1. Am văzut felul în care, prin preoţia arogantă a lui Leon, Episcopul Romei a fost făcut izvor de credinţă şi a fost înălţat într-o poziţie a demnităţii şi autorităţii la care prelatul, plin de aspiraţii, nu le obţinuse niciodată înainte. Pentru Leon, ca şi papă reprezentativ, era una din acele „năzuinţi puternice care nu cunoştea limite, iar ca să se poată împlini, nu s-a dat înapoi de la nimic, nu a făcut deosebire între drept şi nedrept, între adevăr şi falsitate, comportându-se ca şi cum ar fi îmbrăţişat faimoasa maximă a lui Iulius Cezar:

‚Fii drept, numai dacă un regat nu te ispiteşte să calci legile,

Căci doar pentru puterea suverană, se poate motiva temeiul’

A gândit că şi cele mai criminale acţiuni deveneau meritorii atunci când slujeau la creşterea puterii sale sau la înălţarea Scaunului său”. (Bower: "History of the Popes", “Istoria Papilor”, Leon, ultimul paragraf).

2. Succesorii săi nu au pierdut nicio câtime din ceea ce era deja câştigat. Urmaşul lui direct, a fost HILARY, 461- 467, care era atât de bucuros să ocupe locul grandios creat de Leon, încât la scurt timp după alegerea sa a redactat o scrisoare către ceilalţi episcopi cerându-le să jubileze alături de el, având grijă să le spună că nu are nicio îndoială că toţi ştiu ce respect şi consideraţie au fost acordate „prin Duhul lui Dumnezeu Sfântului Petru şi Scaunului său”. Episcopii Spaniei i se adresau ca „urmaşul Sfântului Petru, a cărui primat (întâietate) se cuvenea a fi iubit şi temut de toţi”.
3. Hilary a fost urmat de SIMPLICIUS, 467 – 483, în al cărui pontificat imperiul a pierit, atunci când herulii, sub Odoacru, au invadat întreaga Italie, au dat jos pe ultimul împărat al Apusului, şi-au însuşit o treime din ţinuturi şi au întemeiat regatul herulian, cu Odoacru ca rege al Italiei. De fapt, cu cât puterea imperială pălea şi se apropia căderea imperiului, cu atât creşteau mai repede şi deveneau mai puternice aspiraţiile papale. Astfel, chiar năpastele care au grăbit ruina imperiului şi care au fost accelerate prin unirea Bisericii cu Statul, au fost întoarse în avantajul Episcopului Romei. Pe durata întregii perioade a invaziilor barbare, de la anul 400 până în 476, ierarhia catolică s-a adaptat peste tot situaţiei, culegându-şi puterea şi influenţa, din nenorocirile care se abăteau peste tot.
4. Am văzut că Innocent I, în a cărui minte apăruseră, pentru prima dată, zorii vastei concepţii a supremaţiei universal-eclesiastice a Romei, era în fruntea unei delegaţii către împărat, pentru medierea unui tratat de pace între imperiu şi goţii invadatori. Am văzut de asemenea că în momentul alegerii lui Leon în Scaunul Papal, acesta lipsea, fiind plecat într-o misiune de reconciliere a duşmăniei dintre doi importanţi ofiţeri romani, antagonism ce ameninţa siguranţa imperiului. Destule ocazii de acelaşi fel şi chiar mai importante, au fost în timpul episcopatului său. În 453, Leon a trimis un ambasador să se întâlnească cu Attila, când acesta mărşăluia spre Roma, cu misiunea să-l întoarcă, dacă era posibil. Trimisul Papei a avut succes, s-a întocmit un tratat şi Attila s-a retras, dincolo de Dunăre, unde a murit în scurt timp şi Italia a fost eliberată. Acest episod a contribuit nu mai puţin decât alte lucruri remarcabile, înfăptuite de Leon la gloria acestuia. Doi ani mai târziu, nu a mai avut același succes și cu Genseric, totuşi chiar şi atunci, a reuşit să diminueze distrugerile vandalilor care de obicei, erau atât de înspăimântătoare.
5. Pe deasupra, acesta nu era împotriva religiei în sine, pentru care barbarii să facă război, deoarece ei înşişi erau oameni religioşi. Era împotriva acelui puternic imperiu, din care văzuseră multe, datorită căruia au suferit multe şi au auzit multe, astfel că au mers înainte. Era ca şi cum, o naţiune se răzbună pe altă naţiune, care altădată a fost atât de mare, încât îşi asumase cu aroganţă conducerea peste alte naţiuni, motivaţie suficientă pentru invadarea Imperiului Roman, iar când au crescut şi au rămas suverani absoluţi în teritoriile celor care se lăudau de o deplină şi veşnică stăpânire, au umilit mândria puternicei Rome şi aceasta s-a transformat în suprema lor satisfacţie.
6. Deoarece aceste invazii, nu au fost peste tot în acelaşi timp, ci în intervale pe o perioadă de şaptezeci şi cinci de ani, Biserica a avut suficient timp, să se adapteze metodelor unor astfel de barbari păgâni, şi care, ca niciodată, a făcut-o fără prea mare greutate. Păgânii barbari erau obşnuiţi să ofere cel mai mare respect propriei preoţii şi erau doritori să îngăduie preoţiei catolice, un loc egal sau chiar mai important în respectul lor. În această situaţie de creştini declaraţi, erau deja arienii, care nu se manifestau atât de sălbatici ca şi catolicii. De aceea ei, cu excepţia vandalilor, nu erau atât de pregătiţi să persecute, în schimb erau dispuşi să se aşeze şi să-şi facă locuinţe în teritoriile imperiului dispărut.
7. La căderea imperiului, Episcopatul Romei era capul şi centrul unei puteri compacte, viguroase şi organizate. Prin implicarea abilă în poziţia de mediator, între invadatorii barbari şi autoritatea imperiului ruinat, a obţinut un rang de unde era recunoscută de invadatori, ca puterea care, deşi pretindea a fi spirituală şi nu laică, era nu mai puţin reală, şi cea care a succedat autorităţii dispărutei Rome imperiale. Privind istoria acelui timp, este imposibil să nu ne formăm convingerea că în Episcopatul Romei, se realizase determinarea (hotărârea) de a se creşte pe sine pentru stăpânirea laică (lumească) a Romei şi Italiei. Atât de mult au absentat împăraţii din Roma, încât Episcopul Romei şi-a arogat drepturile lor şi am văzut şi cum Biserica a uzurpat locul autorităţii civile. Episcopul Romei era capul Bisericii şi pentru că imperiul murea, el putea să-şi ridice tronul pe ruinele acestuia şi independent de haosul vremurilor, să-şi asigure un loc şi un nume, printre puterile şi stăpânirile pământului.
8. Barbarii care au luat în stăpânire Italia, au fost arienii, fapt care, în ochii Episcopului Romei, era mai rău decât toate crimele puse laolaltă. În plus, monarhul herulian Odoacru, un arian, a îndrăznit să impună autoritatea civilă peste papalitate, necesară din pricina procedurilor turbulente ce însoţeau alegerea papei şi care nu putea fi acceptată cu supuşenie de mândrii pontifi. La alegerea primului papă de după căderea imperiului, s-a înfăţişat reprezentantul lui Odoacru şi a notificat adunarea, că nu se va întreprinde nimic fără îndrumarea sa, că tot ce se făcuse déjà, era nul şi fără valoare, că procesul electiv trebuia să reînceapă şi „că era de datoria magistratului civil să prevină tulburările ce s-ar putea isca în astfel de ocazii, ca nu cumva acestea să treacă de la Biserică la Stat”. Şi pentru că aceste alegeri erau ţinute, nu doar cu violenţă ci şi prin corupţie, în care proprietatea Bisericii juca un rol important, Odoacru, prin locotenentul său, la aceeaşi adunare din 483 d.Hr., „a solicitat citirea unei legi, prin care se interzicea episcopului ce urma să fie ales, dar şi pentru urmaşii lui, să înstrăineze orice moştenire, proprietăţi, sau unelte sfinte, care aparţineau acum sau ar putea aparţine în viitor Bisericii, declarând toate aceste tocmeli, nule, anatemizând atât pe vânzător cât şi pe cumpărător şi obligând pe ultimul şi pe urmaşii lui să returneze Bisericii, toate pământurile şi moşiile astfel obţinute, indiferent de cât timp le aveau în proprietate”. (Bower: "History of the Popes", “Istoria Papilor”, Felix II, par. 1).
9. Prin legea lui Constantin se acorda Bisericii, privilegiul de a primi donaţii, moşteniri etc., iar prin testament erau incluse pământurile. În aproape două sute de ani de valabilitate, această lege a permis Bisericii Romei să devină extrem de bogată în averi funciare. „Odată cu dispariţia Imperiului de Apus, suveranul bisericesc s-a eliberat de controlul laic, iar prima şi cea mai stăruitoare preocupare, era achiziţia de bogăţie teritorială în vecinătatea capitalei sale”. (Bryce: "The Holy Roman Empire", “Sfântul Imperiu Roman”, cap.IV, paragraful 7).
10. Biserica Romei avea şi alte pământuri, împrăştiate în diferite părţi ale Italiei şi chiar ale Asiei, motiv pentru care Celestine I, adresează lui Theodosius II, o cerere de extindere a protecţiei imperiale asupra unor anumite moşii din Asia, pe care o femeie cu numele Proba, le lăsase moştenire Bisericii Romei. Cum puterea imperială se stinsese în Apus, Episcopul Romei, cu puterea sa în creştere îşi afirma, din ce în ce mai mult, protecţia proprie asupra pământurilor sale din Italia, iar când puterea imperială s-a stins definitiv, în mod natural a susţinut ca aceasta să-i revină în întregime. Deci, când Odoacru, invadator barbar şi eretic, a emis un decret, prin care interzicea înstrăinarea proprietăţilor şi pământurilor Bisericii, această hotărâre a fost percepută ca o violare îndrăzneaţă a drepturilor Episcopului Romei, nu doar de a face ce doreşte cu ce-i aparţinea, dar mai ales, ca protector al proprietăţilor şi bunurilor Bisericii.
11. Nu exista iertare din partea Episcopului Romei, pentru această ofensă a lui Odoacru, ci doar desrădăcinarea totală a puterii heruliene, ar fi putut aduce o compensaţie. Eclesiasticii catolici ai Italiei, au început să comploteze pentru îndepărtarea acesteia şi în curând avea să vină şi împlinirea. Exista la acea vreme, în stăpânirile Imperiului de Răsărit, neaşezaţi şi hoinari din loc în loc, poporul ostrogoţilor, conduşi de regele Theodoric. Deşi erau în serviciul imperiului, aceştia nu erau mulţumiţi cu ceea ce aveau. Pentru că erau teribil de sălbatici şi foarte puternici, împăratul se temea continuu de ei. De ce să nu poată fi folosită această forţă, la distrugerea stăpânirii herulilor şi la eliberarea Romei de imixtiunea şi opresiunea lui Odoacru? Sugestia a fost făcută lui Theodoric, de o Instanţă, dar pentru că era în slujba imperiului, era necesar ca el să aibă încuviinţarea să intreprindă misiunea. S-a adresat, în consecinţă, împăratului, după cum urmează: „Deşi slujitorul dumneavoastră este menţinut în prosperitate, datorită generozităţii de care daţi dovadă, vă rog să ascultaţi cu bunăvoinţă dorinţele inimii mele. Italia, moştenirea înaintaşilor dumneavoastră şi Roma însăşi, capul şi stăpâna lumii, şovăie sub violenţa şi opresiunea mercenarului Odoacru. Ordonă-mi să mărşăluiesc cu armatele mele naţionale, împotriva tiranului. Dacă nu reuşesc, veţi fi despovărat de un prieten scump şi supărător; dacă, prin încuviinţare divină voi avea izbândă, atunci voi conduce în numele şi pentru gloria voastră, Senatul Roman şi acea parte a republicii, eliberată din sclavie, de armata mea victorioasă”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap. XXXIX, paragraful 5).
12. Zeno, care era împărat la acea vreme, „stârnise deja naţiunea rugienilor împotriva lui Odoacru” şi astfel „este important de subliniat, că deja în anul 486, relaţiile prietenoase dintre Odoacru şi Zeno, fuseseră înlocuite de o duşmănie, ascunsă cu mare greutate. Mintea împăratului era de acord cu acel discurs violent împotriva ‚autorităţii uzurpatoare a unui rege al rugienilor şi turcilingienilor’ care, potrivit lui Jordanes, Theodoric i-l furnizase cândva, în anul 488”. (Hodgkin: "Italy and Her Invaders" (The Ostrogothic Invasion), “Italia şi invadatorii ei” (Invazia ostrogoţilor), cartea IV, cap. 4, ultimul paragraf). Propunerea sugerată, a fost acceptată cu bucurie de împăratul Zeno. Theodoric, „a primit însărcinarea să invadeze Italia” şi în iarna lui 489, întreaga naţiune a ostrogoţilor, mărşăluia cale de şaptesute de mile, spre Italia. „Marşul lui Theodoric, trebuie considerat ca fiind o emigrare a unui întreg popor; femeile şi copiii goţilor, părinţii vârstnici şi cele mai preţioase bunuri, erau transportate cu mare grijă... şi depăşind fiecare obstacol printr-o conducere îndemânatică şi un curaj perseverent, el a coborât din Alpii Iulieni şi şi-a arătat steagurile invincibile la hotarele Italiei”. (Gibbon: Idem, par.6).
13. Theodoric învinge pe Odoacru, în trei bătălii, 489 - 490 d.Hr., şi „de la Alpi până la extremitatea Calabriei, Theodoric domnea prin dreptul cuceritorului”. Odoacru s-a retras în Ravena, unde a îndurat un asediu concentrate, timp de trei ani. Prin diligenţele Arhiepiscopului de Ravena şi plângerile poporului înfometat, Odoacru a fost determinat să semneze un tratat de pace, la care arhiepiscopul însuşi a acţionat ca mediator”. Înainte ca Theodoric să intre în oraşul predat, printr-un plan „prestabilit”, „arhiepiscopul a mers înainte să-l întâmpine ‚cu cruci şi cădelniţe şi Sfintele Evanghelii’ şi cu o lungă suită de preoţi şi călugări. Prosternându-se la pământ, în timp ce toți cei care-l urmau, cântau un psalm de pocăinţă, el s-a rugat ca ‚noul împărat din Răsărit’, să-l primească cu pace. Cererea a fost recunoscută, nu doar pentru el personal şi cetăţenii Ravenei, ci şi pentru toţi locuitorii romani ai Italiei... O astfel de ceremonie, după un scenariu prestabilit, după toată probabilitatea, între rege şi arhiepiscop, a fost judicios gândită pentru a impresiona minţile, atât ale italienilor cât şi ale ostrogoţilor, cu ideea că Theodoric, a venit ca prieten al Bisericii Catolice şi a majorităţii populaţiei care, chiar cu acceptarea unui nou stăpân, încă se agăţa de marele nume de roman. „Curând după aceasta, la un banchet de sărbătoare, Odoacru a fost ucis, chiar de mâna lui Theodoric, şi „în acelaşi timp şi fără împotrivire”, poporul său „a fost masacrat în totalitate”; pe 5 martie 493, „un fel de ‚clopot de vecernie sicilian’ a sunat pentru partizanii lui Odoacru, în întreaga Italie. Din maniera ipocrită cu care episcopul (Ennodius, panegiristul lui Theodoric), clama Cerul, ca şi complice la acţiunea sângeroasă, putem să deducem că preoţimea romană, era în majoritatea cazurilor, informată pe ascuns de această conspiraţie”. (Hodgkin: "Italy and Her Invaders", “Italia şi invadatorii ei”, cartea VI, cap.VI paragrafele 4, 6, 16 de la capăt; Gibbon, Idem).
14. Astfel a fost distrus, „smuls din rădăcini” regatul lui Odoacru şi a herulilor, iar că aceasta era, nu în mică măsură, lucrarea Bisericii Catolice, devine limpede din următoarea realitate: „de-a lungul cuceririi şi întemeierii regatului gotic, creşterea în putere şi importanţă a clerului catholic, atrage atenţia. Ei sunt ambasadori, mediatori ai tratatelor; ei decid loialitatea şovăielnică sau instigă la revoltă oraşele”. (Milman: History of Latin Christianity",”Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.III, paragraful 3). Episcopul din Pavia i-a dus lui Theodoric, la Milano, capitularea şi oferta de supunere a celui mai mare oraş.
15. Un alt lucru, care certifică drept adevăr, acest punct de vedere, este că abia se reinstaurase ordinea în Italia şi în Roma, şi încă o dată Biserica s-a simţit sigură pe sine şi a convocat un Conciliu de optzeci de episcopi, treizeci şi şapte de prezbiteri şi patru diaconi, în 499 d.Hr., în care chiar prima hotărâre, a fost aceea de abrogare a legii emise de Odoacru, pe problema proprietăţilor Bisericii. Legea nu a fost anulată ca să se scape de ea, pentru că imediat a fost readoptată de acelaşi Conciliu, ci s-a vrut astfel să se demonstreze că bunurile Bisericii nu erau în niciun fel, supuse autorităţii puterii civile, ci trebuiau menţinute, doar sub jurisdicţia exclusivă a Bisericii. Era de fapt o declaraţie de independenţă a papalităţii şi a proprietăţilor ei.
16. Această operaţiune dovedea fără tăgadă că resentimentul Episcopatului Romei determinat de legea lui Odoacru, nu a fost niciodată potolit, până în momentul în care Odoacru şi legea, în măsura în care reprezenta autoritatea puterii civile, nu au fost îndepărtate. Acesta este secretul distrugerii regatului herulian, al Italiei.
17. Nu există niciun argument, pentru a nu spune că şi ostrogoţii erau arieni. Şi asta pentru că (1) după cum vom vedea de îndată, Theodoric, deşi un arian, nu a interferat cu problemele Bisericii, (2) Biserica Romei, distrugând un adversar, nu va ezita niciodată în viitor să procedeze la fel cu un altul, dar nici că altcineva nu se va înălţa în locul celui distrus. Pe principiul că este mai bine să ai un singur duşman, decât doi, ea va folosi întotdeauna pe unul, să distrugă pe celălalt, şi nu va pierde nicio oportunitate să nimicească pe unul, ca să înfricoşeze pe cel care va veni în locul său.
18. Theodoric a condus Italia timp de treizeci şi trei de ani, 493 - 526 d.Hr., perioadă în care Italia s-a bucurat de pace, linişte şi siguranţă absolute, cum nu a mai cunoscut înainte şi nu va mai cunoaşte până în 1870, „un contrast izbitor între secolul unei paralizii ce dădea fiori şi ciclul înspăimântător de războaie şi răzbunări barbare, care au urmat acelui timp de pace”. (Hodgkin: Idem, cap 8, paragraful 2). Oamenii naţiunii sale, numărau două sute de mii de bărbaţi, care cu un număr proporţional de femei şi copii forma o populaţie de aproape un milion. Trupele sale atât de sălbatice şi prăduitoare înainte, au fost aduse la o aşa disciplină, încât la o bătălie în Dacia, unde au obținut o victorie totală, „prăzile bogate ale duşmanului zăceau neatinse la picioarele lor”, deoarece conducătorul lor, nu dăduse încă semnalul de jefuire. Când o astfel de disciplină prevala entuziasmului victoriei pe teritoriul inamic, este uşor de înţeles, ordinea aşezată care predomina în noile ţinuturi cucerite şi deţinute de heruli, înaintea lor.
19. De-a lungul veacurilor trecute, caracterizate de violenţe şi răscoale, mari întinderi de pământ din Italia, deveniseră total părăsite şi necultivate, în vreme ce restul erau exploatate defectuos. „Agricultura însă, a înviat în umbra păcii şi a creşterii numărului de agricultori, prin eliberarea captivilor. Italia, care de mult timp se aproviziona din alte ţări, începuse acum să exporte cereale. Ordinea civilă era atât de drastic menţinută, încât „porţile oraşului nu erau niciodată închise, fie zi sau noapte, definitoriu pentru siguranţa conştientizată a locuitorilor, fiind punga cu aur care putea fi lăsată în deplină siguranţă pe câmp”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap.XXXIX, par.14 şi Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.III, par.5). Comercianţi şi alţi iubitori ai binecuvântărilor păcii, se adunaseră de prin toate părţile. Şi o puteau face uşor, deoarece puterea sa protectoare acoperea chiar şi pe burgunzi, vizigoţi, sau alemani, pentru că „suveranitatea gotică era consacrată, din Sicilia până la Dunăre, din Sirmium sau Belgrad la Oceanul Atlantic; chiar şi grecii, recunoşteau că Theodoric domnea peste cea mai frumoasă parte a Imperiului de Apus”. (Idem, par.11).
20. Dar pacea civilă, nu a domnit singură. Peste toate era o libertate desăvârşită, în exercitarea religiei. De fapt, măsura libertăţii şi păcii civile, depinde întotdeauna de libertatea religioasă. Theodoric şi poporul său, erau arieni şi totuşi la încheierea a cincizeci de ani de conducere a Italiei, ostrogoţii îşi puteau provoca duşmanii să prezinte măcar o singură situaţie autentică, în care ei să fi persecutat pe catolici. Chiar mama lui Theodoric, şi unele din favoritele sale, au îmbrăţişat credinţa catolică în deplină libertate, fără teama vreunui necaz. Separarea dintre Biserică şi Stat, între puterile civile şi religioase, era clară şi precisă. Proprietatea Bisericii era protejată alături de alte proprietăţi, era impozitată la fel ca şi celelalte proprietăţi. Clerul era protejat la fel ca şi ceilalţi oameni şi erau în acelaşi fel citaţi în faţa Curţilor civile, ca să răspundă pentru toate delictele. În chestiunile eclesiastice, erau lăsaţi ei erau total independenți; chiar şi la evenimentul alegerii Papei, Theodoric le-a acordat acest favor şi cu toate că era adeseori solicitat de ambele părţi să intervină, a refuzat să aibă de a face cu ei, cu excepţia prezervării păcii, care în sine, nu era deloc o sarcină uşoară. Nu a dorit nici măcar să confirme (întărească) alegerile pontificale, o slujbă îndeplinită de Odoacru.
21. Aceasta nu era doar o problemă de toleranţă, ci recunoaşterea pură a drepturilor de conştiinţă. Într-o scrisoare către împăratul Iustin, 524 d.Hr., Theodoric anunţa principiul autentic al drepturilor de conştiinţă şi relaţia ce trebuia să existe între religie şi Stat, în cuvinte demne de a fi gravate cu aur: „A pretinde dominarea conştiinţei, înseamnă a uzurpa prerogativa lui Dumnezeu. Prin natura lucrurilor, puterea suveranilor este limitată la politica guvernamentală. Ei nu au niciun drept să pedepsească, decât pe cei care strică pacea publică. Cea mai periculoasă erezie, este cea a unui suveran care se desparte el însuşi de supuşi, pentru că ei nu cred potrivit convingerii sale”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.III, paragraful 8, de la capăt).
22. Argumente asemănătoare, fuseseră arătate şi de cei persecutaţi, dar niciodată principiul nu a fost prezentat de cel de la putere. Enunţarea şi apărarea unui principiu, de către cel care are puterea de a-l viola, este cea mai sigură garanţie (angajament) că principiul în cauză, este susţinut dintr-o sinceritate autentică.
23. Descrierea de mai sus a Italiei, ca un stat al păcii şi liniştei, nu se potrivea Romei, oraşul papei şi al catolicilor, ci teritoriilor lui Theodoric şi ale ostrogoţilor. În 499 d.Hr., a avut loc alegerea papei. Cum, de obicei candidaţii erau şi rivali - Symmachus şi Laurentius - era şi război civil. „Cele două facţiuni se luptau cu cea mai cruntă ostilitate. Clerul, Senatul şi populaţia, erau divizate”. Străzile oraşului „erau pline de sânge, ca în zilele conflictului republican”. (Milman: Idem, paragraful 11).
24. Contestatarii erau egali numeric, de o parte şi de alta, iar lupta violentă a continuat atât de mult, încât conducătorii ambelor tabere au convins pe candidaţi să meargă la Theodoric, în Ravena şi să supună judecăţii sale, revendicările lor. Dragostea lui Theodoric pentru justiţie şi drepturile omului a decis uşor şi destul de simplu, și anume, că acel candidat care va avea cele mai multe voturi să fie ales, iar dacă voturile vor fi în mod egal împărţite, va fi ales cel care era hirotonit mai de mult. Symmachus şi-a asigurat slujba, a convocat un Conciliu, care s-a reunit pe 1 martie 499, şi care a promulgat următoarea hotărâre „aproape în termenii vechii legi romane, condamnând cu severitate întreaga ambiţie eclesiastică, toate solicitările de a obţine contribuţii băneşti, de a administra jurămintele şi făgăduinţele faţă de papalitate” pe durata vieţii unui papă. Astfel de metode elective erau atât predominante, încât această lege avea aceeaşi putere redusă, în controlul candidaţilor aspiranţi la episcopate, ca şi în zilele republicii, când aceleaşi tip de legi erau în vigoare pentru candidaţii la demnitatea de consul.
25. Laurentius, deşi învins de această dată, nu şi-a încetat eforturile de obţinere a slujbei. Timp de patru ani a căutat ocazii şi s-a angajat într-o intrigă pentru înlocuirea lui Symmachus, astfel că în 503, a adus un şir de acuzaţii grele împotriva lui. „Acuzaţia a fost prezentată înaintea scaunului de judecată a lui Theodoric, susţinută de anumite femei romane de rang, care fuseseră mituite, se zice, de duşmanii lui Symmachus. Symmachus a fost convocat la Ravena şi ţinut închis la Rimini”, dar a evadat şi a revenit la Roma. Între timp Laurentius intrase în oraş şi când Symmachus a sosit, „agitaţia sălbatică între cele două tabere, a izbucnit cu o furie şi mai mare”. Au fost ucişi preoţi, s-a dat foc la mânăstiri, iar călugăriţele tratate cu maximă umilinţă.
26. Senatul a petiţionat pe Theodoric, să trimită un străin care să judece situaţia lui Symmachus în lumina acuzaţiilor ce i se aduc. Găsind împăratul că problema era doar o ceartă bisericească, a numit pe unul dintre ei, în persoana Episcopului din Altimo. Acesta a favorizat atât de mult pe Laurentius, încât partizanatul său a făcut disputa şi mai înverşuntă. Din nou a fost rugat Theodoric să intervină, dar acesta nu a dorit să-şi asume nicio jurisdicţie şi le-a spus să o rezolve între ei, dar pentru că acolo era foarte multă tulburare a păcii şi de mult timp, Theodoric le-a poruncit să ajungă la un soi de înţelegere care să stopeze lupta lor şi să instaureze ordinea publică. S-a convocat astfel un Conciliu. Pe când Symmachus era pe drum „a fost atacat de partida adversă; potop de pietre era în jurul lui. Mulţi dintre prezbiteri, dar şi alţi însoţitori au fost răniţi grav. Pontiful însuşi a scăpat doar sub protecţia gărzii gotice”. (Milman: Idem par.14), găsind refugiu în Biserica Sf. Petru. Acesta a făcut din pericolul la care a fost expus, o motivație de a nu mai apărea la Conciliu.
27. Cea mai mare parte a Conciliului era favorabilă lui Symmachus şi revendicărilor lui, Episcop al Romei la acea vreme şi se bucurau de orice eschivă care i-ar putea scuti să-l mai judece. L-au citat totuşi oficial de trei ori, toate chemările fiind declinate. Conciliul a trimis atunci delegaţi la Theodoric ca să-i prezinte situaţia „arătându-i că doar autoritatea împăratului ar putea sili pe Symmachus să apară, Conciliul neavând o asemenea autoritate”. Theodoric a răspuns: „Aceasta este problema voastră, nu a mea. Dacă ar fi fost treaba mea, eu şi bunii mei comandanţi am fi rezolvat-o de mult timp”. (Hodgkin: "Italy and Her Invaders", “Italia şi invadatorii ei”, cartea IV, cap.XI, par.22). Ulterior, „din consideraţie faţă de situaţia lui Symmachus, i-a adunat, dându-le şi deplina libertate să-l judece sau nu, dovedind că ar putea, prin orice mijloace, să pună capăt actualelor nenorociri şi să reinstaureze liniştea mult dorită în oraşul Roma”.
28. Majoritatea din Conciliu a declarat pe Symmachus „absolvit în ochii oamenilor, indiferent dacă era vinovat sau nevinovat în ochii lui Dumnezeu”, din motivul că „nicio adunare a episcopilor nu are puterea să judece pe Papa. El este răspunzător de faptele sale, doar în faţa lui Dumnezeu”. (Bower: "History of the Popes", “Istoria Papilor”, Symmachus, par.9,10). Ei au poruncit apoi tuturor, sub pedeapsa excomunicării, să accepte această judecată şi să se supună autorităţii lui Symmachus şi să-l recunoască „episcop pe deplin legal al sfântului oraş Roma”. El a scris împăratului Răsăritului, că „un episcop este peste împărat, la fel cum lucrurile cereşti pe care le administrează şi le împarte, sunt deasupra tuturor gunoaielor pământului de care cel mai mare dintre împăraţi, singur are puterea să dispună de ele”. (Bower: Idem, par.16). A spus răspicat că puterile mai înalte, la care se face referire în Romani 13:1 sunt puterile spirituale şi că acestora, fiecare suflet trebuie să se supună.
29. La un alt Conciliu ţinut la Roma în 504, sub îndrumarea lui Symmachus, s-a emis o hotărâre care „anatemiza şi excludea, din comuniunea celui credincios, pe toţi cei care au profitat sau ar profita în viitor, deţin, sau şi-au însuşit din bunurile sau proprietăţile Bisericii. Această hotărâre cuprindea şi pe cei care deţineau astfel de averi, ca daruri din partea Coroanei”. (Bower: Idem, par.18). Acest decret aşează explicit autoritatea Bisericii Romei, peste cea a oricărui Stat.
30. Justin era împărat al Răsăritului, 518 - 527 d.Hr. Era un ortodox brutal, susţinut de nepotul său Justinian, un ortodox şi mai brutal. Era ambiţia amândurora, alături sau alternativ, să facă din religia catolică, singura religie predominantă peste tot (oriunde). Au început cu lucrarea smerită de curăţire a teritoriilor lor, de eretici, cu un zel catolic autentic. Primul edict, emis în 523, poruncea tuturor maniheiştilor, să părăsească imperiul, sub pedeapsa morţii. Toţi ceilalţi eretici trebuiau consideraţi păgâni sau evrei şi excluşi din toate slujbele publice. Curând, în Occident, s-a aflat de acest edict, iar la Roma s-a făcut auzit murmur de speranţă, pentru eliberarea din „jugul gotic”. Următorul pas, a fost violenţa.
31. Sub dreapta administraţie a lui Theodoric şi a siguranţei oferită de puterea gotică, mulţi evrei se stabiliseră în Roma, Genova, Milano şi alte oraşe, cu scopul de a face comerţ. Li s-a permis, prin legi precise, să locuiască acolo. De îndată ce edictul imperial, care poruncea ca toţi ereticii rămaşi, să fie consideraţi, păgâni sau evrei, a fost făcut cunoscut, și cum, catolicii nu îndrăzneau să atace pe ereticii goţi, ei, în Roma şi în special la Ravena, au atacat cu înverşunare pe evrei, i-au abuzat, i-au jefuit şi le-au ars sinagogile. S-a încercat o anchetă legală, însă conducătorii răscoalei, nu au putut fi descoperiţi. Atunci Theodoric a perceput o taxă întregii comunităţi din oraşele vinovate, prin care să se repare stricăciunile. Unii catolici au refuzat plata acestei taxe, dar au fost pedepsiţi. Brusc, s-a auzit un ţipăt din partea catolicilor că ei sunt persecutaţi. Cei care fuseseră pedepsiţi erau glorificaţi ca mărturisitori ai credinţei şi „trei sute de amvoane deplângeau presecuţia Bisericii”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap. XXXIX, par.17; Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.III, par.23).
32. Edictul din 523, a fost urmat de un altul în 524, de acestă dată, poruncind arienilor din Răsărit, să restituie episcopilor catolici, toate bisericile lor, pe care acum, aceiaşi episcopi catolici, trebuiau să le reconsacre. Theodoric trimise o scrisoare importantă lui Justin, în care îl implora la toleranţă faţă de arienii din Imperiul de Răsărit. Aceasta era scrisoarea în care era enunţat principiul dreptului conştiinţei, pomenit deja de noi. Acestei motivaţii nobile „Justin îi răspunse cu răceală - eu nu pretind autoritate asupra conştiinţei oamenilor, dar este prerogativa mea să încredinţez slujbele publice, celor în care am încredere şi cum ordinea publică cere uniformitate în închinare, am tot dreptul să poruncesc bisericilor să fie deschise, doar acelora care se vor armoniza cu religia Statului”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.III, par.30).
33. În consecință, în timp ce pretindea că nu are autoritate asupra conştiinţei oamenilor, arienii din teritoriile sale erau, datorită lui Justin, „deposedaţi de toate slujbele de cinste, sau de indemnizaţii, excluşi din bisericile catolice, iar ale lor au fost închise. Erau expuşi insultelor, vexaţiilor şi persecuţiilor din partea adversarilor lor, pentru care era de neconceput să se bucure cu moderaţie de triumful lor sau să-şi reprime zelul intolerant”. (Milman: Idem). Mulţi dintre ei s-au conformat religiei Statului, dar cei cu credinţa neclintită, au trimis lui Theodoric apeluri serioase pentru protecţie.
34. Theodoric a făcut tot ce a putut, dar fără folos. A fost îndemnat să se răzbune prin persecutarea catolicilor în Italia, dar a refuzat cu fermitate. S-a hotărât să trimită o misiune la Justin şi ca o ciudăţenie, a trimis pe papă ca ambasador al său! „Nu există două piese pe tabla de şah politic, care, pentru siguranţa regatului său, să fi fost ţinute departe una de alta, decât papa şi împăratul; şi acum, prin propria acţiune, el aduce aceste piese aproape una de cealaltă”. (Hodgkin: "Italy and Her Invaders", “Italia şi invadatorii ei”, cartea IV, cap.XI, par.5). „Papa, însoţit de alţi cinci episcopi şi patru senatori, a pleacat într-o misiune al cărei obiect aparent (de ochii lumii), era obţinerea bunăvoinţei pentru eretici - eretici sub interdicţia Bisericii sale - eretici priviţi cu cea mai profundă scârbă”. (Milman: Idem). Acest aranjament, a oferit Episcopului Romei, cea mai bună şansă de a realiza un pact cu autoritatea imperială a Răsăritului, pentru distrugerea ulterioară a regatului ostrogoţilor.
35. Papa Ioan I „a fost primit la Constantinopol, cu cele mai linguşitoare (încântătoare) onoruri, ca şi cum ar fi fost Sf. Petru însuşi. Întregul oraş, cu împăratul în frunte, a venit să-l întâmpine cu lumânări şi torţe, la zece mile de porţile oraşului. Împăratul a îngenuncheat la picioarele lui şi a implorat binecuvântarea sa. În ziua de Paşte, 30 martie 525, el a oficiat slujba în marea biserică, Epiphanius, episcopul cedând primul loc sfântului străin”. (Idem, par.32). Un aşa ambassador, nu putea avea alt rezultat, decât primejduirea regatului lui Theodoric. Înainte de revenirea lui Ioan, conspiraţia devenise mai clară; o parte din senatori şi conducători, au fost arestaţi. Unul dintre ei, Boethius, deşi îşi nega vinovăţia, a mărturisit cu curaj: „Dacă au existat speranţe de libertate, liber m-aş fi lăsat purtat de ele; dacă aş fi ştiut de o conspiraţie împotriva împăratului, aş răspunde cu cuvintele unui nobil roman adresate nebunului Caligula: nu o veţi afla de la mine”. (Idem, par.20). O mărturisire ca aceasta, era întotdeauna mărturisirea unei vinovăţii negate. El şi socrul său, au fost executaţi. Când papa s-a întors, a fost primit ca un trădător şi aruncat în închisoare, unde a murit, pe 18 mai 526.
36. Nu trecuse mult timp, de la moartea acestui papă, şi turbulenţe violente s-au manifestat între candidaţii rivali la Scaunul vacantat. „Apăruseră mulţi candidaţi la Scaunul liber şi întregul oraş, Senatul, dar şi poporul şi preoţimea, erau împărţiţi în partide şi facţiuni, demnitatea papală fiind acum de dorit şi adesea obţinută prin aceleaşi metode şi şiretlicuri, ca demnitatea de consul în vremurile păgânilor”. (Bower: "History of the Popes", “Istoria Papilor”, Felix III, par.1). Theodoric, acum în vârstă de şaptezeci şi patru de ani, temându-se ca aceste dispute, să nu se încheie din nou, cu crime şi vărsări de sânge, ca la alegerea lui Symmachus, a tolerat ca autoritatea sa să treacă peste principiile sale şi a îndrăznit ca el însuşi să numească un Episcop al Romei. Întreaga populaţie a oraşului, Senatul, preoţimea şi toţi ceilalţi, s-au unit să facă opoziţie. Dar s-a realizat un compromise, prin care s-a căzut de acord ca la viitoarea alegere a papei, aceasta să fie făcută de preoţime şi popor, dar confirmată (întărită) de suveran. Pe baza acestei înţelegeri, poporul a acceptat nominalizarea lui Theodoric, astfel că pe 12 iulie 526, Felix III, a fost instalat în Biroul Papal.
37. Nobilul Theodoric, a murit la 30 august 526, şi a fost succedat de nepotul său Athalaric în vârstă de vreo zece ani, sub regenţa mamei sale Amalasontha. Justin a murit şi a fost urmat de JUSTINIAN, 1 AUGUST 527- 14 NOIEMBRIE 565.
38. La întemeierea Imperiului Eclesiastic, Justinian deţine acelaşi loc pe care Constantin şi Theodosius, îl ocupă în aşezarea Bisericii Catolice. „Printre titlurile de măreţie, numele ‚Pious’ (smerit), era cel plăcut urechilor sale. Promovarea intereselor laice şi spirituale, era problema cea mai serioasă din viaţa sa. Datoria de părinte al ţării sale, era adeseori sacrificată pentru cea de apărător al credinţei”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap. XLVII, par.23). „Împăratul Justinian a unit, în sine, cele mai contrare năravuri - rapacitate nesăţioasă şi mărinimie generoasă, mândrie profundă şi slăbiciune, ambiţie nemăsurată şi frică laşă... În împăratul creştin, pare să se fi întâlnit toate nelegiuirile celor care au câştigat sau au apărat imperiul lor, prin asasinarea tuturor celor de care se temeau, pasiunea pentru distracţii pubilce, fără recordurile lui Nero, puterea brută a lui Commodus sau demența lui Claudius”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.IV, par.2).
39. Papa Felix, a fost urmat de Bonifaciu II, 530 - 532 d.Hr., ales în mijlocul, de acum obişnuitelor scene de tulburare şi conflict, dar care acum li s-au pus capăt, prin moartea rivalului său şi care a asigurat alegerea lui Bonifaciu. Acest rival, chiar şi după moartea sa a fost excomunicat de Bonifaciu. În privinţa corupţiilor scandaloase şi a altor metode de competiţie folosite la alegerea papilor, Senatul Roman emite o lege, prin care „se declară nule şi detestabile toate făgăduinţele, afacerile (tocmelile) şi contractele făcute de oricine pentru oricine, cu scopul de a promite voturi pentru alegerea papei. Exclude pentru totdeauna participarea la alegeri, a celor care vor fi găsiţi interesaţi direct sau indirect, în contracte sau tocmeli de această natură, fie pentru ei, fie pentru alţii”. (Bower: History of the Popes", “Istoria Papilor”, Boniface II, par.8).
40. Legi similare, fuseseră emise nu doar o singură dată, dar nu au folosit la nimic, deoarece, ca şi în zilele lui Cezar, fiecare era gata să mituiască sau să fie mituit. Astfel, chiar la proximele alegeri din 532, „voturile au fost în mod public cumpărate şi vândute. În ciuda decretului emis recent de Senat, s-au oferit bani senatorilor înşişi, ba chiar pământuri ale Bisericii erau ipotecate de unii şi uneltele sacre, amanetate de alţii, sau vândute public, pentru bani peşin”. (Idem, Ioan II, par.1). Ca rezultat a şaptezeci şi cinci de zile, a unor astfel de activităţi, un anume John Mercurius, este făcut papă şi-şi ia numele de Ioan II, la 31 decembrie 532.
41. În anul 532, Justinian emite un edict prin care îşi declara intenţia „de a uni toţi oamenii într-o singură credinţă”. Fie că erau evrei, neamuri sau creştini, toţi cei care, în trei luni de zile, nu vor fi declarat şi îmbrăţişat credinţa catolică, erau prin acest edict „declaraţi infami şi ca atare, excluşi din toate serviciile civile şi militare, consideraţi nepotriviţi să lase ceva prin testament, iar averile confiscate, fie imobiliare sau mobile”. Ca rezultat al acestui crud edict „un mare număr au fost scoşi din locuinţe cu nevestele şi copii, deposedaţi şi despuiaţi. Alţii au ales să fugă, luând cu ei pentru supravieţuire, doar ce puteau ascunde, dar au fost prădaţi şi de puţinul ce-l aveau şi mulţi dintre ei, masacraţi în mod sălbatic”. (Bower: Idem, par.2).
42. În această perioadă, a apărut o negociere, care a însemnat mult pentru supremaţia papalităţii, adusă la lumină, cam în acest mod: de când Conciliul din Calcedon „rezolvase” problema celor două naturi în Hristos, erau dispute violente şi mai numeroase decât înainte pe această chestiune, „pentru că peste tot, călugării erau în fruntea răzmeriţei religioase, care îndepărta jugul Conciliului din Calcedon”. În Ierusalim, un anume Theodosius, era conducătorul unei armate de călugări ce-l făcuse episcop şi care prin acte de violenţă, prăduire şi crime, întrecuse cu mult, pe bandiţii fără de lege ai ţării. „Însăşi scenele de binecuvântare ale Mântuitorului, însoţeau vărsarea de sânge în Numele Său, de către aceşti sălbatici, aşa-zişi discipoli”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap. 1, par.5).
43. În Alexandria „episcopul, nu era doar omorât în baptisteriu, dar trupul acestuia era tratat cu o josnicie neruşinată, alături de alte monstruozităţi, ce puteau îngrozi şi un canibal”. Hoarda călugărească a ales atunci ca episcop pe unul din numărul lor: „Timotei Vulpoiul, un discipol al lui Dioscorus”. (Milman: Idem. Bower îl numeşte Timothy the Cat (Timotei Motanul); însă fie “nevăstuică”, ,,vulpe”, sau “motan”, diferenţa nu este una materială, ci fiecare la vremea potrivită descrie dispoziţia sa, deşi ambele nu sunt exagerate).
44. Curând, la toate aceste nenorociri, s-a adăugat un nou punct, care a crescut pericolul unui conflict. În bisericile catolice se obişnuia să se cânte ‚Trisagion’ sau ‚De Trei ori Sfânt’. La origine a fost „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Oştirilor” din Isaia 6:3, însă în vremea Conciliului din Calcedon, fusese schimbat şi folosit de Conciliu astfel: „Sfinte Dumnezeu, Sfinte Atotputernice, Sfinte Nemuritor, ai milă de noi”. În Antiohia anului 477, un al treilea călugăr, Peter the Fuller „a condus pe străzi o procesiune de monastici”, care cântau cu putere ‚De Trei ori Sfânt’ cu adăugirea „care a fost crucificat pentru noi”. Era ortodox să cânţi astfel, atâta vreme cât Conciliul din Calcedon a făcut-o, dar cu înţelegerea că acei trei „sfânt” se referea respectiv la cele trei persoane ale Trinităţii. Dar era erezie să o cânţi cu ultima adăugire.
45. În 511 d.Hr., două hoarde de călugări de pe cele două faţete ale problemei, s-au întâlnit la Constantinopol. „Cele două armate cu glugi negre, s-au privit una pe cealaltă timp de câteva luni, lucrând mai departe în secret asupra adepţilor lor. Pe termen lung, a intervenit ruptura. Călugării monofiziţi, din Biserica Arhanghelului din interiorul palatului, au erupt cu ‚De Trei ori Sfânt’ şi refrenul adăugat în Antiohia de Peter the Fuller ‚care a fost crucificat pentru noi’. Călugării ortodocşi, sprijiniţi de gloata Constantinopolului, au făcut eforturi să-i scoată din biserică. Nu erau mulţumiţi cu aruncarea blestemelor, unii împotriva altora, ci au început să arunce cu bâte şi pietre. A fost o luptă sălbatică, teribilă, în care prezenţa divină a împăratului îşi pierduse din respect: el nu putea menţine pacea. Episcopul Macedonius, fie prelua conducerea, fie era silit să conducă agitaţia. Bărbaţi, femei şi copii se revărsau din toate cartierele; călugări cu arhimandriţii lor, în fruntea mulţimii furioase, repetau ca un ecou strigătul războiului lor religios”. (Milman: Idem, paragraful 31)
46. Acestea erau doar mostre ale repetatelor - se poate spune neîntreruptelor - întâmplări din oraşele din Răsărit. „De-a lungul şi de-a latul creştinătăţii asiatice, era aceeaşi bătălie sălbatică. Episcopi destituiţi pe tăcute sau unde era împotrivire, cele două facţiuni se luptau pe străzi, în biserici; în oraşe, chiar şi în locurile cele mai sfinte, curgea sânge... Imnul îngerilor din cer, era strigătul de luptă pe pământ, semnalul vărsării de sânge omenesc”. (Idem, par. 21, 22).
47. În 512 d.Hr., una din aceste tulburări „Trisagion” a izbucnit în Constantinopol, pentru că împăratul a propus să se utilizeze expresia adăugită. „Multe din palatele nobililor erau în flăcări, ofiţerii Coroanei batjocoriţi, jaful, lupta, violenţa bântuiau prin oraş”. În casa slujbaşului favorit al împăratului, se găsea un călugăr din ţară. Era acuzat că a venit cu sugestia utilizării adăugirii. Capul său a fost retezat şi ridicat pe o prăjină. Întreaga populaţie ortodoxă, mărşăluia pe străzi, cântând Trisagion-ul ortodox şi strigând „Iată duşmanul Trinităţii!”. (Idem).
48. În 519 d.Hr., s-a iscat o altă dispută decât cea cu adăugirea la Trisagion. Aceasta era: „A suferit cineva din Trinitate, în carne, sau una dintre persoanele Trinităţii, a suferit în carne şi oase? Călugării din Sciţia, susţineau că „unul din Trinitate” a îndurat în carne şi oase şi declarau că a spune că „o persoană a Trinităţii a suferit în carne şi oase” era o erezie absolută. Problema a fost adusă înainea Papei Hormisdas, care a decis că a spune „o persoană a Trinităţii a suferit în carne şi oase” reprezintă punctul de vedere orthodox, şi-i denunţa pe călugări ca duşmani mândri, aroganţi şi obsedaţi ai Bisericii, perturbatori ai păcii publice, calomniatori, mincinoşi şi instrumente folosite de duşmanul adevărului ca să îndepărteze tot adevărul, să consacre eroarea şi să arunce în ţărină, seminţele otrăvite ale neghinei diabolice.
49. Acum, în anul 533, această problemă a scos capul din nou şi Justinian a devenit implicat în dispută. De această dată, un grup de călugări au argumentat că „dacă unul din Trinitate nu a suferit pe cruce, atunci unul din Trinitate nu era născut de Fecioara Maria şi deci ea nu mai trebuia să fie numită mama lui Dumnezeu”. Alţii au spus: „Dacă unul din Trinitate nu a îndurat pe cruce, atunci Hristos care a suferit, nu era unul din Trinitate”. Justinian a fost împotriva ambelor tabere şi a declarat că Maria „era cu adevărat mama lui Dumnezeu”, că Hristos „era în sensul cel mai strict unul din Trinitate” şi că oricine neagă fie una, fie cealaltă, este un eretic. Situaţia a speriat pe călugări, întrucât cunoşteau că opiniile lui Justinian pe subiectul ereticilor erau extrem de energice. Au trimis deci pe doi dintre ei să pună problema înaintea Papei. De îndată ce Justinian a aflat, a decis ca şi el să se adreseze papei. A trimis în acest sens o mărturisire de credinţă prin doi episcopi, conform căreia „unul din Trinitate a suferit în carne şi oase”.
50. Ca acestă faţetă a problemei să apară într-o lumină cât mai favorabilă posibil, Justinian a trimis un cadou important alcătuit din potire şi alte vase de aur îmbogăţite cu pietre preţioase şi cu următoarea scrisoare linguşitoare: „Justinian, smerit, favorizat de soartă, renumit, victorios; împărat, consul, etc. către Ioan, Preasfântul Arhiepiscop al oraşului nostru Roma şi patriarh: dând onoare Scaunului Apostolic şi Sfinţiei Voastre, aşa cum a fost şi este întotdeauna dorinţa Voastră şi onorând Fericirea Voastră ca pe un Părinte, noi ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei Voastre toate problemele legate de situaţia bisericilor. Marea noastră dorinţă din toate timpurile a fost să păstrăm unitatea Scaunului Vostru Apostolic şi structura sfintelor biserici ale lui Dumnezeu ce a fost menţinută până acum şi încă se menţine. De aceea nu am întârziat să ne supunem şi să ne asociem cu Sfinţia Voastră, toţi preoţii întregului Răsărit. Din acest motiv, noi am găsit potrivit să aducem atenţiei Voastre, chestiunile tulburătoare actuale, deşi ele sunt clare şi mai presus de orice îndoială şi întotdeauna susţinute cu fermitate şi exprimate de întreaga preoţime, potrivit doctrinei Scaunului Apostolic. Pentru că noi nu putem tolera ca orice este legat de situaţia Bisericii, oricât de clar şi fără tăgadă, să fie îndepărtat fără cunoştinţa Sfinţiei Voastre, care sunteţi CAPUL TUTUROR SFINTELOR BISERICI, pentru că în toate lucrurile, după cum am declarat deja, noi suntem nerăbdători să mărim onoarea şi autoritatea Scaunului Vostru Apostolic”. (Croly: "Apocalypse", “Apocalipsa”, cap.XI, "History", “Istoria”, versetele 3-10).
51. Toate lucrurile erau pregătite acum, pentru o totală izbăvire a Bisericii Catolice, de stăpânirea ariană. Începând de la moartea lui Theodoric, conciliile divizate s-au strecurat în rândul ostrogoţilor şi Biserica Catolică a lipit din ce în ce mai mult la interesele sale, puterile tronului răsăritean. „Încă existau constante legături prieteneşti între clerul catolic al Răsăritului şi al Apusului, între Constantinopol şi Roma, între Justinian şi succesiunea rapidă de pontifi, care au ocupat tronul în cei zece ani dintre moartea lui Theodoric şi invazia Italiei”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.4, paragraful 5).
52. Cruciada (campania), a început cu invazia regatului arian al vandalilor în Africa, al cărui rege era Gelimer, un monarh făţiş în interesul religiei catolice şi a Bisericii. Într-un conciliu al miniştrilor, nobililor şi episcopilor săi, Justinian a fost oprit să participe la Războiul African. A ezitat şi a fost aproape să renunţe la proiectul său, când a fost mobilizat de un episcop fanatic care a exclamat: „Am avut o viziune! Aceasta este voinţa Cerului, o Împărate, ca tu să nu părăseşti sfânta ta aventură de eliberare a Bisericii Africane. Dumnezeul luptei va merge înaintea steagului tău şi-ţi va risipi duşmanii care sunt duşmanii Fiului Său”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap.XII, paragraful 3).
53. Această putere de convingere a fost suficientă pentru „smeritul” împărat şi în iunie 533, „întreaga flotă de şase sute de corăbii a fost pusă în paradă de război, înaintea grădinilor palatului”, încărcate şi echipate cu treizeci şi cinci de mii de trupe şi marinari şi cinci mii de cai, toţi sub comanda lui Belisarius. A debarcat pe coasta Africii în septembrie. Cartagina a fost capturată pe 18, a aceleiaşi luni. Gelimer a fost învins complet în noiembrie, iar cucerirea Africii şi distrugerea regatului vandal, au fost desăvârşite prin capturarea lui Gelimer în primăvara lui 534. (Idem, paragrafele 7-12). Pe perioada restului anului, Belisarius „a sărăcit insulele Corsica, Sardinia, Majorca şi orice altceva ce aparţinea vandalilor, fie pe continent sau pe insule”. (Bower: "History of the Popes", “Istoria Papilor”, Agapetus, paragraful 5, sublinierea a).
54. Belisarius a trimis lui Justinian ştirea victoriei sale. „El a primit mesagerii victoriei la momentul când se pregătea să facă publice codicele legii romane (Pandectele lui Justinian) şi piosul sau gelosul împărat, a celebrat bunătatea divină şi a mărturisit în linişte meritul generalului său încununat de succes. Nerăbdător să înlăture tirania laică şi spirituală a vandalilor, a continuat fără întârziere şi întru totul, organizarea Bisericii Catolice. Jurisdicţia ei, bogăţia şi scutirile, probabil partea cea mai importantă a religiei episcopale, au fost refăcute şi amplificate cu o mână generoasă. Închinarea ariană a fost suprimată, întâlnirile donatiste înterzise, iar Sinodul din Cartagina, prin vocea a două sute şaptesprezece episcopi, a întâmpinat cu bucurie dreapta măsură a smeritei răzbunări”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap.XII, paragraful 11).
55. În vara anului 534, Belisarius revine la Constantinopol, luând cu el pe captivul Gelimer şi mica rămăşiţă de vandali încă în viaţă. A fost răsplătit cu un entuziasm „de care, pentru aproape şase sute de ani, nu s-a bucurat nimeni în afară de un împărat”. Deoarece Gelimer era în suita corsarului său „a sosit în Hipodrom şi văzând pe Justinian aşezat pe tronul său şi rangurile şi ordinele poporului roman stând de o parte şi de alta a sa”, el „a repetat din nou şi din nou cuvintele împărăteşti ale propovăduitorului evreu ‚O deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune’”. A fost tolerat să trăiască şi i s-a dat „mari moşii în provincia Galatia, unde a trăit în pace cu familia sa exilată”.
56. În procesiunea triumfală din acea zi, printre prăzile luate şi purtate, erau şi sfeşnicul de aur şi alte vase sfinte ale Templului lui Dumnezeu, care au fost duse la Roma de Titus şi onoraseră victoria sa după distrugerea Ierusalimului, din 70 d.Hr. Ele fuseseră luate de Genseric, în jaful Romei, din 455, şi duse la Cartagina, unde au rămas până la capturarea oraşului de către Belisarius şi revenirea sa, în triumf la Constantinopol. Văzându-le acolo şi în acea zi, un evreu a spus unui prieten al împăratului: „Dacă acele vase sunt aduse în palat, ele vor pricinui ruina acestui imperiu. Au adus deja vandalul la Roma şi pe Belisarius la Cartagina; nici Constantinopolul nu va mai aştepta mult, după cuceritorul lui, dacă aceste vase vor rămâne aici”. Aceste cuvinte au ajuns la Justinian, a luat aminte şi a trimis vasele sfinte la Ierusalim, de unde fuseseră luate cu mai mult de şase sute de ani înainte şi unde acum erau „depozitate într-una din bisericile creştine”. (Hodgkin: "Italy and Her Invaders", “Italia şi invadatorii ei”, cartea IV, cap. XV, paragraful 3, de la capăt şi cartea III, cap.II, paragraful 5 de la capăt).
57. De îndată ce lucrarea cucernică de dezrădăcinare a regatului vandal a fost încheiată, armatele lui Justinian au fost întoarse împotriva Italiei şi a ostrogoţilor arieni. În 534, Amalasontha, a fost înlăturată de la conducerea ostrogoţilor de vărul ei Theodotus. „În timpul scurtei şi agitatei domnii a lui Theodotus, 534 - 536, Justinian a primit petiţii din toate părţile Italiei şi de la toţi oamenii, deopotrivă laici şi clerici, (din care răzbăteau) aerul şi tonul recunoaşterii suveranităţii sale”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.IV, parag. 7).
58. Belisarius a supus Sicilia în 535, a invadat Italia şi a capturat Napoli în 536. Cum se apropia 1 decembrie, războinicii goţi au decis să amâne, până în primăvara viitoare, rezistenţa lor faţă de invadatori. O garnizoană cu patru mii de soldaţi a fost lăsată în Roma, un număr oricum subţire pentru apărarea unui asemenea oraş, într-un asemenea timp. Dar aceste trupe s-au dovedit a fi însă mai slabe în credinţă decât erau numeric. Ele au renunţat total la grija faţă de oraş şi „cu multă furie au strigat ca, Tronul Apostolic să nu mai fie profanat de succesul sau de tolerarea arianismului; că mormintele Caesarilor să nu mai fie călcate în picioare de sălbăticiile Nordului, şi fără a pune sub semnul îndoielii că Italia trebuie să se transforme într-o provincie a Constantinopolului, ei au salutat din inimă refacerea Imperiului Roman ca o nouă eră a libertăţii şi prosperităţii. Delegaţii papei şi ai clerului în Senat şi oamenii, au invitat pe locotenentul lui Justinian să le accepte supunerea voluntară şi să intre în oraşul ale cărui porţi se vor deschide la primirea sa”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap.XII, paragraful 23).
59. Belisarius mărşălui de îndată către Roma. „Vitiges, regele goţilor, negândindu-se la situaţia de a apăra oraşul împotriva unei armate victorioase, a lăsat patru mii din trupele de elită în oraş şi s-a retras la Ravena, rugând mai întâi pe papa Silverius şi Senatul, spune Procopius, să continue cu fermitate supunerea lor faţă de goţi, care serveşte atât de bine lor şi oraşului. Nu plecase de curând că Senatul, la puterea de convingere a papei, a invitat pe Belisarius să vină şi să preia oraşul, ceea ce a şi făcut. Goţii, care nu putea face faţă în acelaşi timp, împotriva duşmanului din afară şi cetăţenilor dinăuntrul zidurilor, s-au retras prin Flaminian, în timp ce romanii intrau prin poarta Asinarian. Astfel a fost reunificat oraşul Roma cu Imperiul, pe 10 decembrie 536, după ce a fost separat de acesta vreme de şaizeci de ani”. (Bower: "Lives of the Popes", “Biografiile Papilor”, Silverius, paragraful 2).
60. Dar luarea Romei nu a reprezentat distrugerea naţiunii ostrogoţilor, nu a fost dezrădăcinarea regatului ostrogot. „Din aşezările lor rustice, din diferitele garnizoane, goţii s-au adunat la Ravena pentru apărarea ţării; numărul lor era, după ce o armată fusese detaşată pentru eliberarea Dalmaţiei, de o sutăcincizeci de mii de războinici, care mărşăluiau sub steagul regal” în primăvara lui 537 d.Hr., iar naţiunea gotică s-a întors să asedieze Roma şi să apere Italia de invadatori. „Întreaga naţiune a ostrogoţilor, era adunată pentru atac şi aproape în întregime distrusă în asediul Romei” care a durat peste un an, 537- 538. „Un an şi nouă zile, de la începutul asediului, o armată nu demult atât de puternică şi victorioasă şi-a ars corturile şi a trecut îndărăt peste podul Milvian” şi astfel Roma a fost eliberată pe 12 martie 538. „Cu inimi grele trebuie să fi gândit barbarii, căci au fost întorşi spre nord peste multe morminte de oameni viteji pe care i-au părăsit pe acea câmpie funestă. Unii dintre ei trebuie bănuiţi de tristeţea adevărului, că au săpat un mormânt mai adânc şi mai larg decât toate: mormântul monarhiei gotice în Italia”. (Hodgkin: "Italy and Her Invaders", “Italia şi invadatorii ei”, cartea V, cap.IX, ultimul paragraf). Rămăşiţele regatului au fost curând distruse după aceste evenimente. „Ei şi-au pierdut regatul (o pierdere infimă), capitala, bogăţiile, provinciile din Sicilia, până în Alpi şi forţa militară a două sute de mii de barbari, echipaţi uimitor cu cai şi arme”. (Gibbon: Idem, paragrafele 23, 28 şi cap. XLIII, par.4. După acestea, din 541 până în 553, s-a dus ceea ce s-a numit Războiul “Gotic”, dar cei care au făcut războiul, nu au fost goţii. Ei erau “un popor nou” alcătuit din captivi romani, sclavi, dezertori şi oricine altcineva alegea să li se alăture, dar s-a început numai cu o mie de goţi; vezi Gibbon, Idem cap.XLIII, par.4,6). Astfel a fost distrus regatul ostrogoţilor, în faţa aroganţei revanșarde a papalităţii.
61. S-a deschis astfel complet calea ca, Episcopul Romei să-şi afirme autoritatea singulară (unică) peste proprietăţile Bisericii. Districtul ce înconjura Roma în imediata apropiere, a fost numit ducatul roman. Acesta era în mare măsură ocupat de proprietăţile Bisericii, astfel încât Episcopul Romei revendica autoritate exclusivă asupra lui. „Împăratul continua să controleze alegerile şi să ceară plata taxei pentru teritoriul protejat de armatele imperiale, dar pe de altă parte, pontiful exercita o autoritate categorică în cadrul ducatului roman şi revendica să aibă o voce în numirea funcţionarilor civili, care administrau guvernarea locală”. (Encyclopedia Britannica, art. Popedom, par.25).
62. Sub protectoratul armatelor Răsăritului, care s-a extins în exarhatul Ravenei, papalitatea şi-a mărit aspiraţiile, şi-a consolidat puterile şi şi-a atestat situaţia atât spiritual cât şi laic. Fiind făcută cap al tuturor stăpânirilor eclesiastice şi spirituale pe pământ, prin decretele (hotărârile) Conciliilor şi deferenţa împăratului, având în stăpânire un teritoriu şi exercitând prin asta într-o oarecare măsură autoritate civilă, şansa care s-a ivit acum ambiţiosului Episcop al Romei, era să revendice cu putere, să câştige şi să exercite autoritatea supremă în toate lucrurile laice ca şi în cele spirituale. Aprobarea acestei doleanţe, marca un progres faţă de momentul scrisorii lui Justinian în care acesta oferă onoare distinctă Scaunului Apostolic. Este adevărat că Justinian nu a scris acele cuvinte cu bătaie îndelungată, dar ce mai contează. Cuvintele au fost scrise şi ca şi altele cu aceeaşi semnificaţie, au putut fi şi au şi fost, făcute să poarte orice înţeles pe care Episcopul Romei dorea să-l găsească în ele.
63. Din acest motiv, anul 538 d.Hr., care marchează cucerirea Italiei, eliberarea Romei şi distrugerea regatului ostrogoţilor, este data care indică şi consacrarea autorităţii laice a papalităţii şi exercitarea acestei autorităţi ca putere mondială. Tot ce s-a făcut mai târziu în această privinţă era doar o extindere, prin uzurpări şi donaţii adiţionale, a teritoriilor pe care Episcopul Romei le deţinea în acel moment şi peste care el îşi afirma jurisdicţia civilă. Această viziune este pe deplin susţinută de următoarea declaraţie ireproşabilă care caracterizează această situaţie: „Cucerirea Italiei de către greci a fost în mare măsură lucrarea clerului catolic... Nimicirea regatului gotic a fost pentru Italia un rău total. Un monarh ca Witiges sau Totila, ar fi îndreptat curând stricăciunile pricinuite de urmaşii degeneraţi ai lui Theodoric, Athalaric şi Theodotus. Prin nimicirea lor a început politica funestă a Scaunului Roman, ...care niciodată nu ar fi permis unui regat puternic native, să unească Italia sau chiar o mare parte din ea, sub o singură stăpânire. Oricât i s-ar fi îngăduit lumii creştine, papalitatea era duşmanul veşnic şi implacabil al independenţei şi unităţii Italiei (atât timp cât independenţa şi unitatea puteau oferi demnitate, greutate politică şi prosperitate)”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea III, cap.IV, ultimul paragraf).
64. Atunci „a început politica funestă a Scaunului Roman”, deoarece era el însuşi, o putere mondială, care deţinea proprietăţi lumeşti peste care revendica şi exercita stăpânire şi prin această calitate putea să se lupte cu alte stăpâniri de pe acelaşi nivel. Realitatea angajamentului lui Justinian a oferit papalităţii mai mult despotism şi îngâmfare în această politică sinistră. Când cel mai puternic împărat care a stat vreodată pe tronul Răsăritului, nu doar că a oferit respect şi loialitate hotărâte, papalităţii, dar a şi dezrădăcinat ultima putere care stătea în calea ei, toate acestea au reprezentat un temei puternic în justificarea revendicării dominaţiei asupra tuturor altor stăpâniri şi a stăpânirii sale controversate peste puterile pământului.