- Se hotărâse (decretase) că Fecioara Maria era mama lui Dumnezeu, dar acum se ridica o altă problemă, care implica natura lui Hristos şi anume: Cum era asociată (ce legătură avea) natura divină cu omenescul, astfel încât Maria să poată fi numită cu adevărat mamă de Dumnezeu? Adică natura divină devine umană? Sau natura divină doar s-a unit cu umanul? Cu alte cuvinte, existau două naturi ale lui Hristos? Sau era doar una?
- Ne găsim în 448 d.Hr., şi controversa eutichiană începuse. Pentru o înţelegere clară a problemei, cel mai bine este să prezentăm personajele dominante.
- Theodosius II, era încă împărat al Răsăritului, în timp ce Valentinian III, era împăratul Apusului.
- Eutyches era egumenul (stareţ, arhimandrit), sau superiorul unei mânăstiri în aproapierea Constantinopolului. Era conducătorul şef al călugărilor în disputa cu Nestorius. „La porunca sa, puhoaiele de călugări se revărsaseră pe străzi, sfidând puterea civilă, înspăimântând pe împărat şi contribuind mai mult decât oricând, la răsturnarea definitivă a lui Nestorius. Îmbătrânise în războiul împotriva ereziei”. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.IV, paragraful 22).
- Scaunul Episcopal al Constantinopolului, era ocupat acum de Flavianus.
- Chrysaphius (Hrisafie), era un alt eunuc care a ajuns până în funcţia de slujbaş principal al lui Theodosius II, fiind şi finul lui Eutyches. A desfăşurat o intrigă de Curte, prin care a subminat puterea Pulcheriei şi a intensificat influenţa Eudociei. El spera de asemenea, să pună pe tronul episcopal al Constantinopolului, pe Eutyches. Ascensiunea lui Flavianus în demnitatea episcopală, a împiedicat pentru moment acest proiect, dar planul a rămas în mintea lui. Când Flavianus a preluat Episcopatul, Chrysaphius a cerut ca acesta să aducă împăratului, o ofrandă de aur care era în uzanţă în astfel de ocazii. În loc să aducă aur, Flavianus a venit cu doar trei bucăţi de pâine sfinţită. Această situaţie a fost folosită de Chrysaphius, ca să predispună pe împărat, împotriva arhiepiscopului nou instalat.
- Dioscorus era Arhiepiscop al Alexandriei. În această slujbă, este suficient să-l descriem ca fiind pur şi simplu, un al doilea Cyril. Pe parcursul naraţiunii îl vom prezenta exact aşa cum a fost.
- Leon I, „cel Mare”, era Episcop al Romei şi privea la Dioscorus ca la „un prelat, înzestrat cu multe virtuţi şi îmbogăţit cu darurile Duhului Sfânt”. (Bower "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, paragraful 22).
- Eusebius, era Episcop de Dorylaeum, unde fusese numit în funcţie, de un birou civil din Administraţia Pulcheriei. A fost de asemenea un inamic de timpuriu, înflăcărat şi insistent al lui Nestorius. Acest Eusebius se aşezase acum, cu multă îndârjire, în poziţia de acuzator al lui Eutyches.
- Într-un Sinod mai mic, convocat la Constantinopol pe 8 noiembrie 448, cu un alt scop. Eusebius a prezentat o plângere scrisă împotriva lui Eutyches şi a cerut să fie citită. Aceasta privea la faptul că, Eutyches acuzase de nestorianism pe învăţătorii ortodocşi, chiar pe Eusebius însuşi. Acestei plângeri, i se adăugase şi cererea ca, Eutyches să fie convocat înaintea prezentului Sinod ca să ofere nişte răspunsuri.
- În ce-l priveşte pe Eusebius, acesta a anunţat că este gata să dovedească realitatea că Eutyches „nu avea dreptul să fie numit catolic” şi că „era departe de adevărata credinţă”. Flavianus a rămas surprins; a îndemnat pe Eusebius să meargă la Eutyches şi într-o discuţie privată să încerce să-l convingă de dreapta credinţă. Dacă atunci, se va demasca, el însuşi, ca eretic, să-l convoace înaintea Sinodului. Eusebius a spus că a fost la el de câteva ori, dar Flavianus i-a cerut să meargă din nou, dar a refuzat, moment în care Sinodul a trimis un preot şi un diacon ca şi delegaţi care să transmită lui Eutyches acuzaţiile şi să-l convoace în faţa Sinodului, care avea să se întrunească din nou peste patru zile.
- Sinodul, s-a reunit pe 12 noiembrie şi Eusebius îşi reînnoi plângerea, cu adăugirea că prin conversaţii şi discuţii, Eutyches reuşise să înşele pe mulţi. A propus Sinodului să dea expresie credinţei pe problema în cauză. Flavianus a adus, ca dovezi, o epistolă pe care Cyril o scrisese lui Nestorius, la începutul controversei dintre ei, documentul Conciliului din Efes, care aprobase această epistolă, precum şi o altă scrisoare, redactată de Cyril despre încheierea acelei dispute. El a cerut episcopilor prezenţi să consimtă la declaraţiile conţinute în acele documente ca fiind expresia adevăratei credinţe potrivit cu Mărturisirea Niceeană, pe care întotdeauna au crezut-o şi încă o mai cred şi anume: „Isus Hristos, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu suflet raţional şi un trup care subzistă, născut de Tatăl înainte de toţi vecii, fără început, potrivit dumnezeirii Lui, dar care în vremurile din urmă, pentru noi oamenii şi pentru salvarea noastră, S-a născut din Fecioara Maria, potrivit naturii umane, una în esenţă cu Tatăl, potrivit dumnezeirii şi una în esenţă cu mama Sa, potrivit omenescului. Mărturisim că Hristos, după Întrupare, este alcătuit din două naturi într-o singură ipostază (personalitate) şi într-o singură persoană; un Hristos, un Fiu, un Domn. Oricine susţine altceva, îl vom exclude din preoţime şi din Biserică”. (Hefele "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CLLXXII, paragraful 3).
- Au semnat cu toţii şi, la sugestia lui Eusebius, a fost trimisă şi celor absenţi să o semneze.
- Următoarea sesiune a Sinodului s-a ţinut pe 15 noiembrie şi delegaţii trimişi la Eutyches au raportat că acesta refuză să vină, pe motivul că atunci când a devenit călugăr, hotărâse să nu părăsească niciodată mânăstirea, ca să meargă în vreun loc. În plus, le-a spus că Sinodul ar trebui să ştie că Eusebius era demult duşmanul lui şi că îl acuza acum din răutate, dar că era gata să susţină şi să semneze proclamaţiile Conciliilor de la Nicea şi Efes. Sinodul l-a convocat din nou, dar acesta a reefuzat din nou, să vină. Atunci Eusebius a declarat: „Vinovăţia are întotdeauna căi de scăpare, Eutyches trebuie adus acum şi aici, chiar împotriva voinţei sale”. Sinodul a convocat apoi pe Eutyches pentru a treia oară.
- La următoarea întâlnire, a venit un mesager din partea lui Eutyches, care a transmis că acesta este bolnav. Flavianus, i-a spus că Sinodul ar putea aştepta până când Eutyches se va face bine, dar atunci va trebui să vină. Când s-au întâlnit din nou, delegaţii trimişi cu a treia convocare, au raportat că Eutyches le-a spus că şi-a trimis reprezentantul la Arhiepiscop şi la Sinod, ca acesta să poată da, în numele său, încuviinţarea pentru proclamaţiile Concillilor din Niceea şi Efes şi pentru „toate cele pe care Cyril le-a exprimat”. În această situaţie, Eusebius a exploadat, cu următoarea declaraţie: „Chiar dacă acum, Eutyches va încuviinţa, pentru că unii i-au spus că trebuie să cedeze neapărat şi să semneze, eu nu am greşit, pentru că se ştie din trecut şi nu din ce va fi în viitor, că acuzele i le-am adus eu”. (Idem par.13). Atunci delegaţii au încheiat, redactând un comunicat, ca el să vină la Sinod în ziua de luni a săptămânii viitoare.
- La momentul stabilit, Eutyches a venit, dar nu a venit singur, ci însoţit de un emisar al conciliului privat al împăratului şi escortat de o mare mulţime, alcătuită din soldaţi şi slujitori ai prefectului praetorian, şi „o gloată zgomotoasă de călugări turbulenţi”. Reprezentantul împăratului era în posesia unei scrisori adresată Sinodului, în care împăratul spunea: „Doresc pacea Bisericii şi menţinerea credinţei ortodoxe, care a fost afirmată de Părinţi, la Niceea şi Efes; şi deoarece ştiu că patricianul Florentius este ortodox şi dovedit în credinţă, este dorinţa mea, ca el să fie prezent la sesiunile Sinodului, în vremurile în care credinţa este pusă la îndoială”. (Idem par.11).
- La aceasta episcopii au strigat: „Mulţi ani împăratului, credinţa sa este mare! Mulţi ani smeritului, ortodoxului, marelui preot împăratul”. Apoi trimisul împăratului, a luat loc la fel ca Eusebius şi Eutyches, acuzatorul şi acuzatul, în mijlocul adunării. Primul lucru, a fost citirea procedurilor, de la început până în punctul la care au ajuns, partea importantă fiind declaraţiile pentru care, cereau ei, Eutyches să-şi dea încuviinţarea. Crainicul a citit Crezul Niceean şi nu a existat nicio opoziţie. A lecturat apoi prima dintre scrisorile lui Cyril şi iarăşi, nu a fost niciun dezacord. A citit şi decizia Conciliului din Efes şi încă nu se înregistra vreo părere diferită. S-a început atunci citirea celei de a doua scrisori a lui Cyril: „Mărturisim pe Domnul Isus Hristos, ca fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din aceeaşi fiinţă (esenţă) cu Tatăl, potrivit Dumnezeirii şi din aceeaşi fiinţă (esenţă) cu noi, potrivit umanităţii; pentru că a avut loc o unire ale celor două naturi, mărturisim un Hristos, un Domn şi potrivit acestei uniri, fără nicio confuzie, numim pe Sfâta Fecioară purtătoare de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, care este Cuvântul – Logos-ul, a fost făcut carne şi om, iar concepţia a unit templul, pe care şi L-a asumat de la ea, cu Sine Însuşi”. (Idem par.22).
- La acest punct, Eusebius interveni în forţă. Observând că citirea se apropia de sfârşit, fără vreun semn de disidenţă, i-a fost teamă ca Eutyches, să fie de acord în fapt cu toate declaraţiile, ceea ce cu siguranţă s-ar fi întâmplat. Astfel că, a întrerupt lectura cu strigătul: „Cu siguranţă, acestea nu sunt împărtăşite de omul de aici; el nu le-a crezut niciodată, ci a învăţat contrariul, pe oricine a venit la el!”. Florentius a cerut să i se ofere şansa lui Eutyches să vorbească pentru sine, „dacă este de acord cu ceea ce abia s-a citit”. Eusebius a obiectat vehement, motiv pentru care a spus: „Dacă Eutyches este de acord cu acestea, atunci eu sunt în consecinţă un biet calomniator şi îmi voi pierde slujba!”.
- Florentius a reînnoit cererea, ca lui Eutyches să i se permită să răspundă, la care Eusebius a obiectat cu îndârjire. În cele din urmă a consimţit, cu condiţia expresă ca niciun prejudiciu să nu se abată asupra lui, chiar dacă Eutyches ar mărturisi tot ce i s-a cerut. Flavianus a confirmat această condiţie, cu asigurarea că nici cel mai mic dezavantaj nu se va îndrepta către Eusebius. Totuşi, nu i s-a permis lui Eutyches să răspundă după competenţele sale, deoarece situaţia dificilă în care se găsea Eusebius, implica într-o măsură şi întregul Sinod, în condiţiile în care au dat credit deplin acuzaţiilor lui Eusebius şi refuzaseră toate asigurările lui Eutyches, că era de acord cu documentele citite. Ca să se salveze de la înfrângere şi poate destituire, dacă problema ar fi ajuns la un Conciliu General, Flavianus şi Eusebius au hotărât, dacă va fi posibil, să-l prindă pe Eutyches cu vreo altă declaraţie, prin care să-l poată condamna. Dezbaterile au fost după cum urmează:
Flavianus: „Spune acum, recunoşti uniunea (unificarea) celor două naturi?”
Eutyches: „Cred că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar aici mă opresc şi vă sfătuiesc să faceţi la fel”
Eusebius: „Mărturiseşti existenţa a două naturi, chiar şi după Întrupare şi că Hristos este una cu natura noastră după carne, sau nu?”
Eutyches: „Nu am venit să mă contrazic, ci să mărturisesc Sfinţiei Voastre ce cred. Punctul meu de vedere este prezentat în această scriere, porunceşte deci să fie citită”
Flavianus: „Dacă aceasta este mărturisirea ta de credinţă, de ce ai avea nevoie de hârtie?”
Eutyches: „Acesta este crezul meu: mă rog Tatălui împreună cu Fiul şi Fiului împreună cu Tatăl şi Duhului Sfânt împreună cu Tatăl şi Fiul. Mărturisesc că prezenţa Sa trupească, este din trupul Sfintei Fecioare şi că a devenit om desăvârşit pentru salvarea noastră. Toate acestea le mărturisesc înaintea Tatălui, înaintea Fiului şi înaintea Sfântului Duh şi înaintea Sfinţiei Voastre”.
Flavianus: „Mărturiseşti şi că Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Hristos, este de aceeaşi fiinţă (esenţă, substanţă) cu Tatăl, în ce priveşte dumnezeirea Sa şi din aceeaşi esenţă cu mama Sa, în privinţa omenescului Său?”
Eutyches: „Am exprimat deja opinia mea, lăsaţi-mă acum în pace!”
Flavianus: „Mărturiseşti că Hristos este alcătuit din două naturi?”
Eutyches: „Nu am îndrăznit, până acum, să mă contrazic cu privire la natura Dumnezeului meu, dar că El este din aceeaşi esenţă cu noi, după cum am spus, nu am exprimat-o până acum. Până în această zi, nu am spus niciodată că trupul Domnului nostru şi Dumnezeu, este din aceeaşi esenţă cu noi. Mărturisesc totuşi, că Sfânta Fecioară este din aceeaşi esenţă cu noi şi că Dumnezeul nostru este făcut din carnea noastră”.
Flavianus, Florentius şi Basil al Seleuciei: „Dacă tu recunoşti (afirmi) că Maria este din esenţă cu noi şi că Hristos Şi-a luat umanitatea de la ea, reiese din aceasta că El, potrivit omenescului Său, este din aceeaşi esenţă cu noi”.
Eutyches: „Chibzuiţi bine, nu am spus că trupul omului a devenit trupul lui Dumnezeu, ci vorbesc despre un trup omenesc al lui Dumnezeu şi spun că Domnul a fost făcut carne din carnea Fecioarei. Dacă doriţi să adaug că trupul Său este din aceeaşi esenţă cu al nostru, atunci o voi face, dar nu înţeleg aceasta ca şi cum aş nega că El este Fiul lui Dumnezeu. În trecut nu am vorbit îndeobşte de o unitate a esenţei, dar acum o voi face, pentru că Sfinţenia Voastră o cere”.
Flavianus: „O faceţi atunci doar din constrângere şi nu pentru că este credinţa dumneavoastră?”
Eutyches: „Nu am vorbit aşa până acum, dar o voi face acum, în acord cu voinţa Sinodului”.
Florentius: „Crezi că Domnul nostru, care a fost născut din Fecioară, este din aceeaşi esenţă cu noi şi că după Întrupare, El este din două naturi sau nu?”
Eutyches: „Mărturisesc că înainte de uniune (unificare) avea două naturi, dar după uniune, mărturisesc doar o natură”.
- ”Întregul Conciliu era în tumult şi nu se auzea nimic altceva decât anateme şi blesteme, fiecare episcop prezent acolo, străduindu-se să iasă în evidenţă în faţa celorlalţi prin blestemele cele mai amare şi severe pe care entuziasmul le putea sugera”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, paragraful 24). Când zarva a încetat, Flavianus, în numele Sinodului a cerut lui Eutyches o declaraţie publică a credinţei sale cu privire la fiecare punct neacceptat din doctrinele explicate (făcute cunoscut) de către Sinod. Dezbaterile au fost după cum urmează:
Eutyches: „Întrucât Sinodul o cere, voi accepta să vorbesc despre problemă. Nu am găsit-o nici în Sfânta Scriptură, nici în lucrările Părinţilor şi deci nu pot exprima un blestem asupra neacceptării chestiunii, pentru că aş blestema Părinţii”.
Toţi (sărind la picioarele lui): „Să fie blestemat!”
Flavianus: „Ce merită acest om care nu mărturiseşte dreapta credinţă, ci persistă în îndărătnicia sa?”
Eutyches: „Într-adevăr, voi accepta acum acest fel de a vorbi potrivit voinţei Sinodului, dar nu pot rosti blestemul”.
Florentius: „Mărturiseşti cele două naturi în Hristos şi unitatea Sa în esenţă cu noi?”
Eutyches: „Am citit în scrierile Sf. Cyril şi Sf. Athanasius: înainte de uniune, vorbeau de două naturi, dar după uniune, doar de una”.
Florentius: „Mărturiseşti două naturi chiar şi după uniune? Dacă nu, vei fi condamnat”.
Eutyches: „Să fie citate scrierile lui Cyril şi Athanasius”.
Basil al Seleuciei: „Dacă nu recunoşti două naturi şi după uniune, atunci ai acceptat amestecul şi confuzia”.
Florentius: „Cel care nu spune, ,,din două naturi” şi care nu mărturiseşte două naturi, nu are dreapta credinţă”.
Toţi laolaltă: „Şi cel care acceptă doar prin constrângere, nu crede în ea. Viaţă lungă împăraţilor!”.
Flavianus anunţând sentinţa: „Eutyches, preot şi arhimandrit, a arătat prin declaraţii anterioare şi acum chiar prin propriile mărturisiri, că este ademenit în încăpăţânarea lui Valentinus şi Apollinaris, fără a permite sieşi să fie câştigat de dogmele autentice prin rugăminţile şi sfaturile noastre; de aceea noi, jelind completa sa încăpăţânare, am decis de dragul lui Hristos pe care L-a ocărât, să fie destituit din orice slujbă preoţescă, exclus din comuniunea nostră şi lipsit de conducerea mănăstirii de maici. Toţi cei care pe viitor vor avea comuniune cu el şi vor apela la el, trebuie să ştie că sunt de asemenea susceptibili de pedeapsa excomunicării”. (Hefele: „History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. chap.XII, paragrafele 22-24 şi Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, par.46).
- Sentinţa a fost semnată de întregul Sinod, aproape treizeci, după care Sinodul a fost dizolvat, pe 22 noiembrie 448.
- Nu este necesar să urmărim detaliile ulterioare. Ca şi în oricare altă dispută, controversa s-a răspândit mult şi până departe. Hotărârea Sinodului a fost trimisă de Flavianus, tuturor celorlalţi episcopi, spre aprobare. De îndată ce acţiunea Sinodului a fost făcută public, Dioscorus, cu toate puterile sale, a adoptat (preluat) cauza lui Eutyches. Prin eunucul Crysaphius, Eutyches era deja puternic la Curte, dar la aceasta, s-a adăugat dizgraţia pe care Flavianus o avea deja în fața împăratului, vedem deci că războiul presupunea, din start, dimensiuni impresionante.
- Următorul pas, de ambele părţi, a fost bineînţeles să facă apel la Leon, Episcopul Romei. Eutyches s-a simţit perfect în siguranţă, în apelul său, deoarece conţinea cuvintele lui Julius, Episcopul Romei, care spunea: „Nu trebuie afirmat că sunt două naturi în Hristos după unirea (uniunea) lor, pentru că aşa cum trupul şi sufletul formează (alcătuiesc) doar o singură natură în om, tot aşa divinitatea şi umanitatea alcătuiesc, doar o singură natură în Hristos”. (Bower, Idem, paragraful 25). Acesta fiind exact punctul de vedere a lui Eutyches, s-a simţit perfect încrezător în apelul său către Leon, pentru că nu putea presupune că Leon l-ar contrazice pe Julius. În scurt timp avea să-şi dea seama că o astfel de speranţă, era zadarnică.
- Împăratul scrise şi el Episcopului Romei. Se pare că Leon, nu dăduse vreun răspuns direct lui Eutyches, însă lui Flavianus îi trimise o cerere (rugăminte) pentru o detaliere a întregii probleme şi aceasta printr-un emisar. A răspuns împăratului că se bucură că Theodosius „nu are doar inimă de împărat, ci şi una de preot şi că este pe drept îngrijorat să nu apară vreun dezacord, pentru că imperiul este cel mai bine statornicit, când Sfânta Treime este slujită în unitate”. (Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CLXXIII, paragraful 10).
- Dioscorus, văzând acum şansa de a umili pe Arhiepiscopul Constantinopolului, s-a alăturat lui Eutyches, într-o cerere adresată împăratului, de a convoca un Conciliu General. Chrysaphius, văzând din nou actuală perspectiva de împlinire a proiectului său favorit, de a face pe Eutyches, Arhiepiscop al Constantinopolului, a susţinut cu putere această cerinţă. Dar Theodosius, după experienţa cu Conciliul din Efes, l-au trecut fiorile să mai aibă de a face cu încă unul, şi s-a gândit să evite o calamitate de acelaşi fel. Dar nu exista soluţie, subiectul trebuia dezbătut.
- Astfel că pe 30 martie 449, s-a elaborat un mesaj în numele celor doi împăraţi, Theodosius II şi Valentinian III, care anunţa că, din vreme ce îndoielile şi controversele cu privire la dreapta credinţă s-au înmulţit, convocarea unui Sinod Ecumenic, devenea necesară. „Din acest motiv, arhiepiscopii, mitropoliţii şi alţi sfinţi episcopi, distinşi în cunoştinţă şi caracter”, să se adune în Efes, pe 1 august. Un edict special a fost trimis lui Dioscorus, cu următorul conținut: „Împăratul a interzis deja lui Theodoret al Ciprului, datorită scrierilor sale împotriva lui Cyril, să ia parte la Sinod, cu excepția cazului în care este chemat special de Sinod. Din teamă că unii episcopi nestorieni, vor utiliza toate mijloacele să-l aducă cu ei, împăratul, urmând regula Sfinţilor Părinţi, va numi pe Dioscorus preşedinte al Sinodului. Arhiepiscopul Juvenal al Ierusalimului şi Thalassius din Caesarea şi toţi prietenii zeloşi ai credinţei ortodoxe, vor susţine pe Dioscorus. În concluzie, împăratul îşi exprimă dorinţa că toţi cei care vor dori să adauge ceva la mărturisirea de credinţă niceeană, sau să îndepărteze ceva din ea nu vor fi băgaţi în seamă de Sinod. În acest punct va emite judecăţi Dioscorus, întrucât, tocmai acesta este scopul pentru care este convocat Sinodul”.
- Lui Leon i s-a transmis o invitaţie specială. Un anume Barsumas, preot şi superior al unei mânăstiri din Siria, a fost numit reprezentant al călugărilor. Dioscorus a fost îndrumat să-l primească ca atare şi să-i dea un loc în Conciliu.
- Nedorind să aştepte decizia Conciliului General, Leon a profitat de ocazie, pentru a-și manifesta autoritatea asupra tuturor. Pe 13 iunie, trimise o scrisoare lui Flavianus, în care susţinea cât de mult a putut, activităţile Sinodului din Constantinopol, dar l-a admonestat pentru tratarea cu atâta blândeţe a problemei, încât a fost nevoit, ca el personal, să adopte cea mai puternică poziţie împotriva lui Eutyches. Ca răspuns la cererea împăratului de a asista la lucrările Conciliului General, Leon a declinat invitaţia, dar a făgăduit că va fi prezent prin Legații Papali.
- Conciliul, alcătuit din o sută patruzeci şi nouă de membri, s-a reunit în Biserica Fecioara Maria, din Efes şi a fost oficial deschis, pe 8 august 449. Dioscorus, preşedintele, era aşezat pe un tron înalt. Doi emisari imperiali, Elpidius şi Eulogius, erau în asistenţă, cu un corp puternic de trupe pentru menţinerea ordinii în Conciliu şi păstrarea păcii în oraş. Lucrările Conciliului au fost inaugurate de anunţul secretarului că, „împăraţii, temători de Dumnezeu şi cu interes faţă de religie, au convocat adunarea”. S-a citit mesajul imperial de chemare a Conciliului, apoi cei doi legați Papali ai Episcopului Romei, au anunţat că deşi a fost invitat de împărat, Leon nu a putut veni personal, dar a trimis o scrisoare. A urmat Elpidius, emisarul imperial, care a ţinut un mic discurs în care a spus: „Logosul, a permis episcopilor adunaţi astăzi, să-L judece. Dacă Îl mărturisiţi corect, atunci şi El vă va mărturisi înaintea Tatălui Său Ceresc. Dar cei care vor pune piedici adevăratei doctrine, vor avea de suferit de două ori o cumplită judecată, pe cea a lui Dumnezeu şi pe cea a împăratului”. (Id., sec. CIXXVIII, paragraful 5).
- S-au citit apoi instrucţiunile împăratului, către cei doi emisari imperiali, după cum urmează: „În ultima vreme, Sfântul Sinod din Efes, a fost absorbit de lucrările lui Nestorius cel lipsit de smerenie şi a pronunţat o sentinţă corectă asupra lui. Deoarece s-au ivit noi controverse ale credinţei, am convocat un al doilea Sinod la Efes, pentru a distruge răul de la rădăcină. De aceea am ales pe Elpidius şi Elogius, în serviciul credinţei, pentru a împlini poruncile noastre cu privire la Sinodul din Efes. În general, ei nu trebuie să permită tulburări şi vor aresta pe oricine va apărea cu acest scop şi vor informa pe împărat despre aceasta; trebuie să aibe grijă ca totul să fie în ordine, să se prezinte la hotărâri şi să se îngrijească pentru ca Sinodul să examineze problema cu rapiditate, dar cu multă grijă, oferind toate informaţiile şi împăratului. Acei episcopi care au deliberat mai înainte asupra lui Eutyches (la Constantinopol), să fie prezenţi la dezbateri şi în Efes, dar să nu voteze, întrucât sentinţa lor anterioară trebuie reexaminată. Nicio altă interpelare să nu fie adusă înaintea Sinodului şi în special chestiuni financiare, înainte ca problema de credinţă să fie rezolvată. Printr-o scrisoare către proconsul, am cerut susţinere pentru emisari, din partea autorităţilor civile şi militare, pentru ca aceştia să fie în măsură să împlinească poruncile noastre care sunt deasupra altor lucruri, aşa cum este divinul deasupra lucrurilor omeneşti”. (Idem, CLXXV, paragraful 3).
- După aceasta, s-a citit o epistolă de la împărat, adresată direct Conciliului, în care spune: „Împăratul a considerat necesară convocarea acestei adunări de episcopi, ca să reteze acestei controverse, toate rădăcinile ei diavoleşti, să excludă pe susţinătorii lui Nestorius din Biserică şi să păstreze cu fermitate credinţa ortodoxă nezdruncinată, deoarece întreaga speranţă a împăratului şi puterea imperiului, depind de credinţa dreaptă în Dumnezeu şi de rugăciunile sfinte ale Sinodului”. (Idem, paragraful 6).
- Conciliul era acum deschis oficial şi, în acord cu instrucţiunile împăratului, au trecut mai întâi la cercetarea puncelor de credinţă. Pe această chestiune a izbucnit dintr-o dată o controversă asupra semnificaţiei termenului „credinţă”. Unii au insistat că se impunea ca, acest Conciliu să anunţe în mod public, credinţa sa, dar Dioscorus a interpretat că, nu înseamnă acest lucru, pentru că fostul Conciliu o făcuse deja, ci mai degrabă că ei ar trebui să chibzuiască, ce partide sunt în armonie cu ceea ce dreapta credinţă explică. Şi mai departe a strigat: „Sau veţi schimba credinţa Sfinţilor Părinţi?”. Ca răspuns, au strigat şi ei: „Blestemat să fie cel care va face schimbări în ea; blestemat să fie cel care îndrăzneşte să înfrunte credinţa”.
- Dioscorus, a făcut o mişcare prin care a anunţat, voalat, ce se aştepta de la Conciliu. El a spus: „La Niceea şi Efes a fost deja proclamată adevărata credinţă şi cu toate că au fost două sinoade, credinţa este doar una”. Ca răspuns, s-au auzit strigăte puternice din adunare: „Nimeni nu îndrăzneşte să adauge sau să înlăture. Un mare păzitor al credinţei este Dioscorus. Blestemat să fie cel care încă înfruntă credinţa. Duhul Sfânt vorbeşte prin Dioscorus”. (Idem, sec. CIXXVIII, paragrafele 6,7).
- Eutyches a fost prezentat Conciliului, ca să-şi poată motiva credinţa sa. Mai întâi şi-a încredinţat sufletul Sfintei Trinităţi şi a condamnat Sinodul de la Constantinopol. A înmânat secretarului o mărturisire scrisă, în care repeta Crezul Niceean şi aproba deciziile Conciliului din Efes şi doctrina sfântului părinte Cyril, şi a blestemat pe toţi ereticii, de la Nestorius până la Simon Magul, care a fost ocărât de apostolul Petru. A prezentat apoi un bilanţ al acţiunilor potrivnice lui. În timpul lecturii acestui bilanţ, Flavianus a cerut ca Eusebius să fie ascultat, dar emisarii imperiali l-au oprit, zicându-i că nu s-au strâns laolaltă să judece din nou pe Eutyches, ci să judece pe cei care l-au judecat şi că prin urmare, singura acţiune legitimă a Conciliului, era să examineze documentele (hotărârile) Sinodului de la Constantinopol.
- Ca atare, dezbaterile acelui Sinod, au fost reluate și analizate în amănunţime. Toate au mers destul de liniștit, până când crainicul a ajuns la punctul la care Sinodul, a cerut lui Eutyches să recunoască cele două naturi după Întrupare. Când s-a citit acest pasaj, în Conciliu s-a produs un tumult împotriva afirmaţiei, aşa cum s-a produs împotriva declaraţiei lui Eutyches din Sinod, numai că acum, zarva era mult mai mare decât atunci, pentru că şi Conciliul era mai numeros decât Sinodul. Conciliul a strigat cu o singură voce: „Afară cu acest Eusebius! Surghiun pentru Eusebius! Să-l ardem de viu! Aşa cum el taie în două cele două naturi ale lui Hristos, aşa să fie și el, tăiat în două!” (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.IV, paragraful 30).
- Dioscorus a întrebat: „Doctrina că, sunt două naturi după Întrupare, trebuie tolerată?”. Cu glas puternic Conciliul răspunde: „Blestemat să fie cel care spune aşa!”. Din nou Dioscorus ţipă: „Mi-aţi oferit glasurile voastre, dar am nevoie de mâinile voastre. Cel care nu poate striga suficient de tare ca să fie auzit, să ridice mâinile”. Atunci, cu mâinile ridicate, Conciliul a urlat în unanimitate: ,,Oricine admite cele două naturi, să fie blestemat, să fie alungat, sfâşiat în bucăţi, masacrat”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, prg. 31).
- Eutyches a fost declarat atunci, în unanimitate, ortodox şi s-a reîntors în comuniunea Bisericii, a revenit la conducerea mânăstirii sale şi la toate privilegiile anterioare, fiind înălţat ca un erou pentru „curajul său de a învăţa şi pentru fermitatea cu care a îndrăznit să apere doctrina adevărată şi autentică a Părinţilor. Şi în această ocazie, cei care s-au distins cel mai mult prin panegiricile lor, au fost cei care, cu ceva timp înainte, ieşeau în evidenţă prin invectivele lor”. (Bower: Idem).
- Dioscorus având totul sub puterea sa, hotărâse acum să se răzbune pe Arhiepiscopul Constantinopolului. Sub înşelătoria că era pentru instruirea colegilor săi, a îndemnat ca deciziile Conciliului anterior, din Efes, cu privire la Crezul Niceean etc., să fie citite. De îndată ce s-a terminat lecturarea, el a spus: „Aţi auzit acum că Primul Sinod din Efes, ameninţa pe oricine învăţa altfel decât Crezul Nicean, sau pe cei ce fac modificări în el şi astfel răsar noi şi viitoare întrebări. Fiecare trebuie să prezinte în scris opinia sa, cu privire la cei care, în cadrul cercetărilor lor teologice, merg dincolo de Crezul Niceean, dacă să fie pedepsiţi sau nu”. (Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliiloe Bisericii”, sec. CIXXVIII, paragraful 15).
- Acest demers, ţintea direct către Flavianus şi Eusebius din Dorylaeum, deoarece ei îşi exprimaseră dorinţa ca expresia „două naturi” să fie inclusă în Crezul Niceean. La declaraţia lui Dioscorus, câţiva episcopi răspunseră imediat: „Cel care merge dincolo de Crezul Niceean, nu trebuie primit ca un catolic”. Atunci Dioscorus a continuat: „După cum Primul Sinod din Efes, a ameninţat pe oricine modifică orice, în credinţa niceană, urmează ca Flavianus din Constantinopol şi Eusebius din Dorylaeum să fie destituiţi din demnităţile lor eclesiastice. Din acest motiv, pronunţ destituirea lor şi fiecare din cei prezenţi va comunica punctul său de vedere în această chestiune. Pe deasupra, totul va fi adus la cunoştinţa împăratului”.
- Flavianus a replicat: „Eu protestez împotriva ta” şi ca să câştige timp pentru zuluful de pe frunte, a depus un apel scris, în mâinile legaților papei Leon. Câţiva dintre prietenii lui Flavianus, şi-au părăsit scaunele şi prosternându-se ei înşişi, înaintea tronului lui Dioscorus, l-au implorat să nu dea o asemenea sentinţă şi peste toate, să nu le ceară să o semneze. Acesta răspunse: „Chiar dacă limba mea ar fi tăiată, nu aş modifica o singură silabă!”. Tremurând pentru propria soartă, dacă vor refuza să semneze, episcopii rugători i-au îmbrăţişat genunchii şi l-au implorat să-i cruţe, dar cu şi mai multă furie a exclamat: „Ce?! Vă gândiţi să provocaţi dezordine? Unde sunt conţii?”
- În acest moment, conţii au ordonat ca uşile să fie deschise şi proconsulul Asiei, a intrat cu un corp puternic de trupe înarmate, urmat de o mulţime buimacă de călugări furioşi, cu lanţuri, bâte şi pietre. A fost o învălmăşeală generală a „sfinţilor episcopi”, care căutau să găsească un refugiu. Unii au găsit adăpost în spatele tronului lui Dioscorus, alţii s-au târât pe sub bănci, toţi ascunzându-se cât de bine au putut. Dioscorus a declarat: „Sentinţa trebuie să fie semnată. Dacă vreunul, are vreo obiecţie la ea, să aibă grijă, căci va avea de a face cu mine”. Episcopii, dându-şi seama că nu aveau să fie masacraţi atunci şi acolo, au ieşit de sub bănci şi din alte ascunzători şi s-au întors la locurile lor.
- Dioscorus luă atunci o hârtie nescrisă şi însoţit de Episcopul Ierusalimului, şi asistat de o gardă înarmată, trecu prin adunare, pentru ca fiecare episcop să o semneze, când îi va fi venit rândul. Toţi au semnat, în afară de legații Papali. Foaia albă, a fost atunci completată de Dioscorus, cu o acuzaţie de erezie împotriva lui Flavianus şi cu sentinţa ce tocmai fusese pronunţată asupra lui Flavianus şi Eusebius. Când verdictul a fost scris, Flavianus spuse din nou: „Eu protestez împotriva ta!”, după care Dioscorus, cu câţiva episcopi, se năpustiră asupra lui şi împreună cu Barsumas, au strigat: „Loveşte-l! Loveşte-l de moarte!” L-au bătut, l-au trântit şi l-au călcat în picioare, până când era aproape mort. L-au trimis imediat în închisoare, iar în dimineaţa următoare, în exil. La sfârşitul celei de a doua zile a călătoriei, a murit în urma maltratării primite în Conciliu. (Idem).
- Toate dezbaterile, până la moartea lui Flavianus, au avut loc în prima zi. Conciliul a mai continuat încă trei zile, în care Dioscorus şi-a asigurat condamnarea şi destituirea lui Domnus al Antiohiei, şi alţi câţiva episcopi conducători, deşi semnaseră foaia albă, pe motivul de a se fi opus pe vremuri lui Cyril şi Eutyches. După toate acestea, el a încheiat lucrările Conciliului şi a revinit în Alexandria.
- Împăratul Theodosius, pe care papa Leon, îl lăudase că are inimă de preot, a emis un edict prin care a aprobat şi a confirmat hotărârile Conciliului şi cerea ca toţi episcopii imperiului să subscrie imediat la Crezul Niceean. A implicat în erezia lui Nestorius, pe toţi cei care s-au opus lui Eutyches şi a poruncit ca niciun simpatizant al lui Nestorius, sau Flavianus, să nu fie avansat în vreo episcopie. „Prin acelaşi edict, persoanelor de toate rangurile şi condiţiile, li se interzicea, sub patimile unui surghiun continuu, să adăpostească sau să ascundă, pe oricine a învăţat, a susţinut, sau a favorizat, principiile lui Nestorius, Flavianus şi ale episcopilor destituiţi. Cărţile, comentariile, omiliile şi alte lucrări scrise de aceştia, sau aprobate sub numele lor, să fie arse în mod public”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, prg.82; Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap. IV, prg.30 şi Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CIXXVIII, prg.16 şi sec.CLXXIX). A trimis apoi o epistolă lui Valentinian III, afirmând că prin destituirea turbulentului prelat Flavianus, „se reinstaurase în cele din urmă, pacea în toate bisericile dominioanelor sale”.
- Deoarece doctrina, pe care Conciliul o stabilize, era contrară celei făcute publice de Leon, în scrisoarea sa, acesta a denunţat Conciliul, ca fiind „un Sinod al tâlharilor”, a refuzat să-l recunoască şi a susţinut necesitatea unui alt Conciliu General. Dar, în fiecare aspect, acest Conciliu a fost tot atât de legitim şi de ortodox, ca oricare alt conciliu convocat, începând cu Niceea, până în acea zi. Fusese deschis după canoane, procedurile au fost perfect regulamentare, iar la încheiere, lucrările au fost aprobate şi confirmate de autoritatea imperială. Pe scurt, au existat toate elementele care să facă din Conciliul din Efes, un Conciliu tot atât de coerent şi ortodox ca şi Primul Conciliu din Efes, ţinut de Biserica Romei, sau chiar, tot atât de ortodox, pe cât a fost însuşi Conciliul din Niceea.