O altă caracteristică importantă şi sugestivă a Imperiului Eclesiastic, este că „o oaste i-a fost dată... din pricină fărădelegii” (Daniel 8:12). Fărădelegea este pur şi simplu păcat, pentru că „păcatul este călcarea legii”. De aceea această declaraţie din Daniel este în ea însăşi, ideea autentică pe care Pavel o exprimă sub forma „om al păcatului (fărădelegii)”. Prin păcat, prin argumentarea greşelii, prin flirtul cu mediul păcatului şi acţiunea conformă păcatului, omul păcatului a strâns pentru sine „oastea” care-i oferea acea putere care a caracterizat dintotdeauna influenţa sa.
Prin apostazia în doctrină, ordine, filozofie, ritualuri, Biserica Catolică a strâns pentru sine, o oaste pe care a fost în măsură să o înghesuie peste Statul Roman spre ruina acestuia. Chiar şi acum prin logica călcării legii, strânge pentru sine o altă oaste - oastea barbarilor - cu ajutorul căreia se va îndrepta către conducerea lumii. Se vorbeşte în mod obişnuit de convertirea barbarilor, dar cu fiecare mărturie, devine clar că un astfel de termen este impropriu. O oaste câştigată doar prin logica şi uneltele transgresiunii, poate fi doar o oaste adunată exclusiv din elemente ale nedreptăţii, prin mijloace nelegiuite, iar lucrarea unei puteri astfel obţinute poate fi doar o lucrare ticăloasă aşa cum este descrisă de expresia „taină a fărădelegii”.
Încă din vremea lui Constantin, dumnezeul şi salvatorul catolicilor, era un dumnezeu al luptelor, iar drumul mai simplu către răsplătirile veşnice ale martirajului, era acela să fii ucis în luptă de partea credinţei ortodoxe, sau să mori de pedeapsa suferită din această pricină, la fel ca în situaţia unui călugăr răzvrătit care a încercat să-l omoare pe Orestes. Era uşor deci pentru barbarii păgâni, al căror mare zeu era zeul luptelor şi a căror, cea mai mare victorie şi cel mai sigur paşaport pentru palatele zeului războiului, era să mori în mijlocul masacrului unei bătălii sângeroase - era uşor deci pentru astfel de oameni, să devină convertiţi la zeul luptelor catolicilor. O singură victorie însângerată putea schimba balanţa şi putea determina convertirea întregii naţiuni.
Încă din 430 d.Hr., hunii fac incursiuni în Galia, tulbură serios pe burgunzii care văd impotenţa propriului zeu şi se hătărăsc să încerce la zeul catolic. Îşi trimit reprezentanţi într-un oraş vecin din Galia, cerând episcopului catolic să-i primească. Acesta le cere să postească o săptămână, timp în care îi catehizează şi apoi le dă botezul. Curând după aceasta, burgunzii găsesc pe huni fără conducător şi se aruncă brusc asupra lor, întărind convertirea lor cu uciderea a zece mii dintre duşmani, după care întreaga naţiune îmbrăţişează religia catolică „cu un zel aprins”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap,II, par.21; Socrates: "Ecclesiastical History", “Istoria Eclesiastică”, cartea VII, cap. XXX). Aproape de căderea imperiului, vizigoţii, sub Euric revendică stăpânirea asupra întregii Spanii şi a celei mai mari părţi a Galiei cât şi asupra burgunzilor, abandonează Biserica Catolică şi adoptă credinţa ariană.
Clotilda, o nepoată a regelui burgund, „era educată” în jurământul credinţei catolice. S-a căsătorit cu Clovis, regele păgân al francilor păgâni, şi pe care-l presa continuu să devină catolic. Toate rugăminţile ei au fost în zadar până în 496 d.Hr., când, în marea bătălie cu alemanii, francii se găseau în mare încurcătură. Clovis a făgăduit că, dacă victoria va fi a lor va deveni catolic. Cursul bătăliei s-a întors, victoria a fost de partea lui şi Clovis devenea catolic. Clotilda a trimis de grabă un mesager cu această mare bucurie către Episcopul din Rheims, care a venit să boteze noul convertit.
Dar după ce s-a încheiat bătălia şi pericolul a trecut, Clovis nu mai era sigur dacă vroia să fie catolic. A spus că trebuie să-şi consulte războinicii; a făcut aşa şi ei au făcut cunoscută nerăbdarea pe care o aveau de a adopta aceeaşi religie ca şi regele lor. Clovis, declară atunci că era convins de adevărul credinţei catolice, astfel că pregătirile pentru botezul noului Constantin, s-au făcut pentru ziua de Crăciun a anului 496. „Ca să impresioneze minţile barbarilor, ceremonia de botez a fost îndeplinită cu cel mai mare fast. Biserica era împodobită cu tapiserii brodate şi perdele albe, arome de tămâie ca aerul paradisului, erau împrăştiate în jurul clădirii luminate cu nenumărate lumânări. Când noul Constantin a îngenuncheat în rândul întâi, pentru a fi curăţat de lepra păgânismului său, ”Sălbatice Sicambrian, spuse episcopul, îndoaie-ţi gâtul, arde ce ai venerat, preamăreşte ce ai distrus!”. Trei mii de franci au urmat exemplul lui Clovis”. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea III, cap.II, paragraful 27)
Papa i-a trimis lui Clovis o scrisoare prin care-l felicita pentru convertirea sa. Ca exemplu pentru valoarea reală a instruirii sale religioase, poate este bine să relatăm că la ceva timp după botezul său, episcopul ţine o slujbă despre crucificarea Salvatorului. Când s-a ajuns la prezentarea cruzimilor evreilor, Clovis a exclamat: „Dacă eram acolo cu credincioşii mei franci, nu ar fi îndrăznit să facă asta!”. „Dacă o ambiţie fără scrupule, o vitejie şi un curaj, neîmpăcate, alături de o strategie pustiitoare, ar fi fost mijloacele legitime pentru răspândirea creştinismului curat, atunci nu s-ar fi găsit un luptător mai bun decât Clovis. Pentru prima dată răspândirea credinţei în universul lui Dumnezeu, devenise pretextul invocat pentru invadarea teritoriului vecin”. (Milman: Ideem, par.28) „Stăpânirea sa ambiţioasă a fost o continuă violare a moralei şi îndatoririlor creştine; mâinile sale erau pătate de sânge pe timp de pace, ca şi pe timp de război. De îndată ce Clovis a destituit un sinod al Bisericii Galicane, cu mult calm a asasinat pe toţi prinţii liniei merovingiene”. (Gibbon: ,,Decline and Fall", “Amurg şi Cădere”, cap. XXXVIII, paragraful 6).
Episcopul Vienei trimise, de asemenea o scrisoare noului convertit, în care profetiza că credinţa lui Clovis va reprezenta siguranţa victoriei credinţei catolice, iar el, ca orice alt catolic al creştinătăţii, era gata să facă totul pentru împlinirea acestei profeţii. Catolicii din toate ţările vecine sperau, se rugau şi plănuiau ca, Clovis să-i poată elibera de sub conducerea monarhilor arieni. Cu această motivaţie, războiul izbucni în curând.
Burgundia a fost prima ţară invadată. Înainte ca războiul să înceapă, la sfatul Episcopului din Rheims, un sinod de episcopi ortodocşi s-a întâlnit la Lyon. Cu Episcopul Vienei în fruntea lor, au vizitat pe regele burgunzilor şi i-au propus să cheme laolaltă episcopii arieni şi să permită să se ţină o conferinţă, ei fiind pregătiţi să dovedească eroarea arienilor. La această propunere, regele a replicat: „Dacă doctrina adevărată ar fi a dumneavoastră, de ce nu împiedicaţi pe regele francilor să ducă un război injust împotriva mea? Nu există o adevărată credinţă creştină acolo unde se manifestă o lăcomie rapace pentru proprietăţile altora şi sete de sânge. Să-şi arate credinţa prin faptele sale bune”. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea III, cap.II, paragraful 28).
Episcopul Vienei a evitat această întrebare ţintită şi a replicat: „noi suntem ignoranţi în ceea ce priveşte motivele şi intenţiile regelui francilor, dar suntem învăţaţi de Scriptură că, regatele care părăsesc legea divină sunt adeseori răsturnate şi duşmanii se vor ridica de fiecare parte împotriva celor care au făcut pe Dumnezeu, duşmanul lor. Întoarce-te alături de poporul tău la legea lui Dumnezeu şi El îţi va da pace şi siguranţă în teritoriile tale”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XXXVIII, paragraful 8). A urmat războiul şi teritoriile burgunde au devenit supuse stăpânirii lui Clovis, abnul 500 d.Hr.
În acest timp, vizigoţii deţineau toată partea de sud-vest a Galiei. Şi ei erau arieni, iar conspiraţia combinată a catolicilor, în domeniile gotice şi cruciada francilor, alături de Clovis, a provocat în curând un alt război sfânt. La adunarea din 508 d.Hr. de la Paris, a prinţilor şi războinicilor, Clovis s-a plâns: „Sunt necăjit când văd că arienii deţin încă partea cea mai atrăgătoare a Galiei. Să mărşăluim împotriva lor, cu ajutorul lui Dumnezeu şi după ce supunem pe eretici, vom deţine şi vom împărţi fertila lor provincie”. Clotilda a adăugat pioasa-i rugăciune la concluzia că, ,,fără îndoială, Domnul este mai mult decât doritor să acorde ajutorul său, dacă se vor face câteva daruri”. Ca răspuns, Clovis apucă cu violenţă barda de luptă şi a aruncat-o cât de departe a putut şi cum mergea valvârtej, a exclamat: „Acolo unde va cădea Francesca mea, în acel punct voi înălţa o biserică, în onoarea sfinţilor apostoli”.(Idem, paragraful 11).
S-a declarat război. În drumul său, Clovis a trecut prin Tours şi s-a abătut către altarul Sf. Martin, ca să primească sfat, să capete un semn divin. „Mesagerii săi, erau instruiţi să rostească cuvintele psalmului, exact la momentul când ei intrau în biserică”. Clerul oracular a avut grijă ca, acele cuvinte pe care din „întâmplare” aveau să se audă la acel moment, rostite în limba pe care Clovis o înţelegea şi nu în latină, să fie din Psalmul 18: „Tu mă încingi cu putere şi răpui pe potrivnicii mei sub picioarele mele. Tu faci pe vrăşmaşii mei să dea dosul dinaintea mea şi eu nimicesc pe cei ce mă urăsc”. Profeţia era satisfăcătoare şi din întâmplare plină de succes. „Regatul vizigot a fost pustiit şi supus fără milă de sabia francilor”.(Idem, par.12 şi Milman: "History of Latin Christianity", cartea III, cap.II, paragraful 29).
Zelul religios al lui Clovis nu s-a limitat la nimicirea arienilor. Existau două ramuri ale francilor, salienii şi ripurienii. Clovis era regele salienilor, Sigebert era regele ripurienilor. Clovis s-a hotărât să fie regele tuturor, astfel că a îndemnat pe fiul lui Sigebert, să-şi asasineze tatăl, cu făgăduinţa că-şi va succeda, paşnic, tatăl la tron. Dar de îndată ce crima a fost comisă, Clovis porunceşte ca ucigaşul să fie omorât, ca apoi, într-un parlament al întregului popor franc, să jure solemn că nu este implicat nici în uciderea tatălui şi nici în cea a fiului. Neexistând martori, Clovis a fost ridicat pe un scut şi proclamat rege al francilor ripurieni şi toate acestea urmate de o „lungă listă de asasinate şi acte de trădare, dintre cele mai întunecate”. Gregory (Grigore), Episcop de Tours, apreciază totul ca fiind voinţa Domnului şi spune lui Clovis că, „Dumnezeu a dat în fiecare zi pe duşmani în mâinile sale şi i-a mărit regatul pentru că a mers înaintea lui cu o inimă cinstită şi bineplăcută vederii sale”. (Milman: "History of Latin Christianity", Idem, par.29). Acesta a fost parcursul însângerat al lui Clovis, glorificat de scriitorii catolici, ca fiind triumful doctrinei ortodoxe a Trinităţii, asupra arianismului.
În Peninsula Iberică, „catolicii se bucurau de libertatea toleranţei” sub vizigoţii arieni. „Pe perioada domniilor timpurii, atât a regilor suevi cât şi a celor vizigoţi, episcopii catolici şi-au ţinut conciliile lor netulburaţi”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol.II, cartea III, cap. vii, par. 24). Vizigoţii au rămas arieni, până la domnia lui Recared, 568 d.Hr. Ultimul rege arian al Spaniei, a fost Leovigild, 572 - 586 d.Hr., tatăl şi predecesorul lui Recared. Fiul cel mai mare al lui Leovigild, Hermenegild, „fusese investit de tatăl său cu diadema regală şi Principatul Boeției”. S-a căsătorit cu una din fiicele Regelui Sigebert al Austrasiei, care era catolică. Soacra a abuzat-o cu sălbăticie, fapt ce a determinat pe Hermenegild să se apropie de ea, iar prin influenţa ei şi a Arhiepiscopului Seviliei, Hermenegild a devenit catolic. La ceva timp după aceasta s-a răzvrătit împotriva tatălui său, sperând să înalţe Principatul său ca regat independent. În lungul război care a urmat, Hermenegild a fost continuu învins, iar ţara sa, oraşele sale şi în cele din urmă el însuşi, au fost capturate. „Rebelului, dezbrăcat de podoabele regale, i s-a permis să-şi exprime credinţa catolică într-un exil decent”. Dar el încă stârnea trădări, aşa că a fost necesară întemniţarea lui şi în cele din urmă, moartea.
Regele Leovigild, a atribuit Bisericii Catolice parcursul rebel al fiului său şi ideea de a pune temeliile unui regat independent. Cu greu putem găsi vreun semn de îndoială că în acest caz nu avea dreptate, pentru că pe toată durata războiului, toate înţelegerile regelui de a aduce la supunere pe fiul său rebel, au fost considerate de către catolici, persecuţii, astfel că Hermenegild, cam la o sută de ani de la aceste evenimente, a fost făcut şi încă este unul din sfinţii catolici. Când problemele lui Leovigild cu fiul său, s-au sfârşit cu execuţia lui Hermenegild, totul a fost interpretat ca persecuţie a catolicilor. Când în 586, Recared a ajuns pe tronul vizigot, el era catolic şi pentru a netezi drumul naţiunii către catolicism, „cu pioşenie a presupus” că tatăl său „se lepădase public de erorile arianismului şi recomandase fiului său, convertirea naţiunii gotice. Ca să împlinească acest scop util, Recared a convocat o adunare a nobililor şi clerului arian, s-a declarat catolic şi i-a rugat să urmeze exemplul prinţului lor...
„Regele catolic, a întâmpinat o serie de dificultăţi în această schimbare importantă a religiei naţionale. O conspiraţie în secret, ţinută de regina văduvă moştenitoare, se copsese împotriva vieţii lui. Doi conţi au alimentat o revoltă periculoasă în Galia Narbonnese, însă Recared reuşeşte să dezarmeze pe conspiraţionişti, învinge pe rebeli şi pune în aplicare o justiţie aspră, pe care arienii la rândul lor o puteau califica drept persecuţie. Opt episcopi, ale căror nume trădează o origine barbară, s-au lepădat de erorile lor şi toate cărţile de teologie ariană, au fost transformate în cenuşă împreună cu casa unde, intenţionat fuseseră strânse. Întregul corp al vizigoţilor şi suevilor a fost ispitit sau condus înspre palida comuniune catolică; credinţa, cel puţin la generaţia tânără, era fierbinte şi sinceră, iar toleranţa generoasă a barbarilor a îmbogăţit bisericile şi mănăstirile Spaniei.
„Şaptezeci de episcopi adunaţi în Conciliul de la Toledo, au primit supunerea cuceritorilor lor şi zelul spaniolilor, a îmbunătăţit Crezul Niceean prin declararea purcederii Duhului Sfânt, în egală măsură, de la Fiul ca şi de la Tatăl, un punct greu al doctrinei care a determinat mult timp după schisma Bisericilor Greacă şi Latină. Prozelitul regal a salutat şi a consultat imediat pe Papa Grigore, supranumit cel Mare, un prelat învăţat şi sfânt, a cărui domnie a ieşit în evidenţă prin convertirea ereticilor şi necredincioşilor. Ambasadorii lui Recared au oferit cu mult respect, pe pragul Vaticanului, darurile bogate din aur şi giuvaerurile şi au acceptat, ca schimb avantajos, perii Sfântului Ioan Botezătorul, o cruce care avea încrustată o mică bucată din lemnul adevărat şi o cheie care conţinea câteva particule de fier, obţinute din pilitura lanţurilor Sf. Petru”. (Gibbon: "Decline and Fall", cap. XXXVII, paragraful 28)
După „convertirea” vizigoţilor, Grigore cel Mare putea adăuga la slava Bisericii şi a sa, câştigarea la catolicism a anglo-saxonilor. Înainte ca Grigore să devină Papă, în timp ce era încă un călugăr, a fost înflăcărat de zelul pentru cucerirea pământului angliilor, prin cunoaşterea unor tineri angliani, vânduţi ca sclavi în oraşul Roma. Cum trecea el aşa, i-a văzut şi i-a întrebat de unde erau. Vânzătorul de sclavi răspunse: „Ei sunt angli”. Grigore a exclamat: „Ei au o înfăţişare angelică, ca şi cum ar fi co-moştenitori cu îngerii în cer”. „De unde sunt aduşi?” a întrebat Grigore. Vânzătorul de sclavi a răspuns: „Ei vin din provincia Deira”. Grigore a exclamat: „E bine: de ira eruti - smulşi din fața mâniei şi chemaţi la Hristos”. „Care este numele regelui lor?” a întrebat Grigore. I s-a spus: „Aella”. „Alleluiah!” ţipă Grigore. „Lauda Dumnezeului Creator trebuie înălţată în acele părţi”.
Însă lupta personală a lui Grigore, de cucerire a Angliilor, a fost împiedicată de alegerea sa în slujba de Papă, în 587 d.Hr. Totuşi aceasta, deşi împiedica vizita personală în Insulele Britanice, i-a oferit o putere mai mare să o împlinească cu ajutorul altora; a chemat imediat la misiune un călugăr pe nume Augustin. Augustin, cu un grup de patruzeci de călugări, şi-a pregătit lunga sa călătorie, recomandat fiind de Papă bunilor catolici suverani ai Franţei. De la franci a obţinut interpreţi şi „bunele oficii ale Reginei Brunehaut, care la acea vreme uzurpase puterea suverană în Franţa. Această prinţesă, deşi pătată de viciul trădării şi al cruzimii, fie avea, fie simula, un mare zel pentru cauză. Grigore înţelesese că de asistenţa sa prietenoasă depindea în mare măsură succesul acestei acţiuni”. (Hume: "History of England", “Istoria Angliei”, cap. I, paragraful 38). Cu aceste reîntăriri, Augustin şi grupul lui au continuat în misiunea lor. Au debarcat pe Insula Thanet, din regatul Kent, acolo unde anglo-saxonii debarcaseră pentru prima dată cu o sută patruzeci şi opt de ani înainte. Ethelbert era regele din Kent: se căsătorise cu Bertha, fiica lui Charibert, regele Franţei, care era catolică. Se specifica în contractul de căsătorie, că i se va permite să-şi practice religia.
Din Thanet, Augustin trimite un cuvânt regelui că a sosit „ca ambasador sfânt din partea Romei, ca să ofere regelui din Kent fericirea veşnică a cerului, un regat etern în prezenţa adevăratului şi viului Dumnezeu”, cerându-i şi o întâlnire. Regele nu dorea ca această întrevedere să aibă loc în vreo casă sau clădire, ci doar în aer liber „pentru că era precaut ca ei să nu vină la el într-un spaţiu închis, deoarece potrivit unei vechi superstiţii, dacă ei ar avea puteri magice i-ar putea impune şi ar putea obţine de la el ce este mai bun”. „Augustin şi însoţitorii lui, s-au întâlnit cu regele în toată splendoarea unei ceremonii, cu un crucifix de argint în faţa procesiunii, o pictură a Răscumpărătorului şi cântând litaniile lor întru salvarea regelui şi a poporului lui. ‚Cuvintele şi ofertele voastre’ a replicat regele, ‚sunt corecte, dar pentru mine sunt noi şi cum sunt totuşi nedovedite, nu pot părăsi dintr-o dată credinţa strămoşilor mei angliani’. Dar misionarii erau obişnuiţi cu o ospitalitate curtenitoare. Vieţile monastice severe, rugăciunile constante, posturile şi vegherile, alături de un comportament încrezător impresiona din ce în ce mai mult mintea barbară. Zvonurile le atribuiau multe minuni. În scurtă vreme, regele din Kent era un convertit mărturisit, iar exemplul său a fost urmat de mulţi dintre supuşii nobili”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. II, cartea IV, cap.III, paragraful 7).
Augustin trimise bineînţeles, lui Grigore, vestea bună a convertirii regelui. Grigore l-a recompensat cu o arhiepiscopie. Şi-a stabilit Scaunul la Canterburry şi astfel a luat fiinţă Arhiepiscopatul de Canterburry, care a deţinut dintotdeauna primatul întregii Anglii. Papa îi scrie lui Ethelbert, „poruncindu-i în modul cel mai solemn să folosească fiecare mijloc de forţă, dar şi persuasiv pentru convertirea supuşilor săi şi să fie fără toleranţă, distrugându-le templele, faţă de cei care aderă la ritualurile lor idolatre”. S-a înfiinţat un episcopat al Londrei şi noului episcop, Grigore îi scrie că locurile sacre ale păgânilor nu trebuie distruse, dacă se dovedea că erau bine construite, ci curăţate de idolii lor şi purificate cu apă sfinţită, iar relicvele sfinţilor să fie „păstrate cu sfinţenie în incinte. Chiar şi sacrificiile trebuie continuate sub un alt nume. Boii pe care păgânul îi foloseşte pentru sacrificiu să fie aduşi în procesiune în zilele sfinte. Colibele sau corturile construite din ramuri pentru adunarea închinătorilor să fie lăsate instalate, boii înjunghiaţi şi mâncaţi în onoarea sărbătorii creştine şi astfel aceste bucurii (plăceri) exterioare, trebuiau să conducă un popor ignorant la percepţia adevăratelor bucurii creştine”.
Una din aceste sărbători păgâne, adoptată atunci de Biserica Catolică şi care în ziua de astăzi ţine un loc însemnat chiar şi în închinarea protestantă, este sărbătoarea lui Eostre; Easter, Eostre sau Ostara era zeiţa anglo-saxonă a primăverii. Acesteia îi era dedicată „a patra lună, corespunzătoare lunii aprilie de astăzi - numită de atunci Eostur-Monath”. Această zeiţă Eostre sau Ostara, pentru anglo-saxoni, era identică cu Ishtar al asirienilor şi babilonienilor şi Astarte sau Ashtaroth, al fenicienilor. Închinarea la Eostre ca şi la Ishtar, Astarte şi Ashtaroth era o etapă a închinării la soare. Această realitate este pe deplin inspirată de forma germanică a cuvântului – Ostern - din rădăcina căruia este Ost, care înseamnă răsărit. Din Ost, a derivat oster şi osten, care semnifică „creştere”, de la creşterea soarelui. Această idee de „creştere” a fost alipită mai ales primăverii, pentru că atunci întreaga natură „renaşte”. Izvorul renaşterii naturii era atribuit soarelui, care prin înălţarea sa la solstiţiul de iarnă, 25 decembrie, prin victoria sa asupra puterilor întunericului şi ale nopţii, creşte atât de puternic în perioada Eostur-Monath, încât determină ca şi întreaga natura să renască. Această sărbătoare păgână a soarelui şi a primăverii, în concepţia Eostre, prin Augustin şi Roma a fost acceptată să rămână a fi celebrată, dar ca sărbătoare a învierii lui Hristos. Deci, această sărbătoare păgână, este una în cinstea Eostre, Ostara, Ishtar, Astarte, Ashtaroth - elementul feminin al închinării la soare - şi care este în continuare, sărbătoarea declarată de primăvară a lumii creştine.
În vremurile de început ale erei creştine, creştinismul a fost plantat în Britania şi continuat de atunci încoace, deşi în aceste vremuri, nu în curăţia lui originală. În înfricoşătoarele masacre săvârşite de anglo-saxoni în teribilele invazii ale ţinutului, creştinii Britaniei nu au avut nicio posibilitate să se apropie de invadatori pe cale misionară. Mânia acestora se manifesta la fel asupra băştinaşilor. A fi briton, era suficient să stârneşti consecinţele devastatoare ale acelei mânii, fără a întreba dacă individul era creştin sau nu. Deci, orice fel de creştinism s-ar fi manifestat printre britoni, odată cu ei, acesta era împins în cele mai îndepărtate colţuri ale ţinutului, unde britonilor le era încă tolerată existenţa. Creştinii britanici au celebrat paştele creştin, potrivit cu obiceiul de la început, în a paisprezecea zi a lunii întâi, în orice zi a săptămânii ar fi căzut. Existau de asemenea şi alte chestiuni de organizare, în care Biserica Britaniei se diferenţia de Biserica Romei.
Augustin, care nu era de mult timp pe insulă, a început să facă cercetări cu privire la creştinii dintre britoni. La fel britonii, erau interesaţi să ştie ce putea să însemne pentru ei această nouă invazie. Comunicarea între ei a fost deschisă. S-a stabilit o conferinţă în care „romanii au cerut supunere faţă de ordinea (disciplina) lor şi adoptarea implicită a ceremonialelor apusene în punctele de dispută”. Britonii nu au fost mulţumiţi şi au cerut posibilitatea de a-şi consulta propriul popor şi abia după aceea, vor mai avea un alt schimb de vederi. Această cerere a fost agreată.
În acest timp, delegaţii britanici au consultat pe unul din înţelepţii lor cu privire la ce este mai bine de făcut. El le-a spus: „Dacă omul este al lui Dumnezeu, urmaţi-l”. Ei au întrebat: „Cum putem şti că este al lui Dumnezeu?”. Înţeleptul a răspuns: „Domnul nostru a spus ‚Ia-ţi jugul şi învaţă de la Mine... pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima’. Deci dacă Augustin este blând şi smerit cu inima, trebuie crezut că a luat asupra sa jugul lui Hristos şi vi-l oferă şi vouă să-l luaţi asupră-vă. Au întrebat din nou: „Cum vom discerne asta?” El a replicat: „Faceţi în aşa fel încât el să fie primul venit cu cei ai lui, la locul conferinţei. Dacă la apropierea voastră se va ridica să vă întâmpine, fiţi atunci siguri că este slujitorul lui Hristos şi ascultaţi-l cu supunere. Dar dacă vă va dispreţui şi nu se va ridica în faţa voastră, care sunteţi mai numeroşi, să fie şi el dispreţuit de voi”. (Knight: "History of England", cap. V, paragraful 12)
Au făcut întocmai. „Augustin stătea într-o demnitate netulburată, în vreme ce ei se apropiau. Britonii refuzară dintr-o dată să asculte de poruncile sale şi nu l-au mai recunoscut ca mitropolit al lor. Indignatul Augustin (ca să-şi dovedească creştinismul autentic) explodă în denunţuri cumplite asupra vinovăţiei lor de a nu fi predicat Evanghelia, duşmanilor lor. A profetizat (o profeţie care cu greu putea să se împlinească), răzbunarea divină prin armatele saxonilor”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. II, cartea IV, cap.III, paragraful 9). „Răzbunarea cu care au fost ameninţaţi, a venit în cele din urmă prin masacrul de la Bangor. În acea teribilă zi, când Ethelfrith, bernicianul, a înaintat împotriva britonilor, călugării din Bangor, care au roit către armata condusă de căpetenia din Powis, au îngenunchiat pe câmpul de luptă şi s-au rugat pentru siguranţa conaţionalilor lor. Saxonul păgân a ordonat ca grupul neînarmat, să fie masacrat ‚pentru că dacă au strigat la Dumnezeu în favoarea duşmanilor mei, atunci ei luptă împotriva mea chiar şi fără arme’... Memoria lui Augustin, a fost pătată de acuzaţia că a stârnit acest masacru, într-un spirit de revanșă împotriva celor care, în cuvintele lui Bede, ‚au ignorat sfaturile sale întru salvarea lor veşnică’. Groaznica profeţie a lui Augustin, chiar şi fără intervenţia sa directă, poartă amprenta sa în cruda împlinire... Fie ce-o fi, spiritul profeţiei era anticreştin”. (Knight: Idem).
Aşa a penetrat religia Romei în Britania şi a continuat pe drumul său anticreştin, până când, într-o sută de ani, anglo-saxonii au devenit catolici „de la un capăt la celălalt al ţinutului”. Chiar şi aşa, Britania a continuat pe drumul ei nativ, căci adevărul ne spune că, două sute de ani mai târziu, „saxonii, deşi aşezaţi pe insulă de atâta timp, păreau a nu fi fost mult perfecţionaţi peste strămoşii lor germani, în artă, civilitate, cunoaştere, umanistică, justiţie sau respectarea legilor. Chiar şi creşti-nismul, deşi deschisese calea contactelor între ei şi statele mai cizelate ale Europei, nu fusese până atunci eficient în alungarea ignoranţei lor sau la îmblânzirea felului barbar de a fi. Primind acea doctrină, prin canalele corupte ale Romei, aceasta a adus cu ea un puternic amestec de credulitate şi superstiţie, în egală măsură, distructive înţelegerii şi moralei. Reverenţa pentru sfinţi şi relicve, pare să fi înlocuit adorarea Fiinţei Supreme. Ceremoniile monastice erau considerate mai meritorii decât virtuţile active, cunoaşterea cauzelor naturale era neglijată, din pricina credinţei universale a interpunerilor şi judecăţilor miraculoase. Mărinimia faţă de Biserică, compensa orice violenţă împotriva societăţii, iar remuşcările pentru cruzime, crimă, trădare, asasinate şi cele mai tari vicii, erau liniştite, nu prin îmbunătăţirea vieţii, ci prin penitenţe, servilism faţă de călugări şi o devoţiune abjectă şi bigotă”. (Hume: "History of England", cap.I, paragraful 7, de la capăt)
Înainte ca Augustin să pună piciorul pe pământ britanic, creştinismul britonilor şi a irlandezilor, a fost dus de aceştia, în Germania triburilor sălbatice din pădurile autohtone. La o sută de ani după ce Augustin a intrat în Anglia, Bonifaciu, un călugăr saxon, a mers în misiune în Germania ca să aducă pe germanii păgâni şi eretici în staulul catolic. Nu a fost dintr-o dată aşa de victorios pe cât se aştepta să fie şi după aproape doi ani, s-a întors în Anglia. Dar la scurt timp, s-a decis să meargă la Roma ca să poată avea aprobarea şi binecuvântarea Papei în misiunea sa pentru germani.
Grigore al II-lea, era Papă la acea vreme. A aprobat cu dragă inimă acţiunea lui Bonifaciu, „i-a acordat puteri ample, dar a cerut un jurământ de supunere faţă de Scaunul Roman. L-a recomandat tuturor episcopilor şi altor ordine creştine, iar pe deasupra, lui Charles Martel, care, ca majordom al palatului, exercita în acea parte a Franţei o autoritate regală. A rugat pe Charles să ajute misionarul cu toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, pentru lucrarea smerită de îndreptare a păgânilor de la statura de bestii brute. Charles Martel a îndeplinit cu credincioşie toate dorinţele Papei. ‚Fără protecţia prinţului francilor’ scrie cu recunoştinţă Bonifaciu, ‚nu aş fi putut conduce pe oameni, nici să apăr pe călugări, pe preoţi şi pe lucrătorii lui Dumnezeu, sau să împiedic ritualurile păgâne şi idolatre în Germania’. Papa atribuie ajutorului dat de Charles cucerirea spirituală a o sută de mii de barbari, prin sfântul Bonifaciu”.
Bonifaciu merse din nou la Roma, unde a fost hirotonit episcop în 723 d.Hr. S-a întors în Germania şi a rămas acolo până pe la anul 740, când a revenit la Roma şi a fost făcut arhiepiscop de către Grigore al III-lea, „cu puteri depline ca reprezentant al Scaunului Apostolic”. Şi-a aşezat tronul la Mentz - Mainz sau Mayence. „Bonifaciu a controlat minţile clerului, poporului şi regelui. A ţinut concilii şi a condamnat pe eretici”. Pe scurt, a ţintit cu sinceritate să fie un papă pe teritoriul său, pentru că „el chiar s-a împotrivit în propria dioceză, autorului grandorii sale”, Papei însuşi. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea IV, cap.V, paragrafele 18-27)
Lucrarea lui Bonifaciu şi Charles Martel a fost dusă la bun sfârşit, de St. Lebuin şi Carol cel Mare. „Războaiele saxone ale lui Carol cel Mare, care au adăugat stăpânirii sale, aproape întreaga Germanie, erau recunoscute ca fiind războaie religioase. Dacă Bonifaciu era Creştinul, Carol cel Mare (Charlemagne), era Mahomedanul, apostolul evangheliei. Subiectul declarat al invaziilor sale, potrivit biografului său, era exterminarea păgânismului, supunerea faţă de credinţa creştină sau dispariţia. Botezul era semnul supunerii şi al fidelităţii; saxonii acceptau sau erau alungaţi, în funcţie de situaţia în care se găseau: supunere sau revoltă”.
Prima expediţie a lui Carol cel Mare împotriva saxonilor, s-a petrecut în 772, şi a fost cam aşa: printre misionarii care au trecut din Anglia în Germania, ca să catolicizeze pe păgâni, s-a găsit şi Sf. Lebuin. El a fost de acord să se ocupe de Dieta anuală a tuturor triburilor saxone, care s-a ţinut la Weser. În acelaşi timp, Carol cel Mare ţine propria lui Dietă sau Câmpul de Mai (Field of May), la Worms. „Saxonii se găseau în actul închinării solemne şi al jertfei, când Lebuin s-a ridicat în mijlocul lor, s-a proclamat mesagerul singurului Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului şi al pământului şi a denunţat nebunia şi impietatea (lipsa de respect) idolatriilor lor. I-a îndemnat la pocăinţă, la credinţă, la botez şi le-a făgăduit, ca răsplată, pacea pământească şi cea eternă. Până acum saxonii păreau să fi ascultat cu reverenţă decentă şi cuprinşi de teamă, însă când Lebuin a încetat să mai vorbească în acest mod pacifist şi a ameninţat că va trimite împotriva lor un rege puternic şi invincibil, care să-i pedepsească pentru încăpăţinarea lor, care să le lase ţinutul devastat prin foc şi sabie şi să le ia ca sclavi nevestele şi copiii, dacă refuză să asculte de Dumnezeu, mândria barbarilor a răbufnit într-o furie extremă. Au ameninţat pe neînfricatul misionar cu bâte şi pietre: viaţa sa a fost salvată doar de intervenţia unei căpetenii mai în vârstă. Bătrânul a insistat pe sfinţenia care aparţinea tuturor ambasadorilor, iar peste toţi, trimişilor marelui Dumnezeu”. (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. II, cartea V, cap.I, paragrafele 7, 9).
Carol cel Mare, şi-a adunat imediat armata sa la Worms, a traversat Rinul şi a invadat Saxonia. Aşa a început un război de treizeci şi trei de ani, pentru realizarea acestui teribil scop, că „aceşti saxoni trebuie ori creştinaţi, ori alungaţi (nimiciţi)”. „Faptele şi limbajul lui Carol cel Mare arată că s-a războit simultan împotriva religiei şi libertăţii Germaniei. De la un capăt la celălalt al războiului, Carol cel Mare s-a străduit să supună triburile prin teroarea armatelor sale, iar aceste armate erau cu adevărat teribile! Într-o ocazie, la Verdun pe Allier, a masacrat cu sânge rece, patru mii de războinici curajoşi, care capitulaseră”.
În mijlocul barbarilor „convertiţi”, sistemul catolic a inoculat toate superstiţiile sale şi ura bigotă, asupra ereticilor şi necredincioşilor. Aceasta a distrus astfel bruma de generozitate care rămăsese încă în minţile lor, în schimb intensifica ferocitatea lor înnăscută. Imoralitatea ruşinoasă a sistemului papal, a corupt de asemenea, curăţia şi respectul, native pentru femei şi căsătorie, care au fost întotdeauna o caracteristică nobilă a naţiunii germanice.
Când astfel de fapte oribile, precum cele ale lui Clovis, erau atât de lăudate de către cei mai importanţi clerici, ca fapte pioase ale unor catolici ortodocşi, este sigur că preoţimea însăşi nu era mai bună decât erau subiecţii laudelor lor. Sub influenţa unor asemenea clerici, condiţia barbarilor după aşa-zisa lor convertire, nu era posibil să fie mai bună, dacă nu cumva era mai rea decât înainte. A fi convertit la principiile şi perceptele unui asemenea cler, era doar şansa de a fi osândit (blestemat). Ca dovadă la cele afirmate, este necesar doar să observăm condiţia Franţei Catolice sub Clovis şi succesorii lui şi acest demers este strict corect, deoarece, din ziua „convertirii” lui Clovis, Franţa a fost întotdeauna considerată de Roma, ca fiind cel mai vechi şi devotat „fiu al Bisericii”. Din acest motiv, sistemul catolic din Franţa, este perfect reprezentativ.
„Este dificil să concepi o societate mai întunecată şi mai odioasă, decât cea a Franţei, sub regii ei merovingieni, descendenţii lui Clovis, aşa cum este descrisă de Grigore din Tours. În ciocnirea sau unirea barbarismului cu creştinismul roman, barbarismul a introdus în creştinism toată ferocitatea sa, nimic din generozitate sau mărinimie. Energia sa se manifestă în atrocitatea cruzimii şi chiar în senzualitate. Creştinismul roman a oferit barbarismului puţin mai mult decât superstiţia sa şi ura faţă de eretici şi necredincioşi. Peste tot, asasinatele, paricidele (uciderea părinţilor) şi fratricidele se amestecau cu adulterele şi violurile.
„Cruzimea ar putea fi văzută ca un efect inevitabil al acestei fuziuni violente şi împotriva naturii, dar măsura în care această cruzime s-a răspândit în întreaga societate, este aproape de necfrezut. Ca Regele Chlotaire să-şi ardă de viu, fiul răzvrătit împreună cu soţia şi fiica sa, este destul de înfricoşător: dar suntem încremeniţi chiar şi pentru aceste vremuri ca Episcopul din Tours să ardă de viu un bărbat ca să obţină actele unei moşii la care el râvnea. Fredegonde a trimis doi asasini să omoare pe Childebert. Aceştia doi erau preoţi. Ea a pricinuit moartea Arhiepiscopului de Rouen în timp ce el cânta la slujba de la biserică, crimă la care complici i-au fost un episcop şi un arhidiacon. Nu este satisfăcută de violenţa pe faţă; administrează otravă cu rafinamentul Locustei sau a unui italian al timpurilor noi, după câte se pare, fără intenţii senzuale, ci dintr-o barbarie pură.
„În privinţa relaţiilor dintre sexe, războaiele de cucerire, unde femeile erau la mâna celor victorioşi, mai ales când virtutea femeii nu impunea foarte mult respect, experimentează cu străşnicie morala mai rigidă a cuceritorului. Puterea caracterului teutonic care a spart odată lanţurile restricţiilor obişnuite sau tradiţionale, priveşte de sus năravul moleşit şi caută un fel de condiment sălbatic în indulgenţa voluptăţii, prin amestecul cu alte patimi violente, rapacitate şi sălbăticie. Căsătoria era un lanţ contractat şi rupt la prima ocazie. Unii regi merovingieni îşi luau atâtea neveste, deodată sau pe rând, câte le impunea pasiunile sau politicile lor.
Religia papală „cu greu se implica chiar şi în interzicerea incestului. Regele Chlotaire ceruse de la fisc, a treia parte din veniturile bisericilor; unii episcopi au cedat, unul, Injuriosus, refuză plin de dispreţ şi Chlotaire îşi retrage cererile. În mod clar nemustrat, Chlotaire se căsătoreşte cu două surori de odată. Charibert de asemenea s-a căsătorit cu două surori: dă totuşi peste un cleric - şi acela era Saint Germanus - destul de îndrăzneţ ca să-l admonesteze. Acest reproş a fost purtat de rege cu răbdare (cum scrie istoricul) căci avea deja multe soţii. Dagobert, fiul lui Chlotaire, regele Austrasiei, şi-a repudiat nevasta, Gomatrude, pentru sterilitate, s-a căsătorit cu o sclavă saxonă, Mathildis, apoi cu o alta Regnatrude; astfel, avea trei soţii dintr-o dată, alături de atât de multe concubine încât cronicarului îi era ruşine să le enumere. Brunehaut şi Fredegonde nu sunt mai puţin faimoase pentru desfrâul lor, cât pentru cruzimea lor. Fredegonde este silită, să-şi dea acordul pentru un jurământ public, în faţa a trei episcopi şi patru sute de nobili ca şi garanţi ai ei, că fiul ei era copilul soţului ei, Chilperic.
„Ritualul răsăritean, de a avea o concubină, pare să fi fost înrădăcinat printre regii franci de mai târziu: ceea ce era permis de dragul perpetuării rasei, a fost continuat şi dus în exces, de suveranii destrăbălaţi, pentru plăcerea în sine. Chiar poligamia marelui monarh Carol cel Mare, mult asemănătoare cu a unui sultan oriental (cu excepţia că soţiile sale nu erau izolate într-un harem) şi la fel de decadentă şi de notorie ca a femeilor de la Curtea sa, era neverificată şi într-adevăr neadmonestată de religia, al cărei cap pământesc cel puţin era, a cărui suveranitate spirituală a aşezat pe fruntea sa coroana Imperiului Apusean”.
„Religiosul împărat, într-un singur aspect nu s-a sinchisit de restricţiile religiei. Umilita sau recunoscătoarea Biserică, privea cu blândeţe şi aproape fără reproş indisciplinele vieţii de zi cu zi, care nu erau doar libertine, ci tratau ritualul sacru al căsătoriei, ca un legământ ce se putea desface după bunul plac. Am auzit odată şi numai odată că Biserica şi-a înălţat vocea autoritară şi denunţătoare (ameninţătoare) şi atunci nu pentru a interzice regelui francilor să-şi ia o a doua soţie în timp ce prima era în viaţă, ci pentru că se căsătorea cu o prinţesă lombardă. Doar un preot pios din teritoriile sale şi acela o rudă. a îndrăznit să protesteze răspicat. Carol şi-a repudiat prima soţie ca să se căsătorească cu fiica lui Desiderius, iar după un an a repudiat-o şi pe aceasta, ca să ia de nevastă pe Hildegard, o doamnă şvabă. Cu Hildegard a avut şase copii. După moartea ei, s-a căsătorit cu Fastrada, care i-a oferit doi copii, iar o concubină cu nume necunoscut, încă unul. La moartea Fastradei, s-a căsătorit cu Liutgardis, o germană, care a murit fără să-i dea copii. La decesul acesteia dispunea de patru concubine”. (Milman: Idem, Vol. II, cartea V, cap.I, paragraful 5).
„Stăpânirea ţinutului implica serviciul militar şi cum teritoriul ajungea din ce în ce mai mult în mâinile clerului, eclesiasticul era din ce în ce mai încurcat (stânjenit) de dubla funcţie, până când pe termen lung, ajungem la momentul prinţului episcop sau a abatelui feudal, care îmbina alternativ coiful şi mitra pe cap, cârja de episcop şi lancea în mână: acum în câmp, în fruntea armatelor sale vasale, acum pe tronul său, în biserică, în mijlocul cântecelor corului”. (Milman: Idem, cartea III, cap.II, paragrafele 33-37).
În secolul al şaptelea, „progresul viciului printre conducătorii subordonaţi şi slujbaşii Bisericii, era cu adevărat de plâns: nici episcopii, nici prezbiterii sau diaconii, nici chiar călugării de la mănăstire nu erau exceptaţi de contagiunea generală, aşa cum reiese din mărturisirea unanimă a tuturor scriitorilor demni de crezare ai acestui secol. Chiar în locurile consacrate promovării smereniei şi slujirii lui Dumnezeu, se vedea doar ambiţie spirituală, avariţie nesătulă, fraude smerite, mândrie intolerabilă şi un dispreţ trufaş al drepturilor naturale ale oamenilor, alături de multe alte năravuri, încă şi mai mari”. (Mosheim: Ecclesiastical History", secolul VII, partea II, cap.II, par.3)
În secolul al optulea era şi mai rău. „Acea corupţie dezonorantă a clerului din secolul trecut, a crescut în loc să se diminueze şi s-a manifestat în cele mai odioase personaje, atât în provinciile răsăritene cât şi în cele apusene... În lumea apuseană creştinismul nu era mai puţin tulburat de vieţile şi faptele celor care pretindeau a fi luminătorii Bisericii şi care se cuvenea să fie altfel în viaţa de zi cu zi şi anume, exemple de smerenie şi virtute pentru oamenii lor. Clerul se abandonase patimilor fără limite sau restricţii: ieşeau în evidenţă prin luxul lor, mâncare multă şi voluptate; se dedaseră desfrâului de orice fel, plăcerilor, vânătorii şi ce părea chiar îndepărtat de caracterul sfânt, studiilor militare şi aventurilor. Au stins orice principiu al temerii şi ruşinii, încât deveniseră incorigibili. Nici diferitele legi emise împotriva viciilor lor, de către Carloman, Pepin şi Carol cel Mare, nu au reuşit să pună stavilă destrăbălării lor sau să aducă reformarea acestora”. (Idem, secolul VIII, partea II, cap.II, paragraful 1)
Carloman s-a văzut obligat să emită legi aspre împotriva „prostituţiei clerului, călugărilor şi călugăriţelor”. Carol cel Mare a trebuit să dea legi împotriva „împrumutului de bani de la clerici, cu doisprezece la sută dobândă”, împotriva „hanurilor de întâlnire”, împotriva „practicării magiei”, împotriva „mitelor, în vederea hirotonirii persoanelor nepotrivite”, împotriva „episcopilor, abaţilor şi maicilor superioare care deţineau câini de vânătoare, şoimi şi păsări de pradă”, împotriva „beţiei clericale, a concubinajului, a tavernelor, des vizitate şi a jurământului păgân”. (Idem, traducerea lui Murdock, în adnotări). Dar toate acestea au fost în zadar, pentru că mărturia abundentă şi de netăgăduit, demonstrează că în secolul care a urmat, condiţia odată deplorabilă, s-a înrăutăţit şi mai mult. Acestea sunt acţiunile papalităţii pentru barbarii pe care-i „convertise”. Iar ce nu a putut corupe, papalitatea a distrus.