GALATENI 3:15
„Fraților (ca să iau o pildă din viața de zi cu zi), un testament[1], fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat.”
Chiar dacă este vorba doar de legământul unui om, odată ce este confirmat, niciun om nu-l anulează şi nici nu mai adaugă la el. Cu cât mai mult, aşadar, este adevărat acest lucru în cazul legământului lui Dumnezeu? De aceea, de când a fost făcut legământul lui Dumnezeu cu Avraam, nu a fost adăugat şi nici nu poate fi adăugat nimic la el, nici nu poate fi îndepărtat ceva din el. Să observăm legământul lui Dumnezeu făcut cu Avraam şi ce este cuprins în el.
În Geneza 11:29-32 este prezentată plecarea lui Avraam din ţara lui natală pentru că: „Domnul îi spusese lui Avram: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău, spre o ţară pe care ţi-o voi arăta.»”[2] În acea vreme Domnul îi zisese, de asemenea, lui Avraam: „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2). Tot atunci Dumnezeu i-a predicat lui Avraam evanghelia când i-a spus: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3 conform Galateni 3:8[3]).
După ce Avraam a locuit în ţinutul Haran, iar apoi a plecat în ţara Canaan, Dumnezeu i-a mai spus: „«Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.» Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase” (Geneza 12:7).
Domnul zisese că îi va arăta lui Avraam ţara care avea să fie a lui. Dar, cu toate că era în ţara Canaan, Domnul încă nu-i arătase ţara despre care zisese că i-o va da, şi nici nu i-o putuse arăta deoarece Lot, care ţinea de rudenia lui, era încă împreună cu el. Prima condiţie a făgăduinţei fusese: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău.” Avraam se despărţise de casa tatălui său însă, atât timp cât Lot era cu el, încă nu era despărţit de rudenia sa. Atât timp cât continua situaţia aceasta, Dumnezeu nu putea să-i arate ţara.
Însă, după o vreme, turmele şi cirezile lor s-au înmulţit aşa de mult încât „ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună”; aşa că, prin înţelegere reciprocă, s-au despărţit „ca fraţi”, după ce Lot şi-a ales „toată câmpia Iordanului”. Apoi, „după ce s-a despărţit Lot de el”, Domnul i-a zis lui Avram: „«Ridică-ţi ochii şi din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată.»” (Geneza 13:14-16)
Ţara pe care a văzut-o atunci Avraam, ţara care i-a fost promisă, includea lumea, căci făgăduinţa aceasta spunea că el „va moşteni lumea”[4]. Dar, pentru că există o lume în care se află „cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11), cetate pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru el şi pentru copiii lui, pentru că există „o ţară mai bună” decât oricare alta de pe pământ – şi anume „o patrie cerească” –, este cert că ţara pe care Avraam a văzut-o atunci şi care cuprindea lumea a fost şi este „lumea viitoare”. Ba mai mult; pentru că aceasta a fost promisă lui Avraam şi seminţei lui – nu unuia fără celălalt, ci împreună, pentru că sămânţa făgăduită „este Hristos” ‒, şi pentru că, pe când Avraam a fost în lumea aceasta, nu a primit „nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc” (Faptele apostolilor 7:5), este sigur că moştenirea care a fost promisă atunci lui Avraam, cea pe care el a văzut-o şi care includea lumea, este doar „lumea care va veni”.
Acest fapt este confirmat prin ceea ce s-a întâmplat mai departe în experienţa lui Avram. Este scris că pe când Avram se întorcea de la măcelul asupra lui Chedorlaomer şi a împăraţilor care l-au însoţit pe acesta, s-a întâlnit cu „Melhisedec, împăratul Salemului”, care „a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt”. „Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, posesorul cerului şi al pământului»”[5] (Geneza 14:18-19). În felul acesta a fost recunoscut Avram de către Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, cel care era „vocea lui Dumnezeu în lume”[6].
În legătură cu aceasta mai este ceva important de remarcat, şi anume că Avram îl întâlneşte şi îl recunoaşte pe „Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt” şi în acesta el recunoaşte preoţia în „rânduiala lui Melhisedec”[7]. Avram a primit binecuvântare de la acest preot al rânduielii în felul lui Melhisedec. Şi într-atât de mult a recunoscut această preoţie încât „i-a dat zeciuială din toate”.
De mai multe ori, în experienţa lui Avram, Domnul a făcut referire la acea „sămânţă” a lui Avram. Iar acum Avram cere informaţii clare despre „sămânţa” aceasta, spunând Domnului: „«Iată că nu mi-ai dat sămânţă şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.» Atunci Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.» Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: «Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.» Şi i-a zis: «Aşa va fi sămânţa ta.» Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Domnul i-a mai zis: «Eu Sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta»” (Geneza 15:3-7).
Avram a primit acum de la Dumnezeu, prin făgăduinţă, binecuvântarea lui Dumnezeu care avea să-l facă „o binecuvântare pentru toate neamurile”; a primit făgăduinţa unei lumi pe care o va avea de moştenire; a primit făgăduinţa unei seminţe în care urmau să fie binecuvântate toate neamurile; a primit beneficiul preoţiei Dumnezeului cel Prea Înalt şi a primit neprihănirea lui Dumnezeu care îl făcea corespunzător pentru a intra, în dreptate, în moştenirea aceea veşnică.
Apoi Avram a întrebat: „«Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?» Şi Domnul i-a zis: «Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.» Aici și acum, ca garanție pentru Avram că va moșteni tot ceea ce a fost promis, Dumnezeu face un legământ cu Avram: „Și Domnul i-a zis: «Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbel.» Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două și a pus fiecare bucată una în faţa alteia, dar păsările nu le-a despicat. Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri, dar Avram le-a izgonit. La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram și iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric. […] După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc și iată că a ieșit un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram și i-a zis: «Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, […]” (Geneza 15:9-12, 17-18).
Este un adevăr plin de semnificaţie acela că, în animalele şi păsările pe care le-a adus ca jertfă, a fost inclus fiecare animal de jertfă care a fost vreodată permis sau poruncit să fie jertfit lui Dumnezeu. După ce Avram, așa cum a fost îndrumat, le-a despicat în două pe toate cu excepția păsărilor, şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia, „iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: «Seminţei tale îi dau ţara aceasta.»”
Domnul a făcut aceasta pentru că în vechime „se obişnuia ca aceia care încheiau un legământ, să ia o viţea şi să o taie în două, iar apoi părţile contractante treceau printre cele două jumătăţi”[8]. Motivul era acela că părţile contractante cădeau de acord şi îşi exprimau în felul acesta acordul ca, dacă vreunul dintre ei călca legământul, să fie tăiat în două întocmai cum fusese tăiată jertfa printre ale cărei părţi treceau.
Dar Avram nu a trecut printre părţile acelor victime, doar Dumnezeu este cel care a trecut.[9] Şi aceasta pentru că nu este un legământ de acord între două persoane în care fiecare este responsabilă în mod egal, ci este un legământ al făgăduinţei lui Dumnezeu, în care doar El este partea responsabilă. În consecinţă, doar Dumnezeu a trecut printre bucăţile victimelor înjunghiate când a fost încheiat acest legământ. Prin acest act Dumnezeu a convenit, şi în felul acesta şi-a exprimat acordul, ca legământul acela să nu poată da greş, după cum nici El însuşi nu poate fi rupt în două. În felul acesta Domnul s-a dat ca garanţie pe El însuşi – viaţa Lui –, cum că toate făgăduinţele pe care I le făcuse lui Avram, au să fie împlinite şi că niciuna dintre făgăduinţe nu va fi uitată; cum că legământul acesta de a împlini făgăduinţele nu poate da greş, după cum nici Dumnezeu nu poate înceta să trăiască.
În felul acesta, legământul lui Dumnezeu cu Avram a fost confirmat chiar acolo, prin sacrificiul Celui care a făcut legământul. Iar când Avram a adormit, fără să înţeleagă încă pe deplin măreţia făgăduinţelor binecuvântate ale acestui legământ, Domnul, în îndurarea Lui, a repetat şi s-a pus din nou ca zălog, jurând pe El însuşi ‒ şi astfel prin jurământ a confirmat legământul Lui că făgăduinţele au să fie împlinite.[10] În felul acesta, legământul a fost încă o dată confirmat.
De aceea, întrucât „un testament [legământ], fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat”, cu cât mai mult este adevărat aceasta în cazul legământului lui Dumnezeu cu Avram, care a fost de două ori confirmat? De aceea, legământul acesta nu putea fi niciodată desfiinţat şi nu putea să mai fie adăugat nimic la el. În legământul încheiat la vremea aceea, era tot ceea ce a fost de atunci încoace ‒ sau ceea ce poate fi vreodată pentru cineva. Şi oricine are legământul acesta, are totul în cer şi pe pământ – totul în universul necuprins, în tot decursul veşniciei.
Acesta este legământul avraamic: „Și dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”[11] – prin făgăduinţa care a fost garantată prin legământ.
Note de subsol:
[1]. Termenul grecesc diathēkē înseamnă și legământ, așa cum îl redă, spre exemplu, versiunea King James, folosită de autor (n.ed.).
[2]. KJV (n.ed.).
[3]. În traducerea KJV (n.ed.).
[4]. Romani 4:13 (n.ed.).
[5]. În traducerea KJV (n.t.).
[6]. „Hristos a fost acela care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului cel preaînalt. Melhisedec nu a fost Hristos, dar el a fost vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui”, Ellen White, Review and Herald, 18 februarie 1890, par. 10 (n.ed.).
[7]. Evrei 6:20; Psalmii 110:4 (n.ed.).
[8]. Rabbi Solomon Jarchi, apud. Adam Clarke, The Holy Bible Containing the Old and New Testaments, vol. 1, G. Lane & P. P. Sandford, New York, 1843, p. 105 (n.ed.).
[9]. Afirmând că Avram nu a trecut printre părțile animalelor, Jones face aici o greșeală pe care o va corecta peste două săptămâni, în numărul din 23 ianuarie. Iată ce a spus: „Declaraţia pe care am făcut-o acum două săptămâni, în legătură cu legământul dintre Dumnezeu şi Avraam, cum că „doar Dumnezeu a trecut” printre bucăţile jertfelor aduse de Avraam, a fost greşită. Şi Avraam a trecut. Oricum, faptul acesta nu este relatat în Geneza. Este relatat în Ieremia 34:18: „Pe oamenii care au călcat legământul Meu, care n-au păzit îndatoririle învoielii pe care o făcuseră înaintea Mea, tăind un viţel în două şi trecând printre cele două jumătăţi ale lui, şi anume pe căpeteniile lui Iuda şi pe căpeteniile Ierusalimului, pe famenii dregători, pe preoţi şi pe tot poporul ţării, care au trecut printre bucăţile viţelului […].” Cuvintele acestea au fost spuse poporului în zilele lui Zedechia. Singurul fel în care era posibil ca ei să fi trecut „printre bucăţile viţelului”, a fost ca Avraam să fi trecut pe acolo. La fel cum, în Evrei 7:9-10 este spus că: „[…] prin Avraam a dat zeciuială și Levi, care primește zeciuiala, căci era încă în coapsele strămoșului său când l-a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.” De multe ori am folosit Ieremia 34:18 pentru a arăta că poporul din zilele lui Zedechia a fost inclus în legământul lui Dumnezeu făcut cu Avraam. Nu-mi explic cum de mi-a scăpat din minte în articolul de acum două săptămâni, decât că mintea mea a fost atât de absorbită în a descoperi şi a descrie ceea ce Dumnezeu a pus în legământul acesta binecuvântat.
Acest fapt este şi mai bizar pentru că de multe ori am citit cuvintele din Patriarhi şi profeţi, asupra cărora tocmai mi-a atras atenţia un frate din Illinois, care spun că după ce Avraam a aranjat jertfele după îndrumarea divină, „a trecut cu reverenţă printre bucăţile jertfelor, făcând o făgăduinţă solemnă lui Dumnezeu de ascultare pentru totdeauna”; şi „ca o garanţie a acestui legământ încheiat între Dumnezeu şi om, a trecut printre dobitoacele despicate un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări, simboluri ale prezenţei divine, mistuindu-le în totalitate”.
După ce am scris acest articol, am găsit o relatare despre un incident petrecut în timpul călătoriei generalului Grant în jurul lumii, care ilustrează mai deplin şi cu multă frumuseţe însemnătatea trecerii printre bucăţi. Generalul urma să fie primit ca oaspete în casa unui oficial, Wassel Khayai, la Assiout, în Egipt. Relatarea spune că: „Atunci când generalul Grant a ajuns la casa consulului, a fost oprit ca să nu intre până când a fost adus un viţel împodobit cu ghirlande de flori. Acesta a fost ucis şi tăiat în două bucăţi care au fost aşezate de fiecare parte a uşii de la intrare. Apoi consulul l-a invitat pe general să intre în casă împreună cu el. Ei au păşit peste sânge, pe uşă şi printre cele două bucăţi. Prin actul acesta au intrat în legământul cel mai solemn pe care îl cunosc orientalii – legământul de sânge – şi astfel au devenit „fraţi de sânge”, o relaţie care este mai presus de orice altă relaţie din viaţă. Nu se poate ca un frate de sânge să ceară ceva şi celălalt să refuze.”
Aceste lucruri dovedesc că Avraam a trecut printre acele bucăţi. Când el a trecut, toţi copiii lui au trecut printre ele. Şi pentru că noi ‒ fiindcă suntem ai lui Hristos ‒ suntem sămânţa lui Avraam, noi am trecut printre ele; şi astfel am devenit „fraţi de sânge” cu Domnul. Astfel că nu se poate să cerem ceva de la Domnul şi El să refuze; tot așa cum nu se poate ca El să ceară ceva de la noi, iar noi să refuzăm (n.ed.).
[10]. Evrei 6:17.
[11]. Galateni 3:29 (n.ed.).