printr-un legământ pe care îl încălcaseră; și acum, văzându-şi starea păcătoasă şi nevoia pe care o aveau de a fi iertaţi, au fost conduşi să simtă că au nevoie de Mântuitorul descoperit prin legământul avraamic şi prezentat în umbră prin jertfele de animale. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca de Acela care îi elibera din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să primească binecuvântările noului legământ.”[6]
În felul acesta, legământul de la Sinai i-a condus la legământul încheiat cu Avraam. Primul legământ i-a condus la al doilea. Vechiul legământ i-a condus la noul legământ. În felul acesta legea, cea care era temelia acelui legământ – legea încălcată – a fost îndrumătorul care i-a dus la Hristos ca să poată fi îndreptăţiţi prin credinţă.
„Domnul i-a zis lui Moise: «Taie două table din piatră ca cele dintâi şi Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat»” (Exodul 34:1). Iar Moise spune:
„Am făcut un chivot din lemn de salcâm, am tăiat două table din piatră ca cele dintâi şi m-am suit pe munte cu cele două table în mână. Domnul a scris pe table ce fusese scris pe cele dintâi, cele zece porunci care vă fuseseră spuse pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării; şi Domnul mi le-a dat. M-am întors apoi şi m-am pogorât de pe munte, am pus tablele în chivotul pe care-l făcusem şi ele au rămas acolo, cum îmi poruncise Domnul.” (Deuteronomul 10:3-5)
Atunci au fost aşezate în mijlocul poporului slujbele sanctuarului în care Mântuitorul era „prezentat în umbră prin jertfele de animale”, iar Hristos – „Mijlocitorul noului legământ”, „singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om” – era reprezentat de marele preot, prin lucrarea pe care o făcea el în sanctuar. La sanctuar îşi aduceau jertfele, în pocăinţă şi cu credinţă, şi îşi mărturiseau păcatul. Sângele jertfei era dus de marele preot în sanctuar, se făcea ispăşire pentru ei şi păcatul era iertat. Iar în marea zi a ispăşirii, sângele jertfei aduse pentru tot poporul era stropit înaintea scaunului îndurării, care era aşezat pe chivot, deasupra tablelor legii.
În felul acesta, între păcătos şi lege se afla întotdeauna jertfa care Îl reprezenta pe Hristos, iar în credinţa lui, Hristos era garanţia „unui legământ mai bun”. Prin aceasta păcătosul primea iertarea păcatelor şi neprihănirea lui Dumnezeu, care satisfăcea toate cerinţele legii. Astfel, prin credinţa în Hristos, în legământul acesta în care Hristos este Mijlocitor şi al cărui garanţie este El, se vede doar legea necălcată.
Aceasta a fost, şi este, adevărata însemnătate a noii ordini de lucruri de la Sinai, după sfărâmarea tablelor şi după completa anulare a primului legământ. Aceasta a fost calea credinţei, calea „neprihănirii lui Dumnezeu prin credința lui Isus Hristos, pentru toți cei ce cred”.[7]
Dar iată că în necredinţa lor, Israel a preschimbat mai târziu toate acestea într-un sistem al faptelor, exact aşa cum a fost în primul legământ. Jertfele şi darurile, precum şi ceremoniile care le însoţeau, au fost date de Domnul pentru a fi cu totul o expresie a credinţei. Dar Israel, în necredinţa lui, a pierdut aceasta din vedere şi a făcut din toate acestea doar un sistem al faptelor ceremoniale. În loc ca neprihănirea să vină prin credinţă, iar jertfele şi darurile să fie doar o expresie a credinţei, ei au aşteptat ca neprihănirea să vină prin jertfa însăşi şi datorită faptelor bune pe care le făceau aducând această jertfă.
La fel a fost şi în timpul când Hristos a venit pe pământ, precum şi în timpul lui Pavel şi al galatenilor. La fel a fost şi cu „fariseii care crezuseră”, care i-au dus în confuzie pe galateni şi i-au tras înapoi de la neprihănirea care se obţine prin credinţă, la neprihănirea care se obţine prin fapte şi prin ceremonialism. De aceea, Pavel a putut scrie, şi a și scris:
„Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. Dar cel din slujnică s-a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s-a născut prin făgăduință, lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar. Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi.”
Tocmai mijloacele pe care le dăduse Dumnezeu pentru a-i elibera din robia vechiului legământ, au fost schimbate de ei prin necredință într-un sistem al robiei, care corespundea exact robiei vechiului legământ.
De fapt, ei au pervertit noul legământ, exprimat prin aceste mijloace, transformându-l tocmai în principiul vechiului legământ: în îndreptăţirea prin fapte. Evanghelia exprimată prin jertfe, daruri şi prin slujirea preoţească din vremea aceea au pervertit-o, schimbându-o în robia îndreptăţirii prin fapte şi în ceremonialism, exact aşa cum „fariseii care crezuseră” au pervertit printre galateni evanghelia exprimată prin jertfa şi slujirea lui Hristos însuşi.
Şi exact aşa cum Agar şi Ismael au fost alungaţi pentru ca legământul lui Dumnezeu cu Avraam să poată fi gustat în plinătatea lui, aşa cum legământul de la Sinai a trebuit să fie renegat şi alungat pentru ca noul legământ să poată fi gustat, în acelaşi fel a venit Hristos şi, prin jertfirea şi prin dăruirea Lui, precum şi prin propria Sa slujire, a adus în vigoare plinătatea evangheliei, ca să ne putem bucura din plin de ea. A trebuit să fie renegat şi alungat sistemul acela de ceremonii şi ceremonialism, sistemul acela de îndreptăţire prin fapte, în care Israel transformase ceea ce în vremea aceea era, de fapt, expresia adevăratei evanghelii, a neprihănirii prin credinţă.
„Ierusalimul de acum […] este în robie împreună cu copiii săi. […] Dar ce zice Scriptura? «Izgoneşte pe slujnică şi pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moşteni împreună cu fiul femeii libere.» […] Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, şi ea este mama noastră. […] Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei.”[8]
În felul acesta a fost alungat pentru totdeauna însuşi principiul ceremonialismului – însuşi principiul robiei neprihănirii prin fapte – indiferent în ce formă s-ar prezenta acesta. Iar în locul lui a fost aşezat principiul neprihănirii care se obţine prin credinţă. „De aceea, fraților, noi nu suntem copiii slujnicei, ci ai femeii libere.” Din acest motiv se vesteşte tuturor oamenilor, din orice vreme, strigătul binecuvântat şi însufleţitor: „Hristos ne-a izbăvit ca să avem libertate. Rămâneți deci tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei.”[9]
Vechiul legământ – legământul de la Sinai – este rezumat în cuvântul eu. Noul legământ este rezumat în cuvântul Hristos.
Vechiul legământ este eul şi neprihănirea lui, în timp ce noul legământ este Hristos şi neprihănirea lui Dumnezeu.
Vechiul legământ este eul şi robia păcatului şi a faptelor legii. Legământul nou este Hristos şi libertatea neprihănirii care se obţine prin credinţă.
Vechiul legământ – sinele – trebuie să fie alungat şi renegat complet, pentru ca noul legământ – Hristos – să-şi poată lua locul ce I se cuvine şi să-şi poată manifesta puterea salvatoare, întrucât fiul slujnicei nu poate fi moştenitor împreună cu fiul femeii libere.
Note de subsol:
[1]. Romani 8:7, KJV (n.ed.).
[2]. Romani 8:8, KJV (n.ed.).
[3]. Deuteronomul 23:21.
[4]. În engleză: „breakers of the law”; iar legea stricată: „the broken law” (n.t.).
[5]. E. G. White, Patriarhi și profeți, p. 375.
[6]. Ibidem.
[7]. Romani 3:22, KJV (n.ed.).
[8]. Galateni 4:25, 30, 26, 28 (n.ed.).
[9]. Galateni 5:1 (n.ed.).