Dacă până acum, papalitatea a revendicat, şi a şi primit puterea absolută, peste toate lucrurile spirituale, pe viitor, ea ar putea năzui şi ar putea să obţină chiar, stăpânirea totală şi asupra tuturor lucrurilor pământeşti, prin politica sa înşelătoare şi prin procedurile lipsite de scrupule. Într-adevăr, după cum am văzut, această pretenţie era deja clamată, iar istoria Europei, pentru mai bine de o mie de ani, de acum încolo, dovedeşte cu prisosinţă că solicitarea ei, a fost îndeplinită în cele din urmă, pe deplin.
„Roma, geloasă pe toate stăpânirile vremelnice, dar nu şi pe a ei, timp de secole, a făcut din Italia un câmp de luptă, atât pentru Transalpine dar şi pentru străini, şi în acelaşi timp şi-a secularizat supremaţia spirituală, încât preotul şi politicianul se confundau între ei, iar rezultatul a fost degradarea completă şi aproape ireversibilă a împărăţiei lui Hristos într-o împărăţie a acestei lumi”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, Vol. I, cartea III, cap.4, ultimul paragraf). Pe viitor, regii şi împăraţii aveau să fie doar uneltele ei, şi adesea, jucăriile ei, iar regatele şi imperiile cucerite, trofeele ei, cel mai adesea, subiecte de negoţ ilicit. Istoria felului în care papalitatea şi-a asumat supremaţia peste regi şi împăraţi, şi modul cum a obţinut prerogativele de a numi și de a-și asuma alocarea de noi regate şi imperii, nu este mai puţin interesantă sau mai puţin importantă de ştiut, decât cea a modului în care s-a întemeiat supremaţia sa eclesiastică.
Competiția aceasta a început chiar cu Justinian, care, făcuse atât de mult pentru înălţarea demnităţii şi eliberarea drumului papalităţii. Justinian deveni foarte curând, mândru de abilităţile sale teologice şi a îndrăznit mai degrabă să poruncească pe probleme de credinţă, papalităţii, decât să se supună, ca mai înainte, conducerii acesteia, astfel că din 542 d.Hr., şi până la sfârşitul lungii sale domnii, în 565, a fost un război aproape continuu cu papii, cu situaţii favorabile de o parte şi de alta. Dar cum împăraţii trăiesc şi mor, în vreme ce papalitatea doar trăieşte, adevărata victorie a rămas de partea ei.
VIGILIUS, 22 noiembrie 537, până în 555, era papă, când regatul ostrogoţilor a fost distrus, în 538 şi când, după anihilarea amestecăturii de oameni care se răsculaseră, stăpânirea Imperiului de Răsărit a fost oficial reinstaurată în Italia, prin organizarea exarhatului Ravenei în 552. El „a plătit un preţ teribil pentru înaintarea sa - acuzaţie falsă, agresiune crudă, poate și omorul” (Milman: Idem, par.10). A fost cel mai şovăielnic dintre papii care domniseră până atunci. Războiul dintre papalitate şi Justinian, a fost de la un cap la altul, unul al celor Trei Capitole. În scrierile a trei bărbaţi, care au trăit şi au scris cu aproape o sută de ani înainte, Justinian a găsit ceea ce el a dezvăluit şi a condamnat,ca erezie. Acești trei bărbaţi, au trăit şi au scris cu toţii, înainte de Conciliul din Calcedon. Ei şi scrierile lor, au fost în întregime menţionate de Conciliul din Calcedon şi totuşi, acest Conciliu le-a trecut fără vreo acuzare sau cenzură. Când Justinian le condamna acum pe toate ca fiind erezii, această iniţiativă a fost văzută de toţi ortodocşii, ca un atac camuflat la Conciliul din Calcedon, şi o subminare a autorității tuturor Conciliilor Generale ca atare.
„Împăratul a ameninţat cu răsturnarea de la putere şi exilul”, pe toţi episcopii, fără deosebire, care nu vor accepta precizările sale, cu privire la cele Trei Capitole. Cu o astfel de alternativă, „noua credinţă” era curând adoptată „de aproape toţi episcopii întregului Răsărit. Dar în Apus a fost o opoziţie generală. Vigilius şi alţi episcopi ai Italiei, ca şi cei din Galia şi Africa, s-au declarat în unanimitate împotriva acesteia, deoarece lovea evident la ceea ce ei numeau chiar, temelia credinţei catolice, şi anume autoritatea Conciliilor”. (Bower: "Lives of the Popes", “Biografiile Papilor”, Vigilius, par.19). Această poziţie era esenţială Episcopului Romei, cu cât Conciliul din Calcedon a fost Conciliul lui Leon cel Mare, iar credinţa de la Calcedon, a fost eminamente, crezul lui Leon, ca papă.
În 543, Justinian convoacă poruncitor, pe Vigilius, la Constantinopol. În 544, „a pornit la drum însoţit de imprecaţiile poporului roman şi atacat de o ploaie de pietre, ca ucigaş al lui Silverius şi ca om cu o cruzime notorie... ,Fie ca foametea şi molima să te urmărească. Fie ca răul pe care ni l-ai făcut, să te ajungă din urmă oriunde vei fi’”. Sosit la Constantinopol, s-a găsit sub un foc încrucişat: dacă rezista împăratului, putea fi făcut prizonier şi trimis în exil. Dacă ceda împăratului, putea fi cu siguranţă repudiat de tot Apusul şi putea pierde tronul. Neavând tărie de caracter, sau neavând un scop anume, s-a grăbit să facă, pe rând, pe plac, atât împăratului cât şi Apusului.
Vigilius a sosit la Constantinopol pe 25 ianuarie 547. A fost „primit cu neobişnuite dovezi de respect” de către împărat şi împărăteasă, dar la prima ocazie, a condamnat acuzele împăratului aduse celor Trei Capitole, a excomunicat pe Patriarhul Constantinopolului şi pe toţi episcopii care acceptaseră condamnarea celor Trei Capitole. Apoi, „la câteva luni după, dorinţa pe care o avea de a se reîntoarce la Roma, a dominat atenţia pe care pretindea că o are asupra Conciliului din Calcedon şi a credinţei catolice”; şi-a retras excomunicarea şi a adunat în Constantinopol un Conciliu de şaptezeci de episcopi, la conducerea căruia, el „a emis anatema sa infailibilă împotriva celor Trei Capitole”. Aceasta a revoltat întreg Apusul, revoltă în care s-au regăsit chiar şi eclesiasticii, care l-au însoţit pe papă la Constantinopol. În acel moment, papa Vigilius a abrogat declaraţiile ultimului său Conciliu şi, pe motivaţia că niciun episcop apusean nu fusese prezent, a reuşit să convingă pe Justinian să-l considere nul şi să convoace un Conciliu General.
Un mare număr de episcopi răsăriteni şi doar câţiva din Apus, s-au adunat pentru Conciliu în 551, - „puţini din Italia, doar doi din Africa şi niciunul din Illyricum” sau Galia. Papa a refuzat să fie de faţă la Conciliu, până când un număr mai mare de episcopi apuseni nu vor fi venit, dar mai mulţi episcopi, nu au venit. Justinian, văzând că prin acest truc papa se juca cu el, a prezentat un nou edict împotriva celor Trei Capitole. Vigilius, a adunat câţi episcopi a putut, în Conciliu, şi a denunţat „uzurparea din partea împăratului a autorităţii eclesiastice” şi a excomunicat pe toţi cei care s-ar conforma edictului. Justinian l-a făcut prizonier la Constantinopol, dar a reuşit să evadeze la Calcedon, şi s-a refugiat la sanctuarul Sf. Euphemia. Împăratul nu a îndrăznit să-l ia de acolo, dar a făcut învoieli cu el; şi-a revocat edictul şi a amânat soluţionarea problemei pentru un Conciliu, la care papa a promis că va fi prezent.
Dar când Conciliul s-a întâlnit în 553, papa a refuzat să asiste până când acesta nu avea să fie alcătuit dintr-un număr egal de episcopi din Răsărit şi Apus. Împăratul a fost de acord, însă episcopii din Răsărit au protestat în unanimitate, în plus, nu era nicio posibilitate de a avea un Conciliu General, corespunzător alcătuit în mod egal, de episcopi răsăriteni şi apuseni, pentru că acolo se găseau doar câţiva episcopi din Apus. Justinian a trimis un ambasador la papă, ca să-l convingă de nerezonabilitatea cererii sale, însă Vigilius şi-a menţinut netulburat poziţia, insistând pe bunăvoinţa sa de a participa la Conciliu, dar „în termenii agreaţi de el şi împărat”.
Justinian a poruncit în cele din urmă, să se meargă înainte. În consecinţă, s-au întâlnit o sută şaizeci şi cinci de episcopi răsăriteni, în timp ce şaisprezece episcopi apuseni s-au alăturat lui Vigilius. Conciliul împăratului a condamnat cele Trei Capitole, ca fiind eretice; Conciliul papei a aprobat cele Trei Capitole printr-un decret solemn ce le achita de erezie. Acest decret se încheie după cum urmează: „Aceste lucruri fiind rezolvate de noi cu toată grija, înţelepciunea şi circumspecţia, noi hotărâm şi decretăm, statuimus et decernimus, că de acum înainte va fi lege, ca nicio persoană în slujbe sfinte, totuşi demne şi nobile să scrie, să vorbească sau să înveţe cu privire la aceste Trei Capitole, contrar la ceea ce prin prezentul organism am învăţat şi am hotărât. De asemenea, nu va fi legal pentru nimeni după această precizare, să avanseze vreo întrebare despre ele. Dar dacă va fi ceva spus, făcut sau scris în legătură cu ele, contrar a ceea ce am învăţat sau hotărât, îl declarăm nul prin autoritatea Scaunului Apostolic, pe care, prin harul lui Dumnezeu, noi acum îl conducem”.
Împăratul a notificat pe papă, că el trebuie să fie de acord cu hotărârea Conciliului episcopilor Răsăriteni şi că dacă nu avea să facă asta, va fi destituit şi exilat. Papa a replicat că „întrucât nu putea semna actele şi decretele unei asemenea adunări, fără să renunţe la sfânta credinţă a Calcedonului, era gata să sufere şi va suferi cu bucurie atât exilul cât şi moartea pentru o cauză aşa de bună. A fost imediat capturat şi trimis în exil la „Proconnesus, o insulă inospitalieră în Propontis”. Ceilalţi episcopi apuseni, care alcătuiseră Conciliul papei, au fost de asemenea destituiţi şi exilaţi în diferite locuri.
După aproape cinci luni de exil în acea insulă stâncoasă, Vigilius, aflând că s-au făcut paşi de către împărat, ca să-l destituie şi, prin poporul Romei, să aleagă un nou papă, a scris o scrisoare Patriarhului Constantinopolului prin care îl informa că „în urma examinării celor Trei Capitole cu o mai mare grijă şi atenţie (el deja le examinase cu toată grija şi atenţia - omni undique cantela atque diligentia) era pe deplin convins că acestea erau pe merit condamnate, astfel că nu se ruşinează să recunoască deschis şi să susţină că a greşit când le-a apărat, urmând exemplul Sf. Austin care nu s-a sfiit, când a descoperit adevărul, să condamne şi să retracteze orice scrisese împotrivă. El a concluzionat astfel: „Noi facem cunoscut întregii Biserici Catolice, că anatemizăm şi condamnăm toate ereziile şi pe toţi ereticii şi anume, Theodore din Mopsuestia şi scrierile sale hulitoare, scrierile lui Theodoret împotriva Sf. Cyril şi Conciliului din Efes, scrisoarea lui Maris Persanul despre care se spune că fusese redactată de Ibas. Anatemizăm de asemenea pe toţi cei care vor îndrăzni să apere amintitele Trei Capitole, sau se vor gândi la ele ca fiind calificate pentru susţinere sau apărare. Noi mărturisim, spre binele tovarăşilor şi fraţilor noştri, cei care le-au condamnat, iar prin documentul de faţă, declarăm nul orice s-a făcut, s-a spus, sau s-a scris, de către noi sau de alţii, în apărarea acestora”.
Această scrisoare a fost prezentată de Patriarh împăratului, dar acesta nu dorea să accepte vreo retractare până nu se va fi clarificat poziţia papei şi dacă va considera cele Trei Capitole „ca potrivnice doctrinei de la Calcedon”. Din acest motiv papa redactează o altă epistolă, 23 februarie 554, în care dezbate problema mai detaliat decât oricând înainte şi unde concluzionează cu următoarele: „Noi de aceea condamnăm şi anatemizăm cele Trei Capitole de mai înainte, ca şi hulitoare; ...cu privire la ceea ce noi sau alţii, în orice vreme, am spus sau am scris, în apărarea celor Trei Capitole lipsite de pietate, declarăm, prin autoritatea prezentei structuri, că absolut totul, este nul”. (Bower: "Lives of the Popes" Vigilius).
Acest document a fost pe deplin satisfăcător pentru Justinian, şi astfel Vigilius a fost adus de îndată la Constantinopol, unde a fost primit de împărat cu „dovezi extraordinare de onoare” şi i s-a oferit libertatea de a se întoarce, cât de repede la Roma. A plecat, dar pe parcursul călătoriei a murit. Era anul 555. A fost urmat de PELAGIUS, 11 Aprilie 555 - 1 Martie 560, care a fost un însoţitor şi susţinător apropiat al lui Vigilius, pe tot parcursul pontificatului său. Astfel că şi-a schimbat „credinţa” exact ca şi Vigilius, în multe situaţii, chiar şi în cea de pe urmă. Din acest motiv, Justinian i-a promis Scaunul Pontifical dacă îi va supravieţui lui Vigilius. Era alături de Vigilius, când acesta a murit şi s-a grăbit către Roma ca să revendice pontificatul. Dar când a sosit aici şi-a dat seama că fiecare era împotriva lui, un efect al ultimei sale condamnări a celor Trei Capitole. Având însă pe împărat de partea sa, tot ce era necesar ca el să devină papă, era existenţa unui număr suficient de episcopi care să-l hirotonească. Canoanele cereau cel puţin trei, dar în întreaga Italie nu s-a putut găsi decât doi episcopi care erau doritori să ia parte la acel ceremonial pentru Pelagius. Aceştia doi împreună cu prezbiterul Ostia, au îndeplinit slujba şi astfel, Pelagius a devenit Papă.
Condiţia susţinerii lui Pelagius de către Justinian, a fost ca acesta să determine ca doctrina împăratului în privinţa celor Trei Capitole să fie acceptată în tot Apusul. Acum Pelagius trebuia să-şi facă partea din această înţelegere. Împăratul a poruncit lui Narses, reprezentantul său în Apus, să susţină pe Pelagius „cu toată influenţa şi cu toată puterea. În acord cu porunca împăratului, Narses a făcut totul pentru reconcilierea poporului Romei cu episcopul lor, şi a mers înainte încât, într-un timp foarte scurt, cea mai mare parte a nobilimii şi a clerului era câştigată. „Narses folosea totuşi doar persuasiunea ca să-şi atingă scopul, iar rezultatele nu l-au satisfăcut pe Pelagius. Astfel că l-a silit pe Narses să-şi folosească autoritatea imperială. Narses a şovăit, nedorind să persecute. Atunci papa i-a scris următoarele: „Să nu fii îngrijorat de vorbirea prostească a unora care ţipă împotriva persecuţiei şi trimit blamuri Bisericii, ca şi cum aceasta s-ar delecta cu cruzimea atunci când pedepseşte cu întreaga severitate şi asigură astfel salvarea sufletelor. Cei care fac răul se persecută singuri, dar a ţine în frâu pe oameni să nu mai facă răul, ori de a-i pedepsi pentru că l-au făcut, nu este persecuţie sau cruzime, ci dragoste pentru omenire. Acum această schismă sau separare de Scaunul Apostolic, este un rău pe care nimeni nu-l poate nega, astfel că schismaticii pot şi trebuie pedepsiţi chiar de către puterea seculară, după cum reiese limpede din canoanele Bisericii şi din Scriptură.
„Şi-a încheiat scrisoarea prin a ruga pe Narses, să hotărască prinderea conducătorilor schismatici şi trimiterea lor sub pază strictă la Constantinopol. L-a încredinţat să nu ezite să folosească violenţa, dacă poate fi numită aşa în această situaţie, arătând că puterii civile i se permite, ba chiar i se cere de către canoane, nu doar să prindă, ci să şi trimită în exil şi să ţină în închisori grele, pe cei care, neconformându-se frăţietăţii, strică liniştea Bisericii” (Bower: "Lives of the Popes", par.6).
Justinian a murit la 14 noiembrie 565. „Moartea sa a refăcut întrucâtva pacea Bisericii, iar domniile celor patru urmaşi ai săi”: Justin al II-lea, Tiberius, Maurice şi Phocas şi de asemenea domniile celor trei succesori ai lui Pelagius: Joan al III-lea, 18 iulie 560, până în 573; Benedict, 3 iunie 574, până în 30 iulie 578, şi Pelagius al II-lea, 28 noiembrie 578, până în 8 februarie 590, „se disting printr-un vacuum fără pereche şi totuşi favorabil în istoria eclesiastică a Răsăritului”. (Gibbon: "Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap.XLVII, par.26). Totuşi, confuzia cu privire la cele Trei Capitole a continuat între papă şi mulţi episcopi, astfel că în 588, începe un război între Papă şi Patriarhul Constantinopolului, pe titlul de „episcop universal”, război care, deşi, nu la fel de aprig şi violent ca războiul dintre Justinian şi papi, nu a fost de mai mică importanţă în dezvoltarea papalităţii şi refacerea Imperiului Apusean.
În 588, s-a ţinut la Constantinopol un Conciliu care să hotărască, ca un anumit Gregory (Grigore) să fie Patriarh al Antiohiei. Acest Conciliu, a prins ocazia de a aşeza peste Patriarhul Constantinopolului titlul de episcop universal. „Pelagius, nu mai puţin împărţit şi îngrijorat, dacă întreaga credinţă catolică era în joc sau dacă acest Conciliu condamnase unele prevederi fundamentale ale religiei creştine, a declarat imediat, prin autoritatea şi în numele Sf. Petru, toate hotărârile acestei adunări absolut nule, cu excepţia verdictului în favoarea lui Grigore”. El a trimis scrisori la Constantinopol, reprezentantului său de acolo şi Patriarhului Constantinopolului, în care îl acuza „de mândrie şi ambiţie, definind încercarea sa ca, ‚păcătoasă, detestabilă şi diabolică’, ameninţându-l cu separarea de comuniunea sa, dacă nu va abandona imediat titlul anticreştin pe care în mod necuviincios şi-l asumase”. (Bower: "Lives of the Popes", Pelagius II). Pelagius al II-lea, a murit înainte să poată duce lupta mai departe. Dar locul lui a fost mai mult decât ocupat, de urmaşul său - GRIGORE CEL MARE, 3 septembrie 590 - 12 martie 604.
Deşi Grigore „nu a încercat vreodată să-şi extindă autoritatea prin noi uzurpări sau violarea drepturilor fraţilor săi, chiar şi a acelora care erau direct supuşi Scaunului său, deşi nu a exercitat sau revendicat vreodată o nouă jurisdicţie sau putere, el a fost totuşi cel mai zelos susţinător a ceea ce înaintaşii săi au exercitat, sau revendicat în orice moment al istoriei. A declarat adesea că, mai degrabă şi-ar pierde viaţa decât să sufere Scaunul Sf. Petru, prin pierderea vreunui privilegiu de care s-a bucurat vreodată, sau ca primul dintre apostoli să fie în orice fel jignit sau jefuit de drepturile sale. Aşa a fost dintotdeauna, chiar din vremurile de început, un principiu al papilor şi anume să nu împartă niciodată vreo putere sau jurisdicţie pe care predecesorii săi o obţinuseră, indiferent de mijloace, nici să renunţe la cel mai mic privilegiu, bun sau rău, revendicat de predecesorii săi” (Idem, Gregory, par.18).
„Episcopul din Constantinopol, era acum evidenţiat în întregul Răsărit, cu numele pompos de Patriarh Ecumenic şi Universal. Grigore, găseşte însă că s-a desemnat singur, printr-un raţionament pe care, mai târziu, l-a folosit împotriva unui prezbiter acuzat de erezie şi care, la cererea papei, l-a trimis la Roma. În această situaţie Grigore dă alarma şi uitând de toate celelalte griji, ca şi cum Biserica, credinţa şi religia creştină, ar fi fost în pericol iminent, expediază în mare grabă un mesager cu scrisori către Sabinianus, nunţiul său la Constantinopol, însărcinându-l în numele ‚libertăţii cu care Hristos ne-a înzestrat’ să se străduiască la maximum cu împăratul, cu trimişii şi peste toate, cu episcopul însuşi, fratele său iubit, ca să-l abată în a folosi mereu mândrul, profanul şi anticreştinul nume de episcop universal pe care şi l-a asumat în mândria inimii lui, dar în totalul dispreţ al întregului ordin al episcopilor. Nunţiul, în conformitate cu ordinele sale, nu a lăsat nimic neîncercat care, credea el, avea să facă impresie patriarhului, mai ales certitudinea că, dacă nu va renunţa la odiosul nume, cu care a ofensat atât de mult pe papă, va găsi în acesta un formidabil împotrivitor, ca să nu spunem, un duşman ireconciliabil”.
Patriarhul a răspuns că, deşi „îi pare rău că preasfântul său frate al Romei s-a simţit jignit de un titlu aşa de inofensiv”, totuşi, întrucât acest nume „fusese aşezat de un Conciliu atât de mare, nu doar peste el, ci asupra lui şi a urmaşilor lui, nu era în puterea sa să-l părăsească şi nici urmaşii săi să-şi asume această renunţare dacă el ar face-o”. Răspunsul împăratului pentru Grigore, a fost doar o povaţă pentru el, să trăiască în pace cu „episcopul oraşului imperial”. Grigore a răspuns: „Este foarte greu ca, după ce am renunţat la argintul nostru, la aurul nostru, robii noştri şi chiar la veşmintele noastre, pentru bunăstarea publică, să fim obligaţi să renunţăm şi la credinţa noastră. Ca să fim de acord cu acel nume obraznic, ar fi necesar să renunţăm la crezul nostru”.
Pentru că Patriarhul nu a cedat, Grigore, prin nunţiul său, l-a excomunicat şi i-a scris o lungă epistolă în care împovăra titlul de patriarh sau episcop universal, cu toate reproşurile şi infamiile pe care le putea gândi: ‚înfumurat, ambiţios, profan, obraznic, execrabil, anticreştin, blasfemitor, infernal, diabolic’, adaptând în ceea ce-l priveşte, cuvintele profetului Isaia despre Licifer: ‚Pe cine copiezi când îţi asumi acel titlu blasfemitor? Cui, dacă nu celui care, umflat de mândrie, s-a înălţat pe sine peste multe legiuni de îngeri, egalii săi, pentru ca să nu se supună nimănui şi toţi să se supună lui? Apostolul Petru a fost primul membru al Bisericii Universale. În ce priveşte pe Pavel, Andrei sau Ioan, erau doar capii unor congregaţii mărunte, dar toţi erau membrii Bisericii, sub un singur cap, aşa că nimeni să nu fie numit vreodată, universal”. Împărătesei i-a scris: „Deşi Grigore este vinovat de multe păcate mari, pentru care pe drept merită să fie pedepsit, Petru însuşi nu este vinovat de păcate şi nici nu se cuvine să sufere pentru ale mele. De aceea, vă rog din nou şi din nou, stăruitor şi vă implor, prin Atotputernicul, să nu părăsim urmele înaintaşilor voştri ci să le urmăm, să intrăm în graţiile şi să ne asigurăm protecţia acelui apostol, care nu trebuie jefuit de onoarea ce i se cuvine, datorită meritelor sale, din pricina păcatelor unuia care nu are vreun merit şi care slujeşte cu atâta lipsă de respect”. (Idem, par.31-34).
În luna octombrie a anului 602, armata Dunării s-a revoltat, a considerat pe împăratul Maurice, nevrednic de a domni, s-a ridicat sub comanda centurionului Phocas şi a mărşăluit spre Constantinopol. Capitala s-a alăturat revoltei şi împăratul şi-a luat tălpăşiţa. El şi familia sa, sperau să găsească refugiu în Biserica St. Euphemia în Calcedon, dar s-a iscat o furtună şi a trebuit să se refugieze în Biserica Sf. Autonomous de lângă Calcedon. În întrecerile sportive care au avut loc în onoarea marii intrări a lui Phocas în capitală, 23 noiembrie, s-a iscat o dispută pentru întâietate, între facţiunile circului. Când Phocas a decis în favoarea uneia, cealaltă s-a revoltat. „Aminteşte-ţi că Maurice este încă în viaţă”. Aceasta a declanşat o gelozie teribilă din partea lui Phocas. „Slujitorii morţii au fost trimişi la Calcedon: au scos cu forţa pe împărat din sanctuar, iar cei cinci fii ai lui Maurice, au fost ucişi unul după altul sub ochii părintelui agonizat. La fiecare lovitură pe care o simţea în inima sa, găsea puterea să repete un strigăt smerit: ‚Tu eşti drept, O Doamne! Și judecăţile Tale sunt drepte!’. În ultimele clipe a avut un puternic ataşament faţă de adevăr şi dreptate, încât a devoalat soldaţilor minciuna plină de pietate a unei doici care şi-a dăruit propriul copil în locul celui imperial. Tragicul tablou s-a încheiat în cele din urmă cu execuţia împăratului în al douăzecilea an al domniei sale, şi al şaizeci şi treilea an al vieţii. Trupurile tatălui şi ale celor cinci fii, au fost aruncate în mare, iar capetele au fost expuse la Constantinopol, spre batjocurile şi văicăreala mulţimii. Nemanifestându-se niciun semn de putrefacţie, Phocas a încuviinţat o înmormântare secretă a acestor venerabile rămăşiţe”. (Gibbon: Decline and Fall", cap.XLVI, par.12)
Împărăteasa şi cele trei fiice au fost cruţate în timpul masacrului împăratului şi a fiilor săi. Totuşi, nu la mult timp după aceasta, toate au fost trimise în acelaşi loc şi au fost decapitate, în aceeaşi ţarină pătată de sângele soţului şi a celor cinci fii. După un astfel de exemplu, devine superfluu să mai enumerăm numele şi suferinţele tuturor victimelor nenorocite. Condamnarea lor se făcea rareori în urma unui proces, iar pedeapsa era înveninată prin cruzimi rafinate... o moarte simplă şi rapidă, era ca o iertare de care puteau beneficia în mod excepţional. Hipodromul, sfântul refugiu, sanctuarul sacru al plăcerilor şi libertăţii romanilor, era profanat cu capete, membre şi trupuri amestecate. Însoţitorii lui Phocas, erau cu mai multă judecată, dar nici favorurile, nici funcţiile lor nu i-ar fi putut proteja de un tiran, un rival pe măsură, pentru Caligula şi Domițian, din zorii imperiului”. (Idem).
Ştiind totuşi aceste lucruri, Papa Grigore cel Mare, preamărea pe Phocas pur şi simplu până la ceruri. Imediat ce Phocas s-a făcut unicul împărat prin masacrarea posibililor aspiranţi legitimi, a trimis la Roma dar şi în alte oraşe importante din Răsărit şi Apus, imagini ale lui însuși, și ale soţiei. În Roma „chipurile împăratului şi ale soţiei sale, Leontia, au fost expuse în Lateran spre venerarea clerului şi a Senatului Romei, după care au fost depuse în Palatul Cezarilor, între chipurile lui Constantin şi Theodosius” (Idem). La primirea chipurilor, Papa Grigore cel Mare a scris lui Phocas astfel: „Slavă lui Dumnezeu în Cerurile Preaînalte care, aşa cum stă scris, schimbă vremurile şi îndepărtează împăraţii, care a făcut cunoscut tuturor ce I-a plăcut să spună prin profetul Său: Cel Preaînalt conduce împărăţia oamenilor şi o dă oricui doreşte. Multe sunt schimbările şi multe sunt vicisitudinile vieţii omului. Cel Atotputernic dă uneori, în dreptatea Sa, prinţi ca să chinuiască poporul Său şi trimite uneori, în mila Sa, prinţi care să-l mângâie şi să-l elibereze. Noi am fost până acum cel mai mult necăjiţi, dar Cel Atotputernic te-a ales şi te-a aşezat pe tronul imperial ca să izgoneşti, prin firea ta plină de milă, toate chinurile şi supărările noastre. De aceea să se bucure cerurile, pământul să tresalte de bucurie, întregul popor să întoarcă mulţumiri pentru o aşa schimbare fericită. Fie ca Republica să se bucure îndelung de cele mai propice timpuri! Fie ca Dumnezeu, cu Harul Său, să conducă inima ta în fiecare gând bun, în orice faptă bună! Fie ca Spiritul Sfânt, care sălăşluieşte în pieptul tău, să te conducă şi să te însoţească întotdeauna, ca să puteţi, după un lung şir de ani, să treceţi de la o împărăţie pământească şi temporară, la una veşnică şi cerească!” (Bower: "Lives of the Popes", Gregory, înainte de anul 602, sau par.59)
Înainte ca Phocas să primească această scrisoare de la Papă, trimisese şi el una către Papă în care spunea că la avansarea sa, nu a găsit la Constantinopol, nunţiu papal şi-l ruga să trimită unul. Această cerere a oferit lui Grigore o altă oportunitate să preamărească pe Phocas după cum urmează: „Nu există suficiente mulţumiri la adresa Celui Atotputernic, căruia I-a făcut plăcere în cele din urmă să ne elibereze din jugul sclaviei şi să ne facă să ne bucurăm de binecuvântările libertăţii de sub stăpânirea Voastră! Că Serenitatea Voastră nu a găsit diacon al Scaunului Apostolic, se datorează obiceiului palatului şi nu s-a datorat vreunei neglijenţe din partea mea, ci vremurilor, din care ultimele, au fost cele mai nefericite şi funeste, când slujitorii acestei Biserici au refuzat cu toţii slujba care-i obliga să locuiască în palatul, de care le era frică chiar şi să se apropie. (În timp ce Maurice era împărat, Grigore îi scria că această limbă nu ar putea exprima binele pe care l-a primit de la Cel Atotputernic şi îl numea ,,domnul,mpăratul”. Se simte plin de recunoştinţă să se roage neîncetat pentru viaţa celui mai smerit şi mai creştin domn, şi ca răsplată pentru bunătatea faţă de el a celui mai religios domn, el nu ar putea decât iubi pământul pe care calcă” - Idem, înainte de anul 603 sau paragraful 62). Dar acum ei ştiu că a plăcut Celui Atotputernic, în bunătatea şi mila Lui, să vă aşeze pe tron şi nu mai au teamă, ci trsaltă de bucurie, şi sunt atraşi de slujba pe care o refuzau înainte şi se aruncă la picioarele Voastre, cu o bucurie neexprimată. Noi sperăm că Cel Atotputernic care a început să ne elibereze, va duce la bun sfârşit ce a început şi că Acela care ne-a dăruit un stăpân atât de smerit, ne va şi elibera de duşmanii noştri cruzi. Fie ca Sfânta Treime să vă ofere viaţă lungă pentru ca mai târziu noi să primim binecuvântările care vor curge din evlavia Voastră şi cu atât mai mult, să ne putem bucura de ele!”.( Idem, înainte de 603, sau paragraful 60).
A scris, de asemenea, noii împărătese, astfel: „Care limbă poate exprima, care minte poate concepe mulţumirile pe care le datorăm lui Dumnezeu, care v-a aşezat pe tron, ca să ne eliberaţi de jugul cu care am fost până acum atât de crud îngreunați? Fie ca îngerii să dea slavă lui Dumnezeu în cer! Fie ca oamenii să fie recunoscători lui Dumnezeu pe pământ, pentru că Republica este eliberată şi patimile noastre sunt toate îndepărtate. Fie ca Acel Atotputernic, care în mila Lui, v-a făcut împăraţii noştri să vă transforme în acelaşi fel în apărători zeloşi ai credinţei catolice! Fie ca El să vă înzestreze minţile cu interes şi milă; cu interes, ca să pedepsiţi ce s-a făptiut împotriva lui Dumnezeu, cu milă, ca să înduraţi şi să iertaţi ce s-a făptuit împotriva Voastră! Fie ca El să vă împlinească, iar celui mai smerit stăpân al nostru, domnie lungă, pentru ca mângâierile şi binecuvântările de care ne bucurăm în ea, să fie pentru multă vreme! V-aş fi implorat să luaţi sub protecţia Voastră, Biserica apostolului Sf. Petru, care până acum a fost atât de chinuită, dar după cum ştiu că iubiţi pe Dumnezeu, nu este necesar să cer să faceţi, ceea ce sunt sigur că sunteţi gata să faceţi din proprie convingere, deoarece cu cât vă temeţi mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult se cuvine să iubiţi apostolul căruia i-a spus: ‚Tu eşti Petru!’ etc. ‚Ţie îţi voi da…!’ etc. Nu am deci, nicio îndoială că veţi avea grijă să vă siliţi şi să vă legaţi de cel prin care voi sunteţi eliberaţi de păcatele voastre. El să fie păzitorul imperiului vostru. El să vă fie protectorul pe pământ, el să fie apărătorul vostru în cer, pentru ca după un lung şir de ani, să vă puteţi bucura în împărăţia cerurilor de recompensa ce vă revine acolo pentru eliberarea supuşilor voştri din poverile sub care au gemut şi de redarea bucuriei lor pe pământ”. (Idem, înainte de 603, sau paragraful 61).
Aceste laude au adus, cu promptitudine, papalităţii recompensă. Nunţiul trimis de Grigore la Constantinopol, în 603, la cererea lui Phocas, era un anume Bonifaciu, un nativ al Romei şi diacon al Bisericii Romei. Grigore cel Mare a murit pe 12 martie 604, şi a fost urmat de SABINIAN, 13 septembrie 604 - 22 februarie 606, care a condus doar un an, cinci luni şi nouă zile, şi a fost urmat chiar de nunţiul Bonifaciu, care a devenit, PAPA BONIFACIU al III-lea, 19 februarie - 10 noiembrie 607
Fiind trimis de Grigore la Phocas, cu scrisori asemănătoare, scrise de Grigore lui Phocas şi Leontia, poate fi uşor de înţeles atitudinea şi parcursul lui Bonifaciu faţă de noul împărat şi de noua împărăteasă. Acum a fost ales în mod deosebit să fie papă, pentru că „nu era doar cineva bine cunoscut lui Phocas, dar era şi mult agreat de el şi soţia sa. Prin linguşirea uzurpatorului, aşa cum a făcut-o Grigore, şi trecând cu vederea cruzimile sale, dacă nu chiar îl preamărea pentru ele, în timp ce restul omenirii protesta zgomotos împotriva lui ca la un tiran groaznic, Bonifaciu s-a strecurat în graţiile acestuia, ca să devină unul din conducătorii săi favoriţi sau după cum scrie Sigebert, singurul favorit, fiind unica persoană din întregul oraş Constantinopol, care aproba sau putea disimula, ca tiranul să creadă că este aprobat în deciziile sale. Pentru acest singur merit el a fost ales la tronul papal”. (Idem, Bonifaciu III, paragraful 1). Folosirea inteligentă a şansei ce i s-a oferit în slujba de nunţiu la Curtea lui Phocas, poate fi într-o oarecare măsură înţeleasă prin faptul că, deşi stătuse la Constantinopol doar, aproape un an şi era Papă mai puţin de nouă luni, în timpul pontificatului său, Phocas dă un edict, prin care pune peste el şi urmaşii lui, marele şi mult râvnitul titlu de „episcop universal”.
Patriarhul Constantinopolului de la acea vreme, Chiriac, şi-a căpătat dizgraţia lui Phocas, pentru că a protejat împărăteasa - văduva lui Maurice - şi pe fiicele ei. Bonifaciu „găsindu-se acum el însuşi înveşmântat cu demnitatea papală, şi beneficiind de subiectivismul şi favoarea lui Phocas şi nutrind o aversiune şi ură faţă de Patriarhul Chiriac, nu doar că a îndrăznit să ceară tiranului să revoce decretul, prin care se acorda titlul de episcop universal, episcopului oraşului imperial, dar a obţinut... un nou decret prin care chiar acest titlu este aşezat peste el şi peste urmaşii lui”.
„Nici nu era dat edictul imperial, prin care el şi urmaşii lui erau înveşmântaţi cu titlul de episcop universal şi declarat Cap al Bisericii, că ajuns la Roma, a adunat un Conciliu în Basilica Sf. Petru, alcătuit din şaptezeci şi doi de episcopi, treizeci şi patru de prezbiteri şi toţi diaconii şi clerul inferior al oraşului, unde a acţionat ca şi cum nu era investit doar cu acel titlu (deşi probabil Phocas nu se gândea la mai mult), ci cu toată puterea unui episcop universal, cu toată autoritatea unui conducător suprem sau mai degrabă, a unui monarh absolut al Bisericii, pentru că printr-un decret pe care l-a dat în acel Conciliu, s-a ‚pronunţat, declarat şi definit’ că nicio alegere a unui episcop să nu fie, de atunci înainte, considerată bună şi legală, fără să fie făcută de popor şi cler, aprobată de prinţul sau stăpânul oraşului şi confirmată (întărită) de Papă, inserându-şi autoritatea în termenii următori: ‚Noi dorim şi poruncim - valumus et jubemus’”. (Idem, paragraful 8).
Aşa a fost revendicat titlul şi puterea de Episcop Universal, sau de Cap al întregii Biserici, oficial şi legal aşezat acum peste Episcopul Romei, astfel că prin Bonifaciu al III-lea, care a deţinut slujba papală un timp atât de scurt, „se poate spune fără tăgadă că, doar acestuia, Scaunul Roman îi datorează mai mult decât tuturor înaintaşilor luaţi laolaltă”. Acel titlu oficial şi legal acordat, „a aparţinut iniţial, celui mai rău dintre oameni, a fost obţinut prin cele mai josnice mijloace, prin linguşirea unui tiran ticălos, care în sine era, dacă ne gândim la spusele lui Grigore cel Mare, ‚anticreştin, eretic, blasfemitor, diabolic’. În Palatul Cezarilor, chipul lui Phocas, se potrivea perfect între cele ale lui Constantin şi Theodosius, ca simbol al egalităţii lui Phocas cu cei doi, în crearea papalităţii, la fel cum se potrivesc meşteşugul şi meşteşugarul - papalitatea: Constantin, Theodosius şi Phocas!
Centrul mişcării de dezvoltare a papalităţii, se găseşte ulterior în Italia, şi într-o suită de circumstanţe prin care papalitatea, asigură independenţa Imperiului Răsăritean şi care se încheie doar odată cu susţinerea (afirmarea) supremaţiei papalităţii, peste regate şi imperii, prin refacerea Imperiului de Apus.
În 568, lombarzii invadează Italia şi pentru aproape douăzeci de ani, au fost aşa devastări, încât Papa însuşi, credea că lumea a ajuns la sfârşit. Puterea imperială a Răsăritului, era atât de slabă, încât apărarea Italiei a revenit exclusiv exarhatului Ravenei şi Papei. Deoarece „moartea lui Narses, a lăsat succesorului său, exarhul Ravenei, doar demnitatea unui suveran, mult prea slab pentru exercitarea unui scop util de guvernare”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol.I, cartea III, cap.VII, par.1). Papa singur a devenit apărătorul şef al Italiei. În 594, Grigore cel Mare încheie un tratat de pace cu lombarzii şi „papa şi regele lombarzilor, devin puterile reale în nordul şi centrul Italiei”. (Encyclopedia Britannica, art. “Lombarzii”, paragraful 6). Chiar în acea vreme, Papa ignoră atât de mult puterea împăratului răsăritean, încât preferă să trimită „scrisori Regelui Childebert şi Reginei Brunehaut, sub pretextul recomandării unui preot pe care l-a trimis la episcopii Galiei; în realitate solicita ajutorul lor”.(De Cormenin: "History of the Popes", Gregory I, paragraful 82).
Soţia regelui lombarzilor, era catolică şi prin influenţa lui Grigore, „ea pune naţiunea lombardă sub patronajul Sf. Ioan Botezătorul. La Monza, ea construieşte, în onoarea lui, prima biserică lombardă şi palatul regal, lângă aceasta”. Din acest moment, lombarzii devin în cel mai scurt timp, catolici, dar cu toate acestea, nu au susţinut ca preoţimea să aibă vreo parte în afacerile regatului. „Ei nu au admis niciodată ca episcopii Italiei să se aşeze în conciliile lor legislative”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XIV, paragraful 18). Şi, deşi se aflau sub stăpânirea loombardă, „italienii s-au bucurat de o guvernare mai blândă şi mai dreaptă, decât a oricăror regate întemeiate pe ruinele imperiului”, însă această excludere a clerului din afacerile statului, s-a dovedit a fi acum, la fel de rea pentru ei, catolici fiind, ca şi arianismul înainte, astfel că papii, au sperat întotdeauna cu nerăbdare, să-i vadă scoşi, în întregime, din Italia.
În 728, a fost făcut public, în Italia, edictul împăratului răsăritean, ce elimina închinarea la chipuri și icoane. Bineînţeles că Papa a apărat chipurile şi „italienii au jurat să trăiască şi să moară în apărarea Papei şi a sfintelor chipuri”. Astfel a început un război care, în natură şi consecinţe, era caracteristic papalităţii. Această luptă a consacrat venerarea imaginilor, ca punct de credinţei catolice, şi a dezvoltat supremaţia papei în politica lumii.
„Prima iniţiere în închinarea simbolistică, a fost venerarea crucii şi a relicvelor”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XLIX, paragraful 2). Iar prima prezentare a crucii, ca simbol vizibil, a aparţinut lui Constantin. Este adevărat că semnul crucii era folosit încă din zilele lui Tertullian, dar era doar un semn făcut cu o mişcare a mâinii, pe frunte sau pe piept. Constantin a extins prin introducerea crucii vizibile, în Labarum. A ridicat în Roma propria statuie „ce purta o cruce în mâna dreaptă, cu o inscripţie care se referea la victoria armatelor sale, şi la eliberarea Romei, ca semn de salut, un simbol adevărat al forţei şi curajului. Acelaşi simbol sfinţea braţele soldaţilor lui Constantin; crucea strălucea pe coifurile lor, era gravată pe scuturi, se ţesea pe steaguri şi pe emblemele sfinţite care împodobeau însăşi persoana împăratului şi care se distingeau doar prin materialele mai scumpe şi lucrările rafinate.
„Dar principalul stindard care a arătat triumful crucii, a fost desenul decorativ Labarum... Acesta este descris ca o suliţă lungă intersectată de o rază transversală. Voalul de mătase care atârna de la rază, era în mod curios ornamentat cu chipurile monarhului conducător şi ale copiilor lui. Vârful suliţei susţinea o coroană de aur, care cuprindea o monogramă misterioasă ce exprima silueta unei cruci şi literele iniţiale ale numelui lui Hristos”. Temelia tuturor acestora, era ficţiunea şi impostura „viziunii lui Constantin despre cruce”. De aici Biserica Catolică, atăt cea din Răsărit, cât şi cea din Apus, a adoptat un fenomen care favoriza sau părea că favorizează, o închinare binecunoscută crucii” (Idem, cap. XX, paragrafele 11, 13).
Tot sub patronajul lui Constantin, „s-au înălţat în Roma (de către împărat) biserici magnifice, împodobite cu chipuri şi picturi, în care episcopul stătea pe un tron impunător, iar de jur împrejur, preoţi inferiori îndeplineau ritualuri împrumutate din minunatele ceremoniale ale templelor păgâne”. (Lawrence: "Historical Studies", “Studii Istorice”, art. “Bishops of Rome”, “Episcopii Ro-mei”, paragraful 13). La început experimentul a fost făcut cu atenţie şi scrupulozitate; venerabilele picturi erau discret permise să instruiască pe ignorant, să trezească pe cel rece, şi să încânte (să satisfacă) prejudecăţile prozeliţilor păgâni. Printr-o înaintare înceată dar totuşi inevitabilă, onorurile originalului s-au transferat copiei: creştinul devotat se ruga înaintea chipului unui sfânt, iar ritualurile păgâne ale mătăniilor, luminii călăuzitoare şi tămâiei, se strecurau în Biserica Catolică. Conştiinţa raţiunii şi pietăţii era adusă la tăcere de puternica mărturie a viziunilor şi miracolelor, iar picturile care vorbesc, se mişcă şi suferă (sângerează) trebuiau înzestrate cu energie divină şi puteau fi considerate ca obiecte corespunzătoare adorării religioase.
„Folosirea şi chiar închinarea la chipuri, a fost ferm consacrată înainte de sfârşitul secolului al şaselea; au fost din inimă păstrate (adorate) de calda imaginaţie a grecilor şi asiaticilor. Panteonul şi Vaticanul erau îmbodobite cu simbolurile unei noi superstiţii... Stilistica şi atitudinea unui imn bizantin, vor arăta cât de departe a fost dusă închinarea din pricina unei idolatrii grosolane. „Cum putem noi cu ochi muritori, să contemplăm acest chip a cărui splendoare celestă oştirile cerului nu îndrăznesc să o privească? Cel care locuieşte în cer catadicseşte în această zi să ne viziteze prin acest chip venerabil? El care stă pe heruvimi vine să ne vadă astăzi printr-o imagine pe care Tatăl a desenat-o cu mâna Sa imaculată, căreia i-a dat naştere într-o manieră inefabilă şi pe care noi o sfinţim adorând-o cu teamă şi iubire?!”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap.XLIX, par. 2, 3)
În acest stadiu se găsea idolatria catolică atunci când mahomedanii, cu un dispreţ egal pentru imagini şi închinătorii lor, au început să roiască din deşerturile Arabiei. Sub influenţa provocatoare a idolatriei, datorită căreia mahomedanii îndemnau fără încetare împotriva catolicilor, unora li s-a deşteptat gândul că, poate acuzaţia era adevărată. „Musulmanii învingători care stăpâneau Damascul şi ameninţau Constantinopolul, aruncă într-o balanţă a dojanei importanţa acumulată a adevărului şi izbândei. Oraşele Siriei, Palestinei şi Egiptului, erau fortificate cu chipul lui Hristos, al mamei Sale şi al sfinţilor Săi, astfel că fiecare oraş nutrea speranţa şi făgăduinţa unei apărări miraculoase. Într-o cucerire rapidă, de doar zece ani, arabii au supus acele oraşe şi acele chipuri, iar în opinia lor, Domnul oştirilor pronunţase o judecată divină între adorarea şi dispreţul acestor idoli muţi şi fără viaţă. În acest timp de necaz şi spaimă, s-a manifestat elocvenţa călugărilor în apărarea chipurilor. Acum însă, li se împotriveau murmurele multor creştini simpli şi raţionali, care apelau la mărturia textelor, a faptelor şi a vremurilor de început şi doreau în taină, reformarea Bisericii”.(Idem, cap. XLIX, paragraful 4).
Astfel a început Controversa Iconoclastă, între închinătorii şi spărgătorii chipurilor, care a continuat cu o furie sângeroasă şi nestăvilită, timp de o sută douăzeci de ani: 726 – 846, şi care, în cele din urmă s-a încheiat cu triumful închinătorilor la chipuri şi „a religiei lui Constantin”. În 726 Leon al III-lea, „Isauricul/Sirianul”, a urcat pe tronul Răsăritului, ca împărat. „El a început între 727- 730, faimoasa reformă iconoclastică. A poruncit să fie sparte chipurile în bucăţi, pereţii bisericilor văruiți în alb, urmărind cu onestitate dar imprudent, proiectul său de extirpare a idolatriei. O teribilă disensiune izbucni de îndată, în toată creştinătatea: călugării şi poporul se ridicară în apărarea chipurilor şi picturilor lor, iar împăratul, chiar în propria capitală, a fost denunţat ca fiind eretic şi tiran. Exista un chip al Salvatorului, recunoscut pentru puterile sale miraculoase, aşezat peste poarta palatului numită Brazen Gate (Poarta de Bronz), de la bogatele olane din bronz ce acopereau magnificul vestibul. Împăratul poruncise ca silueta sacră să fie dată jos şi spartă în bucăţi, însă oameni din toate părţile oraşului, au venit în apărarea idolului lor favorit, s-au aruncat peste ofiţeri, reuşind să omoare pe mulţi dintre ei.
„Femeile erau mult mai violente decât bărbaţii. Cu furie alergau spre locul respectiv şi găsind pe unul dintre soldaţi în vârful scării, angajat în lucrarea nesfântă, l-au dat jos şi l-au sfâşiat în bucăţi. ‚Astfel’, exclamă piosul analist’ a căzut slujbaşul nedreptăţii imperiale din vârful scării în străfundurile iadului’. Femeile s-au deplasat apoi la marea biserică şi găsindu-l pe Patriarhul iconoclast, oficiind la altar, s-au năpustit asupra lui cu o ploaie de pietre şi cu o mie de cuvinte reprobabile. A reuşit să scape din clădire rănit şi leşinat. Au fost chemate gărzile şi insurecţia femeilor a fost suprimată, dar nu înainte ca o parte din ele să moară în luptă”. (Lawrence: "Historical Studies" art. “Bishops of Rome”, par. 33) „Punerea în practică a edictelor imperiale a fost împiedicată de răzmeriţele frecvente din Constantinopol şi provincii; persoana lui Leon era în primejdie, ofiţerii săi masacraţi şi entuziasmul popular înăbuşit de eforturile cele mai drastice, din partea puterii civile şi militare”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XLIX, paragraful 5)
Când decretul lui Leon împotriva chipurilor a fost făcut public în Apus, „chipurile lui Isus şi ale Fecioarei, ale îngerilor, martirilor şi sfinţilor, au fost desfiinţate în toate bisericile din Italia”, iar împăratul ameninţa pe Papă că, dacă nu se va supune decretului, va fi umilit şi trimis în exil. Însă Papa GRIGORE al II-lea, 19 mai 715 - 20 februarie 732, a rămas ferm în favoarea închinării la imagini şi a trimis scrisori pastorale în întreaga Italie, prin care povăţuia pe credincios să facă la fel. „La acest semnal, Ravena, Veneţia, şi oraşele exarhatului şi Pentapolisului, au aderat la cauza imaginilor religioase, forţa lor militară pe mare şi pe uscat, era constituită în cea mai mare parte din localnici, iar spiritul patriotismului şi zelului, au fost insuflate străinilor mercenari. Italienii juraseră să trăiască şi să moară în apărarea Papei şi a sfintelor imagini... Grecii erau înfrânţi şi masacraţi, conducătorii lor aveau parte de o moarte ruşinoasă, iar papii, înclinaţi totuşi către iertare, refuzau să intervină pentru acele victime vinovate”.
În 729, la Ravena, revolta şi conflictul sângeros au fost atât de mari, încât chiar exarhul, reprezentantul personal al împăratului, a fost ucis. „Pentru a pedepsi această faptă atroce şi a reinstala conducerea sa în Italia, împăratul a trimis o flotă şi o armată în Golful Adriaticii. După ce au suferit din pricina vânturilor şi a valurilor multă pierdere, în întârziere, grecii au debarcat în vecinătatea Ravenei... Într-o zi de lupte grele, în care victoria alterna de la o armată la alta, a fost văzută o nălucă, s-a auzit un glas şi Ravena era victorioasă după asigurarea izbândei. Străinii s-au retras la corăbiile lor, dar populația de pe coasta mării, a năvălit cu o mulţime de bărci, dar în urma conflictului, apele râului Pad, erau atât de contaminate cu sânge, încât timp de şase ani prejudecata publică împiedica pecuitul în râu. Instituirea unei sărbători anuale a perpetuat închinarea la chipuri şi aversiunea faţă de tiranul grec. În mijlocul trimfului armatelor catolice, Pontiful Roman a convocat un sinod de nouăzeci şi trei de episcopi, împotriva ereziei iconoclaştilor. În asentimentul lor, el a pronunţat o excomunicare generală împotriva tuturor celor care, prin cuvânt sau faptă ar fi atacat tradiţiile Părinţilor şi chipurile sfinţilor”. (Idem, paragraful 9)
După cum s-a spus deja, noul Papă era Grigore al III-lea. Unul din argumentele sale în susţinerea închinării la chipuri, este demn de a fi prezentat aici, ca să vedem cu câtă plăcere idolatră se foloseau imaginile în Biserica Catolică. În 730, Grigore al II-lea, scrie împăratului Leon III, astfel: „Prin harul lui Dumnezeu, zece ani ai mers cum se cuvine şi nu ai pomenit de sfintele imagini, dar acum susţii că ele au luat locul idolilor şi că aceia care se închină lor, sunt idolatri şi astfel doreşti să fie în întregime înlăturate şi distruse. Ţie nu-ţi este frică de judecata lui Dumnezeu şi că jignirea nu va fi doar pentru cel credincios, ci şi pentru cel necredincios. Hristos ne interzice să atacăm chiar şi pe cel mai mic, dar tu ai atacat întreaga lume, ca şi cum nu vei muri şi tu şi vei da o socoteală. Tu ai scris: ‚Noi nu putem, potrivit poruncii lui Dumnezeu (Exodul 20:4), să dăm închinare la orice este făcut de mâna omului, nici la ceva asemănător cu ce este în cer sau pe pământ. Dovedeşte-mi doar cine ne-a învăţat să ne închinăm la ce este făcut de mâna omului şi atunci voi fi de acord că aceasta este voia lui Dumnezeu’. Dar de ce tu, O împărate şi cap al creştinilor, nu ai întrebat pe înţelepţi în această privinţă, înainte de a tulbura şi a dezorienta sărmanul popor? Ai fi putut afla de la ei, la ce fel de imagini făcute de mâini, vorbea Dumnezeu. Dar tu ai respins pe Părinţi şi pe învăţaţi, deşi ai dat asigurarea, prin consimţământ scris, că-i vei urma. Sfinţii Părinţi şi învăţaţii, sunt scriptura noastră, lumina noastră şi salvarea noastră, iar cele şase sinoade ne-au învăţat (despre), dar tu nu ai primit mărturia lor. Mă văd silit să-ţi scriu, fără delicateţe sau spre învăţătură, după cum şi tu eşti nedelicat sau dornic să înveţi, dar epistola mea deţine totuşi adevărul divin. „Dumnezeu a dat acea poruncă din pricina idolatrilor care aveau pământul făgăduinţei în posesie şi se închinau la animale din aur, spunând: ‚Aceştia sunt dumnezeii noştri şi nu este un alt Dumnezeu’. Din cauza acestor diabolici Dumnezeu ne-a interzis să ne închinăm la ele... Moise dorea să vadă pe Domnul, dar El i S-a arătat doar din spate. Nouă, dimpotrivă, Domnul ni S-a arătat în mod fericit, întrucât Fiul lui Dumnezeu a fost făcut om... Din toate părţile au venit acum oameni să-L vadă la Ierusalim şi atunci L-au descris şi L-au reprezentat şi altora. În acelaşi fel ei au descris şi reprezentat pe Iacov, pe Ştefan şi pe martiri, iar oamenii părăsind închinarea diavolului, au venerat aceste imagini (chipuri), dar nu în mod absolut (cu latria - obs. închinare supremă permisă doar lui Dumnezeu - în Biserica Catolică), ci în mod relativ... De ce nu facem atunci o reprezentare a lui Dumnezeu Tatăl? Natura divină nu poate fi reprezentată. Dacă L-am fi văzut aşa cum am văzut pe Fiul, am fi putut de asemenea să facem un chip al Lui... Tu spui: ‚Noi ne închinăm la pietre, ziduri şi lemne’. Dar nu este aşa, O împărate, ci ele ne slujesc nouă pentru reamintire şi încurajare, ridicând spiritele noastre căzute prin acele (persoane) ale căror nume sunt purtate de imagini şi ale căror reprezentare sunt. Noi nu ne închinăm la ele ca şi lui Dumnezeu aşa cum susţii. Dumnezeu interzice! Pentru că nu ne punem speranţa în ele şi dacă o imagine a Domnului este acolo, noi spunem: Doamne Isuse Hristoase, ajută-ne şi salvează-ne. La o imagine a sfintei Fecioare, noi spunem: Sfântă Purtătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi cu Fiul tău şi tot aşa cu un martir... Ar fi fost mai bine pentru tine, să fii un eretic, decât un distrugător al chipurilor”. (Hefele: "History of the Councils", “Istoria Conciliilor”, sec. CCCXXXII. Abia în zilele noastre, închinarea la imagini, a fost susţinută de un episcop catholic, cu următorul argument: “Vechiul Testament interzice imaginile (Exodul 20: 4), pentru că prin slăbiciunea poporului evreu şi puternica lor înclinaţie de a imita închinările idolatre ale popoarelor vecine, ei au pus în pericol închinarea spirituală şi monoteistă la Dumnezeu. Această interdicţie, la fel ca toate poruncile ritualice, nu mai erau obligatorii în Noul Testament. Dimpotrivă, era lucrarea creştinătăţii să ia omul şi să-i înnobileze puterile înalte. Nu doar artele nobile, ca muzica şi literature, sunt în slujba Celui Preasfânt, dar şi pictura şi sculptura”. (Hefele: Idem, paragraful 1).
În această criză papalitatea a făcut o alianţă cu lombarzii, care erau bucuroşi pentru şansa oferită, în efortul comun ca, închinarea la chipuri să se extindă peste teritoriile italiene ale împăratului răsăritean. Prin intermediul acestei alianţe, „întreaga Italie, stârnită de pontif, a hotărât să se elibereze de conducerea împăraţilor greci”. (De Cormenin: "History of the Popes", Gregory II, paragraful 29). Totuşi această coaliţie nu a durat prea mult: fiecare putere - lombarzii şi papalitatea - hotărâtă fiind să aibă în stăpânire, cât mai mult teritoriu din Italia, a existat o constantă iritare, care în cele din urmă a culminat cu deschiderea ostilităţilor, moment în care lombarzii au invadat teritoriul papal, în 739. Ce putea face acum Papa? Nu putea să apeleze la duşmanul său spărgător de chipuri, împăratul. Lombarzii, deşi prieteni ai chipurilor, erau acum şi duşmanii Papei. Ce era de făcut?
Charles Martel, majordomul palatului regatului franc, obţinuse o glorie mondială prin ultima sa victorie, din 732, la Tours, asupra mahomedanilor. Dintre toţi barbarii, francii au fost primii care au devenit catolici şi de atunci au fost întotdeauna, fiii pătrunşi de simţul datoriei faţă de Biserică. Papă era acum GRIGORE al III-lea, 18 martie 732- 27 noiembrie 741, şi era hotărât să apeleze la Charles pentru ajutor împotriva pretenţiei stăpânirii lombarde. El a trimis lui Charles cheile „mormântului Sf. Petru”, ceva pilitură din lanţurile cu care „Petru fusese legat” şi mai important decât toate, ca moştenitor legitim al autorităţii vechii Republici Romane, a îndrăznit să ofere lui Charles Martel, titlul de consul roman. „Prin aceste tranzacţii, Papa pare de fapt, dacă nu în mod deschis, o putere independentă, în cârdăşie cu aliaţii sau duşmanii imperiului, după cum cereau exigenţele timpului”, iar acum Papa, ca un potentat independent, realizează o alianţă cu un suveran transalpin pentru eliberarea Italiei”. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea IV, cap.IX, par. 4, 26).
Lombarzii, trimit de asemenea lui Charles, oferta contra-negocierilor. Papa ştia de aceasta şi i-a scris că în Italia, lombarzii îl tratau cu dispreţ şi că spuneau: „Să vină acest Charles cu armata lui de franci; dacă poate, să vă salveze din mâinile noastre”; şi Grigore bocea şi se ruga de Charles astfel: „O, supărare nerostită că, astfel de fii, nu fac niciun efort să apere pe mama lor sfântă, Biserica! Nu că Sf. Petru nu este în stare să-şi apere urmaşii, sau nu pretinde răzbunare pentru opresorii lor, dar apostolul pune credinţa discipolilor lui la încercare. Nu-i crede pe regii lombarzi, pentru că singurul lor scop este să-şi pedepsească supuşii neascultători, ducii din Spaleto şi Benevento, a căror singură nelegiuire este că nu se vor alătura invaziei şi jefuirii Scaunului Roman. Trimite, o fiul meu creştin, câţiva ofiţeri credincioşi, care să-ţi poată raporta adevăratele intrigi politice de aici, care să poată vedea cu proprii ochi persecuţiile pe care le îndurăm, umilinţa Bisericii, devastarea proprietăţilor noastre, necazul peregrinilor care vin la altarul nostru. Nu-ţi închide ochii la implorările noastre, ca nu cumva Petru să-ţi închidă porţile cerului. Te conjur prin viul şi adevăratul Dumnezeu şi prin cheile Sf. Petru, să nu alegi alianţa cu lombarzii în detrimentul dragostei marelui apostol, dar grăbeşte-te, grăbeşte-te să ne ajuţi, ca să putem spune ca profetul: „Domnul ne-a auzit în ziua necazului, Dumnezeul lui Iacov ne-a apărat”. (Idem, paragraful 24).
Ambasadorii şi scrisorile papei „au fost primite de Charles cu o reverenţă decentă, dar măreţia ocupaţiilor sale şi scurtimea vieţii au împiedicat intervenţia sa în afacerile politice ala Italiei, cu excepţia unei medieri prieteneşti dar ineficace”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XLIX, paragraful 12). Problemele politice căpătaseră însă o aşa turnură în Franţa, încât dorinţa îndelung nutrită a papalităţii a fost răsplătită pe deplin. Charles Martel era duce sau majordom al palatului, sub leneşii regi ai Franţei. El a murit la 21 octombrie 741. Grigore al III-lea, a trecut la cele veşnice pe 27 noiembrie acelaşi an şi a fost urmat de ZAHARIA, 30 noiembrie 741 - 14 martie 752. Fără a fi beneficiarul unui ajutor rapid venit din Franţa, Zaharia vine cu o serie de propuneri în faţa lombarzilor şi astfel se încheie un tratat de pace, pentru douăzeci de ani, între regatul Lombardiei şi ducatul Romei”.
Charles Martel a lăsat în urmă doi fii, pe Carloman şi Pepin. Carloman fiind mai mare, a fost cel care i-a urmat în slujbă tatălui, însă pentru puţin timp, înainte de a demisiona în favoarea fratelui său şi să devină, din 747 călugăr. Ultimele evenimente din Italia şi prestigiul câştigat de Papă prin acestea au exercitat o puternică influenţă în Franţa şi după cum Papa îşi dorea deja o alianţă cu Charles Martel, care deşi nu avea titlul, deţinea toată autoritatea unui rege, Pepin, care i-a urmat, i-a zămislit ideea că poate şi-ar putea asigura aprobarea Papei, în asumarea titlului de rege prin autoritatea pe care deja o avea. Din acest motiv Pepin trimite doi clerici să consulte pe Papă, dacă n-ar putea fi regele Franţei. Zaharia i-a întors mesajul, spunându-i „că naţiunea poate fi unită pe temeiuri legale în aceeaşi persoană, în numele şi autoritatea regelui; că nefericitul Childeric, o victimă a siguranţei publice, ar putea fi umilit, retezat şi ţinut închis într-o mănăstire, pentru tot restul zilelor sale. Un răspuns atât de plăcut năzuinţelor lor, a fost acceptat de franci ca opinia unui sofist, sentinţa unui judecător, sau prezicerea unui profet... şi Pepin a fost înălţat pe scut de sufragiul oamenilor liberi, obişnuiţi să asculte de legile sale şi să mărşăluiască sub steagul lui”, astfel că la 7 martie 752, era proclamat rege al francilor. (Gibbon: Idem, paragraful 13).
Zaharia a murit pe 14 martie acelaşi an, şi a fost urmat de STEFAN al II-lea, care a murit a patra zi şi înainte de consacrare, astfel că pe 26 martie, devine Papă STEFAN al III-lea. Rege al lombarzilor era acum Astolph. S-a declarat a fi un duşman pe faţă al Papei, şi era hotărât să acapareze, nu doar teritoriile exarhatului, dar şi pe cele ale Papei. Papa trimite ambasadori şi tratatul de pace este reînnoit pentru „patruzeci de ani”, dar în patru luni, lombardul era din nou sub arme. În termeni de dispreţ şi ameninţare, a cerut supunerea imediată a Romei şi a plăţii unui tribut greu şi ofensator, plata unei capitaţii, sau a unui impozit pe cap de cetăţean”. Papa trimite din nou ambasadori, dar aceştia sunt trataţi cu sfidare şi Astolph invadează teritoriul exarhatului şi pune sub asediu capitala Ravena.
„Eutychius, exarh la acea vreme, a apărat oraşul pentru câtva timp cu mare hotărâre şi îndrăzneală, dar găsindu-şi oamenii obosiţi şi garnizoana prea mică pentru atacurile repetate ale inamicului şi lipsiţi de speranţa unei schimbări în bine, în cele din urmă a abandonat lupta şi s-a întors pe mare la Constantinopol, ducând cu sine ceea ce putea, oameni şi efecte personale. Astolfh, a devenit astfel, şeful capitalei exarhatului limitat, aproape fără rezistenţă, la câteva oraşe şi întreg Pentapolisul pe care le-a adăugat regatului său. Prin această anexare creşte puterea lombarzilor, la un nivel ne mai atins, de la intrarea lor pentru prima dată în Italia. Aşa a luat sfârşit exarhatul Ravenei şi odată cu el, splendoarea acelui vechi oraş, care era încă din vremea lui Valentinian, Scaunul împăraţilor Apusului, cum a fost apoi al regilor goţi şi, după expulzarea lor, a exarhilor, care au locuit aici timp de o sută optzeci şi şapte de ani, susţinând puterea şi autoritatea împăraţilor Apusului”. (Bower: "Lives of the Popes", Stephen II (Ştefan), paragraful 3).
Astolph, înlăturându-l astfel prin forţă pe exarh, a revendicat, ca şi succesor al său, teritoriile Papei şi chiar Roma însăşi. Împăratul Răsăritean trimite un ambassador la Roma printr-un tertip. Papa trimite pe fratele său la Astolph ca să-i ceară un reprezentant la Constantinopol care să reglementeze condiţiile între lombarzi şi Imperiul de Răsărit. Astolph, i-a trimis la plimbare în mod corect, dar văzând că Papa este în combinaţie cu împăratul, a trimis un mesager Papei şi romanilor, cerându-le să-i recunoască autoritatea. Ei au refuzat în mod categoric. Astolph şi armata sa s-au apropiat de Roma ca să-şi impună cererea. “Papa a apelat la cer, prin legarea de sfânta cruce a unei copii a tratatului încălcat de Astolph”. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea IV, cap.XI, paragraful 24). Astolph creşte presiunea asediului şi cazul Papei este din nou, unul disperat.
Papa scrie lui Pepin, dar nu primeşte niciun răspuns. În disperare scrie chiar la Constantinopol, dar cu atât mai puţin primeşte răspuns de acolo. Se hotărăşte să meargă personal la Pepin ca să-i ceară ajutor. Prezent la Curtea Papei era un ambasador al Curţii Franţei, sub a cărui protecţie s-a aşezat Stefan, şi merge direct la dominioanele lui Astolph. Pe 15 noiembrie 752 pătrunde pe teritoriile franceze, fiind întâmpinat la frontieră de unul din clerici şi de un nobil, cu poruncă de a-l conduce la Curtea împăratului. La o sută de mile de palat, se întâlneşte cu Prinţul Charles, apoi cu puternicul Charlemagne şi cu alţi nobili ce l-au însoţit pe drumul său. La trei mile de palat, regele însuşi alături de soţie şi familie şi o mulţime de nobili întâmpină pe Ştefan. “Cum Papa se apropia, împăratul descălecă şi se prosternează înaintea lui. Păşeşte şi se aşază lângă armăsarul Papei. Papa şi clericii izbucnesc dintr-o dată în imnuri de mulţumire şi cântând, ajung la reşedinţa regală.
“Stefan nu a pierdut timpul cu prezentarea motivului vizitei sale. A implorat intervenţia imediată a lui Pepin, pentru grăbirea reîntronării Sf. Petru... Pepin a jurat de îndată să îndeplinească toate cererile Papei”. ( Idem, par.25). „El a făcut chiar, în avans, o donaţie către Sf. Petru, ce consta din câteva oraşe şi teritorii, care se găseau încă sub conducerea lombarzilor. Documentul s-a emis în mod solemn şi Pepin l-a semnat în numele său şi a celor doi fii ai săi, Charles şi Carloman”.(De Cormenin: "History of the Popes", Stephen III, par.21). Pentru că iarna, toate operaţiunile militare erau dificile, Pepin invită pe Papă „la Paris în abaţia St. Denis, unde îşi avea rezidenţa”.
Pepin fusese deja uns, în Franţa, de un episcop, dar aceasta nu era de ajuns. Papa trebuia de asemenea să-l miruiască şi după aceasta, se putea spune că regele francilor deţinea regatul său, prin harul Episcopului Romei. În mănăstirea St. Denis, Stefan al III-lea, a aşezat coroana pe capul lui Pepin, l-a uns cu sfântul untdelemn, a întărit pentru vecie suveranitatea în casa sa, şi a pronunţat un blestem veşnic asupra tuturor celor care, ar încerca să numească ca şi rege al Franţei, de altundeva decât din neamul lui Pepin. Papa se îmbolnăveşte serios, cauză din care rămâne în capitala Franţei până la mijlocul anului 753.
Cu aceeaşi ocazie, Papa, ca şi cap al reinstauratei Republici a Romei, i-a reînnoit lui Pepin titlul Roman şi demnitatea de patrician, care, ca şi cea de consul, îi fusese conferită de Charles Martel. A acordat acelaşi titlu şi celor doi fii ai lui Pepin, „amanetându-i pentru apărarea sfântului oraş”. Însemnul noii slujbe, erau cheile mormântului Sf. Petru „ca un angajament şi un simbol al suveranităţii” şi un „sfânt” steag, care semnifica „dreptul şi datoria de a se implica” în apărarea Bisericii şi a oraşului Roma.
Împăratul Leon, a murit în 741, şi a fost urmat, din 18 iunie, de fiul său Constantin al V-lea. În timp ce Constantin era absent, din cauza unei expediţii împotriva sarasinilor, un rival preia chestiunea imaginilor (a icoanelor), uzurpă tronul şi triumfător, reinstaurează închinarea la chipuri. Constantin se întoarce cu armata sa şi este victorios împotriva uzurpatorului şi cauzei sale. Scopul împăratului Leon, era „să pronunțe condamnarea imaginilor, într-un articol de credinţă, folosind autoritatea Conciliului General”. Fiul său aduce la îndeplinire acest deziderat. Convoacă un Conciliu General la Constantinopol în 754, alcătuit din treisute treizeci şi opt de episcopi. După şase luni de deliberări şi o cercetare amănunţită, ei transmit „decretul unanim, prin care toate simbolurile vizibile ale lui Hristos, cu excepţia euharistiei, erau considerate fie blasfemii, fie eretice; închinarea la imagini, era o corupere a creştinătăţii şi o reînnoire a păgânismului; toate aceste monumente ale idolatriei, trebuiau să fie sparte sau şterse şi aceia care vor refuza să elibereze obiectele de superstiţia lor, se făceau vinovaţi de neascultare faţă de autoritatea Bisericii şi a împăratului”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XLIX, paragraful 6)
„Răsăritul (Orientul) îngăduitor, leapădă cu ezitare imaginile sale sfinte; ele erau nutrite în inimă şi apărate cu vigoare de zelul independent al italienilor”. (Idem, par.47). Hotărârea Conciliului, a fost întărită de toată puterea împăratului, cu persecuţii aspre. El „a cerut tuturor episcopilor şi celor mai distinşi călugări, o acceptare scrisă faţă de hotărârea sinodului său. Nu a fost nimeni, dintre episcopii şi preoţii de mir, ai întregului regat (Bizantin), care să fi refuzat; dar, cu atât mai serioasă era opoziţia făcută de mulţi călugări”. (Hefele: History of the Councils", sec. CCCXXXVII)
Între timp, Astolph convinge pe Carloman, să părăsească mănăstirea sa şi să meargă la Curtea lui Pepin, să contracareze influenţa Papei şi dacă era posibil, să câştige pe Pepin pentru cauza lombarzilor. Dar, nefericitul Carloman, a fost întemniţat de îndată „pe viaţă”, dar viaţa sa avea să se încheie peste câteva zile. În septembrie şi octombrie 753, Pepin şi Papa au mărşăluit spre Italia, împotriva lui Astolph, care se refugiase în Pavia. Au înaintat către zidurile acelui oraş şi Astolph este bucuros să obţină o pace infamă, angajându-se, sub jurământ, că va reda teritoriul Romei.
Pepin revine în capitala sa, iar Stephen se retrage la Roma. Pepin, nici nu se îndepărtase prea mult, că Astolph era din nou sub arme şi în drum spre Roma. A mărşăluit chiar către porţile oraşului şi a cerut ca Papa să se predea. „El a pretins romanilor să predea pe Papă în mâinile sale, pentru că, doar în aceste condiţii, va cruţa oraşul. Astolph a spus că nu va da Papei nicio palmă de pământ”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. II, cartea IV, cap.XI, par.28).
Stephen, trimite în grabă mesageri, cu scrisoare la Pepin, în care Papa îi reamintea că Sf. Petru îi făgăduise viaţă eternă, ca răsplată pentru un jurământ care l-a determinat să facă o donaţie către Sf. Petru. I-a spus lui Pepin că riscă osânda veşnică, dacă nu se grăbeşte să-şi îndeplinească juruinţa sa; şi după cum Petru avea scrisul lui Pepin pe jurământ, dacă acesta nu-și va împlini jurământul, apostolul avea să-l prezinte împotriva lui în ziua judecăţii. Pepin nu a răspuns şi a fost trimisă o a doua scrisoare, în care Papa „îl implora prin Dumnezeu şi sfânta Sa mamă, prin îngerii cerului, prin apostolii Petru şi Pavel, şi prin ultima zi” să se grăbească să salveze pe sfânta sa mamă, Biserica, făgăduindu-i „victoria asupra tuturor naţiunilor barbare şi viaţă eternă” dacă va face aşa.
Dar nici chiar aşa, Pepin nu a răspuns, şi cum Astolph făcea presiuni tot mai mari şi mai grele, Papa s-a hotărât ca Sf. Petru însuşi, să se adreseze împăratului zăbavnic. În consecinţă, el trimite acum următoarea scrisoare: „Eu, Petru, apostolul, protestez, sfătuiesc (avertizez) şi implor pe voi, cei mai creştini împăraţi, Pepin, Charles şi Carloman, alături de toată ierarhia de episcopi, abaţi, preoţi şi toţi călugării şi judecătorii, ducii, conţii şi întregul popor al francilor; Mama lui Dumnezeu, de asemenea te roagă stăruitor şi te sfătuieşte şi îţi porunceşte, împreună cu tronurile stăpânirilor şi toate oştirile cerului, să salvezi iubitul oraş al Romei, de detestabilii lombarzi. Dacă te grăbeşti, eu, Petru, apostolul, îţi făgăduiesc protecţia mea în viaţa aceasta şi în cea viitoare, voi pregăti pentru tine cele mai încântătoare case în cer, voi revărsa peste tine bunurile veşnice ale paradisului. Alătură-te poporului meu din Roma şi îţi voi da orice-mi vei cere. Te conjur, să nu laşi ca acest oraş să fie rănit şi chinuit de către lombarzi, ca nu cumva sufletele voastre să fie rănite şi chinuite în iad, alături de diavol şi îngerii săi răi. Dintre toate naţiunile de sub cer, francii sunt cei mai stimaţi de Sf. Petru; mie îmi datorezi toate victoriile tale. Ascultă şi ascultă grabnic, căci prin aprobarea mea, Domnul nostru Isus Hristos, îţi va da în această viaţă, lungirea zilelor, siguranţă, victorie, iar în viaţa ce va veni, va mări binecuvântările sale asupra ta printre îngeri şi sfinţii Săi”. (Idem, paragraful 31).
Această epistolă, l-a determinat pe Pepin la cea mai febrilă activitate. Astolph auzise că Pepin a venit grăbit, şi că s-a reîntors către capitală, dar de bine ce auzise, că s-a şi trezit asediat de acesta. Astolph a cedat de îndată şi a oferit lui Pepin, întregul teritoriu aflat în dispută. Reprezentanţii împăratului Răsăritului, erau acolo să ceară ca teritoriul să fie cedat lui, însă „Pepin a declarat că singurul său scop în război a fost să-şi arate venerarea pentru Sf. Petru”, astfel că prada războiului a dat-o toată Papei - 755 d.Hr. ”Reprezentanţii Papei, care întotdeauna vorbeau de Republica Romei, au trecut prin ţinut, primind omagiul autorităţilor şi cheile oraşelor. Districtul cuprindea Ravena, Rimini, Pesaro, Fano, Cesena, Sinigaglia, Iesi, Forlimpopoli, Forli cu Castelul Sussibio, Montefeltro, Acerra, Monte di Lucano, Serra, San Marino, Bobbio, Urbino, Cagli, Luciolo, Gubbio, Comachio şi Narni, care a fost despărţit de ducatul Spoleto”. (Idem, par.35).
Curând după aceasta Astolph a fost ucis la vânătoare. Succesiunea era disputată între Desiderius şi Rachis. Desiderius şi-a asigurat tronul prin curtarea influenţei papale şi ca răsplată, Papa l-a silit să fie de acord cu cedarea către Scaun a cinci oraşe şi a întregului ducat, Ferrara. Acordul a fost îndeplinit şi aceste teritorii au fost anexate regatului Papei.
Stephen al III-lea, a murit la 26 aprilie 757, şi a fost urmat de fratele său PAUL, 29 mai 757 - 28 iunie 767, care a glorificat pe Pepin ca pe un nou Moise care eliberase pe Israel din robia Egiptului. După cum Moise a zădărnicit idolatria, aşa şi Pepin a zădărnicit erezia, iar papa a exclamat extaziat: „Tu, după Dumnezeu, eşti ajutorul şi apărătorul nostru. Dacă toţi perii capetelor noastre ar putea vorbi, tot nu ţi-am fi putut aduce suficiente mulţumiri pentru meritele tale”. Când Constantin V a aflat că Pepin a cedat Papei „exarhatul Ravenei şi Pentapolisul”, a trimis doi ambasadori la Pepin, ca să-l convingă să înapoieze acele ţinuturi către autoritatea împăratului răsăritean. Dar, la această cerere, Pepin a răspuns că „francii nu şi-au vărsat sângele pentru greci, ci pentru Sf. Petru şi salvarea sufletelor lor. Şi nici pentru tot aurul din lume, el nu-şi va lua înapoi făgăduinţa făcută Bisericii Romane”. Eu Paul „accept toate pedepsele ca să lucrez în opoziţie cu bizantinii”; şi „în una din scrisorile pe care Papa Paul le-a adresat acum lui Pepin, l-a asigurat că problematica chipurilor era principala cauză a marii mânii a grecilor, împotriva Romei”. (Hefele: Idem, sec. CCCXXXVIII).
Toate donaţiile acordate de Pepin papalităţii au fost primite şi menţinute de papi sub pioasa plăsmuire că, acestea erau pentru utilizări sfinte cum ar fi, păstrarea luminilor în biserici şi susţinerea celor săraci. Dar în realitate, erau ţinute ca proprietăţi ale noului Stat suveran, descendent din republica romană, o autoritate prezentă care devine unită cu Papa, prin dreptul căruia făcuse deja pe Charles, consul roman, iar pe Pepin, patrician. Toate aceste teritorii erau conduse de Papă, ca stăpân. „El a acceptat proprietatea ca domn şi conducător; a primit omagiul autorităţilor şi cheile oraşelor. Instituţiile locale sau municipale, erau menţinute, dar venitul, care înainte era primit de coroana bizantină, devenea venitul Bisericii, pentru care Papa era protector, distributor şi stăpân”. (Milman: Idem, paragraful 41)
În 768, Pepin moare şi este urmat de cei doi fii ai săi, Charles şi Carloman. Carloman moare în 771, și Carol cel Mare (Charlemagne), domneşte. În 772, la pontificat, urmează ADRIAN, 9 februarie 772 - 25 decembrie 795.
Carol cel Mare nu era un catolic mai puţin devotat decât Clovis, înaintea lui. Războaiele sale împotriva saxonilor păgâni, au fost aproape în întregime războaie religioase, iar declaraţia sa aspră, că „aceşti saxoni trebuie creştinaţi sau nimiciţi”, exprimă atât temperamentul religiei sale, cât şi al războilui său. Duşmănia dintre Papă şi lombarzi era încă prezentă. Regele lombarzilor invadează teritoriul şi ia în posesie unele din acele oraşe, pe care Pepin le acordase papalităţii. Imediat Papa face apel la Carol cel Mare, reamintindu-i de obligaţia ce stătea asupra lui, chiar de când el şi tatăl său Pepin, primiseră din partea Papei titlul şi demnitatea de patricieni ai Romei. Carol cel Mare, mărşăluieşte de îndată către Lombardia, în 773, şi pune sub asediu Pavia, capitala lombardă; în acelaşi timp, cu o parte din armata sa, atacă oraşul orașul Verona.
Era luna octombrie, înainte ca Verona să cadă, în vreme ce Pavia a rezistat până în vara ce a urmat. Cum Paştele se apropia, Carol cel Mare a decis să celebreze sărbătoarea la Roma. În luna martie, „împreună cu un mare număr de episcopi, abaţi şi alţi clerici ce-l însoţeau în Italia, deopotrivă ofiţeri şi persoane cu distincţie”, face o călătorie în oraşul celebru. De îndată ce Papa află de drumul pe care avea să vină Carol cel Mare, „trimite pe toţi magistraţii şi judecătorii oraşului, cu steagurile lor şi însemnele slujbelor respective, să-l întâmpine la treizeci de mile distanţă şi să-l însoţească pe tot parcursul călătoriei care mai rămăsese de efectuat. La o milă de poartă, este primit de toată miliţia Romei, sub arme, alături de o procesiune de copii, cu ramuri de măslin în mâini şi cântându-i laude. La oarecare distanţă, în spate, apăreau crucile, care erau purtate în apariţiile publice, potrivit obiceiului, de exarhii şi patricienii romani. Imediat ce a văzut crucile, Carol cel Mare a descălecat de pe cal, împreună cu toată suita lui, şi însoţit de propria nobilime, Romanul merge pe jos, în mijlocul puternicelor aclamaţii ale oamenilor, adunaţi de peste tot ca să-l vadă, pe tot restul drumului până la Vatican.
„În ceea ce-l privește pe Papa, acesta, împreună cu întregul corp al clerului, s-a îndreptat către biserica Vaticanului, dimineaţa devreme, ca să aştepte acolo sosirea regelui şi să-l conducă personal la mormântul Sf. Petru. Carol cel Mare a sosit la baza treptelor ce conduceau către biserică, a îngenuncheat şi a sărutat-o pe prima, continuând în acelaşi mod, îngenunchind şi sărutând fiecare treaptă pe care urca. La intrarea în biserică, a fost primit de Pontif în toată splendoarea veşmintelor şi ornamentelor papale. S-au îmbrăţişat cu mare tandreţe şi ţinându-se de mână, mâna dreaptă a Papei în cea stângă a regelui, au intrat în biserică, poporul şi clerul cântând cu putere cuvintele Evangheliei ‚Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului’. Papa a condus pe rege direct la spovedanie, adică la presupusul mormânt al Sf. Petru, iar acolo, prosternându-se amândoi la pământ, au întors mulţumiri prinţului apostolilor, pentru marele beneficiu obţinut de rege prin mijlocirea sa asupra duşmanilor săi şi a duşmanilor Bisericii...
„A treia zi după Paşte, Papa şi regele, ţin o adunare la Vatican, moment în care Adrian ajunge la punctul principal şi picură în mintea regelui făgăduinţa pe care Regele Pepin, tatăl său şi el însuşi, au făcut-o la Chiersi, sfântului său predecesor Papa Stefan, lăudând mult generozitatea înaintaşilor săi şi a sa personal, faţă de Scaunul Apostolic, meritul câştigat de ei prin aceasta şi răsplata păstrată lor în cer, din această cauză. Cu seriozitate l-a implorat ca, aşa cum se îngrijeşte de fericirea sa în lumea aceasta, dar şi în cea viitoare, să întărească făgăduinţa sau donaţia sa de mai înainte, cu privire la toate locurile menţionate, ca ele să fie predate fără întârziere Sf. Petru şi să asigure pentru totdeauna deţinerea lor de către acel apostol şi Biserica sa. Carol cel Mare s-a supus cu dragă inimă dorinţei Papei şi citind fostul contract de donaţie, a poruncit lui Etherius, capelanul şi notarul său, să elaboreze un altul. Acest nou contract l-a semnat personal, cerând tuturor episcopilor, abaţilor şi altor oameni mari, ce-l însoţeau la Roma, să-l semneze şi ei, apoi cu propria mână, documentul astfel semnat, sărutat cu mare respect şi devoţiune, a fost aşezat pe trupul Sf. Petru”. (Bower: Lives of the Popes", Hadrian, paragrafele 13, 14)
Acest document s-a pierdut complet, astfel încât, este imposibil de ştiut ce se includea în donaţie. Era mai mult în interesul papalităţii ca acesta să se piardă, decât să fie păstrat. Dacă ar fi fost păstrat, revendicările papalităţii ar fi fost îngrădite de limitele specificate, în schimb dacă era pierdut complet, se putea revendica aproape totul în perimetrul hotarelor întregii Italii. Aşa a şi fost în realitate. „Se spune că se cuprindea întreaga Italie, exarhatul Ravenei de la Istria către frontierele Napolelui, inclusiv insula Corsica”. Este cunoscut faptul că cel puţin ducatul Spoleto, a fost adăugat teritoriilor deja nominalizate în donaţia lui Pepin. „Charlemagne (Carol cel Mare), a făcut această donaţie ca domn cuceritor al regatului lombard şi al teritoriului exarhatului”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. II, cartea IV, cap.XII, paragrafele 15, 16).
Carol cel Mare s-a întors la asediul Paviei, care a fost atât de puternic încât, curând oraşul a cedat. Desiderius, regele lombard, a fost obligat să capituleze „şi să se predea alături de soţie şi fiică, lui Carol cel Mare, cu o condiţie: cuceritorul să nu spună altora că vieţile lor au fost cruţate. Carol cel Mare i-a luat cu ei în Franţa şi i-a întemniţat, potrivit unor scriitori, mai întâi la Liege şi după aceea la Mănăstirea Corbie, unde se spune că Desiderius şi-a petrecut restul vieţii în post, rugăciune şi alte lucruri bune. Astfel s-a sfârşit domnia prinţilor lombarzi, în Italia, două sute şase ani după ce se făcuseră singuri stăpânii acelei ţări. Vorbesc despre domnia prinţilor lombarzi, dar pentru corectitudine, acel regat nu se sfârşeşte acum, Carol cel Mare asumându-şi, după capitularea Paviei, şi captivitatea lui Desiderius, titlul de Rege al Lombarzilor, lăsând poporul în aceeaşi condiţie în care l-a găsit, astfel că monarhul s-a schimbat, dar nicio modificare nu s-a adus monarhiei.
„Cum, Carol cel Mare, a revendicat regatul lombarzilor prin dreptul cuceritorului, s-a hotărât, curând după cucerirea Paviei, să fie încoronat ca rege al Lombardiei, de către Arhiepiscopul Milanului, într-un loc numit Modastia, la aproape zece mile de acel oraş. Despre acea ceremonie citim următorul raport în Ordo Romanus , un ritual foarte vechi: noul rege era condus afară din camera sa de câţiva episcopi ai bisericii. Însoţit fiind către înaltul altar, arhiepiscopul, după câteva rugăciuni solemne, întreabă poporul dacă este doritor el însuşi să se supună lui Carol şi să-i asculte poruncile, cu o fidelitate neabătută. Oamenii răspund că doresc aceasta, episcopul îi unge capul, pieptul, umerii şi braţele, rugându-se ca noul rege să poată fi victorios în războaiele sale şi fericit în deciziile sale. Apoi îl încinge cu o sabie, pune brăţările pe braţele sale şi-i oferă o robă, un inel şi un sceptru. Cu coroana aşezată pe cap, este condus prin galeria corului bisericesc, către tron, după care, aşezat fiind şi dându-i-se sărutul păcii, arhiepiscopul oficiază serviciul divin”.
Desăvârşind astfel cucerirea Lombardiei şi aşezându-şi pe cap coroana de fier a acestui regat, „prima grijă a lui Carol cel Mare, după cucerirea Paviei, a fost să pună pe Papă în posesia tuturor locurilor care-i fuseseră acordate de tatăl său, sau de el însuşi. Vizate erau exarhatul, Pentapolisul şi ducatul Spoleto, care continua totuşi să fie guvernat de proprii duci. Astfel au avut papii, în cele din urmă satisfacţia mult dorită de a-i vedea pe lombarzi umiliţi şi incapabili de a mai controla Scaunul Apostolic, în ambiţioasele sale intenţii. Împăraţii au fost izgoniţi din Italia, iar ei s-au îmbogăţit din prăduiri... Carol cel Mare, aranjând afacerile Italiei spre deplina satisfacţie a Papei şi a sa personală, a trecut din nou munţii în luna august, a anului curent (774) şi s-a întors în Franţa”. (Bower: "Lives of the Popes," Hadrian, paragraful 26, note 17)
Întocmai ca o formă de guvernare pământească, tipic papală, feudală, „Adrian ia în posesie exarhatul, în mod clar cu puterea şi privilegiile unui prinţ lumesc. De la un capăt la celălalt al Ravenei, el avea ‚oamenii lui’ care erau judecaţi de magistraţi numiţi de el, ce-i datorau fidelitate şi care nu putea părăsi ţinutul fără permisiunea sa specială. Aceştia nu sunt doar clerici „supuşi puterii sale spirituale (această supremaţie spirituală a fost manifestată de Adrian peste cel mai întins teritoriu: Roma avea dreptul juridic asupra tuturor bisericilor); cu toate acestea, limbajul său către Carol cel Mare este al unui suveran feudal: ‚După cum oamenii tăi, nu au voie să vină la Roma, fără permisiunea ta şi fără o scrisoare specială, tot aşa şi oamenilor mei, nu trebuie să li se permită să apară la Curtea Franţei, fără aceleaşi scrisori de acreditare din partea mea. Aceeaşi credinţă pe care supuşii lui Carol cel Mare, i-o datorează, trebuia cerută şi din partea supuşilor Scaunului Romei faţă de Papă. Să fie clar: noi trebuie să rămânem în slujba şi sub stăpânirea binecuvântatului apostol Sf. Petru, până la sfârşitul lumii’. Administrarea dreptăţii era în numele Papei. Nu doar îndatoririle eclesiastice şi chiriile proprietăţilor erau parte din patrimoniul Sf. Petru, ci şi venitul civil intra în trezoreria sa. Hadrian a acordat lui Carol cel Mare ca dar, mozaicurile şi marmurele palatului imperial din Ravena, indiscutabil, proprietate personală.
„Astfel se manifesta supunerea revendicată peste exarhatul şi întreg teritoriul inclus în donaţia lui Pepin şi Carol cel Mare, cu tot ce ochiul, veşnic treaz al Papei, adăuga continuu (părţi din vechiul teritoriu Sabine, din Campania şi Capua), sub jurisdicţia papalităţii. De la un capăt la celălalt al acestor teritorii, vechile instituţii romane au rămas sub Papa aristocrate (patriciene), ce păreau să fie egale cu autoritatea imperială. Doar oraşul Roma a menţinut, de formă, ceva din independenţa unei republici. Adrian şi-a asumat cu putere măreţia unui mare potentat. Cheltuielile sale pentru clădirile religioase erau generoase, în special în Roma, după cum devenise şi caracterul său. Roma, odată cu creşterea veniturilor papale, a început să-şi recapete mult din splendoarea de altă dată”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. II, cartea IV, cap.XII, paragrafele 19, 20)
În 776, Carol cel Mare a fost obligat, de o revoltă a lombarzilor, să revină în Italia. Mişcările sale au fost atât de prompte şi viguroase, încât nu a fost necesar să rămână acolo pentru mult timp. În 780, iarăşi, din pricina unei revolte lombarde, dar şi din cauza Arhiepiscopului Ravenei, care pusese exarhatul său în opoziţie cu Papa, a fost obligat să revină în Italia. De această dată, a mers chiar la Roma, unde a sărbătorit Paştele anului 781, alături de Papă, care i-a botezat fiul, pe Carloman, în vârstă de cinci ani, iar pe ambii fii Carloman şi Louis i-a uns regi - Carloman al Lombardiei, Louis al Aquitaniei.
În toţi aceşti ani, Războiul Iconoclastic a continuat între Răsărit şi Apus. Constantin al V-lea, a murit pe 14 septembrie 775, şi a fost urmat de fiul său, Leon al IV-lea, care a uşurat mult presiunea continuă, pe care Constantin o menţinea împotriva închinării la chipuri. El a murit la 8 septembrie 780, şi a fost urmat de fiul său Constantin al VI-lea, în vârstă de doar zece ani. Din cauza tinereţii noului Constantin, mama sa, Irene a devenit gardianul lui şi a început să lucreze serios la reintegrarea imaginilor. Ea a purtat o corespondenţă cu Papa Adrian I, care „o povăţuia continuu în această chestiune”. (În argumentul său, care susţinea închinarea la chipuri, Papa a folosit Evrei 11: 21 - Iacov a binecuvântat pe ambii fii ai lui Iosif şi “s-a închinat rezemat pe vârful toiagului său” prin eliminarea prepoziţiei, astfel că citim “s-a închinat vârfului toiagului său”. – Bower: "Lives of the Popes", Hadrian, paragraful 40. Aşa stă scris şi astăzi în Biblia catolică). Dar pentru că închinarea la chipuri, fusese abolită de un Conciliu General, tot printr-un Conciliu General, închinarea la imagini putea fi reinstaurată. A trecut mult timp până să se întâmple aceasta, astfel că, până în 787, acel Conciliu nu a fost convocat.
Acest Concilu, numit şi al şaptelea Conciliu General, s-a ţinut la Niceea, în Asia, în special pentru a i se creşte reputaţia, prin titulatura de al doilea Conciliu de la Niceea. S-a desfăşurat între 24 septembrie şi 23 octombrie 787. „Iconoclaştii, apăruseră nu ca judecători, ci asemănător criminalilor sau penitenţilor, iar tabloul era întregit de legaţii Papei Adrian şi a patriarhilor răsăriteni. Hotărârile erau pregătite de cel care prezida, Tarasius şi ratificate prin aclamaţiile şi semnăturile a treisute cincizeci de episcopi. În unanimitate, au declarat că închinarea la imagini este în acord cu Scriptura şi raţiunea, Părinţii şi Conciliile Bisericii”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap.XLIX, paragraful 17)
Cuvintele de încheiere ale hotărârii Conciliului, au fost următoarele: „Noi suntem învăţaţi de Domnul, de apostoli şi de profeţi, că se cuvine să onorăm şi să slăvim înaintea tuturor, pe Sfânta purtătoare de Dumnezeu, care este înălţată deasupra tuturor puterilor cerului şi mai departe, sfinţilor îngeri, apostoli, profeţi şi martiri, sfinţilor învăţaţi şi tuturor sfinţilor pe care-i putem folosi personal în mijlocirea ce ne poate face acceptabili lui Dumnezeu, dacă mergem fără prihană. Mai mult decât atât, noi venerăm de asemenea chipul sfintei şi dătătoarei de viaţă, cruci şi relicvele sfinţilor şi acceptăm sfintele şi venerabilele chipuri, la salutăm şi le îmbrăţişăm, potrivit vechii tradiţii a sfintei Biserici Catolice a lui Dumnezeu şi a sfinţilor noştri Părinţi, care au primit aceste chipuri şi li s-a poruncit să fie puse în toate bisericile de pretutindeni. Acestea sunt reprezentările Mântuitorului nostru Întrupat, Isus Hristos, apoi ale Fecioarei şi ale sfintei purtătoare de Dumnezeu şi a îngerilor neîntrupaţi, care s-au arătat celor drepţi în formă umană; de acemenea, picturile sfinţilor apostoli, profeţilor, martirilor etc., aşa încât reprezentarea să ne amintească de original şi să putem fi conduşi la anumite beneficii ale sfinţeniei Sale”.
„Acest decret a fost semnat de toţi cei prezenţi, inclusiv de stareţii mănăstirilor şi o seamă de călugări. Cei doi legaţi papali, au adăugat semnăturii lor şi comentariul că, ei au acceptat tot ce a fost convertit de erezia obraznică a duşmanilor chipurilor”. (Hefele: "History of the Councils", sec.CLI) „Conciliul nu era mulţumit cu aceste semnături oficiale şi solemne. Într-o singură voce au erupt aclamând: ‚Noi toţi credem, noi toţi afirmăm cu putere, noi cu toţii semnăm. Aceasta este credinţa apostolilor, aceasta este credinţa Bisericii, aceasta este credinţa celui orotodox, aceasta este credinţa întregii lumi. Noi care iubim şi respectăm Trinitatea, ne închinăm la chipuri. Oricine nu face aşa, anatema asupra lui! Anatema asupra tuturor acelora care comunică cu cei care nu se închină la chipuri! Anatema asupra tuturor celor care numesc chipurile, idoli! Anatema peste Theodorus, în mod fals numit Episcop al Efesului; împotriva lui Sisinnius din Perga, împotriva lui Basilius, cu al lui nume prevestitor de rele! Anatema împotriva noului Arius, Nestorius şi Dioscorus, Anastasius; împotriva lui Constantin şi Nicetas (patriarhii iconoclaşti ai Constantinopolului)! Slavă veşnică ortodoxului Germanus, lui Ioan din Damasc! Lui Grigore al Romei, glorie eternă! Glorie nemuritoare propovăduitorilor adevărului!” (Milman "History of Latin Christianity", cartea IV, cap.VII, par.27).
„În Apus, Papa Adrian I, a acceptat şi a făcut publice hotărârile Adunării de la Niceea, care acum este respectată de către catolici, ca fiind a şaptea în rang, între Conciliile Generale”. „Pentru onoarea ortodoxiei Bisericii Romane, este cumva nefericit ca acei doi prinţi care au convocat cele două Concilii de la Niceea (Constantin şi Irene), să fie amândoi mânjiţi de sângele fiilor lor”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XLIX, paragraful 18).
În anul 787, Carol cel Mare, merse din nou în Italia, a ales şi a luat şase oraşe: Sora, Arces, Aqrpino, Arpino, Theano şi Capua - din ducatul Beneventum şi le-a adăugat imensului teritoriu donat papalităţii. În 795, Papa Hadrian moare şi este imediat urmat de LEON al III-lea, 26 decembrie 795 - 24 ianuarie 817, care în 799, face o călătorie în Franţa, unde este primit regeşte şi întreţinut de Carol cel Mare. La un banchet regal, Regele şi Papa au sorbit împreună „vinurile scumpe cu o bucurie de sărbătoare”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol II, cartea IV, cap.XII, paragraful 26).
Cuceririle lui Carol cel Mare s-au încheiat. Purta coroana regatului franc şi coroana de fier a regatului Lombardiei. Pe lângă aceste două regate, mai era conducătorul unei vaste regiuni, în care ducatele erau aproape la fel de mari ca şi regatele, unele dintre ele fiind cu adevărat regate. A fost cel mai mare suveran al Europei şi acel mare apărător al Bisericii. De ce să nu fie atunci împărat? El, tatăl său şi bunicul său, fuseseră făcuţi toţi patricieni ai Romei, de către papi. Şi acum dacă el, Carol cel Mare, era cu atât mai mare decât era când a fost făcut patrician, chiar mai mare decât au fost tatăl şi bunicul său când au fost făcuţi patricieni, de ce să nu aibă totuşi o demnitate și mai mare? Dacă un biet rege al Franţei merită să fie patrician al Romei, oare acelaşi rege al Franţei, când este şi rege al Lombardiei şi suveran al unor vaste teritorii, nu merită o demnitate mai mare decât cea de patrician, după cum puterea este mai mare decât atunci când era doar rege al Franţei? Existau doar două demnităţi mai mari decât cea de patrician - consul şi împărat, iar cea de consul, ca şi cea de patrician, fuseseră acordate lui Charles Martel, când încă nu era rege. De aceea, pentru Carol cel Mare (Charlemagne), demnitatea potrivită rămânea, doar cea de împărat.
În anul 800, Carol cel Mare efectuează o călătorie la Roma. El soseşte în oraş pe 23 noiembrie şi rămâne aici peste iarnă şi până după Paşte. În ziua de Crăciun a anului 800, s-au ţinut slujbe maiestuoase. Carol cel Mare nu a apărut într-o îmbrăcăminte din ţara natală, ci în cea de patrician al Romei, onoare primită, ca şi tatăl şi bunicul său, de la Papă. Astfel îmbrăcat, regele cu toată Curtea sa, nobilii săi, oamenii şi întregul cler al Romei, au asistat la slujbe. „Papa însuşi a cântat la Mesă; întreaga adunare era învăluită într-o profundă devoţiune. La încheiere, Papa s-a ridicat, a înaintat către Carol, cu o coroană splendidă în mâinile sale, i-a aşezat-o pe frunte şi l-a proclamat Caesar Augustus”. Domul marii biserici „a răsunat de aclamaţiile oamenilor. ‚Viaţă lungă şi victorie lui Carol, cel mai smerit Augustus, încoronat de Dumnezeu, marele şi pacificatorul împărat al Romanilor’”. În acel moment, capul şi trupul lui Carol cel Mare, au fost unse cu „uleiul sfânt”, de însăşi mâinile papei. Slujbele se apropiau de încheiere. (Idem, par. 31, si Gibbon: "Decline and Fall," cap. XLIX, par. 20). Ca răsplată pentru toate acestea, Carol cel Mare a jurat să menţină credinţa, puterile şi privilegiile Bisericii şi să recunoască stăpânirea spirituală a Papei de-a lungul frontierelor imperiului său.
A ne închipui că această bonificaţie, nu a trecut prin mintea papilor, care au supravegheat minunata carieră a lui Carol cel Mare, ar fi o dovadă de totală ignoranţă faţă de viclenia, nativ evidentă, a papalităţii. Concluzia ar fi fost corectă şi dacă nu ar fi fost nimic altceva decât această carieră uimitoare, pe care papalitatea se aştepta să o clădească. Dar în conduita papalităţii, există fapte de netăgăduit care practic demonstrează că a fost un plan profund şi minuţios, pentru înălţarea papalităţii, lucrarea sa secretă mergând mult în spate pe tărâmul ambiţiilor ei.
Conferirea demnităţii de patrician, ca şi cea de consul, era o prerogativă ce aparţinea doar împăratului roman. A oferi o asemenea demnitate, de către Papă, era în ea însăşi, mai întâi de toate, afirmarea că Papa ocupa locul împăratului şi că avea o aşa autoritate, încât o includea pe cea de împărat. Aceasta era exact ceea ce se pretindea. Am văzut deja că, în timp ce Imperiul Roman exista încă, Papa Leon cel Mare, 440 - 461, declara că vechea Romă, era doar făgăduinţa unei Rome ce va să vină, că gloriile celei dintâi trebuiau reproduse în Roma Catolică, că Romulus şi Remus au fost doar precursorii lui Petru şi Pavel, iar succesorii lui Romulus, precursorii succesorilor lui Petru. După cum Roma de dinainte a condus lumea, tot aşa, cea de mai târziu, prin Scaunul sfântului binecuvântat Petru, ca şi cap al lumii, trebuia să stăpânească pământul. Această concepţie nu s-a pierdut niciodată în papalitate, iar când Imperiul Roman a pierit în el însuşi şi doar papalitatea a supravieţuit ruinei şi cu fermitate a preluat locul şi puterea în capitala Roma, cu atât mai puternic şi cu mai multă siguranţă, avea să fie menţinută şi afirmată, această concepţie.
Acest plan, era de asemenea, dezvoltat cu premeditare şi sistematic. Scripturile erau studiate cu asiduitate şi ingenios pervertite, ca să-l susţină. Printr-o aplicare denaturată a sistemului levitic din Vechiul Testament, era fundamentată autoritatea şi eternitatea preoţiei romane, iar prin deducţii perverse „din Noul Testament, era consacrată chiar autoritatea şi veşnicia Romei însăşi”. Mai întâi, susţinea că era singura, adevărată continuatoare a Romei autentice, pe care papalitatea a desăvârşit-o, că peste tot, unde Noul Testament citează sau face referire la autoritatea Romei dintâi, era vorba despre ea. Deci acolo unde Noul Testament porunceşte supunere faţă de puterile existente sau ascultare de guvernanţi, aceasta înseamnă papalitatea, pentru că singura putere şi singurii guvernanţi care existau atunci, erau cele romane. Şi pentru că Hristos Însuşi a recunoscut autoritatea lui Pilat, care era reprezentantul Romei, am putea socoti că putem dispreţui autoritatea papalităţii, adevărata continuatoare a acelei autorităţi căreia, chiar Domnul din cer, i s-a supus? „Fiecare pasaj, unde era poruncită supunerea faţă de puteri, a fost confiscat, se menţiona fiecare caz unde ascultarea faţă de oficialităţile imperiale era impusă. Un accent deosebit se punea pe consimţământul pe care Hristos, l-a dat stăpânirii romane, pentru pacificarea lumii prin Cezar Augustus, prin nașterea Sa într-o perioadă când se plătea taxe și impozite către cezar, şi pe cuvintele rostite lui Pilat: ‚Nu ai nicio putere asupra Mea, în afară de cea care îţi este dată de sus’”. (Bryce: "The Holy Roman Empire", “Sfântul Imperiu Roman”, cap. VII, paragraful 17).
Puterea uzurpată de papi cu ajutorul pervertirii Scripturilor a fost în cele din urmă întărită de un fals, precis şi absolut. Acest „fantastic fals, dintre toate falsurile Evului Mediu” era „Edictul Imperial de Donaţie” sau „Donaţia lui Constantin”. „Ea însăşi un fals prevestitor de rele, este mărturia implacabilă a gândurilor şi crezurilor preoţimii care au pregătit-o. Aceasta ne spune cum, Constantin cel Mare, vindecat de lepră de către rugătorii lui Sylvester (Silvestru), a hotărât, în a patra zi după botezul său, să părăsească Vechiul Scaun, pentru o capitală nouă pe Bosfor, ca nu cumva continuitatea guvernării secularizate, să paralizeze libertatea omului spiritual. În această situaţie oferă Papei şi succesorilor săi, suveranitatea asupra Italiei şi ţărilor Apusului. Dar nu era totul, deși istoricii au insistat asupra ei, din pricina splendidei îndrăzneli. Edictul continuă să acorde Pontifului Roman şi clerului său, o serie de demnităţi şi privilegii, toate dintre ele poruncite de împărat şi Senatul său şi arătând aceeaşi dorinţă, să transforme Slujba Papală într-o copie a Biroului Imperial. Papa trebuie să locuiască în Palatul Lateran, să poarte coroană, guler, manta roşie, să ducă un sceptru şi să fie însoţit de un corp de şambelani. În mod asemănător, clerul său trebuia să meargă pe cai albi şi să primească onorurile şi imunităţile Senatului şi patricienilor. Ideea care prevalează de la un capăt la celălalt, cum că şeful societăţii religioase trebuie să fie în fiecare punct de acord cu prototipul său, conducătorul civil, este cheia tuturor gândurilor şi acţiunilor clerului roman şi se poate vedea desluşit în detaliile ceremonialului papal, dar şi în uriaşul plan al legislaţiei papale”. (Bryce: "The Holy Roman Empire", cap. VII, paragrafele 8, 9).
Documentul vorbeşte cum „Constantin a găsit pe Silvestru într-una din mănăstirile de pe Muntele Soracte şi, urcând la el pe un catâr, apucă căpăstrul şi mergând pe jos tot drumul, împăratul a condus pe Silvestru la Roma şi l-a aşezat pe tronul papal”, apoi despre darul imperial glăsuieşte: „Noi atribuim Scaunului sfântului Petru, toată demnitatea, toată slava, toată autoritatea puterii imperiale. Mai mult decât atât, oferim lui Silvestru şi urmaşilor lui, palatul nostru de la Lateran, care este cu siguranţă cel mai minunat palat de pe pământ. Îi dăruim coroana noastră, mitra noastră, diadema noastră şi toate veşmintele noastre imperiale. Îi transferăm demnitatea imperială. Acordăm ca dar Sfântului Pontif, oraşul Roma şi toate oraşele apusene ale Italiei. Ca să cedăm lui întâietatea, renunţăm noi înşine la autoritatea pe care o avem, asupra acestor provincii şi ne retragem din Roma, mutând Scaunul imperiului nostru la Byzantium, pentru că nu este decent ca un împărat pământesc să mai păstreze autoritate acolo unde Dumnezeu şi-a aşezat capul religiei Sale”. (Wylie: "History of Protestantism", “Istoria Protestantismului”, cartea I, cap.III, paragraful 14).
Acest fals, a fost angajat în chiar vremurile intrigilor papale, cu Pepin şi Carol cel Mare, împotriva lombarzilor şi autorităţii Imperiului de Răsărit, reprezentată în Apus de exarhatul Ravenei. A fost pentru prima dată făcut public, ca standard de recurs, în 776. În puternica ignoranţă în care papalitatea a scufundat Europa, a fost uşor de susţinut. Acesta este marele secret al minunatului succes al papilor, în asigurarea pentru papalitate a marii donaţii a oraşelor italiene şi lombarde şi a altor teritorii de către Pepin şi Carol cel Mare. Cu astfel de vederi înrădăcinate în privinţa deţinerii demnităţii şi prerogativelor imperiale, să facă ceea ce dorea, să le dăruiască cui făcea plăcere, este destul de uşor de înţeles că dorea cu nerăbdare să vadă un Carol cel Mare cuceritor, sau pe oricare altul ce putea apare şi căruia să-i curteze cu atenţie prietenia şi gata să-l folosească la momentul oportun, să-i linguşească ambiţia şi să-i înalţe demnitatea şi puterea, prin exercitarea prerogativei sale de creatoare de împăraţi.
Chiar la acel moment a apărut o altă circumstanţă care a deschis perfect calea papalităţii pentru acest pas important: Imperiul de Răsărit era în mod absolut în mâinile unei femei. Se susţinea că era total nelegitim pentru o femeie să fie împărăteasă. Înainte de aceasta, femeile mai exercitaseră autoritate imperială, dar întotdeauna în numele soţului sau în numele unui fiu minor. În 797 Irene, mama lui Constantin al VI-lea şi văduva împăratului Leon al IV-lea, care între 780 şi 790, a condus ca regent, şi-a destituit fiul şi i-a scos ochii cu o aşa barbarie că în câteva zile acesta a murit. „În urma acestei morţi, Irene a fost proclamată împărăteasă. Şi astfel în urma a ce nu se întâmplase niciodată înainte, imperiul a dat de furcă”. (Bower: "Lives of the Popes", Leo III, paragraful 26). În breşa pricinuită de uzurparea Irenei, 797 - 802, Papa Leon al III-lea, a presat personal cu încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat şi astfel refacerea Imperiului Apusean.
Când Odoacru, împreună cu Senatul, au abolit Imperiul Apusean, în 476, „el nu l-a abolit ca putere distinctă, ci trebuia să fie reunit sau cufundat în cel Răsăritean”. El a trimis însemnul imperial împăratului din Răsărit, împreună cu declaraţia că un împărat este suficient, „aşa că de la acel moment exista, ca şi înainte de Diocleţian, un singur Imperiu Roman nedivizat”. Acum, prin uzurparea făcută de Irene, nu exista împărat răsăritean şi cum Carol cel Mare era încoronat ca împărat, s-a susţinut odată în plus, cedarea imperiului către Apus, locul său de drept şi iniţial. Carol cel Mare, a fost întotdeauna imaginat „a fi succesorul legitim, nu al lui Romulus Augustus, ci al lui Leon al IV-lea, al lui Heraclius, Justinian, al lui Aracadius şi a întregii linii răsăritene. De aici înainte, în toate analele timpului şi de-a lungul multor secole, numele lui Constantin al VI-lea, al şaizeci şi şaptelea în ordine de la Augustus, este urmat fără pauză de cel al lui Carol, al şaizeci şi optulea”. Leon şi Carol cel Mare, susţineau că ei erau „perfect legitimi să umple locul destituitului Constantin al VI-lea; poporul oraşului imperial exercitându-şi vechiul drept al alegerii, iar episcopul, dreptul său la consacrare”. (Bryce: "The Holy Roman Empire", cap.V, paragraful 10)
Implicarea papalităţii, în încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat, nu a fost doar asumarea puterii şi a prerogativei de a crea un împărat: nu era nimic altceva decât enorma asumare a întregii puteri şi prerogativă ale Imperiului Roman original şi refacerea acestuia în capitala sa de la început, Roma. Şi totuşi, pentru şansa imediată, Carol cel Mare a fost unealta convenabilă prin care acest angajament uriaş era făcut să triumfe. Prin oportunităţile de mai târziu, urmaşii lui Carol cel Mare, au fost mecanismele prin care această uriaşă asumare era susţinută şi doar mijloacele ocazionale pentru obţinerea acelei supreme aroganţe, prin care să acapareze toată puterea şi privilegiul acelui uriaş angajament, iar „înveşmântat cu sabia, coroana şi sceptrul”, să poată striga cu putere mulţimii adunate „EU SUNT CAESAR - EU SUNT ÎMPĂRATUL!”
Natura reală a acestui nou imperiu cu autoritate împărătească, poate fi percepută din faptul că „la o mare adunare ţinută la Aacchen în 802, ultimul împărat încoronat a revizuit legile tuturor breslelor care l-au ascultat, străduindu-se să le armonizeze şi să le corecteze, emiţând o ordonanţă regală pe această temă. Tuturor persoanelor din dominioanele sale, atât clerici cât şi civili, care deja îi juraseră supunere ca rege, li se poruncea prin aceasta să-şi reînnoiască jurământul ca şi Caesar, iar toţi cei până la vârsta de doisprezece ani, care nu juraseră niciodată, vor spune acum acest jurământ. ‚În acelaşi timp, se va explica public tuturor care este forţa şi semnificaţia acestui jurământ ce cuprinde mai mult decât o simplă făgăduinţă de fidelitate faţă de persoana monarhului. Mai întâi acesta obliga, pe cei care jură, să trăiască fiecare şi oricare dintre ei, potrivit cu puterea şi cunoştinţa sa în sfântul serviciu al lui Dumnezeu, pentru că domnul împărat, nu-şi poate extinde asupra tuturor grija şi disciplina sa. În al doilea rând, era obligaţia, ca nici prin forţă şi nici prin fraudă, să se confişte sau să se tulbure bunurile sau slujitorii Coroanei. În al treilea rând, fără violenţă sau trădare faţă de Sfânta Biserică, văduvele, orfanii sau străinii, să vadă că domnul împărat a fost ales, după Domnul şi sfinţii Săi, protectorul şi apărătorul a unora ca ei. La fel, curăţia vieţii este impusă călugărilor: omuciderea, neglijarea ospitalităţii şi alte ofense sunt denunţate, noţiunile de păcat şi crimă fiind indentificate într-un mod căruia nu i se poate găsi egal, doar eventual în Codul Mozaic... Întregul ciclu al datoriei morale şi sociale, este dedus din obligaţia ascultării de capul autocratic, vizibil, al Statului Creştin.
„În majoritatea cuvintelor şi faptelor lui Carol, nu mai puţin clare, în scrierile sfetnicului său Alcuin, poate fi distinsă lucrarea aceloraşi idei teocratice. Printre prietenii intimi, el a ales să fie numit David, exersând în realitate toate puterile regelui evreu, oficiind peste acest regat al lui Dumnezeu de pe pământ, mai degrabă ca un al doilea Constantin sau Theodosius, decât în spiritul şi tradiţiile Juliilor sau Flavilor. Printre aceste măsuri, sunt două care amintesc de primul împărat creştin. Aşa cum Constantin a pus bazele, Carol pune pe o temelie mai fermă, legătura Bisericii cu Statul. Episcopii şi abaţii sunt la fel de esenţiali în ridicarea feudalismului, ca şi conţii sau ducii. Beneficiile lor sunt ţinute sub aceleaşi condiţii de loialitate şi slujire în război cu arendaşii vasali şi nu cu persoana spirituală însăşi: ei au drepturi similare jurisdicţionale şi sunt supuşi la fel în faţa missi dominici imperial. Monarhul încearcă adesea să restricţioneze clerul ca persoane la îndatoririle spirituale, înăbuşe insubordonarea mănăstirilor, se străduieşte să aducă preoţi de mir în viaţa monastică prin instituirea şi reglementarea adunărilor de canonici. Dar după acordarea de bogăţie şi putere efortul a fost în zadar: mâna sa puternică se îndepărta, ei râdeau la comandă. Pentru prima dată datorită lui, plata dijmelor, faţă de care preoţimea se apăra îndelung, era obligatorie în Europa Apuseană, iar susţinerea slujbaşilor religiei, era încredinţată legilor Statului”. (Bryce: "The Holy Roman Empire", cap. V, paragrafele 8, 9)
„Astfel Sfânta Biserică Romană şi Sfântul Imperiu Roman, sunt unul şi acelaşi lucru, în două înfăţişări, iar catolicismul, esenţa societăţii universal creştine, este de asemenea romanisn, adică este așezată pe Roma, ca model de universalitate și origine. Se manifestă într-un dualism mistic care corespunde celor două naturi ale Întemeietorului lui. Ca divin şi etern, capul său este Papa, către care sunt încredinţate sufletele; ca uman şi pământesc Împăratul este autorizat să conducă trupurile oamenilor şi faptele. În natură şi orientare, guvernarea celor doi potentaţi este aceeaşi, diferind doar în sfera lucrării sale şi nu are importanţă dacă numim pe Papă împărat spiritual, sau pe Împărat, un papă secularizat.
„Acesta este planul perfect şi consecvent al unirii Bisericii cu Statul, ca urmare, acceptându-se coincidenţa absolută a limitelor, aceasta presupunând infailibilitatea guvernului comun şi a planurilor, iar ca un corolar al acestui atribut, datoria magistratului civil, să dezrădăcineze erezia şi schisma, nu mai puţin ca trădarea şi răzmeriţa. Este de asemenea planul care, oferind posibilitatea acţiunii lor armonioase, plasează cele două puteri în acea relaţie care dă fiecăreia dintre ele, maximum de putere. Dar, conform legii căreia cu greu i se pot găsi excepţii, proporţional, după cum Statul devenea mai creştin şi Biserica, care lucra la idealurile ei asumându-şi forme lumeşti, devenea prin contact, mai lumească, mai mediocră, mai slabă spiritual”. ( Idem, cap.VII, paragrafele 12, 13).
În privinţa relaţiei dintre Împărat şi Papă „nu se pot dori ilustraţii mai bune decât cele care se găsesc în oficierea încoronării la Roma, prea lungă să fie descrisă aici, dar demnă de un studiu atent. Drepturile impuse aici, sunt drepturile consacrării unei slujbe religioase: împăratul, alături de sabie, sferă şi sceptrul puterii pământeşti, primeşte un inel, ca simbol al credinţei sale, este hirotonit un subdiacon, însoţeşte pe Papă la celebrarea Messei, se împărtăşeşte ca un cleric al comuniunii în ambele calităţi, mărturiseşte un canon al Sf. Petru şi Sf. Ioan Lateran... Împăratul jură să păstreze cu grijă şi să apere Sfânta Biserică Romană şi pe episcopul ei... Printre titlurile oficiale ale împăratului apar şi acestea: ‚Cap al Creştinătăţii, Apărător şi Sprijinitor al Bisericii Creştine, Capul Pământesc al celui Credincios, Protector al Palestinei şi al Credinţei Catolice”.(Idem, cap.VII, paragraful 16).