- Un element esențial în fundamentarea Imperiului Eclesiastic, imposibil de trecut cu vederea, este Controversa Teologică, iar un altul, Rivalitatea Episcopală şi Aspiraţia pentru Supremaţie. Aceste două elemente, s-au îmbinat cu uşurinţă, fiecare promovând pe celălalt şi amândouă contribuind la înălţarea Episcopului Romei.
- Aceasta pentru că, în orice controversă teologică fiecare dintre părţi accentuează acele detalii, care să-i permită să câştige pe Episcopul Romei de partea sa şi care apoi, să se angajeze să susţină doctrina acelei părţi. Când disputa era decisă de un Conciliu General, dinspre partea celui învins, fără excepţie, se făcea un apel către acelaşi Episcop al Romei. Aceeaşi situaţie se manifesta şi în cazul luptei dintre episcopi rivali, dar în special între patriarhi rivali. Fie că luptele erau din pricina controverselor teologice, fie datorită ambiţiilor episcopale, recurenţii, chiar dacă erau împăraţi, erau gata să folosească orice nume linguşitor, sau să acorde orice fel de onoare ce li se păreau potrivite, numai să câştige de partea lor pe Episcopul Romei. Astfel de lucruri erau întotdeauna pe placul Episcopului Romei şi bineînţeles acceptate, niciuna nefiind uitată vreodată. Oricare ar fi fost atitudinea Episcopului în situaţia dată, din partea căruia venea măgulirea prin demnitatea acordată, toate erau constant tezaurizate şi folosite de fiecare dată, ca şi dovezi de netăgăduit ale supremaţiei sale, ca unic izvor adevărat de remedii şi ale absolutei sale onorabilităţi, în toate aspectele.
- Prin zelul pios al lui Theodosius „unitatea de credinţă” fusese bine apărată, deoarece prin decret imperial şi represalii inchizitoriale, imperiul a fost făcut catolic. Împăratul făcuse toate eforturile posibile pentru garantarea şi apărarea păcii Bisericii. Dar pacea era acum, ca şi altădată, la fel de îndepărtată de Biserică, dar în continuare, era o mai bună afacere pentru Stat decât a fost vreodată.
- Cam de pe acum, printre conducătorii episcopatelor din imperiu, dorinţa pentru supremaţie, devenise atât de captivantă, încât fiecare folosea orice influenţă posibilă, pentru a aduce şi pe alţii în supunere faţă de ei. Rivalitatea se manifesta, mai aspru, între episcopatele Alexandriei şi Constantinopolului. Între marile Scaune ale imperiului, Alexandria a fost întotdeauna pe locul doi. Acum Constantinopolul era oraşul imperial de căpătâi, iar Conciliul de la Constantinopol rânduise ca Episcopul Constantinopolului, să deţină primul rang după Episcopul Romei. Partida din Alexandria a încercat să argumenteze că această demnitate era doar una onorifică, fără a purta cu ea vreo jurisdicţie. Roma, prevăzând către ce ar putea duce această hotărâre, s-a alăturat Alexandriei. Constantinopolul insista mereu şi ferm, că acest canon acorda jurisdicţie deplină în conformitate cu onoarea obţinute. Episcopul Constantinopolului năzuia la o stăpânire totală a locului secund, motiv pentru care Alexandria devenise extrem de geloasă în această chestiune.
- Theodosius a murit în 395 d.Hr. şi a fost urmat de cei doi fii ai săi, Arcadius şi Honorius, motiv pentru care imperiul a fost în permanenţă divizat. Arcadius a devenit împărat în Răsărit, iar Honorius în Apus. Deşi, Arcadius ocupa tronul şi purta numele de „împărat”, „Răsăritul era condus de femei şi eunuci” (Milman: „History of Christianity", „Istoria Creştinismului”, cartea III, cap. IX, parag.36). Eutropius, un eunuc, era prim-ministrul lui Arcadius. La moartea lui Nectarius, Eutropius a fost adus din Antiohia, iar Episcop al Constantinopolului, a fost făcut un prezbiter, cu numele Ioan supranumit Chrysostom-Gură de Aur. Prin aplicarea disciplinei, Chrysostom a încercat să cureţe episcopia. „A divulgat cu extremă indignare viciile şi venalităţile (corupţia) clerului, implicându-i fără discriminare în acuzele de simonie şi destrăbălare” (Milman: Idem, par.45). Într-un turneu episcopal prin Lydia şi Frigia, a demis treisprezece episcopi. Şi-a prezentat opinia personal, „că numărul episcopilor ce ar putea fi salvaţi, reprezintă o parte infimă din cei care ar fi osândiţi (blestemaţi)”. (Gibbon: "Decline and Fall", „Amurg şi Cădere”, cap. XXVII, par.9). În plus, la toate acestea dar şi cu mai mare pericol pentru el, era acela că stârnise duşmănia călugărilor, prin adevărul evident că „erau o ruşine pentru profesia lor sfântă”.
- Aceste măsuri au ridicat întregul ordin eclesiastic împotriva lui, şi au început să uneltească pentru răsturnarea sa. Această situaţie a deschis calea Episcopului Alexandriei, să-şi susţină din nou autoritatea. Episcop de Alexandria era acum Theophilus, un prelat violent şi fără scrupule, care a îmbrăţişat imediat cauza nemulţumiţilor, ce cu mândrie îl acceptaseră ca şi conducător al lor.
- Se adăugase acum un element nou: Crysostom nu şi-a limitat acuzele la cler şi la călugări, ci le-a exprimat şi împotriva femeilor de la Curte şi în special faţă de împărăteasa Eudoxia, o femeie tânără şi frumoasă, dar cu mentalitate violentă „care dădea frâu liber patimilor sale, şi-şi dispreţuia soţul”. (Gibbon: Idem, paragraful 13). Pe ea, Chrysostom a ocărât-o, ca pe o altă Izabelă. Această femeie, nu era genul care să rămână fără replică. A chemat pe Theophilus la Constantinopol, ca să prezideze un Conciliu pentru demiterea lui Chrysostom. Acesta a venit cu „un corp solid de marinari egipteni” ca să-l protejeze, şi cu o suită de episcopi care să facă parte din Conciliu.
- Theophilus şi tovarăşii săi, s-au asociat cu duşmanii lui Chrysostom, în total treizeci şi şase de episcopi, care au ţinut Conciliul într-o locația, sau proprietate, numită Ad Quercem - la Stejar. De patru ori l-au convocat pe Chrysostom, cu următoarea scrisoare: „Sfântul Sinod de la Oak (Stejar), către Ioan: scrisori ce reclamă nenumăratele ofense săvârşite de tine, au fost trimise către noi. Vino deci şi adu cu tine pe preoţii Serapion şi Tigrius, pentru că avem nevoie de ei”. (Befele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CXV, paragraful 4).
- De partea sa, Crysostom a adunat un Conciliu de patruzeci de episcopi şi a trimis pe trei dintre ei şi doi preoţi, cu o scisoare la Theophilus, spunându-i să nu tulbure Biserica şi dacă în ciuda Canonului de la Nicene, doreşte să amorseze o dispută peste dioceza sa, să vină el însuşi la Constantinopol „şi nu ca şi Cain, să momească pe Abel în câmp”. În scrisoare, declara de asemenea că, deoarece era un rechizitoriu împotriva lui Theophilus, ce conţinea şaptezeci de capete de acuzare, el era cel care se cuvenea cu adevărat să fie chemat, să dea socoteală şi nu să prezideze un Conciliu în care să judece pe altul. Pe de altă parte, erau mai mulţi episcopi în Conciliul de la Constantinopol decât se găseau cu Theophilus la Oak. În acelaşi timp, a scris în taină şi altor episcopi de la Oak, spunându-le că dacă vor exclude din Conciliu pe duşmanii săi declaraţi, va veni oricând doresc, dacă nu, nu va veni, nici dacă l-ar cita de zece mii de ori. Ca răspuns la această scrisoare, a fost trimis la Chrysostom, un notar cu un decret imperial, prin care „trebuia să vină la Sinod”, în acelaşi timp un preot şi un călugăr aduceau noi convocări din partea Sinodului de la Oak. Chrysostom a trimis atunci reprezentanţi autorizaţi la Oak. „Aceştia au fost trataţi cu asprime şi procesul împotriva lui, a luat un plin avânt”. (Befele: Idem, par.6)
- Conciliul a durat două săptămâni, pe durata căruia au încadrat douăzeci şi nouă de acuzaţii diferite, dintre care, cele considerate gravissime, se refereau la faptul că „a botezat după ce a mâncat”, iar o alta, că „a administrat sacramentul celor care nu ţinuseră postul” (Milman: "History of Christianity", „Istoria Creştinismului”, cartea III, cap.IX, par.46). A fost condamnat în unanimitate, iar în ceea ce priveşte numărul, au fost patruzeci şi cinci de episcopi care au semnat decretul.
- Era necesară punerea în aplicare a sentinţei de destituire, dar ţinând cont de vigilenţa norodului, aceasta trebuia făcută noaptea. Ca să prevină o răzmeriţă, el s-a predat în secret funcţionarilor imperiali, care l-au condus peste Bosfor şi l-au debarcat într-un loc aproape de intrarea în Marea Neagră. Theophilus şi tovarăşii săi s-au întors în oraş, dar în ziua următoare când norodul a aflat că Chrysostom fusese răpit, „s-au ridicat brusc într-o furie liber consimţită şi irezistibilă. Theophilus a fugit, însă ceata promiscuă a călugărilor şi marinarilor egipteni, a fost măcelărită fără milă pe străzile Constantinopolului”. (Gibbon: ,,Decline and Fall", „Amurg şi Cădere”, cap.XXXII, par.11).
- În noaptea care a venit, a fost un cutremur uşor, şi acesta a fost repede interpretat ca mărturie a mâniei Cerului împotriva răsturnării de la putere a lui Chrysostom. Însăşi Eudoxia, la fel de superstiţioasă ca şi ceilalţi, s-a înfricoşat, şi când gloata s-a adunat în jurul palatului să susţină răzbunarea Cerului şi să ceară întoarcerea lui Chrysostom, a mers ea însăşi la Arcadius, ca să ceară rechemarea acestuia, iar ca să liniştească mulţimea, a prezentat şi o scrisoare prin care „dezavua întreaga ostilitate faţă de prelatul surghiunit, susţinând în acelaşi timp, că ea era ‚nevinovată de sângele lui’”. (Milman: "History of Christianity", „Istoria Creştinismului”, cartea III, cap.IX, par.50).
- Chrysostom a revenit în triumf. Întregul oraş, bărbaţi, femei şi copii au ieşit să-l întâmpine. Ţărmurile erau înţesate de mulţime, Bosforul era acoperit de vase şi ambele maluri erau grandios luminate. După ce a pus piciorul pe ţărm, acompaniat de imnuri de recunoştinţă şi cântări de laudă, l-au escortat până la catedrală. Chrysostom urcă pe amvon şi ţinu următoarea cuvântare: „Ce voi spune? Binecuvântat fie Dumnezeu! Acestea au fost ultimele cuvinte la plecare, tot acestea sunt primele la revenire. Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că El a permis ca furtuna să se dezlănţuie. Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că El a potolit-o. Să vadă duşmanii mei, cum uneltirea lor a adus pacea mea şi a contribuit la onoarea mea. Înainte, doar Biserica se aduna, acum întregul Forum a devenit o Biserică. Jocurile se celebrează la circ, dar întregul popor se revarsă ca un torent către Biserică. Rugăciunile voastre în favoarea mea sunt mai glorioase decât o coroană - rugăciunile bărbaţilor, dar şi a femeilor, pentru că în Hristos nu este nici bărbat, nici femeie”. (Idem, paragraful 51).
- Bucuros pentru victoria sa asupra duşmanilor, a răbufnit apoi cu o mai mare violenţă în condamnarea împărătesei. O statuie a Eudoxiei era pe punctul să fie înălţată în faţa catedralei şi se părea că evenimentul trebuia să aibă loc într-o zi de sărbătoare, iar în astfel de ocazii erau permise dansurile, pantomimele şi tot soiul de spectacole teatrale. Chrysostom a exprimat un protest puternic, împotriva acestei serbări în consonanţă cu „zelul său care a fost întotdeauna şi mai ales, îndreptat împotriva acestor amuzamente idolatre, care de cele mai multe ori, spunea el, văduvesc biserica de ascultătorii ei”. (Milman: Idem, par.54). Acuzaţiile au fost prezentate împărătesei ca pe nişte insulte personale, dar i-a fost teamă să mai convoace un alt Conciliu, prin care să-l destituie din nou. Crysostom a replicat cu o predică chiar mai curajoasă decât cele dinainte, în care Eudoxia este asemuită cu Herodias (Irodiada), exclamând: „Din nou Herodias bântuie cu furie; iarăşi este tulburată; dansează din nou şi vrea să primească capul lui Ioan ca onorariu”. (Socrates: "Ecclesiastical History", „Istoria Eclesiastică”, cartea VI, cap. XVIII).
- Împăratul l-a suspendat de îndată şi a fost convocat un Conciliu care, sub îndrumarea lui Theophilus, l-au condamnat din nou, dar acuzaţiile aduse, erau că s-a împotrivit decretelor (hotărârilor) fostului Sinod şi că a violat canoanele Bisericii prin reluarea şi exercitarea slujbei de episcope, în timp ce încă era sub condamnarea unui Conciliu. S-a pronunţat iarăşi sentinţa exilului şi un detaşament de trupe barbare, au fost aduse în oraş, ca să ajute ofiţerii imperiali la punerea în aplicare a sentinţei. „În mijlocul sărbătorii solemne a Vinerii Mari, în marea biserică Sfânta Sofia, militarii au forţat drumul, nu doar în naos, ci până în altar, pe care erau aşezate obiectele sfinţite. Mulţi închinători au fost călcaţi în picioare, mulţi au fost răniţi de săbiile soldaţilor, clerul târât în închisoare; câteva femei care erau pe punctul de a fi botezate, au fost obligate să fugă cu veşmintele în dezordine; apa din cristelniţă a fost amestecată cu sânge; soldaţii au distrus altarul şi au luat cu forţa odoarele sfinte, ca pradă; lucrurile sfinte erau împrăştiate !... Timp de câteva zile Constantinopolul, părea un oraş devastat de furtună. Oriunde se adunau susţinătorii lui Crysostom, erau atacaţi şi împrăştiaţi de soldăţime, femeile erau supuse ocării şi se încerca cu multă surescitare, asasinarea prelatului”. (Milman: "History of Christianity", „Istoria Creştinismului”, cartea III, cap.IX, par.56)
- Crysostom era ascuns cu ajutorul prietenilor săi, dar după un timp a fugit de la ei şi s-a predat singur. A fost luat iarăşi din oraş noaptea, dar de astă dată a fost surghiunit, în anul 404 d.Hr. – într-un oraş numit Caucasus, în munţii Armeniei. Şi „chiar în ziua plecării sale, unul dintre prietenii lui Ioan, a dat foc bisericii şi pentru că era un vânt puternic dinspre răsărit, focul s-a propagat până la Casa Senatului”. (Socrates: "Ecclesiastical History", „Istoria Eclesiastică”, cartea VI, cap. XVIII).
- De îndată ce Crysostom a fost alungat definitiv, Theophilus trimite Episcopului Romei, Innocent I, informaţia că Episcopul Constantinopolului, a fost detronat. Din locul exilului, Crysostom trimite un mesaj Episopului Romei, prin care îi prezintă şirul de proceduri împotriva sa, cerându-i „să le declare fără valoare şi nule, să pronunţe vinovăţia conform legilor eclesiastice, asupra tuturor celor care le-au iniţiat şi împărtăşit şi să menţină asupra lui, semnele bunăvoinţei şi comuniunii”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Innocent I, par.8).
- Cum era de aşteptat, Crysostom a cerut de asemenea Episcopului Romei, să-şi folosească influenţa pentru convocarea unui Conciliu General, care să rezolve problema aflată în litigiu. Scrisorile au fost trimise şi clerului din Constantinopol, dar şi episcopilor, care erau de partea lui Crysostom, cerând lui Innocent I, să privească cu interes situaţia. Innocent a răspuns celor două scrisori, cu afirmaţia că episcopii ambelor tabere vor fi acceptaţi la dialogul cu el, nelăsând loc de plângeri, nici unei tabere. Conciliul plănuit să aibă loc, nu trebuia influenţat, să fie părtinitor. Innocent a solicitat împăratului Honorius, să-l convingă pe Arcadius să fie de acord cu convocarea unui Conciliu General, care să rezolve disputa şi contenciosul dintre Chrysostom şi Theophilus. Honorius trimite trei scrisori lui Arcadius, dintre care ultima după cum urmează: „Este a treia oară când scriu Blândeţei Dumneavoastră, ocazie cu care vă implor să corectaţi şi să îndreptaţi procedurile nedrepte care au fost aplicate împotriva lui Ioan, Episcopul Constantinopolului. Mi-am dat seama că până acum, nu s-a făcut nimic pentru el. Având pe inimă pacea Bisericii, ce va fi însoţită şi de pacea imperiului nostru, vă trimit din nou o epistolă prin aceşti sfinţi episcopi şi prezbiteri, dorind cu sinceritate ca Dumneavoastră să porunciţi episcopilor răsăriteni să se adune la Thessalonic. Episcopii din Apus, au trimis pe cinci din grupul lor, doi prezbiteri ai Bisericii Romane şi un diacon, toţi bărbaţi de cea mai strictă echitate şi liberi de corupţia subiectivismului, sau urii. Pe aceştia vă implor să-i primiţi, conform rangului şi valorii lor. Dacă vor găsi că Ioan a fost destituit corect, ei mă pot dezlega de comuniunea cu el, iar pe dumneavoastră de comuniunea cu Răsăritenii, dacă se dezvăluie că a fost incorect debarcat. Episcopii Apuseni şi-au exprimat foarte clar sentimentele în mulţimea de scrisori care mi-au fost trimise, pe subiectul prezentei dispute. Dintre acestea v-am trimis două, una din partea Episcopului Romei, cealaltă din partea Episcopului Aquileia, şi cu ei sunt de acord şi ceilalţi. Blândeţea Voastră, trebuie să vă cer un lucru înaintea tuturor, şi anume să constrângeţi pe Theophilus al Alexandriei să participe la Conciliu oricât de mult s-ar împotrivi, pentru că a susţinut că este primul şi autorul de căpătâi, a prezentei nenorociri. Sinodul, întâlnindu-se astfel fără întârziere sau piedici, va restabili pacea şi liniştea vremurilor noastre”. (Bower, Idem, par.14).
- Nu doar că scrisorile lui Honorius au fost desconsiderate, dar şi ambasadorii au fost insultaţi şi abuzaţi. Când el a aflat acest lucru, a fost pe punctul să declare război, dar a fost împiedicat de o invazie a barbarilor, astfel că efortul de a obţine convocarea unui Conciliu General pe această chestiune, s-a soldat cu un eşec. Când Innocent a aflat de cele întâmplate, s-a decis să-l susțină pe Chrysostom. Prin urmare, a făcut publică o epistolă prin care anunţa rezultatul şi separarea sa de comuniunea cu Theophilus şi de toţi cei din partida sa. Chrysostom a murit în 407 d.Hr., dar gâlceava a fost continuată de Episcopul Romei, care refuza să comunice cu noul episcop din Constantinopol, cu excepția faptului că acesta ar fi recunoscut pe Chrysostom, ca fost episcop deplin și legal al oraşului, până în ziua morţii sale. Din vreme ce aceasta ar fi însemnat recunoaşterea ilegalităţii propriei alegeri, la Episcopatul Constan-tinopolului, Atticus a refuzat, iar contenciosul s-a prelungit timp de şapte ani, împăcarea realizându-se în cele din urmă, în 414 d.Hr.
- Împărăteasa Eudoxia a murit în jurul anului 405 d.Hr.. Împăratul Arcadius trecuse la cele veşnice pe 1 mai 408, lăsând ca moştenitor al tronului pe fiul său de şapte ani - Theodosius II; el a mai avut o fiică, Pulcheria, de zece ani, care după 414 d.Hr. a deţinut locul cel mai important în treburile imperiului, timp de patruzeci de ani. La douăzeci de ani şi prin iscusinţa Pulcheriei, Theodosius II se căsătoreşte cu Eudocia, care era cu aproape opt ani mai mare ca el, astfel că incapabilul tânăr, este ţinut „într-o perpetuă copilărie, înconjurat doar de o suită servilă de femei şi eunuci” şi condus de femei, eunuci şi călugări.
- Războiul cu Chrysostom se încheiase, dar rădăcinile pizmei şi seminţele conflictului dintre Alexandria şi Constantinopol, au dăinuit. Cu toate că cei doi bărbaţi care acum erau episcopii celor două oraşe, se găseau în armonie, în măsura în care confuzia cu privire la Chrysostom preocupa, gelozia în privinţa demnităţii respectului Scaunelor exista încă, şi curând izbucni cu o violenţă mai mare ca oricând. Subiectul disputei ce a urmat era o chestiune de doctrină, asemănător cu acela despre Homoousion (obs.- de la HOMOS=acelaşi, şi OOSIA=esenţă, cuvânt folosit de Conciliul de la Nicea, 325 d.H., ca să exprime Divinitatea lui Hristos ) şi era atât de iluzoriu, combatanţii credeau atât de asemănător, însă erau aroganţi, cruzi şi aşa de hotărâţi să nu creadă la fel, încât încă de la început contenciosul, a fost mai violent decât oricare altul dinainte.
- În 412 d.Hr. Cyril, nepotul lui Theophilus, a devenit Episcop al Alexandriei. A fost unul dintre cei mai răi oameni ai timpului său. Şi-a început episcopatul prin închiderea bisericilor novaţiene (obs: doctrină a lui Novatian, preot roman, schismatic din sec. III, numindu-se antipapă, ce punea la îndoială bunătatea lui Dumnezeu ce considera că păcatul abjurării credinţei nu poate fi iertat) „cea mai inocentă şi mai inofensivă dintre secte”, luând în stăpânire toate podoabele eclesiastice şi vasele sfinte, deposedând pe episcopul lor, Theopentus, de toate proprietăţile sale. Cyril nu era mulţumit cu exercitarea strictă a funcţiilor episcopale: el năzuia către autoritatea absolută, atât civilă cât şi eclesiastică.
- El a alungat aproape patruzeci de mii de evrei, le-a distrus sinagogile şi a permis ciracilor lui, să le ia toate proprietăţile. Oreste, prefectul Egiptului, căruia i-a displăcut pierderea unui aşa mare număr de oameni înstăriţi şi harnici, a iniţiat un protest şi a trimis un raport împăratului. Şi Cyril a făcut acelaşi lucru. Niciun răspuns nu a venit de la Curte, şi poporul a silit pe Cyril să se împace cu prefectul, însă diligenţele sale au fost făcute într-un aşa mod, încât prefectul să nu le poată accepta. În acest timp, călugării se revărsau din deşert în număr de aproape cinci sute, ca să se lupte pentru cauza lui Cyril.
- Oreste trecea pe străzi în căleaşca sa, când călugării s-au adunat în jurul lui, l-au atacat şi l-au denunţat ca pe un păgân şi un idolatru. Oreste, gândind că probabil aceştia chiar credeau că este aşa şi ştiindu-şi viaţa în pericol, a strigat că este un creştin, botezat de către Atticus, Episcopul Constantinopolului. Apărarea sa a fost în zadar. Ca răspuns, unul din călugări a aruncat o piatră mare care l-a lovit în cap, rănindu-l destul de tare şi faţa i-a fost acoperită de sânge. Gărzile sale au fugit, însă norodul i-a sărit în ajutor, a izgonit pe călugări şi au prins pe cel care aruncase piatra. Numele său era Ammonius şi prefectul l-a pedepsit atât de aspru, încât la scurt timp, acesta a murit. „Cyril a poruncit ca trupul acestuia să fie luat; onorurile dedicate unui martir creştin, au fost pervertite pe cauza acestui bandit insolent, panegiricul său a fost citit în biserică şi i s-a dat numele de Thaumasius - Minunatul”. (Milman: "History of Latin Christi-anity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.III, par. 23).
- Dar partida lui Cyril, a continuat lupta cu o violenţă şi mai mare. La acea vreme trăia în Alexandria o profesoară de filozofie, Hypatia. Prezentările sale publice, erau atât de mult ascultate de conducătorii oraşului, încât Cyril devenea din ce în ce mai gelos, că mai mulţi oameni mergeau să o asculte pe Hypatia decât veneau la predicarea lui. Ea era prietenă cu Oreste şi era atât de implicată, încât devenise, mai mult ca orice, cauza pentru care Oreste nu s-a împăcat cu Cyril. Într-o zi, Hypatia trecea cu căleaşca sa, când a fost atacată de o mulţime de adepţi ai lui Cyril, al căror lider era Petru Cantorul. A fost trasă cu forţa din căleaşca sa în stradă, i-au fost smulse hainele de pe ea, târâtă apoi în biserică şi bătută până la moarte, cu o bâtă de către acest Petru Cantorul. I-au scos mădularele, iar cu scoici au răzuit carnea de pe oase, şi i-au aruncat rămăşiţele în foc. Era luna martie a anului 414 d.Hr.
- Acesta era Cyril – astăzi Sfântul Cyril - Episcop de Alexandria. Ca pe lângă dispoziţia sa tiranică şi înclinația spre omucidere, „gelozia şi animozitatea faţă de Episcopul Constantinopolului era o moştenire sfântă, lăsată de Theophilus, nepotului său şi de care Cyril s-a achitat cu o credincioşie oarbă”. (Milman: Idem, pag.21).
- În anul 428, a fost numit la Episcopatul Constantinopolului, un călugăr din Antiohia, Nestorius, care în ticăloşia tendinţelor natural, era al doilea după Cyril din Alexandria. În predica de hirotonire din faţa unei mulţimi numeroase, se adresase personal împăratului cu aceste cuvinte: „Oferă-mi, prinţul meu, un pământ curăţat de eretici, şi vă voi da cerul, drept răsplată. Ajută-mă să-i distrug şi te voi ajuta la supunerea persanilor”. (Socrates: "Ecclesiastical History", „Istoria Eclesiastică”, cartea vii, cap. XXIX).
- În a cincea zi, după eveniment, în deplin acord cu declaraţia sa, Nestorius îşi începe partea de curăţire a pământului de eretici. Exista un grup minuscul de arieni, ce se întâlneau într-o mică locuinţă pentru închinare; au fost surprinşi şi atacaţi, iar casa distrusă şi jefuită, după care i-au dat şi foc, iar focul s-a extins apoi şi la cele învecinate. Din această cauză, Nestorius a primit din ambele tabere, porecla de „Incendiatorul”. Acest atac asupra arienilor, a fost urmat de altul asupra Quatro-Decimanilor, care celebrau Paştele, într-o altă zi decât în Duminica Catolică, dar şi asupra novaţienilor. Autoritatea împăratului a oprit oarecum furia faţă de adepţii lui Novatian, dar aceasta a răbufnit cu toată puterea, împotriva Quatro-Decimanilor de-a lungul Asiei, Lydiei şi Cariei, în urma căreia au pierit mulţimi de oameni, mai ales în Miletus şi Sardis.
- Aceşti doi oameni disperaţi, Nestorius şi Cyril, au devenit apărătorii celor două faţete ale controversei, care a lovit credinţa Bisericii Catolice, dacă Maria a fost mama lui Dumnezeu, sau nu. În lunga dispută şi a finelor nuanţe, dacă Fiul lui Dumnezeu este din aceeaşi substanţă sau asemănător cu Tatăl, Hristos a fost îndepărtat cu mult dincolo de înţelegerea oamenilor, iar din cauza caracterului nechibzuit şi a tendinţei pline de cruzime a bărbaţilor ce alimentau controversa, ca şi reprezentanţi ai lui Hristos, membrilor Bisericii au început să le fie frică de el. Acum, în loc ca Hristos să fie prezentat ca Mijlocitor între om şi Dumnezeu, a fost alungat şi îmbrăcat cu o înfăţişare atât de respingătoare, încât a devenit necesară existenţa unui mediator între oameni şi Hristos. În acest loc a fost aşezată Fecioara Maria.
- În această situaţie s-a ridicat întrebarea cu privire la legătura dintre Maria şi Hristos. Era ea în realitate, mama divinităţii lui Hristos şi deci mama lui Dumnezeu, sau era doar mama umanităţii lui Hristos? Problema fiind de suficient timp frământată, printre oamenii ai căror strămoşi, timp de veacuri au fost închinători devotaţi ai zeiţelor mamă, Diana şi Cybele, titlul de „Mamă a lui Dumnezeu” a fost bine primit şi susţinut cu străşnicie. O partidă vorbea de Maria, ca fiind „purtătoare de Dumnezeu”; partida adversă o numeau doar „purtătoare de omenesc”, în timp ce o a treia parte, încerca să vorbească despre ea ca „purtătoare de Hristos”.
- Aşa cum s-a menţionat anterior, această problemă fusese deja dezbătută în mare măsură, dar când două personaje ca Cyril şi Nestorius, o preiau, devine cu rapiditate singura chestiune importantă şi subiectul ce acaparează totul. Nestorius a dat startul chiar în prima sa predică, după ce devenise Episcop al Constantinopolului. A negat că, Maria putea fi pe drept numită mamă a lui Dumnezeu. Unii din preoţii săi, s-au retras imediat din comuniunea cu el şi au început să se roage împotriva ereziei sale, la care s-au alipit şi călugării. Nestorius i-a denunţat pe toţi ca fiind oameni de nimic, a chemat poliţia şi câţiva dintre ei au fost întemniţaţi şi biciuiţi, mai ales acei călugări care îl pârâseră la împărat. Din acest moment, controversa s-a întins cu rapiditate şi Cyril, îndemnat de o gelozie moştenită şi alimentată, a pornit în salvarea titlului de „Mamă a lui Dumnezeu”. „Cyril din Alexandria, pentru cei care consideră cumplita şi intransigenta afirmare a anumitor principii creştine, ca fiind cea mai înaltă virtute creştină, poate fi eroul sau chiar sfântul, dar pentru că ambiţia, intriga, aroganţa, rapacitatea şi violenţa, sunt proscrise ca instrumente creştine - barbaria, persecuţia, vărsarea de sânge ca ticăloşii nesfinte şi neevanghelice - posteritatea va condamna pe ortodoxul Cyril, ca pe unul dintre cei mai răi eretici nefavorabil duhului Evangheliei”. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinis-mului Latin”, cartea II, cap.III, par.20).
- Nu este necesar să inserăm în această carte, argumentele blasfemitoare ale ambelor părţi. Este suficient să spunem că în această controversă, ca şi în cea privind homoousion, întreaga dispută era doar una, despre cuvinte şi termeni. Fiecare tabără hotăra ca celălalt să formuleze doctrina în dispută cu propriile cuvinte şi idei, în timp ce ei însăşi nu ar fi în stare să-şi comunice cu claritate ideile în cuvinte diferite de ale altora. „Niciodată nu s-a întâmplat până acum, ca părţile în conflict să fie atât de apropiate. Amândouă au semnat, amândouă au făcut apel la Crezul Nicean; amândouă erau de acord cu pre-existenţa şi indiferenţa (impasibilitatea) Cuvântului Etern, însă datoria funestă... să socoteşti identificarea ereziei ca fiind prima dintre obligaţiile religioase, amestecată ca şi astăzi cu patimi şi interese omeneşti, a făcut ruptura ireparabilă”. (Milman: Idem, parag.15).
- Cyril a cerut lui Nestorius să mărturisească faptul că Maria era mamă de Dumnezeu, fără vreo superioritate, justificare sau amendament. Pentru că Nestorius nu s-a supus, Cyril l-a denunţat peste tot ca fiind eretic, ridicând pe oamenii din Constantinopol împotriva lui şi trimiţând scrisori împăratului şi Pulcheriei, ca să le dovedească faptul că Fecioara Maria „se cuvenea să fie numită ,,mamă de Dumnezeu”. Declara că a pune în discuţie asemenea titlu, era o erezie, iar prin linguşire şi afirmaţia că, oricine punea la îndoială această denumire nu era demn de protecţia familiei imperiale, căuta să aibă încă odată Curtea de partea sa, împotriva lui Nestorius. Dar Nestorius avea avantajul la Curte, deoarece el era prezent la Constantinopol.
- Scrisori contondente au circulat între Cyril şi Nestorius şi ambii au trimis epistole lui Celestine, Episcopul Romei. Nestorius a fost cel dintâi, dar a scris-o în limba greacă şi Celestine a trebuit să o trimită lui Gaul, să fie tradusă în latină ca acesta să o poată citi. Înainte ca scrisoarea lui Nestorius să revină de la Gaul, sosea scrisoarea lui Cyril redactată în latină, alături de care se găseau şi unele din predicile lui Nestorius pe care le-a tradus în latină în beneficiul lui Celestine. Încă şi mai mult, a oferit citări din Athanasius şi Petru al Alexandriei, care dădeau Mariei titlul de mamă de Dumnezeu. Celestine a convocat un Conciliu la Roma, în 430 d.Hr. Scrisorile şi hârtiile lui Cyril şi Nestorius au fost citite, după care Celestine a ţinut o cuvântare lungă, care să dovedească faptul că „Fecioara Maria era cu adevărat mamă de Dumnezeu”. Şi-a susţinut punctul de vedere, prin citări din episcopii răsăriteni şi predecesorii săi Damasus şi Hilary şi din Ambrozie al Milanului, care în ziua de Crăciun a fiecărui an, ofereau posibilitatea oamenilor să cânte un imn în onoarea Mariei, care era numită Mama lui Dumnezeu.
- Conciliul a spus răspicat că, Nestorius era „autorul unei noi şi foarte periculoase erezii”, rugând pe Cyril să i se opună, pentru că doctrina lui Cyril era strict ortodoxă şi trebuia adoptată de toţi eclesiasticii, sub ameninţarea răsturnării de la putere. Celestine a trimis lui Nestorius decizia Conciliului şi în numele acestuia şi al său personal, i-a poruncit public şi în scris să renunţe în zece zile, după primirea epistolei, la opiniile sale eretice, sau, în caz contrar, riscă pedeapsa excomunicării. În aceeaşi zi, Celestine a trimis o scrisoare şi lui Cyril, numindu-l reprezentant al său pentru punerea în aplicare a deciziei Conciliului, întărindu-l în numele şi autoritatea Scaunului Apostolic, cu puterea de excomunicare şi destituire a lui Nestorius, dacă după trecerea celor zece zile acesta nu avea să retracteze. Şi alte scrisori au fost trimise în acelaşi timp clerului şi laicatului din Constantinopol şi principalilor episcopi din Răsărit, cu gândurile să rămână neclintiţi în credinţă şi cu promisiunea că vor rămâne în comuniune cu Episcopul Romei, chiar dacă Nestorius avea să fie excomunicat şi destiuit, datorită acestei controverse.
- Toate aceste epistole au fost trimise lui Cyril, care, pe temeiul lor a convocat un Conciliu al episcopilor egipteni şi le-a schiţat douăsprezece propuneri cu blestemele corespunzătoare, pe care Nestorius trebuia să le semneze, dacă asculta de sentinţa Conciliului de la Roma şi şi-ar retracta opiniile. S-a cerut de asemenea ca Nestorius să nu fie doar încunoştinţat de Crezul Niceean, dar şi că trebuie să adauge o declaraţie scrisă sub jurământ, că a făcut întocmai şi că va condamna toate „susţinerile sale pernicioase şi nesfinte” şi că este de acord ca în viitor, „să creadă şi să propovăduiască la fel ca Cyril, ca Sinodul şi ca episcopii din Răsărit şi din Apus”. (Hefele: "History of the Church councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CXXXI, paragraful 1).
- Toate acestea, împreună cu decretul Conciliului de la Roma, au fost trimise prin patru episcopi lui Nestorius, la Constantinopol. Aceşti episcopi, ca să facă mare spectacol din autoritatea lor, au mers în catedrală în ziua de duminică, la vremea serviciului public şi au prezentat documentele lui Nestorius în timp ce acesta îndeplinea principala slujbă a zilei. Ca răspuns la aceste hotărâri, Nestorius, într-o predică din Sabatul următor, a declarat că pentru a menţine pacea şi liniştea Bisericii, „era gata să ofere titlul de ‚Mamă de Dumnezeu’ Fecioarei Maria, dovedind, nimic mai mult altceva prin aceasta, decât că Omul născut de ea, era unit cu Divinitatea”. Dar Cyril a insistat ca el să adopte cele douăsprezece propuneri şi blestemele associate, pe care Sinodul Alexandrian le trimise. Ca replică finală, Nestorius a elaborat atunci douăsprezece contra-propuneri cu blestemele corespunzătoare la care cerea ca Cyril să subscrie.
- Ne găsim acum la mijlocul lui decembrie, anul 430. În toată perioada cât aceste dispute au continuat, ambele părţi au cerut convocarea unui Conciliu General; în jurul datei de 19 noiembrie, împăraţii Theodosius II şi Valentinian III, redactaseră epistole prin care cereau convocarea Conciliului la Efes, în primăvara lui 431.
- Dintre toate locurile din lume, Efesul era cu adevărat cel mai puţin propice în obţinerea unei examinări corecte a problemei aflate în litigiu. Ca şi Vechea Diană, Fecioara Maria era acum patroana Efesului, iar mai răi decât păgânii, catolicii erau fanatic mai devotaţi decât erau odată păgânii Efeseni, faţă de Diana. O examinare cinstită a controversei, sau măcar una reală, nu a fost în intenţia lui Celestine şi Cyril, ci singura motivaţie era, ori supunerea necondiţionată, ori condamnarea lui Nestorius. Cyril a fost numit de Celestine să conducă acest Conciliu. Acesta s-a adresat lui Celestine, întrebându-l dacă să-i permită lui Nestorius să ia loc ca membru al Conciliului. Celestine i-a răspuns să facă totul pentru restabilirea păcii în Biserică şi să aducă pe Nestorius la adevăr, dar dacă Nestorius era hotărât împotrivă, „atunci el trebuie să culeagă ceea ce, cu ajutorul celui rău, a semănat”. (Hefele: Idem, sec. CXXXIII).
- Celestine trimite o scrisoare şi împăratului Theodosius II, prin care-l înştiinţa că nu poate asista personal la Conciliu, dar că o va face prin reprezentanţii săi. El a dorit ca împăratul „să nu permită inovaţii şi nicio tulburare a păcii Bisericii. El să privească la importanţa credinţei ca fiind superioară intereselor Statului şi la pacea Bisericii, ca mult mai importantă decât pacea naţiunilor”. Instrucţiunile lui Celestine către reprezentanţii săi, aveau aceeaşi intenţie. Le-a poruncit „să-l susţină întocmai pe Cyril”, dar în acelaşi timp, să fie siguri că „păstrează demnitatea Scaunului Apostolic”. Au fost îndrumaţi să participe la toate întâlnirile Conciliului, totuşi să nu se implice în nicio discuţie, ci doar „să emită judecăţi” asupra celorlalte puncte de vedere. În final, scrisoarea pe care Celestine a trimis-o episcopilor din Conciliu, prin nunţii papali, îi ruga „să păstreze adevărata credinţă” şi încheia cu aceste cuvinte: „Nunţii papali trebuie să fie prezenţi la negocierile Sinodului şi să dea viaţă la ceea ce Papa a decis demult cu privire la Nestorius, pentru că fără îndoială adevăraţii episcopi vor fi de acord cu asta”. (Idem pag.3).
- Nici unul din împăraţi nu era prezent la Conciliu, dar au numit, de comun accord, pe Contele Candidian, căpitanul gărzilor imperiale, drept „Protector al Conciliului”. Nestorius a venit cu şaisprezece episcopi însoţiţi de o gardă înarmată, alcătuită din bărbați din Constantinopol şi o gloată de ţărani. În plus, prin favoarea specială a împăratului, un ofiţer, Irenaeus, cu un corp de soldaţi, a fost numit să-l protejeze. Cyril a venit cu cincizeci de episcopi egipteni şi un număr de bărbați (bathmen), şi „o mulţime de femei” din Alexandria şi marinari din flota sa, pe care se putea bizui. Sosit la Efes, a fost întâmpinat de Memnon, Episcopul acelui oraş, cu cincizeci şi doi de episcopi şi o mulţime de ţărani pe care i-a adus în oraş. Juvenal, Episcopul Ierusalimului, a venit cu episcopii săi subordonaţi, al căror număr nu-l ştim. Şi aceştia erau ostili lui Nestorius, unindu-se cu Cyril şi Memnon. Alţii veniseră din Thessalonic, Apamea şi Hieropolis, astfel că la deschiderea Conciliului, erau prezenţi o sută nouăzeci şi opt de episcopi, inclusiv Nunţii Papali, dar fără Nestorius. Ioan al Antiohiei, cu episcopii diocezei sale, erau pe drum şi nu au ajuns la Efes, până când contribuţia lui Cyril în cadrul Conciliului, nu avea să se încheie.
- Conciliul ar fi trebuit să se întrunească pe 7 iunie 431, dar datorită întârzierii episcopilor din Ierusalim, Thessalonic şi Antiohia, nu s-a deschis până pe 22 iunie şi chiar, nici atunci episcopii Antiohiei, nu sosiseră încă. Pe toată durata acestei întârzieri, au avut loc dezbateri preliminare, în câştigarea de adepţi şi în stârnirea gloatelor. Deoarece Cyril avea marea majoritate a episcopilor de partea sa şi pentru că oraşul era deja devotat „Mamei lui Dumnezeu”, Nestorius era în mare dezavantaj, iar duşmanii săi nu au ezitat să-i demonstreze şi să-l facă să simtă atmosfera. Cyril a ţinut o predică, în care a adus următorul omagiu idolatru Mariei: „Binecuvântată fii tu, o Mamă de Dumnezeu! Tu, bogat tezaur al lumii, candelă nestinsă, coroană a neprihănirii (castităţii), toiagul doctrinei adevărate, templu indestructibil, locuinţa Celui pe care niciun spaţiu nu-L poate cuprinde, mamă şi fecioară prin care El este, Cel ce care vine în Numele Domnului. Binecuvântată fii tu, o Marie, care ai ţinut în pântecele tale pe Cel Infinit; tu, prin care binecuvântata Trinitate este slăvită şi i se aduce închinare, prin care crucea preţioasă este adorată în întreaga lume, prin care cerul se bucură, iar îngerii şi arhanghelii sunt fericiţi, prin care Diavolul este dezarmat şi izgonit, prin care creatura căzută este refăcută pentru cer, prin care orice suflet credincios este salvat”. (Schaff "History of the Christian Church", „Istoria Bisericii Creştine”, Vol. III, sec. CLXXI, par.10).
- Cyril şi partida sa, au forţat ca acest Conciliu să fie deschis fără vreo altă întârziere. Cum împăratul ceruse special prezenţa lui Ioan al Antiohiei, Nestorius a fost susţinut de Candidian. Cyril a refuzat, iar el şi susţinătorii lui s-au adunat în Biserica Fecioara Maria să continue Conciliul. De îndată ce Contele Candidian a aflat de aceasta, s-a grăbit către biserică să-l interzică, dar acolo a căzut într-o capcană eclesiastică. Le-a spus că acţionau sfidând decretul imperial ce trebuia să îndrume Conciliul. Ei au răspuns că, din vreme ce nu au văzut decretul, nu ştiau ce se cere de la ei. Contele le-a citit documentul. A fost exact ce doreau. Au declarat că citirea acestuia legaliza întâlnirea lor! Au mulţumit cu „strigăte puternice şi credincioase”, au declarat Conciliul deschis şi au cerut Contelui să părăsească adunarea, în care nu-şi mai găsea un loc legitim.
- Candidian protestă din nou faţă de procedurile incorecte. După cum el însuşi a spus, l-au „dat afară într-un mod injurios şi ruşinos”. Au eliminat apoi pe toţi episcopii ştiuţi a fi de partea lui Nestorius, şaizeci şi opt la număr, după care „au început lucrările, ca Senat legitim al Creştinătăţii”. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.III, par.49).
- Unul dintre prezbiterii lui Cyril care era secretar, deschise oficial lucrările Conciliului, prin citirea unei declaraţii despre controversa ce i-a adunat. S-a lecturat apoi scrisoarea împăratului de convocare a Conciliului. Au trimis patru episcopi să notifice pe Nestorius să-şi facă apariţia. Acesta a refuzat cu amabilitate să recunoască legalitatea adunării lor. O a doua delegaţie de patru episcopi a fost trimisă şi s-a întors cu răspunsul că, nu li s-a premis de către gardă să se apropie de el, dar că au primit din partea însoţitorilor lui acelaşi răspuns ca mai înainte. O a treia delegaţie de patru a fost trimisă şi s-au întors cu raportul că au fost supuşi umilinţei de a sta în arşiţa soarelui fără a primi vreun răspuns. După eforturile serioase, dar fără folos, făcute ca Nestorius să fie prezent, „plini de tristeţe”, au început sesiunea de lucru, fără el.
- A fost citit mai întâi Crezul Nicean şi apoi scrisoarea lui Cyril către Nestorius, cu cele douăsprezece propuneri şi blestemele ce le însoţeau, toate susţinute de toţi episcopii, unul după celălalt.
- S-a citit apoi scrisoarea lui Nestorius către Cyril, cu cele douăsprezece contra-propuneri şi blestemele lor. Episcopii s-au ridicat, unul câte unul, şi au caracterizat propunerile ca fiind blasfematoare şi rosteau blesteme cu multă vehemenţă. Când lista a fost încheiată, s-au ridicat toţi şi cu un urlet puternic care a făcut ca arcadele marii biserici să vibreze, au spus: „Anatema celui care nu-l anatemizează pe Nestorius! Anatema! Anatema! Întreaga lume se uneşte în excomunicare! Anatema asupra celui care este în comuniune cu Nestorius !” (Idem.22).
- Apoi, au fost lecturate epistolele lui Celestine, care condamnau pe Nestorius şi care făceau parte din acţiunile Conciliului. A urmat citirea declaraţiilor din scrierile lui Athanasius, Petru din Alexandria, Julius I, Felix I al Romei, Theophilus al Alexandriei, Cyprian, Ambrozie, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Atticus din Constantinopol şi Amphilochius din Iconium, toţi în ideea că Maria era mamă de Dumnezeu. Atunci inimile sensibile, sufletele pioase, potrivit propriilor cuvinte „cu multe lacrimi şi cu deplină tristeţe, au convenit asupra următoarei sentinţe: ‚Deoarece prin adăugirea altor lucruri, Nestorius cel lipsit de smerenie nu a dat ascultare nici unei chemări şi nu i-a primit pe sfinţii episcopi trimişi de noi la el, am fost siliţi să examinăm dotrinele sale nesfinte. Am decoperit că a susţinut şi a făcut publice prin scrisorile şi tratatele sale, doctrine lipsite de respect, la fel ca şi în discursurile enunţate în acest oraş şi despre care am primit mărturie. Siliţi de canoane şi în acord cu scrisoarea Sfântului nostru Părinte şi Slujitor, Celestine, Episcopul Roman, am ajuns după multe lacrimi la această tristă sentinţă împotriva lui şi anume că Domnul nostru Isus Hristos, pe care L-a blasfemiat, hotărăşte, prin Sfântul Sinod, ca Nestorius să fie exclus din demnitatea episcopală şi din toate comuniunile preoţeşti’”. (Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CXXXIV, par.6)
- Această sentinţă, semnată de toţi episcopii, a fost trimisă lui Nestorius, cu adresa: „Lui Nestorius, al doilea Iuda”. Toate aceste proceduri, de la vizita şi protestul lui Candidian şi până la înştiinţarea lui Nestorius, au avut loc într-o singură zi şi o şedință prelungită. Acum era noapte. Au fost trimişi crainici în tot oraşul, care să anunţe decretele Conciliului, dar şi vestea plină de bucurie că Maria era într-adevăr mamă de Dumnezeu. Peste tot au fost întâmpinaţi cu cele mai puternice strigăte de bucurie. Mulţimea a ieşit în stradă şi se îndrepta către biserică. Cu torţe arzând, au însoţit pe episcopi la locuinţele lor, femeile mergeau înainte şi ardeau tămâie. Întregul oraş era iluminat şi cântecele şi manifestările de bucurie au continuat până târziu în noapte. Demonstraţiile întrecură cu mult pe cele ale strămoşilor lor, care, atunci când au încercat să omoare pe apostolul Pavel „au strigat cu toţii într-un glas, timp de aproape două ceasuri ‚Mare este Diana Efesenilor’” (vezi Fapte 19:34).
- Cinci zile după aceasta, a sosit Ioan al Antiohiei cu episcopii săi şi a fost foarte surprins să afle că lucrările Conciliului se încheiaseră. A strâns laolaltă cincizeci de episcopi care, în unanimitate au condamnat doctrinele lui Cyril şi activităţile Conciliului şi i-a declarat blestemaţi pe toţi episcopii ce luaseră parte la acestea. Cyril şi Memnon au răspuns cu contra-blesteme. Au sosit scrisori de la Celestine şi Conciliul lui Cyril s-a reunit formal, ca să le primească. Când au fost citite, întreaga asistenţă s-a ridicat şi a strigat din nou cu o singură voce: Conciliul transmite mulţumiri celui de al doilea Pavel, Celestine, celui de al doilea Pavel, Cyril; lui Celestine, protectorul credinţei; lui Celestine ca unuia care este una cu Conciliul. Un Celestine, un Cyril, o singură credinţă în întreg Conciliul, o singură credinţă în întreaga lume”. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.III, paragraful 56).
- Conciliul lui Cyril trimise apoi mesaje cu propuneri, lui Ioan, care însă a refuzat să le vadă, situaţie în care Conciliul a declarat nule toate acţiunile Conciliului lui Ioan, destituindu-l şi excomunicându-l, alături de toţi episcopii partidei sale. Ioan a ameninţat cu alegerea unui nou Episcop al Efesului, în locul lui Memnon destituit de Conciliul său. Un grup a încercat să-şi facă drum către catedrală, dar găsind-o apărată de Memnon, cu un puternic detaşament, s-au retras. Forţele lui Memnon au atacat puternic şi i-au alergat pe străzi cu bâte şi pietre, rănind periculos pe mulţi.
- Aflându-se că acel Conciliu s-a ţinut şi Nestorius fusese destituit înainte de sosirea lui Ioan al Antiohiei, de la Curte a fost trimisă o scrisoare, dar care nu fusese primită până în acest punct al disputei. Aceasta anula toate procedurile Conciliului şi poruncea o reconsiderare a problemei de către întreaga adunare a episcopilor acum prezenţi. Scrisoarea anunţa de asemenea numirea unui alt ofiţer imperial, unul din cei mai mari oficiali ai Statului, care să ajute pe Contele Candidian.
- Curtea nu a făcut cunoscut în Constantinopol, acţiunile Conciliului şi destituirea lui Nestorius. Cyril trimise un mesaj secret călugărilor din Constantinopol, anunţându-i că Nestorius fusese destituit şi excomunicat. Scopul acestuia era să aţâţe pe acei fanatici, care la rândul lor să influenţeze Curtea. Theodosius „minte slabă”, avea un mare respect (teamă) faţă de sfinţenia călugărilor. „Palatul său era atât de dotat și adaptat, încât semăna mai degrabă cu o mânăstire”. În 422, aici murise unul din aceia care fusese remarcat pentru acest fel de sfinţenie, lipită de un călugăr şi Theodosius a făcut rost de „sutana acestuia groasă, din pânză de păr, care, deşi era excesiv de murdară, o purta ca o manta, sperând ca astfel să devină părtaş, într-un anumit grad, a sfinţeniei celui decedat”. (Socrates: "Ecclesiastical History", „Istoria Eclesiastică”, cartea VII, cap.XXII). La primirea mesajului lui Cyril, un anume Dalmatius care era faimos pentru sfinţenia sa murdară (imundă), a lăsat chilia sa şi s-a pus singur în fruntea întregii gloate de călugări şi arhimandriţi din Constantinopol și din împrejurimile acestuia. Ei au mărşăluit cu solemnitate pe străzi şi aproape pe oriunde treceau, norodul izbucnea în blesteme la adresa lui Nestorius. Au mers la Palat şi trândăveau pe la porţi, însă factorul influent de la Curte era totuşi favorabil lui Nestorius şi demonstraţia lor, nu a avut efect imediat.
- A sosit momentul ca declaraţiile celor două partide să ajungă la Curte. Theodosius, după ce a studiat ambele relatări, le-a aprobat pe amândouă şi a decis ca Nestorius, Cyril şi Memnon, să fie cu toţii destituiţi. Ca şi credinţă „toţi trei la fel de ortodocşi”, dar destituiţi, drept pedeapsă pentru că au slujit deopotrivă, ca şi căpetenii ale tulburărilor necontenite.
- Noul împuternicit imperial a fost trimis la Efes, cu scrisoarea ce anunţa decizia împăratului. De îndată ce a sosit, a convocat pe episcopi înaintea lui. Memnon a refuzat să se prezinte. Cei care totuşi au venit, nu sosiseră înainte ca vreuna din părţi să nu denunţe pe cealaltă. Cyril şi partida sa, au afirmat că prezenţa lui Nestorius este insuportabilă şi a cerut să fie dat afară. Partida lui Nestorius şi a lui Ioan al Antiohiei, tocmai cerură cu asprime excluderea lui Cyril. Cum niciuna din părţi nu putea avea câştig de cauză, începură să se bată. Împuternicitul imperial a trebuit să ordone soldaţilor săi să despartă pe călugării boxeri, ca lupta să poată înceta. După ce s-a restabilit ordinea, s-au citit epistolele imperiale. De îndată ce sentinţa destituirii lui Cyril şi Memnon a fost prezentată, a început din nou tumultul şi o altă bătaie a fost prevenită doar prin arestarea celor trei căpetenii. Nestorius şi Ioan al Antiohiei, s-au supus fără să protesteze, însă Cyril a ţinut un discurs „în care s-a prezentat pe sine ca victimă a persecuţiei, stârnită de inocenţa şi născută din supunerea apostolocă”, după care s-a considerat învins de „situaţia inevitabilă”. Memnon a fost urmărit şi luat, de asemenea, în custodie. Cyril a reuşit să evadeze şi împreună cu gărzile de corp din bărbați, femei şi marinara, a navigat spre Alexandria.
- Împăratul a poruncit atunci, ca opt episcope, de fiecare parte, să vină în prezenţa sa la Constantinopol. Aceştia au răspuns chemării, dar din pricina temperamentului nesăbuit al călugărilor din Constantinopol, s-a considerat nesigur ca delegaţii să intre în oraş şi astfel au fost opriţi la Calcedon, pe partea opusă a Bosforului. Acolo s-au întâlnit cu împăratul. Întreaga vară a fost petrecută în aceste dispute ale Conciliului şi iată-ne ajunşi, pe 4 septembrie, când împăratul le-a oferit prima audienţă. De patru ori s-au înfăţişat înaintea acestuia şi de fiecare dată, i-a ascultat până la capăt. Împăratul părea foarte decis să favorizeze partida lui Nestorius, încât chiar şi aceştia credeau că victoria era deja obţinută. Erau atât de siguri încât au trimis şi scrisori celor din Efes, dând instrucţiuni să trimită împăratului un mesaj de mulţumire pentru amabilitatea sa.
- Dar la a cincea întâlnire toate perspectivele lor strălucitoare s-au năruit. Cyril, din postul său din Alexandria, trimise mii de pounds (livre) de aur, cu instrucţiuni clare către Maximian, Episcop de Constantinopol, să-i adauge nu doar la bogăţia Bisericii, ci şi efortului personal extreme, pentru stârnirea „zelului apatic al prinţesei Pulcheria faţă de situaţia lui Cyril, să îmblânzească pe toţi curtenii şi dacă este posibil, să le satisfacă lăcomia” (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.III, par.64).
Cum, rapacitatea, era una din patimile conducătoare ale eunucilor şi femeilor care conduceau pe Theodosius II, „fiecare drum către tron, era pavat cu aur. Sub laude şi binecuvântări, curtenii de ambele sexe, erau mituiţi pe măsura lăcomiei lor. Dar cererile lor nesfârşite, au sărăcit templele din Constantinopol şi Alexandria, iar autoritatea patriarhului era incapabilă să aducă la tăcere chiar şi murmurul clerului său, astfel că, o datorie de şaizeci de mii de pounds, fusese deja contractată pentru susţinerea cheltuielilor acestei scandaloase corupţii” (Gibbon: "Decline and Fall", „Amurg şi Cădere”, cap. XLVII, paragraful 15)
- Eforturile lui Cyril s-au concretizat în cele din urmă. Eunucul Scholasticus, una din căpeteniile împăratului şi susţinător al cauzei lui Nestorius, a fost cumpărat; aceasta a dus la o schimbare bruscă a atitudinii împăratului faţă de partida lui Nestorius. La a cincea şi ultima audienţă oferită delegaţilor, împăratul le spuse dintr-o dată că mai bine l-ar abandona pe Nestorius şi să-i accepte pe Cyril şi Memnon în comuniune cu ei. Ei au protestat, dar împăratul a rămas pe poziţie. A pus capăt audierilor şi s-a întors în ziua următoare la Constantinopol, luând cu el pe episcopii din partida lui Cyril, ca să hotărască succesorul lui Nestorius la Episcopatul Constantinopolului. La scurt timp a fost emis un edict imperial, prin care Nestorius era declarat destituit, iar Cyril şi Memnon, repuşi în scaunele lor. Toţi ceilalţi episcopi ortodocşi, aveau deplina libertate să revină la casele lor. Conciliul a fost dizolvat.
- Chiar înainte de dizolvarea Conciliului, împăratul trimise un ordin lui Nestorius, poruncindu-i să părăsească Efesul şi să se întoarcă la mânăstirea de unde fusese chemat la Arhiepiscopia Constantinopolului. Prin eforturile stăruitoare ale lui Celestine, Episcopul Romei, şi ale altora, împăratul a fost determinat (influenţat) în 436 d.Hr.- să-l trimită în exil, alături de doi prieteni - un conte imperial şi un prezbiter al Constantinopolului - la Petra, în Arabia. Pe 30 iulie, în acelaşi an, a fost emis un alt edict imperial, prin care se poruncea ca toţi cei care au crezut. ca şi Nestorius, să fie numiţi simonieni, iar toate cărţile lui Nestorius, să fie găsite şi arse în mod public. Îi interzicea lui Nestorius, să ţină orice fel de întâlniri în oraş, în sat sau în câmp. Dacă s-ar ţine o astfel de adunare, atunci locul acela s-ar confisca, la fel ca şi proprietăţile tuturor celor care ar fi asistat la întâlnire. Lui Nestorius nu i s-a permis să rămână mult timp la Petra. A fost luat de acolo şi dus într-un loc departe, în deşert, între Egipt şi Libia şi de aici, târât din loc în loc, până a murit sub povara pedepselor, la o dată neştiută cu certitudine, dar în jurul anului 440 d.Hr.
- Acestea au fost, motivul şi conduita primului Conciliu de la Efes, al treilea Conciliu General al Bisericii Catolice. Aşa s-a instituit doctrina catolică a Fecioarei Maria, ca mamă de Dumnezeu.
- Controversa a continuat totuşi şi nu s-a încheiat, până în 8 decembrie 1854, când papa Pius IX, a stabilit, efectiv, divinitatea Fecioarei Maria, prin anunţarea dogmei Imaculatei Concepţii, care sună după cum urmează: Prin autoritatea Domnului nostru Isus Hristos şi a binecuvântaţilor apostolic, Petru şi Pavel, ca şi prin a noastră, noi declarăm, promulgăm şi lămurim, doctrina care învaţă că, mult binecuvântata Fecioară Maria, chiar în momentul concepţiei ei, a fost păstrată liberă de orice pată a păcatului originar, doar prin harul şi prerogativa omnipotentului Dumnezeu, pe baza meritelor lui Isus Hristos, Mântuitorul omenirii şi a fost descoperită de Dumnezeu şi din acest motiv, trebuie să fie crezută cu tărie şi repetată neîncetat de toţi cei credincioşi. (Encyclopedia Britannica, subiectul „Imaculata Concepţie”. Iată textul în limba latină: "Auctoritate Domini Nostri Jesu Christi, beatorum Apostolorum Petri et Pauli, ac Nostra, declaramus, pronuntiamus et definimus, doctrinam, quae tenet Beatissimam Verginem Mariam in primo instanti suae Conceptionis fuisse singulari Omnipotentis Dei gratia et privilegio, intuitu meritorum Christi Jesu, Salvatoris humani generis ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem. esse a Deo revelatam, atque idcirco ab omnibus fidelibus firmiter constanterque credendam”).