Ilustrații practice ale eliberării din robia păcatului

Ilustrații practice ale eliberării din robia păcatului

Să luăm acum câteva ilustrații ale puterii credinței de a elibera din robie. Vom cita din Luca 13:10-17:

„Isus dădea învățătură într‑o sinagogă în ziua sabatului. Și iată că acolo era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputință: era gârbovă și nu putea nicidecum să se îndrepte. Văzând‑o, Isus a chemat‑o și i‑a zis: «Femeie, ești dezlegată de neputința ta!» Și‑a pus mâinile peste ea, iar femeia s‑a îndreptat îndată și‑L slăvea pe Dumnezeu. Dar mai‑marele sinagogii, mânios că Isus vindecase în ziua sabatului, a zis mulțimii: «Sunt șase zile în care trebuie să se lucreze; în acestea să veniți ca să fiți vindecați, nu în ziua sabatului!» «Fățarnicilor», i‑a răspuns Domnul, «în ziua sabatului oare nu‑și dezleagă fiecare dintre voi boul sau măgarul de la iesle și‑l duce să‑l adape? Iar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam și pe care Satana, iată, de optsprezece ani o ținea legată, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?» Când a vorbit El astfel, toți potrivnicii Lui au rămas rușinați, iar mulțimea se bucura de toate faptele slăvite pe care le săvârșea El.”

Putem trece peste critica fățarnicului conducător, pentru a lua aminte la minunea făcută de Isus. Femeia era legată; noi, prin frica de moarte, am fost toată viața supuși robiei. Satana o legase pe femeie; și nouă Satana ne-a întins capcane și ne-a adus în captivitate. Cu niciun chip ea nu se putea ridica singură; și nelegiuirile noastre ne-au împresurat, așa încât nu le mai putem suferi vederea (Psalmii 40:12). Cu un cuvânt și o atingere, Isus a eliberat-o pe femeie de neputința ei; noi avem același Mare Preot îndurător în ceruri, care simte cu noi în slăbiciunile noastre, și același cuvânt ne va izbăvi de cel rău.

Cu ce scop au fost oare înregistrate vindecările miraculoase făcute de Isus? Ioan ne dă răspunsul. Nu doar pentru a arăta că El poate vindeca, ci pentru a arăta că El are putere asupra păcatului (vezi Matei 9:2-8). Ioan ne spune:

„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în Numele Lui” (Ioan 20:30-31).

Astfel, vedem că ele sunt înregistrate ca parabole ale iubirii lui Hristos, ale dorinței Sale de a eli­bera și ale puterii Sale asupra lucrărilor Satanei, fie în trup sau în suflet. Încă o minune trebuie să fie suficientă în acest sens. Este vorba despre cea înregistrată în al treilea capitol din Faptele Apostolilor. Nu voi cita întregul pasaj, ci îl rog pe cititor să-l urmărească cu atenție în Biblie.

Petru și Ioan au văzut la poarta Templului un bărbat peste 40 de ani, care era olog din naștere. El niciodată nu a mers. El cerșea, iar Petru s-a simțit îndemnat de Duhul Sfânt să-i dea ceva mai mult decât aur și argint. EI a spus: „«Nu am nici argint, nici aur, dar ce am, aceea îți dau: în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, ridică‑te și umblă!» Și l‑a prins de mâna dreaptă și l‑a ridicat. Îndată i s‑au întărit tălpile și gleznele, a sărit în picioare și a început să umble, apoi a intrat cu ei în Templu, umblând, sărind și lăudându‑L pe Dumnezeu” (versetele 6-8).

Această minune demnă de luat în seamă, făcută unui om pe care toți îl văzuseră, a provocat un puternic entuziasm printre oameni, iar când Petru le-a văzut uimirea, a început să le spună cum s-a produs minunea:

„Bărbați israeliți, de ce vă mirați de lucrul acesta și de ce ne priviți stăruitor, ca și cum prin puterea sau evlavia noastră l‑am făcut să umble? Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul părinților noștri L‑a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L‑ați predat … L‑ați omorât pe Întemeietorul vieții, pe care Dumnezeu L‑a înviat din morți; noi suntem martori ai Lui. Prin credința în Numele lui Isus, Numele Său la întărit pe acesta pe carel vedeți și-l cunoașteți; credința care vine prin El ia dat omului acestuia o sănătate deplină în fața voastră, a tuturor” (versetele 12-16).

Acum faceți legătura. Omul era olog din pântecele mamei sale și nu era în stare să meargă singur. Ar fi fost bucuros să poată merge, dar nu putea. Și noi putem spune o dată cu David: „Iată, am fost format în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmii 51:5, KJV). În consecință, suntem atât de slabi prin natura noastră, încât nu putem face ceea ce dorim. Așa cum fiecare an din viața acelui bărbat îi sporea incapacitatea de a merge, prin creșterea greutății trupului său, în timp ce membrele nu deveneau mai puternice, tot astfel, pe măsură ce înaintăm în vârstă, practicarea repetată a păcatului întărește puterea acestuia asupra noastră. Era absolut imposibil pentru omul acela să meargă; cu toate acestea, credința în Numele lui Hristos l-a însănătoșit pe deplin și l-a eli­berat de neputința pe care o avea. Astfel și noi, prin credința ce vine prin El, putem fi făcuți deplini și în stare să facem lucruri care altădată erau imposibile. Pentru că lucrurile imposibile pentru om sunt posibile la Dumnezeu. El este Creatorul. „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin.” Una din minunile credinței, așa cum reiese din cazurile eroilor de demult, este aceea că „în slăbiciune suntem făcuți puternici”.

În aceste situații, am văzut cum Dumnezeu eli­berează de sub robie pe aceia care cred în EI. Acum, să vedem cum poate fi menținută această libertate.

Am văzut că, prin natura noastră, cu toții suntem robi ai păcatului și ai Satanei și că, de îndată ce ne supunem lui Hristos, suntem eliberați de puterea Satanei. Pavel spune: „Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva ca să‑l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie ai păcatului, care duce la moarte, fie ai ascultării, care duce la dreptate?” (Romani 6:16). Astfel, de îndată ce suntem eliberați de robia păcatului, de­venim slujitori ai lui Hristos. Într-adevăr, însuși actul de eliberare de sub puterea păcatului, ca răspuns la credința noastră, dovedește faptul că Dumnezeu ne primește ca slujitori ai Săi. Devenim astfel robi ai lui Hristos, iar cel ce slujește Domnului este un om liber, pentru că suntem chemați la libertate (Galateni 5:13) și acolo unde este Duhul Domnului este și libertate (2 Corinteni 3:17).

Dar din nou apare conflictul. Satana nu este dispus să renunțe la robul său așa de repede. El vine înarmat cu ispite aprige, ca să ne aducă din nou în slujba sa. Cunoaștem din trista noastră experiență că el este mai puternic decât noi și că, fără ajutor, nu putem să i ne împotrivim. Ne înspăimântăm de puterea sa și strigăm după ajutor. Apoi, ne amintim că nu mai suntem slujitorii Satanei. Ne-am supus lui Dumnezeu și, de aceea, El ne-a acceptat ca slujitori ai Săi. Astfel, putem spune o dată cu psalmistul: „Ascultă-mă, Doamne, căci sunt robul Tău, fiul roabei Tale, și Tu mi-ai desfăcut legăturile” (Psalmii 116:16). Dar faptul că Dumnezeu a desfăcut legăturile cu care ne legase Satana – și a făcut acest lucru dacă noi credem că El l-a făcut – este o dovadă că Dumnezeu ne va apăra, pentru că El Se îngrijește de cei ai Lui și avem asigurarea că El, care a început o lucrare bună în noi, „o va desăvârși până în ziua lui Hristos Isus” (Filipeni 1:6). Și având această încredere, avem și puterea să ne împotrivim.

Din nou, dacă ne-am predat să fim slujitori ai lui Dumnezeu, suntem slujitorii Săi sau, cu alte cuvinte, suntem instrumentele neprihănirii în mâinile Sale. Citește Romani 6:13-16. Noi nu suntem instrumente inerte, lipsite de viață și inconștiente, ca in­strumentele folosite de agricultorii, are nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce privește modul în care vor fi folosite, ci suntem niște instrumente vii, inteligente, cărora li se permite să-și aleagă ocupația. Cu toate acestea, termenul „instrument” înseamnă unealtă, ceva care se află în întregime sub controlul meșteșugarului. Diferența dintre noi și uneltele mecanicului este aceea că-l putem alege pe acela care ne va folosi și în cel fel de lucrare vom fi angajați. Însă, odată ce am făcut această alegere și ne-am predat în mâinile lucrătorului, trebuie să ne lăsăm mânuiți ca și uneltele care nu au niciun cuvânt de spus cu privire la modul în care sunt folosite. Când ne predăm lui Dumnezeu, trebuie să fim în mâinile Lui cum e lutul în mâinile olarului, ca să facă cu noi ceea ce-I place. Voința noastră constă în a alege dacă Îl vom lăsa ori nu să lucreze în noi ceea ce crede că este bine.

Ideea de a fi instrumente în mâinile lui Dumnezeu este un ajutor minunat al biruinței credinței, când acest lucru este înțeles pe deplin. Ob­servă că ceea ce va face instrumentul depinde în întregime de persoana care o mânuiește. Iată, de exemplu, o ștanță. Este nevinovată în sine, dar poate fi folosită atât în cele mai josnice scopuri, cât și în cele folositoare. Dacă s-ar afla în mâinile unei persoane rău intenționate, ar putea fi folosită la fabricarea de monede false. Cu siguranță, nu va fi folosită în scopuri bune. Dar, dacă s-ar afla în mâinile unui om cinstit și virtuos, nu va putea face niciun rău. De asemenea, când eram slujitorii Satanei, nu făceam nimic bun (Romani 6:20); dar acum, că ne-am predat în mâinile lui Dumnezeu, știm că nu există nicio nelegiuire în El și, astfel, un instrument în mâna Lui nu poate fi folosit într-un scop rău. Supunerea față de Dumnezeu trebuie să fie la fel de completă cum a fost înainte față de Satana, pentru că apostolul spune:

„Vorbesc după felul de a fi al oamenilor, din cauza slăbiciunii cărnii voastre; căci, după cum v-ați supus mădularele necurăției și nelegiuirii spre nelegiuire, tot așa și acum supuneți mădularele voastre neprihănirii spre sfințenie” (Romani 6:19, KJV).

Atunci, tot secretul biruinței constă în a ne supune întru totul lui Dumnezeu, cu o dorință sinceră de a face voia Sa, apoi, în a ști că, predându-ne, El ne acceptă ca slujitori ai Săi și, nu în cele din urmă, în a păstra această supunere față de El și în a ne lăsa în mâinile Lui. Adesea, biruința poate fi obținută doar repetând: „O, Doamne, cu adevărat eu sunt slujitorul Tău; sunt slujitorul Tău și fiul roabei Tale; Tu mi-ai desfăcut legăturile.” Acesta este doar un mod emfatic de a spune: „O, Doamne, m-am predat în mâinile Tale ca o unealtă a neprihănirii; voia Ta să se împlinească și nu îndemnurile cărnii.” Dar atunci când ne vom da seama de forța acestor versete biblice și vom simți cu adevărat că suntem slujitori ai lui Dumnezeu, imediat ne vom gândi: „Ei bine, dacă sunt într-adevăr un instrument în mâinile lui Dumnezeu, El nu mă poate folosi să fac răul și nici nu-mi poate permite mie să fac răul atâta timp cât rămân în mâinile Sale. El trebuie să Se îngrijească de mine, dacă sunt ferit de rău, pentru că eu singur nu pot să am grijă de mine. Dar El vrea să mă ferească de rău, pentru că Și-a arătat această dorință, precum și puterea de a o îndeplini, prin faptul că S-a dat pe Sine pentru mine. De aceea, voi fi ferit de rău.” Toate aceste gânduri pot trece prin minte instantaneu și, o dată cu ele, trebuie să apară în mod necesar un sentiment de bucurie că vom fi feriți de răul înspăimântător. Bucuria își găsește expresia, în mod natural, în înălțarea de mulțumiri lui Dumnezeu și, în timp ce-I mulțumim, dușmanul se retrage cu ispita lui, iar pacea lui Dumnezeu inundă inima. Atunci descoperim că bucuria de a crede depășește cu mult toată bucuria care vine din desfrâul în păcat.

Aceasta este o demonstrație a cuvintelor lui Pavel care spune: „Așadar, prin credință desființăm Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea” (Romani 3:31). A „desființa” legea nu înseamnă a o anula, pentru că niciun om nu poate anula legea lui Dumnezeu, însă psalmistul spune că a fost desființată (Psalmii 119:126). A desființa legea lui Dumnezeu înseamnă ceva mai mult decât să pretinzi că nu are nicio importanță; înseamnă să arăți prin viața ta că este considerată fără importanță. Un om desființează legea lui Dumnezeu atunci când nu-i permite să aibă nicio putere în viața sa. Pe scurt, a desființa legea lui Dumnezeu înseamnă a o încălca; dar legea în sine rămâne aceeași, chiar dacă este sau nu păzită. Desființarea legii nu afectează decât individul.

Prin urmare, când apostolul spune că noi, prin credință, nu desființăm legea lui Dumnezeu, ci dim­potrivă, o întărim, se referă la faptul că credința nu duce la încălcarea legii, ci la ascultare. De fapt, n-ar trebui să spunem că credința conduce la ascultare, ci că credința însăși ascultă. Credința statornicește legea în inimă. „Credința este realitatea lucrurilor nădăjduite.” Dacă neprihănirea e unul din lucrurile nădăjduite, credința o statornicește. În loc să conducă la antinomianism, credința este singurul lucru contrar acestuia. Nu contează cât de mult o persoană se lau­dă cu legea lui Dumnezeu; dacă respinge sau ignoră credința implicită în Hristos, nu se află într-o stare mai bună decât omul care atacă direct legea. Omul credinței este singurul care onorează cu adevărat legea lui Dumnezeu. Fără credință, este imposibil să-I fim pe plac lui Dumnezeu (Evrei 11:6); iar prin ea totul e posibil (Marcu 9:23).

Da, credința realizează imposibilul și este exact ceea ce ne cere Dumnezeu să facem. Când Iosua i-a spus lui Israel: „Nu-l puteți sluji lui Dumnezeu”, el a spus adevărul, cu toate că, de fapt, Dumnezeu le-a cerut să-I slujească. Nu stă în puterea omului să producă neprihănire, chiar dacă ar vrea (Galateni 5,17); de aceea, este o greșeală să spunem că tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi este să facem tot ceea ce putem. Cel care nu face mai mult decât atât, nu face lucrarea lui Dumnezeu. Nu, el trebuie să facă mai mult decât poate (face). EI trebuie să facă ceea ce doar puterea lui Dumnezeu poate face prin el. Este imposibil pentru un om să meargă pe apă, dar Petru a mers când și-a exersat credința în Isus.

De vreme ce toată puterea în cer și pe pământ este în mâinile lui Hristos și această putere este la dispoziția noastră, chiar Hristos Însuși a venit să locuiască în inimă, prin credință, nu se poate găsi nicio vină la Dumnezeu pentru că ne cere să facem imposibilul; pentru că „ce e cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18:27). „Așa că îndrăznim să zicem: Domnul  este ajutorul meu și nu mă tem. Ce miar putea face omul?” (Evrei 13:6).

Apoi, „cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia? […] Totuși, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:35,37). „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.”