GALATENI 3:19

„Atunci care e rostul Legii? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânța» căreia I se făcuse făgăduința; ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.”[1]

Ceea ce se remarcă încă de la început este cuvântul „servește”, care este un cuvânt adăugat.[2] În realitate nu adaugă nimic sensului. Întrebarea rămâne la fel de puternică şi la fel de clară dacă citim: „De aceea, atunci de ce legea?” O altă traducere spune: „De ce atunci legea?”

Acesta era argumentul pregătit al acelora dintre „fariseii care crezuseră”, împotriva evangheliei pe care o prezenta Pavel. Motivul era acela că evanghelia prezenta îndreptăţirea prin credinţa în Hristos şi nu prin faptele legii. Şi oriunde era prezentată aceasta, „fariseii care crezuseră”, care nu aveau idee despre îndreptăţirea în alt fel decât prin faptele legii, au ridicat această întrebările: „Atunci, pentru ce este Legea?”; „Care este rostul Legii?” După aprecierea lor, întrebarea aceasta contestatoare era o suficientă combatere a tot ceea ce s-ar fi putut spune despre îndreptăţirea prin credinţă, fără vreo faptă a vreunei legi.

De fapt, acelaşi argument, cu aceeaşi superioritate şi hotărâre, este folosit în acelaşi scop de „fariseii care au crezut” din zilele noastre. Dacă cerinţele legii lui Dumnezeu, exact aşa cum le-a scris Dumnezeu, ar fi prezentate astăzi în orice parte a ţării sau în orice altă ţară, imediat se vor ridica semeț aşa-zişii slujitori ai evangheliei, cu tot felul de obiecţii, şi se vor opune fiecărei cerinţe a legii în dreptul lor, pe motiv că legea „nu poate îndreptăţi niciodată pe nimeni”. Ei vor selecta, vor căuta orice expresie pe care o pot găsi în Scriptură, cum ar fi: „[…] prin faptele Legii nu va fi îndreptățit nimeni înaintea Lui” sau „voi, care vreți să fiți îndreptățiți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har”[3] etc. Le vor declara cu voce puternică şi apoi vor întreba cu vehemenţă: „Care este rostul unei astfel de legi? Pentru ce este bună? Ea nu poate îndreptăţi pe nimeni.”

Scena descrisă aici este foarte familiară pentru mii şi mii de cititori ai revistei Review and Herald, îndeosebi pentru predicatorii evangheliei în solia îngerului al treilea, care cheamă pe toţi oamenii la păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus.

Este demn de remarcat că în vechime această obiecţie nu a fost ridicată niciodată de neamuri, ci doar de „fariseii care crezuseră”. Nu a fost ridicată niciodată de păcătosul de rând care ştia că faptele sale nu-l pot îndreptăţi şi care tânjea să fie îndreptăţit cu adevărat. A fost ridicată doar de aceia care ziceau că-L cunosc pe Dumnezeu şi cunosc îndreptăţirea, însă ei cunoşteau doar îndreptăţirea prin propriile lor fapte ale legii. La fel este şi astăzi.

De aceea, întrebarea aceasta: „Atunci care e rostul Legii?”, este adevăr prezent şi va fi întotdeauna adevăr prezent. Pentru o persoană a cărei concepţie despre îndreptăţire este cu totul îndreptăţire prin fapte, o astfel de întrebare, prezentată ca obiecţie, este o suficientă negare a tuturor cerinţelor legii lui Dumnezeu. Nimeni nu ar putea să-i dea o dovadă mai puternică despre faptul că această concepţie pe care o are despre îndreptăţire, este cu totul prin fapte, decât însuşi faptul că ridică în dreptul legii lui Dumnezeu întrebarea: „Atunci, de ce legea?” sau „Care este rostul legii?” O astfel de obiecţie dovedeşte că, după părerea lui, legea nu poate fi folosită în alt fel decât pentru a îndreptăţi omul, chiar şi pe cel fără de lege.

Însă oricine cunoaşte îndreptăţirea adevărată – care este îndreptăţirea prin credinţă –, ştie foarte bine şi poate vedea cu foarte mare claritate că există o abundenţă de foloase ale legii, cu totul separate de ideea de a îndreptăţi pe cineva prin ea. De aceea, aici este locul ca această întrebare să fie adresată cu seriozitate.

La întrebarea: „Atunci care e rostul Legii?” se poate răspunde:

1. „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”, „pentru ca, prin poruncă, păcatul să se arate din cale afară de păcătos”[4], pentru ca oamenii, înţelegând grozăvia păcatului, să fie capabili să aprecieze măreţia mântuirii pe care a trimis-o Dumnezeu prin darul Fiului Său.

Tot astfel este scris în alt loc: „Ba încă și Legea s-a adăugat ca să se înmulțească abaterile, dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a revărsat și mai îmbelșugat, pentru ca, după cum păcatul a domnit aducând moartea, tot astfel și harul să domnească prin dreptate [neprihănire] și să dea viață veșnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.”[5]

Prin urmare, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului, legea este de un mare folos şi ocupă un loc glorios în îndreptăţirea prin credinţă.

2. După ce păcătosul a înţeles, datorită legii, cât de mare este păcatul său, şi după ce a găsit în Domnul Isus o mântuire aşa de mare încât să-l salveze din orice păcat, şi o neprihănire aşa de completă încât să stăpânească în el mai presus de toată puterea păcatului, atunci găseşte un al doilea mare folos pentru lege, în faptul că aceasta mărturiseşte pentru el despre neprihănirea lui Dumnezeu care se obţine fără lege. Căci este scris: „De aceea, prin faptele legii nicio făptură nu va fi îndreptățită înaintea lui, fiindcă prin lege este cunoştinţa păcatului. Dar acum neprihănirea lui Dumnezeu, fără lege, este arătată, fiind adeverită prin lege şi profeţi, chiar neprihănirea lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, fiindcă nu este diferenţă.”[6]

Având în vedere toate acestea, „atunci care e rostul Legii?”

Note de subsol:

[1]. Versiunea King James, folosită de autor redă: „De aceea, atunci la ce servește legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor de lege, până să vină Sămânţa căreia i se făcuse promisiunea, dată prin îngeri în mâna unui mijlocitor” (n.ed.).

[2]. Explicațiile din acest nu se aplică traducerii Cornilescu sau EDCR (n.ed.).

[3]. Romani 3:20 și Galateni 5:4 (n.ed.).

[4]. Romani 3:20; 7:13 (n.ed.).

[5]. Romani 5:20-21 (n.ed.).

[6]. Romani 3:20-22, KJV (n.t.).