În studiile noastre am ajuns până acum la sfârșitul versetului 14 din Galateni 3. Totodată, în studiul acesta am fost conduşi aproximativ de cinci ori, urmând diferite raţionamente, la faptul că venirea lui Hristos – jertfa şi lucrarea lui Hristos ‒ aduce mântuire pentru neamuri, exact în poziţia în care sunt ei şi nu în poziţia în care sunt iudeii. Că pretenţiile deosebite ale iudeilor sunt de acum trecute şi că, în loc ca neamurilor să li se ceară să-L întâlnească pe Hristos pe terenul iudeilor, chiar iudeii trebuie de acum să-L întâlnească pe Hristos pe terenul neamurilor, şi nu pe terenul iudeilor.
Iarăşi şi iarăşi s-a văzut că iudeii pretindeau îndreptăţirea prin lege, în timp ce adevărul evangheliei este, şi a fost întotdeauna, îndreptăţirea prin credinţă. Legile au fost date iudeilor de Domnul. Totuşi, scopul acestora nu a fost niciodată ca aceia cărora le-au fost date să fie îndreptăţiţi prin legi. Darea acestor legi a fost doar consecinţa fărădelegilor şi a necredinţei lor, ca ei să poată ajunge mai bine la neprihănire, prin credinţă. Cu cât au înaintat mai mult în întuneric din cauza necredinţei şi fărădelegii, cu atât Dumnezeu, în îndurarea Lui, i-a urmat cu mai multe mijloace, pentru ca, dacă era posibil, să-i întoarcă la credinţa adevărată şi clară în Isus Hristos.
În consecinţă, dacă ar fi menţinut adevărata credinţă pe care a avut-o Avraam înainte să se circumcidă ‒ credinţa care lucrează lucrările lui Dumnezeu şi care, din acest motiv, păzeşte poruncile lui Dumnezeu ‒, păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus –, niciuna din aceste legi, nici măcar forma scrisă a legii lui Dumnezeu, nu ar fi fost adăugată. Ei ar fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Deoarece, „dacă omul ar fi păzit legea lui Dumnezeu care a fost dată lui Adam după ce a căzut, a fost păstrată de Noe şi respectată de Avraam, nu ar fi fost nevoie de rânduiala tăierii împrejur. Iar dacă descendenţii lui Avraam ar fi păzit legământul al cărui semn era circumciderea, ei nu ar fi fost seduşi niciodată de idolatrie, nici nu ar fi fost nevoie ca ei să sufere o viaţă de robie în Egipt. Ei ar fi păstrat în minte legea lui Dumnezeu şi nu ar fi fost necesar ca ea să fie vestită de pe Sinai şi gravată pe table de piatră. Şi dacă poporul ar fi trăit după principiile celor zece porunci, nu ar fi fost nevoie de instrucţiunile suplimentare date lui Moise.”[1]
Unicul scop al tuturor acestor legi, atunci când au fost adăugate, a fost credinţa în Hristos, nu faptele legii. De aceea, când a venit Hristos, Acela care era unicul subiect, scop şi ţintă a tuturor legilor şi poruncilor care au fost date de Domnul – când toate acestea şi-au întâlnit și găsit scopul în El şi când El a revelat măreţia glorioasă a credinţei adevărate şi limpezi a lui Dumnezeu, este nebunesc din toate punctele de vedere să pretinzi îndreptățirea prin lege, așa cum făceau fariseii care au crezut și care au dus în confuzie pe galatenii care au crezut în Hristos, insistând că, pentru a fi mântuiţi, trebuie să se circumcidă şi să păzească legea.
Acest lucru a fost arătat clar de Pavel în apelul pe care l-a adresat lui Petru înaintea tuturor, atunci când i-a spus: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile şi nu ca un iudeu, cum îi sileşti pe cei dintre neamuri să trăiască precum iudeii?”[2] Cu alte cuvinte, dacă tu ai părăsit terenul iudeilor – lucru care este bine să-l faci pentru a fi îndreptăţit – şi te-ai dus pe terenul neamurilor, cum poţi să ceri neamurilor să plece de pe terenul lor şi să meargă pe cel al iudeilor, despre care noi înşine am mărturisit că trebuie să fie abandonat chiar şi de noi cei care, prin natură, aparținem acelui teren?
Apoi a urmat pe firul acestei idei până la Avraam, şi a arătat că și Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, a primit toate făgăduinţele şi a devenit moştenitor al ţării făgăduite doar prin credinţă, fără circumcizie şi fără vreo altă lege dintre cele ce au fost date iudeilor. După aceea a arătat că până şi acelora ce erau circumciși şi aveau toate legile, aceste lucruri nu le foloseau la nimic şi nu valorau nimic, decât doar dacă călcau „pe urmele credinței pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era circumcis”[3]. Aşa că, şi în cazul lor, atât în zilele lor, cât şi întotdeauna „cei ce au credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”[4].
În continuare el demonstrează din Scriptură că aceia care sunt din faptele legii, adică cei ce caută să fie mântuiți şi îndreptăţiţi prin lege, sunt sub blestem. Și că Hristos a venit şi „ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii” ‒ din blestemul faptelor noastre ‒ şi a făcut aceasta pentru ca „binecuvântarea făgăduită lui Avraam să vină peste neamuri”.
Prin toate acestea a fost arătat din nou și din nou că neamurile Îl întâlnesc pe Hristos pe terenul neamurilor şi nu pe terenul iudeilor. De asemenea, este demonstrat mereu şi mereu că iudeii îl întâlnesc pe Hristos; nu pe terenul iudeilor, ci tot pe terenul neamurilor ‒ exact acolo unde Îl întâlnesc neamurile, acolo unde L-a întâlnit Avraam şi unde trebuie să-L întâlnească toţi, în acelaşi fel şi pentru totdeauna ‒ pe terenul glorios al „poruncilor lui Dumnezeu şi al credinţei lui Isus”[5].
Toate acestea, de asemenea, dau întăriri suplimentare şi pun într-o lumină şi mai puternică cele două expresii rostite de Petru la adunarea de consfătuire de la Ierusalim, ţinută pentru a discuta această problemă. După ce a spus adunării faptul că Dumnezeu l-a ales pe el, dintre apostoli, pentru ca din gura lui „neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă”, el a zis: „Dumnezeu, care cunoaște inimile, a depus mărturie pentru ei [pentru neamuri], dându-le Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi și ei[6], întrucât le-a curățit inimile prin credință.” Apoi le-a adresat un apel: „Așadar, de ce-L ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Dar credem că prin harul Domnului Isus Hristos suntem mântuiți și noi, ca ei.”[7] Observaţi din nou că Petru, condus de Duhul Sfânt, nu a spus că ei trebuie să fie mântuiţi ca noi, ci „suntem mântuiți și noi, ca ei”. Mijlocul de mântuire pe care îl au neamurile, nu cel pe care îl au iudeii, este standardul suprem al mântuiri. Noi, iudeii, suntem mântuiţi așa cum ei, păgânii, sunt mântuiți. Iar neamurile sunt mântuite fiind îndreptăţite prin credinţă; nu prin lege, ci fără lege. Ei trebuie să fie îndreptăţiţi astfel, căci ei nu au niciuna dintre legile pe care le au iudeii, ca să fie îndreptăţiţi prin ele, dacă aceasta ar fi fost calea. Aşa că noi, iudeii, trebuie să fim îndreptăţiţi aşa cum ei trebuie să fie îndreptăţiţi – prin credinţă, fără vreuna dintre faptele vreunei legi, chiar dacă noi avem toate legile care au fost date vreodată.
A existat o vreme când neamurile puteau să-L întâlnească pe Hristos pe terenul iudeilor, însă timpul acesta a trecut. Și acest timp a trecut din cauza faptului că iudeii L-au respins pe Hristos, chiar dacă nu ar fi trecut altfel. Dar a trecut şi datorită faptului că a venit Hristos – ca obiect, scop, ţintă, împlinire şi desăvârşire a tuturor acestor legi, care au fost date iudeilor din necesitate, din cauza necredinţei şi fărădelegii lor. Dat fiind faptul că timpul acela în care neamurile puteau să-L întâlnească pe Hristos pe terenul iudeilor a trecut, din dublu motiv, şi pentru că este mai mult decât dublu motivat faptul că acum iudeii trebuie să-L întâlnească pe Hristos pe terenul neamurilor, înseamnă că nu este alt nume, nici alte mijloace, prin care, fie iudeii, fie neamurile, trebuie să fie mântuiţi, în afară de numele lui Isus Hristos, prin credinţa în Numele Lui.
Trebuie să se rețină, pentru totdeauna, faptul că, în ce priveşte toate acestea, nu s-a ridicat nicio întrebare şi nu a fost făcut vreun punct de discuţie în ce priveşte valoarea vreunei legi în ea însăşi. Singura chestiune a fost, şi este, dacă are valoare sau dacă poate fi folosită vreo lege pentru îndreptăţire. Îndreptăţirea este prin credinţă, nu prin lege; prin credinţa care vine de la Dumnezeu. Și astfel ea lucrează prin dragostea lui Dumnezeu care este păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, despre toţi cei ce prind gândul lui Dumnezeu exprimat în Galateni, poate fi scris cu adevărat: „Aici este răbdarea sfinţilor; aici sunt cei ce ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”[8]
Note de subsol:
[1]. E. G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 364.
[2]. Galateni 2:14. (n.ed.).
[3]. Romani 4:12 (n.ed.).
[4]. Galateni 3:9 (n.ed.).
[5]. Apocalipsa 14:12 (n.ed.).
[6]. Nu între ei şi noi, ci „între noi şi ei”.
[7]. Faptele apostolilor 15:11, KJV: „Ci credem că prin harul Domnului Isus Hristos suntem mântuiți, la fel ca ei” (n.ed.).
[8]. Apocalipsa 14:12, KJV (n.ed.).