GALATENI 3:19

 „Atunci care e rostul Legii?”

Întrebarea aceasta, pusă de „fariseii care au crezut”, nu se limita doar la legea lui Dumnezeu deşi, întrucât aceasta este supremă peste toate legile, desigur că era principala vizată de întrebare. Însă, de la începutul studiului acesta din cartea Galateni, am văzut că aici nu este vorba doar de legea morală, ci şi de legea ceremonială – de fapt, despre tot ceea ce a dat Dumnezeu. Şi aceasta pentru că întreaga slujire a fariseilor era o slujire doar a legii, întrucât ideea lor despre îndreptăţire era îndreptăţire cu totul prin lege. Iar ideea pe care o aveau ei despre mântuire era mântuire cu totul prin fapte.

De aceea, pentru „fariseii care au crezut” întrebarea se extindea: „Pentru ce legea levitică?”, „Pentru ce sistemul jertfelor?”, „Pentru ce sanctuarul cu slujbele lui şi preoţia?”, „Pentru ce circumcizia?” Care era rostul tuturor acestora, dacă mântuirea nu se obţine prin nimic din acestea? Acesta era unicul folos pe care ei îl atribuiseră acestora, de fapt, aceasta era unica concepţie pe care o aveau despre ele.

Ei s-au aşteptat să obţină desăvârşirea prin preoţia levitică. La fel s-au aşteptat de la circumcizie şi de la tot ceea ce dăduse Domnul. Unicul înţeles pe care îl aveau despre folosul acestora era acela că primeau îndreptăţirea, mântuirea, dacă înfăptuiau acele lucruri. Înfăptuindu-le. Însă aceasta era o eroare şi o pervertire a adevăratului scop a tot ceea ce dăduse Dumnezeu. Îndreptăţirea nu se obţinea prin niciuna dintre acestea, nici prin toate laolaltă, mai mult decât prin legea lui Dumnezeu. Îndreptăţirea a fost întotdeauna prin credinţă, iar sistemul jertfelor, precum şi toate slujbele şi ceremoniile legii levitice, au fost doar mijloace date de Dumnezeu prin care se exprima credinţa pe care ei o aveau deja în marea Jertfă pe care o făcuse Dumnezeu.

Aceeaşi întrebare, şi din acelaşi motiv, este adresată astăzi de mii dintre „fariseii care au crezut”, în vrăjmăşia pe care o au faţă de adevărul evangheliei. Din această cauză, această întrebare: „Atunci care e rostul legii?”, este o chestiune vie astăzi, şi va fi întotdeauna o chestiune vie, oriunde este predicat adevărul evangheliei, adică neprihănirea care se capătă prin credinţă.

Dar există un motiv şi mai puternic pentru care întrebarea aceasta: „Atunci care e rostul legii?”, este o chestiune mai vie astăzi ca oricând. Aceasta este o întrebare potrivită şi adevărată întotdeauna când este căutat adevărul aşa cum este în Isus. Căci în întregul sistem divin din timpul lui Israel există adevăr preţios, învăţătură bogată şi lumină plină de slavă pentru toţi cei care doresc să fie învăţaţi de Dumnezeu. Toate acestea au fost acolo pentru poporul lui Dumnezeu din vechime însă din cauza gândirii lor fireşti şi a îndreptăţirii de sine, nu le-au văzut.

Şi pentru că popotul Israel nu le-a văzut acolo, mii de aşa-zişi credincioşi din zilele noastre se împiedică de nereuşita lui Israel şi neglijează, sau chiar resping, toate bogăţiile imense pe care Israel nu le-a găsit, dar care erau acolo atunci şi sunt încă și acum acolo pentru toţi oamenii. Căci oamenilor din chiar zilele de pe urmă le este scris: „Aduceţi-vă aminte de legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat, în Horeb, rânduieli şi porunci pentru tot Israelul” (Maleahi 4:4). „Creştinii care acceptă adevărul, întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul, vor privi la istoria biblică în adevărata ei însemnătate. Istoria sistemului iudaic, de la început până la sfârşit, deşi se vorbeşte despre ea cu dispreţ şi sarcasm ca şi cum ar fi fost nişte «veacuri întunecate», va descoperi lumină şi tot mai multă lumină, pe măsură ce este studiată.”[1]

„Atunci care e rostul legii?” – al preoţiei levitice, a jertfelor, a darurilor, a arderilor de tot şi a jertfelor pentru păcat, a sanctuarului şi a slujbelor acestuia. Acestea au fost doar mijloacele rânduite, în mod divin, pentru exprimarea credinţei pe care ei o aveau deja şi care deja le adusese neprihănirea lui Dumnezeu, fără vreo faptă a vreunei legi.

Preoţia levitică a fost mijlocul de exprimare a credinţei în preoţia mai înaltă – preoţia Fiului lui Dumnezeu –, care a fost anunţată prin cuvintele: „Domnul a zis Domnului meu: […] Tu eşti preot în veac, în felul lui Mel‑ hisedec” (Psalmii 110:1-4). Sanctuarul şi slujbele acestei preoţii erau doar mijloace de exprimare a credinţei în sanctuarul şi slujbele preoţiei care este în ceruri. Căci, din tot acest sistem: „Punctul principal […] este că avem un astfel de Mare-Preot care S-a așezat la dreapta tronului Măririi, în ceruri, ca slujitor al sanctuarului, al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, nu un om” (Evrei 8:1-2).

Toată această situație, aşa cum este trasată aici, este arătată în instrucţiunea dată poporului în cartea Leviticului. În Leviticul 4:13-20 este scris că, dacă poporul a păcătuit din neştiinţă şi lucrul a fost ascuns de ochii lor „făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuiesc făcute şi făcându-se astfel vinovată, şi dacă păcatul săvârşit – împotriva legii lui Dumnezeu – s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea cortului întâlnirii”. Bătrânii adunării trebuiau să-şi pună mâinile peste capul viţelului, înaintea Domnului, mărturisind astfel păcatul adunării şi aşezându-l asupra viţelului. Apoi viţelul trebuia să fie înjunghiat „înaintea Domnului”. Iar preotul care primise ungerea trebuia „să aducă din sângele viţelului în cortul întâlnirii; să-şi moaie degetul în sânge şi să stropească cu el de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru.” Trebuia „să ungă cu sângele acesta coarnele altarului care este înaintea Domnului, în cortul întâlnirii; şi să verse tot sângele care a mai rămas la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa cortului întâlnirii”. În felul acesta preotul făcea „ispăşire pentru ei”, iar păcatul le era iertat.

Acolo era legea lui Dumnezeu şi prin ea venea cunoştinţa păcatului, dovedindu-le că sunt vinovaţi. Apoi era sacrificiul şi aşezarea păcatului, prin mărturisire, asupra jertfei ca înlocuitor. Urma înjunghierea jertfei şi oferirea sângelui ei în dreptul lor, iar prin acesta se făcea ispăşire şi le era oferită iertarea păcatelor. Prin lege venea cunoştinţa păcatului, iar prin evanghelia jertfei venea iertarea păcatului şi împăcarea cu Dumnezeu.

Dar „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să îndepărteze păcatele” (Evrei 10:4). Atunci, pentru ce toată această lege, sanctuarul, slujba şi ceremonia? Ah! Acestea erau „un simbol pentru vremea de acum”, „până la o vreme a îndreptării”. „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor ce aveau să vină printr-un cort mai mare şi mai desăvârşit care nu este făcut de mâini omeneşti, adică nu este din zidirea aceasta, a intrat în acesta odată, în locul sfânt, nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”[2] (Evrei 9:9-12).

Aşa se face că împreună cu Hristos – şi numai în Hristos – astăzi noi avem substanţa a cărei umbră erau toate celelalte. În sanctuarul ceresc se află chivotul legământului Său, în care se află testamentul – legea Sa. „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”[3] Iar prin evanghelia jertfei lui Isus Hristos şi prin slujirea Sa preoţească, precum şi prin aducerea sângelui în sanctuarul ceresc, este iertare de păcat „pentru toţi cei ce cred”. Totodată, este şi neprihănire pentru om, prin faptul că este unit[4] din nou cu Dumnezeu, în Isus Hristos, Cel care este ispăşirea.

Iar unica diferenţă între vremurile dinaintea lui Hristos şi cele de după Hristos este aceea că, întrucât Isus încă nu venise şi nu se adusese ca jertfă pe Sine însuşi, ci urma să vină, credinţa în venirea şi jertfirea Lui nu putea fi exprimată decât în acest fel. Dar acum, pentru că El a venit şi S-a adus pe Sine ca jertfă, pentru că a început lucrarea preoţiei Sale şi „trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei”[5], credinţa este exprimată acum prin pâine şi prin vin – trupul şi sângele Său – ce reprezintă ceea ce a fost efectiv jertfit. A aduce jertfă acum, a avea preoţie şi slujire preoţească pe pământ, ar însemna tăgăduirea lui Hristos, adevărata jertfă care a fost adusă.

Aşadar, exista un folos clar şi inteligent pentru toate legile – atât ceremoniale, cât şi morale – care au fost date lui Israel. Şi în acest folos nu exista nicio intenţie sau idee ca îndreptăţirea să vină prin vreuna dintre aceste legi sau prin toate împreună. Ci arătau că îndreptăţirea vine întotdeauna numai prin credinţă.

Aceasta răspunde la întrebarea: „Atunci care e rostul legii?” – în ce priveşte legea ceremonială. În urma unui studiu considerabil şi atent al subiectului, suntem profund convinşi că în Galateni se întâlnesc epistolele Romani şi Evrei. Galateni a fost scrisă, fie înainte de Romani, fie înainte de Evrei. În controversa stârnită de „fariseii care au crezut”, care a dus în confuzie pe creştinii galateni, au fost implicate atât legea morală, cât şi legea ceremonială, aşa că ambele sunt implicate în Galateni; şi tot domeniul este acoperit pe scurt. După aceea a fost scrisă epistola Romani, lărgind subiectul şi stăruind în toate aspectele lui asupra acelei faze din Galateni care se referă la legea morală şi la îndreptăţirea prin credinţă. Iar Evrei a fost scrisă lărgind subiectul şi stăruind în aspectele lui asupra acelei faze din Galateni care implică legea ceremonială şi îndreptăţirea prin credinţă. Şi credem că, pe măsură ce întregul subiect este studiat cu tot mai multă atenţie, cu atât mai mult se va vedea că în Galateni sunt cuprinse atât cartea Romani, cât şi Evrei.

Note de subsol:

[1]. Ellen White, Review and Herald, 6 februarie 1900, par. 2 (n.ed.).

[2]. În traducerea KJV (n.t.).

[3]. Romani 3:20 (n.ed.).

[4]. În engleză unit, at one, de la at-one-ment (atonement – ispășire), a pune împreună (n.t.).

[5]. Evrei 7:25 (n.ed.).