- Dacă aşa au stat lucrurile cu ramurile, cum altfel putea fi copacul la rădăcină? Roma, mai mult decât orice, a fost cauza situaţiei teribile dintre naţiuni. Ce trebuie să fi fost ea însăşi!
- Leon al III-lea, era Papă la încoronarea lui Carol cel Mare şi prin aceasta, a restaurat măreția Imperiului Apusean. Astfel, „la începutul celui de-al nouălea secol, Sfântul Scaun s-a văzut eliberat de jugul împăraţilor greci, a exarhului Ravenei şi a regilor lombarzi. Papii, prin încoronarea lui Carol cel Mare ca Împărat al Apusului, au dobândit protectori puternici şi interesaţi de urmaşii lor, care, pentru a menţine tirania asupra oamenilor lor, au silit pe toţi episcopii să se supună, fără vreo analiză, deciziilor Curţii de la Roma. Însă curând, s-a văzut la lucru, în religie, o ciudată schimbare: sfintele tradiţii erau dispreţuite, moralitatea lui Hristos insultată (atacată); ortodoxia Bisericii se reducea la nimic altceva, decât la suveranitatea Papei, adorarea imaginilor şi invocarea sfinţilor, în cântarea sacră, solemnitatea Messelor şi fastul ceremoniilor, în consacrarea templelor, a unor biserici splendide, în jurăminte monahale şi pelerinaje.
- „Roma a impus fanatismul şi superstiţiile sale, tuturor celorlalte biserici. Moralitatea, credinţa şi adevărata smerenie, au fost înlocuite de lăcomie, ambiţie şi opulenţă; ignoranţa clerului era atât de profundă încât o cunoaştere a intonării rugăciunii Domnului, a crezului şi a slujbei de la Messă, era tot ce se cerea de la prinţii şi demnitarii bisericeşti. Garanţia oferită de Carol cel Mare prin scrisorile sale, a fost fără putere pentru schimbarea obiceiurilor preoţilor şi stoparea incredibilei degradări în care au ajuns”. (De Cormenin: "History of the Popes", ”Istoria Papilor”, Ştefan al Cincilea. Toate citările din acest capitol, dacă nu sunt altfel creditate, sunt ale lui De Cormenin. Această lucrare este considerată standard pentru că (1) este scrisă de un catolic şi (2) este cea din urmă istorie completă a papilor. A fost tradusă în limba engleză, în 1846. Louis Marie de in Haye, viconte de Cormenin, a fost un jurist francez, scriitor politic, politician conducător, avocat al libertăţii religioase, membru al Institutului Francez şi comandor al Legiunii de Onoare. A murit pe 6 mai 1868).
- Primul Papă de după încoronarea lui Carol cel Mare, a fost STEFAN al V-lea, 21 iunie 816 - 24 ianuarie 817. Împărat era acum Louis, fiul lui Carol cel Mare. Ca să-şi asigure poziţia alături de noul Împărat al Apusului şi ca să-şi garanteze susţinerea lui Louis, împotriva oricărei revendicări a puterii în Apus, de către Împăratul de Răsărit, primul lucru făcut de noul papă, a fost să trimită legaţi în Franţa, care să prezinte lui Louis, situaţia papalităţii. Se pare că urgenţa era atât de mare încât Stefan, fără a mai aştepta întoarcerea legaţilor săi, a mers el însuşi în Franţa să-l întâlnească pe rege. De îndată ce Louis a aflat că Papa era pe drum, a trimis mesaje regelui Italiei, îndrumându-l să însoţească pe Stephen peste Alpi; a trimis de asemenea ambasadori şi gărzi pentru escorta Papei, până în oraşul Rheims, unde trebuia să aibă loc întâlnirea.
- Cum Stefan se apropia de Rheims, „împăratul a poruncit marilor demnitari ai regatului său - arhicapelanul Hildebald, Theodulf, episcop de Orleans, Ioan, mitropolitul din Arles şi alţi câţiva prelaţi, să meargă să întâlnească pe Papă, cu o mare solemnitate. El însuşi a mers cu alaiul său până la Mănăstirea St. Remi şi imediat ce l-a găsit pe Pontif, a descălecat de pe cal şi s-a prosternat înaintea lui, exclamând: ‚Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului’. Stefan l-a luat de mână şi a spus ‚Binecuvântat să fie Domnul care ne-a dat privilegiul să vedem un al doilea David’. Atunci cei doi s-au îmbrăţişat şi au mers la catedrala mitropolitană, unde au cântat un Te Deum. Amândoi s-au rugat în linişte mult timp; în cele din urmă, Papa s-a ridicat şi cu voce puternică a intonat imnuri bisericeşti de bucurie, în onoarea împăratului Franţei. A doua zi a trimis împărătesei şi marilor ofiţeri ai Curţii, darurile aduse de la Roma, iar în duminica viitoare, înainte de celebrarea serviciului divin, a reconsacrat pe împărat, aşezându-i pe cap o coroană de aur, îmbogăţită cu pietre preţioase şi prezentându-i un alt destin pentru Irmengarde, pe care a salutat-o cu numele de împărăteasă. Pe durata şederii la Rheims, Stephen şi-a petrecut toate zilele în conversaţie cu Louis cel Ușor despre treburile Bisericii, obţinând de la acesta, tot ce a dorit, chiar i-a convins să pună în libertate pe ucigaşii ce atentaseră la viaţa lui Leon al III-lea”. Înainte de sfârşitul anului, Stefan „s-a întors în Italia, încărcat de onoruri şi daruri”. A murit pe 22 ianuarie 817, şi a fost urmat de PASCAL, 25 ianuarie 817 - 10 februarie 824.
- Pascal nu a aşteptat sosirea trimişilor împăratului ca să fie martori la consacrarea sa, fapt ce i-a adus un reproş din partea împăratului. Papa a pus greşeala pe seama nerăbdării poporului. „Louis a atenţionat atunci pe cetăţenii Romei, să fie mai atenţi în viitor să nu jignească pe Maiestatea Sa Imperială şi că ei trebuie să păstreze cu mai multă religiozitate obiceiurile strămoşilor. Dar acest prinţ lipsit de griji, s-a căit repede pentru faptul că a reacţionat atât de aspru şi pentru a-şi ispăşi greşeala, a reînnoit tratatul de alianţă, care întărea pentru Sfântul Scaun, donaţiile făcute de Pepin şi Carol cel Mare, bunicul şi tatăl său şi chiar a mărit domeniile Bisericii şi a recunoscut suveranitatea absolută a Pontifului peste câteva domenii din Campania, Calabria şi a ţinuturilor din Napoli şi Salerno, ca şi jurisdicţia papilor asupra oraşului şi ducatului Romei, insulelor Corsica, Sardinia şi Sicilia... Curtea Romei devenea astfel o putere formidabilă. Nu doar că papii obţineau exclusiv venituri uriaşe, dar suveranii Apusului îşi puneau armatele sub comanda lor, ruinând imperii prin exterminarea oamenilor în numele Sf. Petru şi trimitea prăzile celor învinşi să mărească bogăţia clerului roman şi să menţină călugării în trândăvie şi desfrâu. Pontifii, nu au mai fost mulţumiţi pentru mult timp să trateze de la egal la egal, cu prinţii. Au refuzat să mai primească pe trimişii lor şi să le citească mesajele”.
- În anul 823, Lothaire, fiul cel mare al împăratului Louis, „venind la Roma să fie consacrat de către Pontif, a fost scandalizat de dezordinea care exista în sfântul oraş şi mai ales în palatul papei, care se asemăna cu un lupanar din acele oraşe rele distruse în vremurile de demult, cu foc din cer. A prezentat observaţii severe lui Pascal şi l-a ameninţat în numele împăratului, tatăl său, cu o anchetă a faptelor sale într-un conciliu ulterior. Pontiful a făgăduit că-şi va îndrepta moralitatea, dar de îndată ce tânărul prinţ a plecat din Italia, a arestat pe Theodore, primitorul Bisericii Romane şi Leon nomenclatorul, doi preoţi venerabili pe care i-a acuzat că l-au vorbit de rău tânărului prinţ. A hotărât să fie duşi la Palatul Lateran şi să le fie scoşi ochii şi limbile smulse în prezenţa sa, apoi au fost predați călăului, pentru a fi decapitaţi”.
- Când vestea despre cele întâmplate a ajuns la împărat, a trimis la Roma doi reprezentanţi să facă o anchetă despre cele întâmplate. Pascal putea preveni această situaţie, dacă trimitea doi legaţi la Curtea Împăratului Franţei, „să-l implore pe monarh să nu dea crezare calomniilor ce-l dădeau drept autor al unei crimei la care nu a participat”. Totuşi împăratul a trimis doi împuterniciţi cu puteri depline la Roma, ca să investigheze chestiunea. De îndată ce aceştia au sosit în Roma, Papa, cu o parte din cler, i-a chemat şi a revendicat dreptul „să se îndreptăţească el însuşi prin jurământ” în prezenţa lor şi a unui Conciliu. Datorită acestei situaţii, „în ziua următoare a adunat la Palatul Lateran treizeci şi patru de episcopi vânduţi Sfântului Scaun, împreună cu un mare număr de preoţi, diaconi şi călugări. Înaintea acestei adunări, a jurat că era nevinovat de moartea celor doi preoţi, primitorul și nomenclatorul.
- „Trimişii Franţei au cerut atunci să le fie eliberaţi ucigaşii, dar Pontiful a refuzat să facă asta, sub pretextul că cei vinovaţi făceau parte din familia Sf. Petru şi că era de datoria sa să-i protejeze de toţi suveranii lumii. Pe lângă asta a adăugat că ‚Leon şi Theodore au fost pe drept condamnaţi pentru acuzaţia de les-maiestate. Sfântul Părinte trimise atunci o nouă misiune alcătuită din episcopul John, bibliotecarul Sergius şi Leon, căpetenia miliţiei, ca să convingă pe monarh de sinceritatea declaraţiilor sale solemne. Împăratul Louis nu a considerat oportun pentru demnitatea Bisericii să împingă înainte investigaţiile şi cercetările sale, temându-se să nu fie forţat ca, pentru a pedepsi crima, să ofere călăului, capul unui Pontif asasin”.
- La moartea lui Pascal, 11 mai 824, existau două facţiuni rivale în Roma, fiecare cu un papă. Nobilii, magistraţii şi clerul au ales un preot pe nume Zinzinus, dar populaţia era mai puternică decât orice facţiune şi a silit pe Zinzinus să lase locul candidatului ei şi astfel EUGEN al II-lea, 14 februarie 824 - 27 august 827, a devenit papă. El a trimis imediat legaţi la împăratul Franţei, cerându-i să pedepsească partea adversă pentru agitaţia publică. Împăratul a trimis pe fiul său Lothaire să rezolve situaţia. „Prinţul, la sosirea sa în sfântul oraş, a anunţat că vrea să asculte toate plângerile cetăţenilor, astfel că familii întregi s-au aruncat la picioarele lui, cerând dreptate împotriva Sfântului Scaun. Lothaire a putut vedea în sinea sa, câte condamnări nedrepte au fost date de către nedemnul predecesor al lui Eugenius, pentru singurul scop de a acapara bogăţiile oamenilor. A poruncit Sfântului Părinte să redea familiilor pământurile şi teritoriile confiscate pe nedrept, şi ca să prevină orice abuz, a făcut public următorul decret pentru oamenii adunaţi în Catedrala Sf. Petru: „este interzis sub pedeapsa cu moartea, a răni (jigni) pe cei care au fost aşezaţi sub protecţia specială a împăratului. „Pontifii, ducii şi judecătorii să ofere oamenilor o justiţie echitabilă. Niciun om, liber sau sclav, nu va stânjeni exercitarea dreptei alegeri a şefilor Bisericii care aparţine romanilor prin vechile concesiuni făcute lor de părinţii noştri”.
„Noi dorim, pentru că acei împuterniciţi sunt numiţi de Papă, să ne încunoştinţeze în fiecare an, de felul în care justiţia a fost exercitată faţă de cetăţeni şi cum prezenta Constituţie a fost respectată. Dorim de asemenea ca romanii să fie întrebaţi, sub ce lege vor să convieţuiască, pentru ca să poată fi judecaţi potrivit legii ce o vor adopta şi care le va fi recunoscută prin autoritatea noastră imperială”.
„În cele din urmă poruncim tuturor demnitarilor Statului, să vină în prezenţa noastră şi să depună jurământul de fidelitate în termenii următori: ‚Jur să fiu credincios împăraţilor Louis şi Lothaire în ciuda făgăduinţei de fidelitate făcute Sfântului Scaun. Nu voi permite ca un papă să fie ales necanonic, nici să fie consacrat până când nu-şi va reînnoi în faţa împuterniciţilor suveranilor, jurământul, care acum este redactat de actualul Pontif, Eugenius al Doilea’”.
- Când Lothaire a revenit în Franţa, a găsit pe ambasadorii Împăratului Răsăritului, ca să i se plângă față de el, ca rege al Italiei, de Papă, pentru că a instigat preoţii şi călugării din Imperiul de Răsărit, să ia crucile din biserici şi să le înlocuiască cu imagini, să măzgălească culorile de pe picturi, alături de alte lucruri, în favoarea promovării închinării la chipuri, în Imperiul Răsăritean. Episcopii francezi au cerut de la Eugen autoritatea să adune un Conciliu în Galia, „care să examineze problema imaginilor”, acesta răspunzând favorabil cererii, împăratul îndrumând pe episcopii Galiei să se adune la Paris, pe 1 noiembrie 826. După o analiză şi o discuţie pe chestiune, au trimis împăratului o scrisoare în care spuneau: „Ilustre Împărat: tatăl vostru, citind procedurile Sinodului de la Niceea, a găsit în ele câteva lucruri condamnabile, a făcut observaţii judicioase asupra lor, Papei Adrian, pentru ca Pontiful să poată cenzura, prin autoritatea sa, erorile predecesorilor săi. Dar acesta din urmă a favorizat pe cei care susţineau superstiţia chipurilor şi în loc de ascultarea ordinelor prinţului, a protejat închinătorii la imagini. „Astfel, în ciuda respectului datorat Sfântului Scaun, suntem forţaţi să recunoaştem că în această problemă gravă, este cu totul în eroare şi că explicaţiile pe care acesta le-a dat, din cărţile sfinte, sunt contrare adevărului şi distrug puritatea credinţei. Ştim că veţi suferi văzând că Pontifii Romani, acele puteri ale pământului, s-au abătut de la adevărul divin şi au căzut în eroare; şi totuşi nu ne vom permite să ne oprim din acest motiv, întrucât este afectată salvarea fraţilor noştri”.
- „Tulburările şi desfrâul clerului, în acest ev al întunericului, au distrus în întregime disciplina bisericească; moralitatea coruptă era înfricoşătoare, mai ales în mănăstirile călugărilor şi călugăriţelor. Eugen al II-lea a încercat să îndrepte abuzurile şi a convocat un Sinod al tuturor prelaţilor din Italia. Şaizeci de episcopi, optsprezece preoţi şi un mare număr de clerici şi călugări, au venit laolaltă la cererea Sfântului Părinte. Această adunare era alcătuită din cei mai capabili prelaţi ai Italiei; totuşi, ignoranţa lor era atât de profundă încât au fost obligaţi să copieze introducerea procedurilor unui Conciliu, ţinut de Grigore al II-lea, ca să le slujească drept discurs de deschidere”. Conciliul a elaborat hotărâri care asigurau educaţia şi un comportament mai bun clerului; totuşi „acestea nu au avut puterea să îndrepte moralitatea coruptă a preoţilor, nici să-i îndemne la studiu. Preoţimea nu şi-a schimbat nici unul din obiceiurile vicioase şi a rămas, ca mai înainte, ancorată într-o ignoranţă atât de profundă, încât cei pomeniţi ca fiind cei mai bine informaţi dintre episcopi, ştiau doar cum să boteze potrivit regulilor, puteau explica crezul în limba poporului şi care posedau o cheie a calendarului Bisericii”.
- Eugenius a murit la 27 august 827, şi a fost urmat de VALENTIN, care este descris în special, ca model de smerenie. Dar domnia sa a fost de doar cinci săptămâni. A murit pe 10 octombrie 827, şi a fost urmat de GRIGORE al IV-lea, octombrie 827 - 25 ianuarie 844, ale cărui mijloace de acaparare a pontificatului, au fost atât de scandaloase şi violente încât împăratul, la ceva timp după, „limpezit de rapoartele slujbaşilor săi în privinţa comportamentului Pontifului, a scris acestuia o epistolă aspră, prin care îl ameninţa cu destituirea, dacă nu avea să îndrepte scandalul alegerii sale printr-o purtare exemplară. Din acel moment, Grigore a făgăduit o ură neînduplecată prinţului”. În 833, fiii împăratului Louis s-au ridicat cu toţii împotriva tatălui lor, Grigore folosind prilejul ca să se răzbune pe împărat, complotând cu aceştia. Ca să-şi ducă mai bine la bun sfârşit planurile sale, a plecat în Franţa. Clerul Franţei, care era credincios împăratului, a scris acestuia, cerându-i să părăsească Franţa, afirmând „că dacă acesta ar încerca o interdicţie asupra lor, ei s-ar întoarce împotriva lui cu excomunicare şi anateme şi l-ar destitui în mod oficial din funcţiile sfinte”. Grigore a replicat că „puterea Sfântului Scaun este deasupra tronurilor” şi că „aceia care au fost botezaţi, indiferent de rangul lor, îi datorau ascultare deplină”.
- Când Gregore a sosit la tabăra împăratului, sub pretextul găsirii unei soluţii de împăcare între fii şi tatăl lor, a obţinut acces la curtea împăratului. „A rămas câteva zile cu suveranul şi în timp ce-i făgăduia devoţiune nespusă, se asigura de dezertarea trupelor prin daruri, promisiuni sau ameninţări şi chiar în noaptea plecării sale, toţi soldaţii au trecut de partea taberei lui Lothair. În ziua următoare Louis, informat fiind de această trădare odioasă, a înţeles că nu mai putea rezista mult planurilor criminale ale fiilor săi. A chemat laolaltă pe slujitorii credincioşi rămaşi în preajmă, au mers la tabăra prinţilor şi s-a predat el însuşi în mâinile lor. Câmpia pe care aceste evenimente au avut loc, se întinde între Basel şi Strasbourg, numită din acele vremi „câmpia trădării” (în germană Lugenfeld; în latină campos mentilis, campus mendacii ), în amintirea infamiei Pontifului”.
- Împăratul a fost silit să demisioneze din slujba imperială şi obligat să facă o confesiune publică a unei lungi liste de păcate şi acuzaţii, aşternute pe hârtie pentru el. “După această lecţie umilitoare, împăratul lăsă pergamentul la altar, fu deposedat de centura militară care la fel a fost aşezată la altar şi dezbrăcat fiind de veşmintele lumeşti şi asumându-şi haina penitenţei, era considerat din acel moment interzis de la toate activităţile civile. Partea memorabilă a acestei remarcabile tranzacţii este că a fost aranjată, condusă şi dusă la împlinire în prezenţa şi sub autoritatea clerului. Încuviinţarea lui Lothaire este oarecum sugerată, dar fapta este mărturisit intenţionată să arate virilitatea puterii eclesiastice, pedeapsa fiind suportată pe drept de cei care nu ascultă sfaturile (avertizările) sacerdotale. Astfel, ierarhia şi-a asumat, nu doar cunoaşterea abuzurilor religioase, dar şi a purtării neglijente a suveranilor. Ei au impus o penitenţă eclesiastică, nu numai pentru jurămintele călcate înaintea altarului, ci şi pentru ruina imperiului”. (Milman: "History of Latin Christianity", “Istoria Creştinismului Latin”, cartea V. cap.II, paragrafele 11, 12 de la capăt)
- Împăratul Louis, căindu-se după toate acestea, a fost integrat deplin în slujba imperială pe care a deţinut-o până la moartea sa, 20 iunie 840. Dar nici din partea clerului şi nici din partea Papei, nu s-a uitat vreodată uimilinţa servită unui împărat. Acesta a fost precedentul şi temelia revendicării papilor de mai târziu, a unei autorităţi absolute, civile şi eclesiastice, asupra tuturor puterilor pământului. Gregory a murit pe 25 ianuarie 844, şi a fost urmat de SERGIU al II-lea, 10 februarie 844 - 27 ianuarie 847, care în mijlocul rivalităţii obişnuite şi răzmeriţei, a fost aşezat pe tronul papal. La fel, el a fost consacrat fără ca alegerea sa să fie mai întâi confirmată de împărat. Aflând de cele întâmplate, împăratul Lothaire a numit pe fiul său Louis, rege al Italiei şi l-a trimis la Roma “să mărturisească nemulţumirea sa faţă de Sfântul Scaun şi să prevină o viitoare consacrare a papilor, fără autoritatea sa”.
- Când Ludovic a sosit la Roma, Sergiu “a trimis pe magistraţii Romei să-l întâlnească, alături de şcolari, companiile de miliţie cu comandanţii lor, cu toţii înălţând imnuri viguroase în onoarea tânărului suveran şi purtând cruci şi steaguri în fruntea procesiunii, după cum era obiceiul la întâmpinarea împăraţilor”. În acest fel a fost escortat prin oraş către Biserica Sf. Petru. Pe pridvorul bisericii “stătea Pontiful Sergiu, înconjurat de preoţimea sa şi îmbrăcat cu ornamentele de aur şi pietre preţioase. Când împăratul a urcat treptele bisericii, cei doi suverani s-au îmbrăţişat şi amândoi au intrat în curtea de onoare, ţinându-se de mână. La semnalul Sfântului Părinte, de comun acord, porţile interioare din argint masiv s-au închis. Atunci Sergiu, întorcându-se spre prinţ i-a spus: ‘Domnul meu, dacă ai venit aici cu dorinţa sinceră de a contribui cu toate eforturile tale la siguranţa capitalei Statului şi Bisericii, voi face ca porţile sfinte să se dechidă, dar dacă nu, nu veţi intra în templul apostolilor’. Regele l-a asigurat că nu venise cu nicio intenţie rea. Imediat porţile s-au deschis şi Papa a condus pe Rege la mormântul Sf. Petru, însoţit de cântecul preoţilor: ‘Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului’.
- “Şi totuşi, în ciuda asigurării liniştitoare din partea tânărului monarh, soldaţii din escorta sa, campaţi în jurul oraşului, aveau ordin să jefuiască ţinutul, să pedepsească pe romani din cauză că au hirotonit un papă fără să aştepte sosirea reprezentanţilor împăratului. Prelaţii francezi şi lorzii se adunaseră să examineze dacă alegerea lui Sergiu era corectă şi dacă ar trebui să-l îndepărteze de la tronul pontifical pe îndrăzneţul arhipreot. Această adunare, alcătuită din douăzeci şi trei de episcopi şi un mare număr de abaţi şi lorzi era atât de nemulţumită de intrigile şi maşinaţiunile Sfântului Părinte, încât Angilbert, mitropolitul Milanoului, l-a acuzat cu vehemenţă pe Sergiu, de a fi incitat, prin ambiţia sa, toate tulburările care devastaseră sfântul oraş şi au afirmat în mod public, că l-au izolat de comuniunea lor.
- “ Și Viguier susţine de asemenea că, în perioada domniei lui Sergiu, preoţii se bucuraseră de libertinaj. El adaugă ‘Papa are un frate pe nume Benedict, un bărbat cu un caracter necioplit, care a acaparat administrarea eclesiastică şi politică a oraşului Roma. Prin avariţia sa, a provocat dezordine peste tot şi a pus la încercare răbdarea oamenilor prin cererile sale. El vindea în mod public episcopatele şi cine dădea preţul cel mai bun obţinea regimul preferenţial. În cele din urmă simonia devenise atât de naturală clerului italian, încât în această provincie coruptă, nu exista un singur episcop sau preot animat de motive lăudabile, care să nu se fi plâns împăratului ca să pună capăt acestui trafic dezgustător. Providenţa divină, obosită de aceste urâciuni a trimis biciul păgân să răzbune crimele Curţii Romei. Sarasinii, siliţi de mâna lui Dumnezeu, au intrat chiar şi în teritoriul Bisericii, ca să dea morţii un mare număr de personae, şi să jefuiască sate şi castele’.
- “Aceasta era atitudinea plină de teamă a Romei, la şase luni după întronarea lui Sergiu. Totuşi, tânărul prinţ, sedus de darurile şi linguşelile Pontifului, a confirmat alegerea sa, în ciuda sfatului consilierilor săi şi doar a impus ca toţi cetăţenii Romei să-şi reînnoiască jurământul de fidelitate faţă de el şi tatăl său. Ceremonia a avut loc în Biserica Sf. Petru: lorzii italieni şi francezi, clerul, oamenii şi Pontiful, au jurat înaintea trupului apostolului, supunere deplină împăratului Lothaire şi fiului său, după care Ludovic a primit coroana din mâinile lui Sergiu, care l-a proclamat rege al lombarzilor”. Sergiu a fost urmat de LEON al IV-lea, 11 aprilie 847 - 17 iulie 855.
- Invazia sarasinilor devenise atât de ameninţătoare, încât oamenii gândeau că nu puteau aştepta confirmarea obişnuită a împăratului şi din nou au consacrat un papă fără să vină întărirea de la suveran, cu declaraţia totuşi că nu doreau în niciun fel să se decupleze de drepturile legitime ale coroanei imperiale. Timpul şi eforturile lui Leon IV, au fost în special folosite în refacerea bisericilor Sf. Petru şi Sf. Pavel, care fuseseră jefuite şi avariate de sarasini şi fortificării oraşului împotriva acelor invadatori. Biserica Sf. Petru a fost decorată “cu o cruce de aur, cu potire şi candelabre de argint, cu perdele şi tapiserii din materiale preţioase; a aşezat în faţa confesionalului pretinsului mormânt, mese de aur îmbogăţite cu pietre preţioase şi ornate cu picturi în smalţ ce reprezentau portretul său şi pe cel al lui Lothaire. Mormântul a fost împrejmuit cu rame mari de argint, lucrate cu migală şi toate aceste ornamente erau acoperite de un imens tabernacol de argint ce cântărea o mie şase sute de pounds. Aceste înfrumuseţări dar şi venituri, cu care a cadorisit pe preoţii acestei biserici s-au ridicat la mai mult de trei mii optsute şaisprezece pounds de argint şi douăsute şaisprezece pounds de aur”. Leon al IV-lea a fost urmat de BENEDICT al III-lea, 29 septembrie 855 - 8 aprilie 858.
- Benedict a fost ales şi pus pe tronul pontifical, după toate canoanele. Au fost trimişi delegaţi la împărat ca să primească confirmarea alegerii sale. Dar un anume Anastasius, ce fusese destituit din episcopat de Leon al IV-lea şi de un Conciliu, a adunat în jurul lui un număr de clerici, asigurându-şi de asemenea susţinerea reprezentanţilor împăratului şi a unor trupe numeroase cu care a intrat în oraş, ca să acapareze pentru sine tronul papal. În fruntea acestei mulţimi “a intrat mai întâi în Biserica Sf. Petru ca să ardă registrul Conciliului în care era înscrisă răsturnarea sa de la putere. A invadat apoi Palatul Lateran şi a poruncit însoţitorilor lui să dea jos pe Benedict de pe tronul pontifical. El însuşi l-a dezbrăcat de hainele papale copleşindu-l cu reproşuri, lovindu-l cu crucea episcopală, după care l-a abandonat preoţilor destituiţi din funcţie. Ca aceştia să obţină favoarea noului stăpân, au legat pe nefericitul Benedict cu corzi şi l-au scos din palat, lovindu-l cu bâte.
- “Anastasius, rămas şef al palatului, s-a declarat Papă şi s-a urcat pe scaunul Sf. Petru în prezenţa clerului şi a soldaţilor. Roma a fost cuprinsă de consternare şi groază. Marea masă a oamenilor a rugat pe reprezentanţii împăratului să le redea pe Benedict, dar aceştia au cerut insistent să-l primească pe Anastasius, ameninţând chiar cu sabia pe reprezentanţii gloatelor. Dar toţi au rămas neclintiţi în favoarea lui Benedict, astfel că după câteva zile de confuzie generalizată, împuterniciţii împăratului au fost nevoiţi să cedeze în favoarea maselor. Dar întrucât Anastasius era deja auto-stăpân, trebuia acum scos afară, pentru ca Benedict să poată fi întronat. În mijlocul unei şi mai mari răzmeriţe şi confuzii, acest lucru s-a întâmplat şi Benedict a devenit în cele din urmă Papă.
- Pe timpul pontificatului lui Benedict, în 856, Regele AEthelwolf al Angliei, “a efectuat un pelerinaj la Roma şi a pus regatul său sub protecţia Papei. El a oferit Sf. Petru o coroană din aur ce cântărea patruzeci de pounds, şi daruri nemaipomenite; a fost foarte generos cu preoţimea şi cu poporul şi a clădit construcţii noi pentru şcoala engleză care fusese distrusă de un incendiu. La reîntoarcerea în Marea Britanie a ţinut un Conciliu la Winchester, în biserica Sf. Petru şi a dat un decret pentru viitor, în care a zecea parte din pământul regatului său, aparţinea Bisericii şi era exceptat de toate datoriile; a restabilit pe tot teritoriul regatului său, moneda – penny - lui Petru şi a lăsat prin testament o rentă de trei sute de mărci de aur, de plătit Sfântului Scaun în fiecare an”. Benedict III a fost urmat de NICOLAE, 24 aprilie 858 - 13 noiembrie 867
- Nicolae a fost ales şi consacrat în prezenţa împăratului care sosise la Roma, la o lună după moartea lui Benedict al III-lea. Prezenţa împăratului a prevenit revolta şi violenţa facţiunilor obişnuite în aceste momente. Primul lucru important cu implicarea atenţiei noului Pontif, au fost apelurile din partea Împăratului Răsăritean şi a Patriarhului Constantinopolului. Împăratul îndepărtase din patriarhat pe Ignatius şi pusese pe Photius în locul său, astfel că, atât împăratul cât şi noul patriarh au trimis scrisori şi ambasadori Episcopului Romei, să le confirme cele făcute. Fără a intra în detalii ori a pomeni cearta, este suficient să spunem doar că momentul potrivit a fost utilizat pe deplin de Nicolae, ca să înalţe onoarea şi prerogativele Episcopatului Romei.
- Photius era un neinițiat laic, dar ca în multe alte situaţii din Răsărit, dar şi din Apus, el a trebuit să parcurgă câţiva paşi ai ordinului ecclesiastic, până la arhiepiscopat, pentru a se califica în această slujbă. Când împăratul a trimis cuvânt Papei, spre aprobare, Papa a cerut ca toate amănuntele întregii afaceri care era în favoarea lui Photius şi împotriva lui Ignatius, să-i fie prezentate înainte de pronunţarea asupra problemei. Din acestă cauză, a trimis legaţi la Constantinopol, care să ţină un Conciliu şi să investigheze întregul subiect. Legaţii însă s-au lăsat mituiţi şi au fost de acord ca acest Conciliu să aprobe destituirea lui Ignatius de către împărat şi promovarea lui Photius.
- De îndată ce fapta legaţilor săi a ajuns la Nicolae, la Roma, a convocat un Conciliu al clerului din Roma şi a repudiat tot ceea ce Conciliul şi legaţii făcuseră în numele lui. Ceva mai târziu, într-un Conciliu convocat în alt scop, legatul principal trimis la Constantinopol, “a fost declarat vinovat de simonie şi ocolire a adevărului în propria mărturisire”, destituit şi excomunicat. “După aceasta, Sfântul Părinte a vorbit astfel: “În numele Sfintei Trinităţi, prin autoritatea transmisă nouă de prinţul apostolilor, luând cunoştinţă de toate plângerile aduse împotriva Patriarhului Photius, îl declarăm destituit din funcţiile sale sacerdotale, pentru că a susţinut pe schismaticii Bizanţului, a hirotonit episcop de către Grigore, pe episcopul Siracuzei, pe durata vieţii lui Ignatiu, episcop legitim al Constantinopolului, a corupt pe trimişii noştri şi în cele din urmă a persecutat pe preoţii ortodocşi care rămăseseră lângă fratele nostru Ignatiu. “Noi am descoperit că Photius se face vinovat de crime atât de mari, încât îl declarăm pentru totdeauna lipsit de toate onorurile preoţeşti şi scos din toate funcţiile clericale, prin autoritatea pe care o deţinem de la Isus Hristos, de la apostolii Petru şi Pavel, de la toţi sfinţii şi de la cele şase Concilii Generale. Duhul Sfânt a exprimat prin gura noastră o cumplită judecată împotriva lui Photius şi îi interzice pentru totdeauna, indiferent de ce se poate întâmpla chiar şi în momentul morţii, să primească trupul şi sângele Salvatorului”.
- Când această anatemă papală a ajuns la Constantinopol, Împăratul Răsăritean a trimis în Italia un reprezentant “ce ducea cu el o epistolă către Pontif, din partea patronului său, în care acel prinţ ameninţa să pedepsească aspru Sfântul Scaun, dacă acesta nu va ridica imediat anatema aruncată asupra lui Photius”. Nicolae răspunde astfel acestei scrisori: “Să ştii Prinţe, că vicarii lui Hristos sunt deasupra judecăţii muritorilor şi că cei mai puternici suverani nu au dreptul să pedepsească crimele papilor oricât de mari ar putea ele să fie. Gândurile voastre să fie ocupate de eforturile pe care ei le-au făcut înspre îndreptarea Bisericii, fără să vă mai neliniştiţi în privinţa faptelor lor, pentru că oricât de scandaloase sau criminale pot fi dezmăţurile pontifilor, trebuie să-i ascultaţi pentru că stau pe scaunul Sf. Petru. Şi chiar Hristos Însuşi, când a condamnat excesele cărturarilor şi fariseilor, nu a poruncit El ascultarea lor pentru că erau interpreţii Legii lui Moise?
“Noi am privit cu compătimire acea abominabilă intrigă pe care ai numit-o Conciliu, şi care, în mândria ta, l-ai pus pe acelaşi loc cu Conciliul General de al Niceea. Declarăm, în virtutea privilegiilor Bisericii noastre, că această adunare a fost nelegiuită, necurată şi dezgustătoare. Încetează deci să te opui drepturilor noastre şi ascultă de poruncile ce ţi le dăm, în caz contrar, la rândul nostru, vom înălţa puterea ce o deţinem împotriva voastră şi vom spune tuturor popoarelor: ,Încetaţi să vă mai plecaţi capetele înaintea stăpânilor voştri mândri. Îndepărtaţi aceşti suverani lipsiţi de respect, pe aceşti regi nelegiuiţi, care şi-au dat sieşi dreptul de a porunci oamenilor şi de a retrage libertatea fraţilor lor”.
“Teme-te deci de mânia noastră şi de tunetele răzbunării noastre, pentru că Isus Hristos ne-a numit cu gura Sa, judecători absoluţi ai tuturor oamenilor, deci chiar şi regii înşişi sunt supuşi autorităţii noastre. Puterea Bisericii a fost confirmată înainte de domnia voastră şi va continua să existe şi după. Să nu tragi speranţa că ne vei tulbura cu ameninţările distrugerii oraşelor şi câmpurilor noastre. Braţele tale vor fi fără putere şi oştile tale vor fugi dinaintea forţelor aliaţilor noştri”.
“Multe mii de oameni vin la Roma, în fiecare an, şi se pun cu devoţiune sub protecţia Sf. Petru. Noi avem puterea de a mobiliza călugări şi chiar preoţi, din orice parte a lumii: Tu, o, împărate, nu ai o aşa putere, nu ai nimic de a face cu călugării, ci doar umil să implori rugăciunile lor”. (Milman: "History of Latin Christianity", cap IV, nota la paragraful 11).
- În exercitarea puterii sale asupra regilor şi politicii lor, Nicolae a excomunicat pe Lothaire, regele din Lorraine. Arhiepiscopul din Cologne (Koln) şi clerul său stârnise de asemenea nemulţumirea Papei, rezistând trufiei sale insultătoare. Regele Lothaire a trimis un împuternicit la Roma cu propuneri de pace. “Scrisorilor sale li s-a adăugat un act de supunere din partea episcopilor din Lorraine. Nicolae le-a răspuns în aceşti termeni: “Afirmi că eşti supus suveranităţii tale pentru că asculţi de cuvintele apostolului Petru, care spune ‘Fii supus prinţului pentru că el este deasupra tuturor muritorilor din această lume’. Dar se pare că uiţi că noi, ca vicar al lui Hristos, avem dreptul să judecăm pe toţi oamenii; astfel, înainte de a asculta de regi, datorezi ascultare nouă şi dacă noi declarăm vinovată o monarhie, tu trebuie să o lepezi din comuniunea ta, până când o iertăm”.
“Doar noi avem puterea să legăm şi să pierdem, să acordăm iertare lui Nero şi să-l condamnăm, iar creştinii nu pot, sub pedeapsa excomunicării, să facă o altă judecată decât a noastră, care este singura infailibilă. Oamenii nu sunt judecătorii prinţilor lor; ei trebuie să asculte fără murmur cele mai nedrepte porunci; trebuie să-şi plece capetele sub pedepsele de care regii au plăcere să le pună asupra lor, pentru că un suveran poate călca legile fundamentale ale Statului şi să acapareze bogăţia cetăţenilor prin impozite şi confiscări. El poate chiar dispune de vieţile lor, fără ca măcar unul dintre supuşii săi să aibă dreptul să-i adreseze un simplu reproş. Dar dacă noi declarăm un rege eretic şi nelegiuit - dacă-l îndepărtăm din Biserică - clerul şi laicii, indiferent de rangul lor, sunt eliberaţi de jurământul lor de fidelitate şi se pot revolta împotriva puterii sale...”
- “Nicolae a scris în acelaşi timp lui Charles the Bald (Carol cel Pleşuv) ca să-l stârnească împotriva regelui din Lorraine: “Tu spui, domnul meu, că ai influenţat pe Lothaire să se supună deciziei noastre şi că va răspuns că va merge la Roma ca să obţină judecata noastră asupra căsătoriei sale. Dar tu nu eşti conştient că el însuşi ne-a informat deja despre acest proiect prin ambasadorii săi şi că i-am interzis să se prezinte înaintea noastră în starea de păcat în care se găseşte? Am aşteptat destul timp pentru convertirea sa amănând până acum să-l strivim, în ciuda anatemei noastre, pentru a evita războiul şi vărsarea de sânge. O răbdare mai îndelungată ne face totuşi vinovaţi în ochii lui Hristos şi îţi poruncim, în numele religiei, să-i arzi oraşele şi să-i masacrezi oamenii pe care-i facem responsabili de împotrivirea prinţului lor rău”.
- Regele bulgar Bagoris, devenit mai târziu catholic, trimite în 866, un ambasador la Papă cu o listă de o sută cinci întrebări, cerând instruire cu privire la noua credinţă. Bagoris încercase să-şi silească poporul să adopte noua sa religie. Aceasta a provocat o revolt, la înăbuşirea căreia Bagoris şi-a masacrat un număr de nobili şi chiar pe copiii lor nevinovaţi. Una din întrebările sale era dacă a păcătuit în această situaţie. În răspuns Nicolae i-a spus că a păcătuit, fără îndoială, omorând copiii ce nu împărtăşiseră vinovăţia părinţilor lor, dar în privinţa conduitei sale, Nicolae i-a scris astfel: “Tu ne spui că ai impus supuşilor tăi să fie botezaţi, fără consimţământul lor şi că te-ai expus unei revolte atât de violente încât viaţa ţi-a fost în pericol. Te preamăresc pentru că ţi-ai menţinut autoritatea prin uciderea acelor oi rătăcite, care au refuzat să intre în staul. Tu nu doar că nu ai păcătuit prin manifestarea unei îndârjiri sfinte, dar chiar te felicit că ai deschis regatul cerului, oamenilor supuşi conducerii tale. Un rege nu are voie să se teamă să poruncească masacre, dacă ţin supuşii în ascultare sau îi determină să asculte de credinţa lui Hristos, iar Dumnezeu îl va răsplăti în această lume, cât şi în cea eternă pentru aceste crime... Tu trebuie să sărbătoreşti Duminica şi nu Sâmbăta; tu trebuie să încetezi lucrul în zilele de sărbătoare ale Sfintei Fecioare, ale celor doisprezece apostoli, ale evangheliştilor, Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântului Ştefan, primul martir şi a tuturor sfinţilor, a căror aducere aminte este ţinută cu veneraţie în ţara voastră.
“În aceste zile şi în perioada Postului mare al Paştelui, nu trebuie să administrezi judecăţi şi trebuie să te abţii de la carne în timpul sărbătorii Paştelui, a Cincizecimii, a Înălţării Fecioarei şi de Crăciun; trebuie de asemenea să posteşti în zilele de vineri şi în ajunul marilor sărbători. În zilele de miercuri poţi servi carne şi nu este necesar să te privezi de baie în acea zi şi vinerea, după cum recomandă grecii. In timpul Postului cel Mare sunteti liberi sa primiti zilnic comuniunea, dar să nu vânezi, să nu joci jocuri de noroc şi nici să porţi conversaţii uşuratice sau să fii prezent la spectacolele scamatorilor în perioada acestui timp de penitenţă. Tu nu trebuie să dai ospeţe, nici să asişti la căsătorii, iar cei căsătoriţi să trăiască în abstinenţă. Lăsăm la datoria preoţilor să impună penitenţă asupra celor care au cedat dorinţelor cărnii.
“Tu poţi purta război în Postul cel Mare, doar ca să te aperi de un duşman. Ai libertatea să consumi orice fel de animale, fără să te tulburi gândindu-te la deosebirile vechii legi; şi laicii ca şi preoţii pot binecuvânta masa înainte de a o servi, prin facerea semnului crucii... Este obiceiul Bisericii de a nu mânca înainte de ora nouă dimineaţa, iar creştinul să nu atingă vânatul ucis de un păgân...
“Înainte să declari război duşmanilor tăi, să iei parte la sacrificiul Messei şi să faci daruri bogate bisericilor şi îţi poruncesc să iei, ca însemn military, în locul cozii de cal care-ţi slujeşte ca stindard, crucea lui Isus Hristos. De asemenea îţi interzicem să faci orice fel de alianţă cu necredincioşii şi când vei încheia în viitor un tratat de pace, vei jura pe Evanghelii şi nu pe sabie”.
- Nicolae poate fi pus alături de Leon I şi Gregore I, ca pretendent la titlul de “cel Mare”, pentru că “niciodată puterea clerului şi supremaţia Romei nu au fost susţinute atât de desluşit şi atât de inflexibil. Privilegiile Romei erau veşnice, ferite de schimbări, anterioare tuturor sinoadelor şi conciliilor, provenite din nimic, dar acordate de Dumnezeu Însuşi, ei puteau fi atacaţi dar nu mutaţi dintr-un loc în altul, răniţi pentru un timp, dar nu smulşi din rădăcini. O atracţie se manifestă faţă de Roma din întreaga lume, dar dinspre autoritatea ei, nu răzbate nicio atracţie”. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea V cap. IV. paragraful 11). El a murit la 13 noiembrie 867, şi a fost imediat urmat de ADRIAN al II-lea, 13 decembrie 867 - 26 noiembrie 872, care de asemenea a fost consacrat şi înscăunat, fără aprobarea împăratului. Dar când suveranul i-a cerut socoteală pentru aceasta, scuza prezentată a fost iarăşi că nu era o lipsă de respect faţă de împărat, ci o urgenţă datorată mulţimii. Împăratul a acceptat pledoaria şi a confirmat alegerea.
- Adrian a iertat de îndată pe cei destituiţi sau anatemizaţi de Nicolae, şi a făcut tot ce-i stătea în putere să înalţe numele şi memoria acestuia. A dat un mare ospăţ unui mare număr de călugări răsăriteni ce fuseseră persecutaţi de Nicolae şi pe care i-a tratat cu cel mai mare respect, slujindu-le cu propriile mâini. Când ospăţul s-a încheiat şi călugării se ridicaseră de la masă, “Adrian s-a prosternat înaintea lor cu faţa la pământ, adresându-li-se după cum urmează: “Fraţii mei, rugaţi-vă pentru sfânta Biserică Catolică, pentru cel mai creştin fiu al nostru, împăratul Louis (Ludovic), ca el să-i îngenuncheze pe sarasini; rugaţi-vă pentru mine şi imploraţi pe Dumnezeu să-mi dea putere să conduc pe credincioşii săi numeroşi. Fie ca rugile voastre să se înalţe în amintirea celor care au trăit vieţi sfinte şi cu toţii să mulţumim lui Hristos că a dăruit Bisericii sale pe domnul meu şi tată, cel mai sfânt şi ortodox Papă Nicolae, care a apărat-o împotriva duşmanilor ei ca şi un Iosua”.
- Călugării au răspuns: “Dumnezeu fie lăudat că a dat poporului său un păstor cu aşa respect faţă de înaintaşul lui”. Atunci au exclamat de trei ori: “Amintire veşnică suveranului pontif Adrian, pe care Isus Hristos l-a aşezat ca episcop universal”. Adrian, văzând că evitau să spună ceva în cinstea lui Nicolae, i-a testat spunând: “Fraţii mei, vă implor în numele lui Hristos ca rugăciunile voastre să fie adresate celui mai sfânt ortodox Nicolae, consacrat de Dumnezeu suveran pontif şi papă universal, slavă lui, noului Elias, noului Phineas, demn de o preoţie eternă, pace şi har urmaşilor săi”.
- Aceste rânduri au fost repetate de trei ori de călugări după Papă, apoi adunarea s-a dispersat. A scris Mitropolitului Franţei următoarele: “Te implorăm, fratele meu, să reconsacri numele Papei Nicolae în cărţile şi scrierile sfinte din bisericile voastre, să-i pomeniţi numele la Messă şi să porunciţi episcopilor să se conformeze deciziei noastre pe acest subiect. Te rugăm să rezişti cu fermitate prinţilor greci care încearcă să-i întineze memoria sau să-i respingă hotărârile. În plus, noi nu ne dorim să fim inflexibili faţă de cei pe care i-a condamnat dacă vor implora iertarea noastră şi consimt să nu se îndreptăţească acuzând pe marele papă care acum este înaintea lui Dumnezeu şi pe care nimeni nu îndrăznea să-l atace în timp ce era în viaţă. “Fii deci vigilent şi curajos şi instruieşte pe prelaţii de dincolo de Alpi, că dacă resping hotărârile unui pontif, vor distruge autoritatea supremă a slujitorilor Bisericii. Toţi să se teamă ca nu cumva hotărârile lor să fie dispreţuite atunci când vor fi obţinut acea putere care conduce pe regi”.
- În anul 869, regele Lothair moare, fără să lase în urmă copii care să-i moştenească stăpânirea. Fratele său, împăratul Ludovic, era deci moştenitorul îndreptăţit al regatului Lorraine, dar din teamă faţă de Carol cel Pleşuv, Ludovic nu şi-a făcut cunoscută revendicarea, pănâ când nu a împlicat în interesele sale pe Papă. Adrian a trimis o epistolă lorzilor şi prelaţilor regatului Lorena, prin care le poruncea să recunoască pe împăratul Ludovic ca moştenitor legitim al regatului, „şi să nu cedeze nici făgăduinţelor şi nici ameninţărilor” oricărui alt pretendent. A trimis de asemenea scrisori mitropoliţilor, ducilor şi conţilor din regatul lui Carol cel Pleşuv care conţineau „ameninţări cu excomunicarea pentru cei care nu se vor alătura împăratului şi a reamintit francezilor de jurămintele solemne prin care nepoţii lui Carol cel Mare se legaseră să respecte cu religiozitate acordurile care determinaseră separarea dintre ei şi nepoţii lor; şi a adăugat: „Să ştiţi voi episcopi, lorzi şi cetăţeni, că acela dintre voi care se va opune revendicării lui Ludovic, pe care-l declarăm suveran al Lorenei, va fi lovit de armatele pe care Dumnezeu le-a pus în mâinile noastre pentru apărarea acestui prinţ”.
- Poruncile Papei au sosit totuşi prea târziu ca să reprezinte vreo ameninţare, deoarece, la prima veste a morţii lui Lothaire, Carol ce Pleşuv intră în regat şi era deja încoronat la Metz, ca rege al Lorrainei. Când papa a aflat de aceasta i-a scris imediat lui Carol cel Pleşuv că acţiunea realizată era o insultă la autoritatea papei, acuzându-l că a tratat cu dispreţ pe legaţii papali, în loc să se prosterneze la picioarele lor cum au făcut alţi suverani, încheind astfel: „Rege lipsit de respect, îţi poruncim să te retragi din regatul Lorraine şi să-l predai împăratului Ludovic. Dacă refuzi să te supui voinţei noastre, noi înşine vom veni în Franţa să te excomunicăm şi să te îndepărtăm de pe tronul păcătos”.
- Scrie în acelaşi timp şi Arhiepiscopului din Reims, certându-l „de a nu fi întors pe rege din planurile sale uzurpatoare şi reproşându-i că se face el însuşi vinovat prin slăbiciunea de care a dat dovadă de complicitate criminală la rebeliunea monarhului. I-a poruncit să-şi repare greşeala prin anatemizarea lui Carol, prin întreruperea oricărei comunicări cu el şi prin interzicerea tuturor episcopilor Galiei, să primească pe uzurpator în bisericile lor, toţi sub pedeapsa destituirii şi excomunicării”. Concomitent a dat instrucţiuni secrete legaţilor săi să incite pe fiul lui Carol la revoltă împotriva tatălui său. Ei au făcut asta, dar Carol a aflat şi a hotărât ca ochii fiului său să fie scoşi cu plumb fierbinte, considerând că moartea este o pedeapsă prea uşoară. Papa trimite atunci o epistolă ofensatoare de condamnare, lui Carol, pentru rele tratamente aplicate fiului său, poruncindu-i să-şi reabiliteze fiul „în proprietatea, onorurile şi demnităţile sale, până când legatul nostru va merge în blestematul tău regat, ca să ia în favoarea acestui nefericit, măsurile pe care le vom considera adecvate. Între timp, oricare ar fi acţiunile lui Carloman împotriva ta, interzicem lorzilor tăi să meargă la război să te apere şi cerem imperios episcopilor, să nu asculte de poruncile tale, sub pedeapsa excomunicării şi a condamnării veşnice, pentru că Dumnezeu doreşte ca separarea să dăinuie între tată şi fiu, ca să te pedepsească pentru uzurparea regatelor Lorena şi Burgundia”.
- Ca răspuns la scrisoarea pe care papa o trimise clerului din teritoriile implicate în acest conflict, Arhiepiscopul din Reims, răspunde după cum urmează, în numele lui şi a preoţimii: „Când am rugat poporul să se teamă de puterea Romei, să se supună Pontifului şi să trimită bogăţia lor la mormântul apostolului ca să obţină protecţia lui Dumnezeu, ei ne-au spus: apăraţi atunci Statul, prin tunetele voastre, de Normanzii care vor să-l invadeze; fie ca Sfântul Scaun să nu mai implore ajutorul armelor noastre pentru protecţia sa.
„Dacă Papa doreşte să prezerve ajutorul poporului nostru, să nu mai caute să hotărască în problema tronurilor şi spuneţi-i că nu poate fi în acelaşi timp rege şi preot, că nu ni se poate impune ca monarh, nici nu poate pretinde să ne subjuge pe noi- pe noi care suntem franci, pentru că nu vom suporta vreodată jugul sclaviei prinţilor sau papilor, ci vom urma preceptele Scripturii luptând fără încetare pentru libertatea care este singura moştenire lăsată de Hristos naţiunilor când a murit pe cruce”. „Dacă Sfântul Părinte excomunică pe creştinii care refuză să se gudure orbeşte sub autoritatea sa, el abuzează în mod nedemn de puterea apostolică, iar anatemele sale nu au nicio putere în cer, pentru că Dumnezeu care este drept, i-a refuzat puterea de a hotărî în problema regatelor lumeşti.
„Am făcut ce am putut mai bine să conduc prelaţii noştri către sentimente mai conforme dorinţelor voastre, dar toate cuvintele mele au fost fără folos. Nu se cuvenea să fiu despărţit de comuniunea voastră pentru păcatele altora. Legaţii voştri sunt martorii mei, că în aducerea la îndeplinire a poruncilor voastre am rezistat lorzilor şi împăratului, până când m-au ameninţat că dacă voi continua să vă apăr, voi fi în situaţia să cânt singur înaintea altarului bisericii mele şi îmi vor retrage toată puterea asupra proprietăţii şi a oamenilor diocezei mele. Ameninţări încă şi mai terifiante s-au făcut împotriva voastră, pe care nu vor ezita să le împlinească dacă Dumnezeu permite. De aceea vă spun, după o aşa experienţă tristă, că nici anatemele voastre, nici tunetele nu vor împiedica pe monarhul nostru şi lorzii săi, să păstreze Lorena, pe care au luat-o în stăpânire”.
- În ce priveşte pe regele Carol, acesta a răspuns, după cum urmează: „În epistola voastră despre Hincmar din Loan ne-aţi scris astfel: ‚Dorim şi vă poruncim prin autoritatea noastră apostolică ca Hincmar din Loan să fie trimis la noi’. Vreunul din predecesorii voştri a scris într-un stil ca acesta vreunuia dintre ai noştri? Nu prin aceasta aţi surghiunit din Biserică creştinul simplu şi modest şi aţi introdus mândria lumească şi ambiţia în odaia lor? Ţi-am scris şi mai înainte şi acum îţi scriu din nou ca nu cumva să uiţi că noi, regii francilor, venim dintr-o sămânţă regală şi nu suntem viceregenţii episcopilor, ci lorzii şi şefii lumii... de aceea noi te implorăm să nu ne mai scrii niciodată astfel de epistole nici episcopilor sau lorzilor regatelor noastre, ca să nu fim obligaţi să tratăm cu dispreţ atât scrisorile cât şi pe purtătorii acestora. Suntem doritori să îmbrăţişăm ceea ce aprobă Sfântul Scaun, atunci când este agreat de Scriptură, de tradiţie şi de legile bisericii, dar dacă le contrazice, să ştii că nu trebuie să fim înfricoşaţi cu ameninţarea excomunicării şi anatemei”. (Bower: "Lives of the Popes", “Biografiile Papilor”, Hadrian II, paragraful 3, de la capăt).
- Aceste cuvinte îndrăzneţe din partea episcopilor şi a regelui, au avut un efect extraordinar de potolire a trufiei Papei, pentru că imediat a scris regelui următoarele: „Prinţe Carol, noi am fost ţinuţi la curent de persoane bine intenţionate, că sunteţi cel mai zelos protector din lume al bisericilor, că nu există în uriaşul vostru regat vreun episcopat sau mănăstire, în care să nu fi adunat bogăţie şi cunoaştem că aduceţi onoare Scaunului Sf. Petru şi că doriţi să răspândiţi generozitatea voastră asupra vicarului său şi să-l apăraţi împotriva duşmanilor săi”. „În consecinţă noi retractăm hotărârile noastre de mai înainte, recunoscând că aţi acţionat cu dreptate prin pedepsirea unui fiu vinovat şi a unui desfrâu clerical, hotărând personal să fiţi declarat suveran al Lorenei şi Burgundiei. Reînnoim faţă de tine asigurarea că noi, clerul, poporul şi nobilimea Romei, aşteptăm cu nerăbdare ziua în care veţi fi declarat rege, patrician, împărat şi apărător al Bisericii. Noi totuşi te rugăm să ţii secretul acestei scrisori, faţă de nepotul vostru Ludovic”.
- Aceste ultime scrisori, erau redactate în 871; Hadrian al II-lea moare la 26 noiembrie 872 şi a fost urmat de IOAN al VIII-lea, 14 decembrie 872 - 14 decembrie 882. Împăratul, aflându-se din întâmplare în acel moment în Italia, participă, alături de delegaţii săi, la consacrarea noului Papă. La 13 sau 14 august 875, împăratul Ludovic moare la Milano. Imediat ce Papa află de veste „trimite o delegaţie impunătoare la Carol cel Pleşuv, prin care îl invita la Roma să primească coroana imperială ca una din proprietăţile de care papii dispuneau după buna lor plăcere”. Carol era prea doritor să primească o aşa invitaţie şi instantaneu a hotărât să plece la Roma. La sosirea sa a fost primit de cler, de magistraţi şi de şcoli, cu steaguri, cruci şi o mare manifestare asemănătoare celor dinaintea lui. În ziua de Crăciun a anului 875, a fost încoronat Împărat de către Papă. „Aşezând coroana pe fruntea monarhului, Joan i-a spus: ‚Să nu uiţi prinţe, că papii au dreptul să creeze (numească) pe împăraţi’”.
- Imediat după încoronarea împăratului, el şi Papa au mers împreună la Pavia, unde Papa a adunat un Conciliu care avea să oficializeze alegerea lui Carol cel Pleşuv ca rege al Lombardiei. Preoţimea adunată s-a adresat lui Carol, după cum urmează: „Domnul meu, întrucât bunătatea divină prin mijlocirea sfinţilor Petru şi Pavel şi slujirea Papei Joan, te-a ridicat la demnitatea de împărat, în unanimitate te alegem să ne fii protector, ne supunem cu bucurie voinţei tale şi făgăduim să respectăm cu credincioşie tot ce vei porunci în folosul Bisericii şi siguranţei noastre”.
- Această ceremonie de alegere pentru regalitatea Lombardiei, era esenţială ca să ofere lui Carol imaginea de legalitate ca şi conducător al Italiei, deoarece Carol nu avea legitimitate să revendice coroana imperială. Adevărat era că împăratul Ludovic nu a lăsat moştenitori de parte bărbătească, ci doi unchi, care, dacă ar fi fost vreo revendicare a slujbei imperiale pe linia descendenţilor, ar fi devenit moştenitorii legitimi. Dar Papa, văzând în această ruptură a descendenţei directe, o oportunitate de confirmare pentru viitor a prerogativelor papale de a oferi imperiul, a prins ocazia oferită de ambiţia lui Carol cel Pleşuv, ca să demonstreze lumii supremaţia papalităţii asupra tuturor puterilor pământului. „Maimbourg afirmă că acest Conciliu a fost convocat de Ioan al VIII-lea, doar cu scopul de a transmite lumii că prinţul Carol nu a devenit împărat prin dreptul succesiunii, ci că a obţinut această demnitate printr-o alegere”. Aceasta se vede limpede într-o scrisoare redactată de Papa însuşi la acea vreme, în care spunea: „Noi am ales şi am aprobat cu consimţământul fraţilor noştri, a altor episcopi, a slujitorilor Sfintei Biserici Romane, a Senatului şi a poporului Romei, pe regele Carol ca şi Împărat al Apusului”.
- Din tot ce Papa a revărsat asupra lui Carol şi care, mai mult a contribuit la înălţarea papei, nu a rămas fără răsplată din partea lui Carol. „Istoricii sunt aproape unanimi în privinţa preţului pe care Carol a fost silit să-l plătească pentru coroana sa imperială. A cumpărat pe Papă, a cumpărat pe senatorii Romei; a cumpărat, dacă riscăm să acceptăm cuvintele din scrisoare, pe Sf. Petru însuşi [Beato Petro multa et pretiosa munera offerens in Imperatorem unctus et coronatus est.... Omnem senatum populi Romani, more Jugurthino corrupit, sibique sociavit.]” (Milman: "History of Latin Christianity", Vol. III, cartea V, cap.VI, paragraful 2). Răsplătirea papei pentru încoronarea sa nu era doar în extravagantă Jugurtina a mitei. “Pentru a obţine importantul sceptru împotriva drepturilor ereditare ale urmaşilor legitimi ai lui Carol cel Mare, el a cedat pontifilor, suveranitatea pe care împăraţii o exercitau asupra Romei şi a provinciilor Bisericii. El a declarat Sfântul Scaun, stat independent”.
- Carol (Charles) nu a acordat onoruri papalităţii, doar în Italia. Imediat după revenirea în Franţa, a convocat “un sinod al episcopilor în oraşul Ponthion, în care i-a silit să recunoască autoritatea supremă a papilor asupra Franţei. Legaţii romani au numit pe diaconul Ioan, Mitropolit de Sens şi pe Ansegisus, Arhiepiscop ai galilor şi Germaniei, vicar al Sfântului Scaun în cele două provincii. Acestui ultim numit, i-au dat puterea de a convoca concilii, de a face cunoscut hotărârile Curţii Romei, de a judeca problemele eclesiastice, de a duce la îndeplinire poruncile Papei, rezervându-şi pentru ei doar contestaţiile în problemele mai mari. Prelaţii Franţei au protestat energic împotriva unei astfel de instituţii, care distrugea toată libertatea Bisericii Galicane, însă împăratul a menţinut pactul nelegiuit făcut cu John, declarând că a avut mandat să reprezinte pe papă în această adunare şi că va împlini poruncile sale. A poruncit să fie adus un jilţ în dreapta sa şi Ansegius s-a aşezat, fără să mai fie invitat, în calitatea sa de Arhiepiscop”.
- În anul 876, sarasinii deveniseră atât de puternici, încât ameninţau serios chiar existenţa Statului Papal. Papa scrie în modul cel mai măgulitor împăratului Carol, spunându-i: “Să nu crezi că toate relele noastre vin doar de la păgâni. Creştinii sunt şi mai cruzi decât arabii. Aş vorbi cu unii lorzi, vecinii noştri şi înainte de toate cu cei pe care tu îi numeşti marchizi sau guvernatori ai frontierelor, însă ei prăduiesc domeniile Bisericii şi îi cauzează moartea nu prin sabie ci prin înfometare. Ei nu duc poporul în captivitate, ci îl reduc la servitute şi opresiunea lor este motivul pentru care nu găsim pe nimeni să lupte împotriva sarasinilor. De aceea, domnul meu, doar tu, după Dumnezeu, eşti refugiul nostru şi consolarea noastră. Te implorăm deci în numele episcopilor, preoţilor şi nobililor, dar peste toţi, în numele poporului nostru, să dai o mână de ajutor Bisericii, mama ta, din partea căreia deţii nu doar coroana ci chiar credinţa lui Hristos şi care te-a ridicat în imperiu, în ciuda drepturilor legitime ale fratelui tău”.
- Însă, chiar pe la acea vreme, murea la Frankfurt, Ludovic Germanul. Împăratul Carol cel Pleşuv, mărşăluieşte imediat cu o armată să acapareze acel regat. A fost însă învins total de fiul şi succesorul lui Ludovic Germanul şi urmărit chiar până la el acasă. Această situaţie a făcut imposibilă furnizarea oricărui fel de ajutor papei în Italia. Mai mult, nepotul său Carloman, regele Bavariei, obţinând avantaj din înfrângerea lui Carol, a invadat Italia, a revendicat regatul Lombardiei şi a intenţionat să-şi asigure, dacă era posibil, coroana imperială. Papa Ioan a adunat un Conciliu la Palatul Lateran, Conciliu pe care l-a deschis cu următoarea cuvântare: “Potrivit cu vechea uzanţă fraţii mei, noi am ridicat în mod solemn pe Carol, în demnitatea imperială la sfatul episcopilor, slijitorilor Bisericii noastre, a Senatului şi a tuturor oamenilor din Roma şi mai presus de toate, ca să împlinim gândul descoperit Papei Nicolae printr-o inspiraţie cerească. Alegerea lui Carol este deci legitimă şi sfântă. Ea emană din dorinţa poporului şi din voinţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, noi declarăm anatema asupra celui care ar condamna-o şi îl dedicăm blestemului oamenilor, ca duşman al lui Hristos şi slujitor al celui rău”.
- Când împăratul a aflat de intrarea lui Carloman în Italia, a mers el însuşi acolo, însă nimic de subliniat nu s-a întâmplat, cu excepţia morţii sale, care a avut loc la 6 octombrie 877, când era pe punctul să revină în Franţa. Carloman văzând şansa de a spera la primirea coroanei imperial, “scrie Pontifului epistole de supunere şi cere coroana imperială de la administratorul şi distribuitorul acesteia. Înainte de consacrarea noului prinţ a dorit să profite de circumstanţe prin care să garanteze avantaje materiale Scaunului său. A răspuns regelui Bavariei: “Noi încuviinţăm recunoaşterea voastră ca împărat al Italiei, dar înainte să vă oferim coroana, îţi cerem să verşi în punga Sf. Petru, toate sumele care se găsesc în trezoreria ta, pentru ca să fii demn să primeşti recompensa de la el, cel care a făgăduit să-i onoreze într-o altă lume pe cei care-l onorează în lumea aceasta. Îţi vom trimite pe scurt paragrafele care se ocupă cu asta şi pe care trebuie să le onorezi pentru Biserică, după care vom trimite la tine o legaţie mai importantă care să te conducă la Roma cu onorurile demne de rangul tău. Vom vorbi în acel moment despre binele Statului şi siguranţa poporului creştin. Până atunci te implor să nu ai lângă tine infideli sau aşa ceva, care doresc vieţile noastre, oricare ar fi fost relaţia ta anterioară cu ei. Şi te rugăm să trimiţi veniturile ce aparţin patrimoniului Sf. Petru şi care se găsesc în Bavaria”.
- Carloman nu era în situaţia să ofere toate acestea dintr-o dată şi astfel Papa, neprimind niciun ban sau ajutor în trupe, a fost obligat să-şi asigure o eliberare de la sarasini printr-un acord: “să le plătească anual douăzeci de mii de mărci în aur” ca să răscumpere de la ei Statele Bisericii luate deja. În 878, Papa era atât de hărţuit şi abuzat de prinţii lombarzi, încât “ a hotărât ca toate bogăţiile sacre să fie trimise de la (Biserica) Sf. Petru la (Palatul) Lateran, să acopere altarul Sf. Petru cu giulgiu (pânză groasă), a închis uşile şi a refuzat să permită pelegrinilor de departe să aibă acces la altar. El a plecat la Ostia şi s-a îmbarcat pentru Franţa”. (Milman: "History of Latin Christianity", cartea V, cap.VI, paragraful 8). De-a lungul întregii sale călătorii spre Franţa a fost primit cu cele mai mari onoruri. În Franţa a ţinut concilii şi a împărţit anateme şi excomunicări cu ambele mâini împotriva celor de care, el a decis că încălcaseră, indiferent cum, orice era presupus a fi drepturile sau legile papalităţii. Înainte de sfârşitul anului s-a întors în Italia.
- În anul 879, Carloman a fost înlăturat în revendicările sale asupra Italiei de fratele său Carol cel Gras (Carol al III-lea). La scurt timp după aceasta Carloman a murit şi neavând copii, regatul a ajuns la al doilea frate Ludovic. Ca să se asigure de custodia asupra regatului în detrimentul fratelui său Carol, Ludovic a renunţat în favoarea lui Carol la toate revendicările pentru regatul Lombardiei şi de asemenea la titlul imperial. Papa Ioan, aflând de aceasta, scrie lui Carol să vină în Italia şi să primească coroana imperială. De îndată ce Carol a sosit, s-a întâlnit cu Papa la Ravena, care i-a spus că “te-am chemat prin autoritatea scrisorilor noastre la suveranitate imperială, în avantajul şi înălţarea Bisericii”. El a cerut de asemenea imperios lui Carol, să trimită înaintea lui la Roma, pe ofiţerii comandanţi să ratifice “toate privilegiile Scaunului Roman, spunând că Biserica nu trebuie să sufere o slăbire, ci mai de grabă să crească în drepturile şi proprietăţile sale”. (Idem, par.8). Au venit împreună la Roma, unde, în ziua de Crăciun a anului 880, în Biserica Sf. Petru, Carol cel Gras este încoronat împărat, de către Papa Ioan al VIII-lea.
- Episcopul din Napoli era şi duce de Napoli. Şi-a securizat domeniile sale faţă de sarasini prin intrarea într-o alianţă cu ei. Papa vizitează Napoli ca să-l convingă pe ducele-episcop să rupă legătura sa cu sarasinii şi să se alăture unei alianţe generale împotriva lor. Pentru că Anastasius nu a făcut aşa, Ioan l-a excomunicat în aprilie 881. În anul următor Athanasius trimite un diacon la Papă cu vestea că rupsese alianţa sa cu sarasinii şi că va fi de partea sa. Papa nu a acceptat doar cuvântul său, ci a cerut de la Athanasius, ca răboj al bunei credinţe, “să prindă pe comandanţii mahomedanilor, să-i trimită la Roma şi să masacreze ce a mai rămas, în prezenţa legaţilor papali”. Prin acest act barbar de trădare “cerut de capul creştinătăţii, ducele-episcop al oraşului Napoli, trebuia să obţină reprimirea în Biserica Catolică şi dreptul de a sluji ca episcop catolic!”. (Milman, "History of Latin Christianity", Vol. III, cartea V, cap.VI, paragraful 16).
- Ioan al VIII-lea, a fost urmat de MARTIN al II-lea, decembrie 882 - mai 884, care “s-a dovedit a fi un depravat, fără morală, un trădător în politica sa şi arogant în comportament, la fel ca predecesorul său Joan al VIII-lea”. Dar în scurtul său pontificat nu s-a ivit vreo ocazie specială pentru manifestarea acestor caracteristici speciale ale unui Papă. El a fost urmat de ADRIAN al III-lea, iunie 884 - 2 iulie 885, care a făcut un pas înainte în supremaţia papalităţii, decretând “ca noul papă să fie de atunci înainte, consacrat fără a mai aştepta ca trimişii imperiali să participe la sfinţirea sa”. El a fost urmat de, STEFAN al VI-lea, iulie 885 - septembrie 891.
- Împăratul Răsăritului a scris Papei Adrian al III-lea, detestând interferenţa Papei cu administraţia Bisericii Răsăritene. Dar Adrian moare şi lasă răspunsul la scrisoare în seama lui Stefan. Acesta în răspunsul său, spune: “Dumnezeu a oferit prinţilor puterea de a guverna lucrurile pământeşti, aşa cum El ne-a dat nouă, prin autoritatea Sf. Petru, puterea de a conduce lucrurile spirituale. Suveranii au dreptul de a suprima un popor rebel, să acopere pământul şi marea cu soldaţii lor, să masacreze pe cei care refuză să le recunoască guvernarea, sau să asculte de legile pe care le-au făcut în interesul Coroanei lor. Nouă ne revine să învăţăm oamenii că se cuvine ca ei să îndure (să sufere) tirania regilor, ororile foametei, chiar şi moartea, ca să obţină viaţa eternă. Slujba pe care Hristos ne-a încredinţat-o, este mai presus de a voastră, aşa cum cerul este deasupra pământului şi nu poţi fi judecătorul unei misiuni sacre primite de la Dumnezeu”.
- În ianuarie 888, moare împăratul Carol cel Gras, fără a lăsa un moştenitor de parte bărbătească. Ducii şi poporul lombard s-au gândit să aibă ca rege al Italiei pe unul de-al lor. Însă nu a existat unanimitate în privinţa alegerii şi o confuzie turbulentă avea să se instaureze. Papa invită în Italia pe Arnulf, regele Germaniei, să primească regatul şi coroana imperială, dar acesta nu poate răspunde de îndată, astfel că Papa şi oraşul Roma se declară în favoarea lui Guido, duce de Spoleto. Aceasta a înclinat balanţa în favoarea sa, îşi învinge în luptă rivalul în 890, şi astfel devine rege al Lombardiei, ca pe 21 februarie 891, să fie încoronat împărat de către Papă.
- Stefan al VI-lea a fost urmat de FORMOSUS, septembrie 891- 4 aprilie 896, cel care în 876, fusese excomunicat de Papa Ioan al VIII-lea, într-un Conciliu ţinut la Roma “sub acuzaţia de a fi conspirat împotriva împăratului şi a papei” şi “de complotul de a fi înălţat de la o biserică mai mică la o Biserică mai mare, chiar la Scaunul Apostolic”. Papa Ioan, ceruse de asemenea, din partea lui Formosus, un jurământ că nu se va mai întoarce la Roma şi nu va mai exercita nicăieri o funcţie episcopală şi că se va mulţumi cu comuniunea mireană atât timp cât va trăi. A fost absolvit de Papa Martin al II-lea, atât de excomunicare cât şi de jurământ, repunându-l în onorurile şi demnităţile episcopatului său iniţial din Porto.
- Împăratul Guido a murit în 894, şi a fost urmat de fiul său Lambert, pe care Formosus l-a încoronat împărat. Dar autoritatea lui Lambert a fost pusă sub semnul întrebării de un duce lombard, Berengar. A urmat un război distrugător. Papa a trimis cuvânt lui Arnulf al Germaniei, făgăduindu-i să-l încoroneze împărat dacă avea să vină şi să restabilească pacea în Italia. Arnulf ajunge la Roma în 895. La început, oraşul i-a rezistat, dar de îndată ce a capturat exteriorul, “Senatul şi nobilimea supunându-se cuceritorului, au ieşit ca un singur om, cu steagurile şi crucile lor să-l primească şi să-i implore protecţia împotriva afronturilor din partea armatei sale victorioase. Papa primeşte pe rege, pe treptele Bisericii Sf. Petru şi însoţindu-l cu întregul corp clerical către mormântul apostolilor, l-a uns şi l-a încoronat împărat chiar în acea zi”. (Bower: "Lives of the Popes", Formosus, paragraful 7). La scurt timp după aceasta Arnulf a revenit în Germania. De îndată după plecarea sa, pretendenţii la regatul Lombardiei, au început din nou războiul lor, care, prin mijlocirea Papei, s-a încheiat prin împărţirea Lombardiei în două, pentru satisfacerea ambilor solicitanţi”.
- Formosus a fost urmat de BONIFACIU al VI-lea, care din pricina adulterului şi uciderilor, dar şi pentru viaţa păcătoasă şi scandaloasă în general, a fost destituit mai întâi din slujba de sub-diacon şi după aceasta chiar din preoţie. A murit la sfârşitul unei domnii de doar cincisprezece zile, fiind urmat de STEFAN, iulie 896 - 2 mai 897, care “s-a aşezat singur, prin forţă şi violenţă, pe Scaun”. Primul lucru făcut de Stephen, după instalarea sa, a fost să-l aducă la judecată pe Papa Formosus, mort de mai bine de trei luni. A adunat un Conciliu, a dezgropat trupul lui Formosus şi l-a adus înaintea Conciliului. Şi “acolo în mijlocul adunării, trupul mort al lui Formosus a fost aşezat pe scaunul pontifical, cu tiara pe cap, cu cârja în mână şi îmbrăcat cu ornamentele sacerdotale”. A fost numit un diacon ca avocat şi consilier al cadavrului. Atunci Papa Stephen al VII-lea s-a adresat acestuia cu următoarele cuvinte: “Episcop de Porto, de ce ţi-ai împins ambiţia atât de departe, încât să uzurpi Scaunul Romei prin sfidarea canoanelor sfinte care interziceau această infamă acţiune?”.
- Avocatul numit a pledat bineînţeles vinovat, drept care papa Stefan “a pronunţat o sentinţă de destituire împotriva episcopului de Porto şi apropiindu-se de scaunul pontifical, a dat un brânci trupului mort, care s-a rostogolit la picioarele sale. Cu mâinile sale, îl dezbracă de hainele sacerdotale, îi taie trei degete de la mâna dreaptă şi în final porunceşte călăului să-i taie capul şi să arunce trupul mort în Tibru”. Pescarii au găsit trupul care plutea lângă ţărm şi este îngropat din nou. Papa Stephen cheamă apoi la el tot clerul hirotonit de Formosus, declară hirotonirea fără valoare pentru ca el însuşi să-i dedice din nou. Destituie chiar şi pe împăratul Arnulf, care fusese încoronat de Formosus şi încoronează pe Lambert, duce de Speleto, ca Împărat al Apusului.
- În scurtul timp trecut de când Adrian al III-lea hotărâse ca papa să fie încoronat fără să mai aştepte aprobarea împăratului, violenţa ce însoţea alegerea papilor crescuse atât de mult, încât Stefan al VII-lea a fost constrâns să emită următorul decret: “Pentru că sfânta Biserică Romană pe care o conduc prin alegerea lui Dumnezeu, suferă o mare violenţă din partea multora la moartea pontifului, datorită obiceiului ce a fost introdus de a consacra pe cel ales, fără a aştepta aprobarea împăratului sau sosirea trimişilor săi care să asiste la dedicarea sa şi care preveneau prin prezenţa lor orice agitaţie şi/sau dezordine, poruncim episcopilor şi preoţimii să se întâlnească atunci când un nou pontif trebuie să fie ales şi alegerea să fie făcută în prezenţa Senatului şi a poporului, dar fie ca persoana aleasă să fie consacrată în prezenţa trimişilor imperiali”.
- Stefan al VII-lea, un maestru al violenţei, avea să fie curând surprins de propriul exemplu, fiind detronat, aruncat în închisoare şi acolo strangulat. Analistul papal Cardinalul Baronius, declară că Stephen al VII-lea, merita cu prisosinţă soarta (moartea) avută - “întrucât a intrat în staul ca un hoţ şi era normal să moară de ştreang”. El a fost urmat de ROMANUS, 11 iulie - octombrie 897, care “şi-a păstrat rangul printre acei papi execrabili, deşi a ocupat Sfântul Scaun pentru doar patru luni”. A fost urmat la rândul său de, THEODOR al II-lea, noiembrie şi decembrie 897, care a reabilitat pe decedatul Formosus în locul din care fusese aruncat de Stefan al VII-lea. A întors toate acţiunile lui Stefan împotriva lui Formosus, declarând toate faptele lui Formosus legale şi valide şi cu o mare onoare şi solemnitate papală a înapoiat trupul acestuia mormântului din Vatican.
- Theodor a fost urmat mai întâi de un anume Sergius, dar pentru că existau trei partide rivale, Sergius a fost alungat înainte să fie consacrat, astfel că IOAN al IX-lea, ianuarie 898 - iulie 900 a fost ales Papă. Joan nu era satisfăcut cu reabilitarea lui Formosus făcută de Theodor, dar întrucât Stefan al VII-lea, condamnase pe Formosus printr-un Conciliu, se cuvenea ca şi Ioan al IX-lea, să-l apere în acelaşi fel. Drept care Conciliul lui Ioan a afirmat în mod solemn: “Noi respingem în întregime Conciliul ţinut de papa Stefan, şi condamnăm ca fiind dăunătoare pentru religie acea adunare la care trupul mort a lui Formosus, scos din mormânt, a fost judecat şi purtat pe străzile Romei, un act nelegiuit, necunoscut până acum printre creştini... Episcopii care au participat la această judecată ne-au implorat iertarea şi declară solemn că doar au fost aduşi în acest sinod teribil, astfel că am fost iertători faţă de ei; interzicem însă pontifilor, succesorilor noştri, să mai împiedice în viitor libertatea deliberării, şi de a violenta în orice fel clerul... Ungerea cu uleiul sfânt dată fiului nostru spiritual, împăratul Lambert, este confirmată (întărită). “Procesele-verbale ale adunărilor pe care le-am dezaprobat vor fi arse; Sergius, Benedict şi Marin, nu vor mai fi priviţi ca oameni ai bisericii, în afară de cazul dacă trăiesc în pocăinţă. Îi declarăm despărţiţi de comuniunea credincioşilor, alături de toţi aceia care au profanat mormântul lui Formosus şi i-au târât trupul mort în Tibru. “Sfânta Biserică Romană are parte de multă violenţă la moartea unui papă. Dezordinile însoţesc alegerile care sunt făcute spre afrontul împăratului, fără a se aştepta, aşa cum canoanele poruncesc, prezenţa trimişilor imperiali. Poruncim ca în viitor pontifii să fie aleşi într-o adunare a episcopilor, la cererea Senatului şi a poporului şi sub auspiciile prinţului. Interzicem impunerea asupra acestuia a jurămintelor, a căror folosire nu va fi consacrată”.
“Trecerea timpului a introdus un obicei detestabil: la moartea unui pontiff, palatul patriarhal este prădat şi jaful se extinde asupra întregului oraş. Chiar şi casele (palatele) episcopilor sunt tratate în acelaşi fel, la moartea episcopilor. Este voinţa noastră ca acest obicei să înceteze. Dezaprobările eclesiastice şi indignarea împăratului, vor pedepsi pe cei care vor sfida interdicţia noastră”.
“Condamnăm deasemenea, folosirea vânzării justiţiei pământeşti: dacă de exemplu sunt găsite prostituate în casa ce aparţine unui preot, judecătorii sau ofiţerii le vor scoate de acolo cu scandal şi le vor aplica rele tratamente, până când vor fi răscumpărate de stăpânii lor ca să capete dreptul de a profesa”.
- Când a murit împăratul Arnulf, în anul 909, clerul din Germania a gândit că era necesar să-şi ceară scuze de la papă că au ales pe fiul său în vârstă de şapte ani, să fie rege al Germaniei, fără a se mai aştepta “poruncile sale sfinte”. Şi episcopii din Bavaria i-au scris, recunoscând că papa ocupă “locul lui Dumnezeu pe pământ”.
- Lauda adresată de Cardinalul Baronius, lui Ioan al IX-lea, se rezumă la faptul că a fost “cel mai bun dintre papii răi”, iar despre papalitatea secolului al nouălea, care s-a încheiat cu domnia lui Ioan al IX-lea, acelaşi scriitor spune: “Niciodată divizările, războaiele civile, persecuţiile păgânilor, ereticilor sau schismaticilor, nu au provocat Sfântului Scaun o aşa suferinţă, ca monştrii care s-au instalat, ei înşişi, pe tronul lui Hristos, prin simonie sau crime. Biserica Romană a fost transformată într-o curtezană fără ruşine, acoperită cu mătăsuri şi pietre preţioase, care se prostitua public pentru aur; Palatul Lateran devenise o tavernă dizgraţioasă, în care oameni ai bisericii din toate naţiunile negociau cu târfele, preţul infamiei. Niciodată înainte, preoţii şi în special papii, nu au comis atât de multe adultere, răpiri, incesturi, tâlhării şi crime, iar ignoranţa clerului nu a fost atât de mare, ca pe durata acestei deplorabile perioade... Astfel, furtuna urâciunii s-a abătut asupra Bisericii şi a oferit oamenilor pentru studiu cel mai scârbos spectacol! Canoanele conciliilor, crezul apostolilor, credinţa de la Niceea, vechile tradiţii, ritualurile sfinte erau îngropate în abisul uitării, în timp ce desfrâul cel mai neînfrânat, despotismul feroce şi ambiţia fără margini uzurpaseră locul acestora”. (citat de De Cormenin sub Stefan al VII-lea).
- Dar curând, evenimentele aveau să demonstreze că secolul al zecelea trebuia să fie martorul unei condiţii şi mai rele a papalităţii. Cardinalul este obligat să scrie că a fost „un veac de fier lipsit de orice bunătate, un veac de plumb bogat în toate slăbiciunile şi un veac întunecat de remarcat, faţă de restul, pentru criza scriitorilor şi a oamenilor învăţăturii. În acest secol urâciunea pustirii putea fi văzută în templul Domnului, iar pe Scaunul Sf. Petru, respectat de îngeri, erau aşezaţi cei mai nelegiuţi oameni, nu pontifi, ci monştri”. (citat de Bower, sub Benedict IV). Regele Eadgar al Angliei, într-un discurs adresat adunării episcopilor din regatul său, a exprimat public următoarele: „Noi vedem în Roma doar desfrâu, dezintegrare, beţie şi necurăţie: casele preoţilor au devenit refugiile pline de ruşine ale prostituatelor, scamatorilor şi sodomiţilor; ei pariază zi şi noapte în reşedinţa papei. Cântecele Bacchanaliene ( obs. Bacchanalia - festival roman al lui Bachus), dansurile lascive şi desfrâul unei Messaline, au luat locul postului şi rugăciunilor”. (citat de De Cormenin, sub Benedict IV).
- BENEDICT al IV-lea, august 900 - octombrie 903, a fost primul papă din secolul al zecelea, însă despre el nu a rămas nimic atât de clar, ca în privinţa celui de dinainte şi de după el, cu excepţia că a încoronat ca împărat pe Ludovic, rege al Arles, sau Provence - Burgundia. Epitaful său spune că a fost binevoitor cu văduvele, sărmanii şi orfanii, iubindu-i ca pe proprii copii şi că a preferat binele public în dauna celui personal. El a fost urmat de LEON al V-lea, noiembrie 903, în opoziție cu partizanii lui Sergius, care fusese învins şi alungat de John al IX-lea. Dar înainte ca să se încheie două luni, Leon a fost detronat, aruncat în temniţă şi strangulat de unul dintre prezbiterii şi capelanii săi, care astfel a devenit papă, CRISTOFOR, decembrie 903 - iunie 904, dar în mai puţin de şapte luni, Sergius, care fusese deja învins de două ori în încercările sale de a lua tronul papal, a devenit SERGIU al III-lea, iunie 904- august 911, prin detronarea lui Cristofor şi închiderea acestuia, mai întâi într-o mănăstire şi apoi într-o temniţă, unde a şi murit. Facţiunea care l-a susţinut de la început pe Sergiu în aspiraţiile sale către tronul papal, avea ca şi conducător pe ducele de Toscana, cel mai puternic şi mai bogat dintre nobilii Italiei la acel moment. Şi el la rândul lui era susţinut de Carol cel Simplu (Carol al III-lea), regele Germaniei.
- „Cu Sergiu, spiritul răzbunător al preotului, lascivitatea călugărului şi violenţa fanaticului au fost aşezate pe tronul Sf. Petru. Acest papă, privind la Ioan al IX-lea, şi la ceilalți trei papi care l-au precedat ca şi uzurpatori, a şters toate actele faptelor lor şi a vorbit răspicat împotriva memoriei lui Formosus”. Printr-un conciliu „a aprobat hotărârile lui Stefan al VII-lea, împotriva decedatului Formosus” şi iarăşi, prin Sergiu şi conciliul său, „Formosus era în mod solemn declarat papă nelegiuit şi memoria lui anatemizată”. Cardinalul Baronius, spune despre Sergiu al III-lea că „era sclavul oricărui viciu şi cel mai rău dintre oameni”. Asta mai mult pe plan personal, căci pe lângă aceasta, pe durata mandatului său de şapte ani, papalitatea a fost subjugată, atât influenţei lui cât și puterii a trei femei imorale şi concubinilor lor, deoarece, pe atunci, începuse în Roma domnia „sărbătoritei Theodora şi a celor două fiice Marozia şi Theodora. Ele proveneau dintr-o familie senatorială şi nu erau mai puţin faimoase pentru frumuseţe, inteligenţă şi discurs, decât pentru viaţa lor scandaloasă. Theodora şi apoi fiica ei, Marozia, erau amantele lui Adalbert, duce de Toscana. Adalbert pusese mâna pe Castelul Sf. Angelo din Roma, şi-l dăruise Theodorei şi fiicelor sale, care „susţinute de marchiz şi facţiunea sa, guvernau Roma în mod despotic şi dispuneau de Sfântul Scaun după cum doreau. Adalbert a avut un fiu cu Marozia pe nume Alberic. Totuşi ea se prostituează cu papa şi Sfinţia sa, are de la ea un fiu, John (Ioan), pe care-l vom vedea mai târziu înălţat pe scaunul papal din interesul mamei sale”. (Bower: "Lives of the Popes", Sergius III, paragraful 1. de asemenea De Cormenin, sub Sergius III şi Milman, "History of Latin Christianity", Vol. III, cartea V, cap. XI).
- Sergius a fost urmat de ANASTASIE al III-LEA, septembrie 911 - octombrie 913, iar el, urmat de către LANDO, octombrie 913 - aprilie 914. Dar, de la acesta nu a rămas decât un raport foarte scurt. După Lando a venit IOAN al X-lea, 15 mai 914 - iulie 928, care a fost făcut papă din interesul Theodorei Mamă, care i-a fost amantă atât înainte cât şi după ridicarea pe scaunul papal. El fusese diacon şi a intrat într-o intrigă cu Theodora, şi la scurt timp era făcut Episcop de Bologna. Dar înainte să fie consacrat în această slujbă, arhiepiscopul de Ravena moare şi Theodora îşi asigură din partea Papei Lando, numirea şi hirotonirea lui John, amantul ei, în arhiepiscopatul Ravenei, iar atunci când Papa Lando moare „Theodora, exercitându-şi întregul interes, din cauză că nu putea trăi la două sute de mile de iubitul ei, l-a transformat în aspirant cu prima şansă, la scaunul pontifical”. (Luitprand: citat de Bower, sub John al X-lea.).
- Joan al X-lea a continuat formarea în Italia, a unei alianţe a ducilor şi regelui Lombardiei şi chiar a Împăratului Răsăritului împotriva sarasinilor; şi „cu coiful pe cap şi sabia de partea sa, el a preluat comanda trupelor, și a înfruntat într-o mare bătălie pe arabii, pe care i-a alungat cu totul din provinciile ocupate de ei”. Regele Berengar, ajutându-l pe Papă în campania sa împotriva arabilor, a fost răsplătir de către acesta, ca şi recunoştinţă, cu încoronarea ca împărat, la 24 martie 916.
- Se pare că în această perioadă, atât Adalbert căt şi Theodora Mamă, au murit. Marozia s-a căsătorit cu Alberic, marchiz de Camerina, cu care a avut un fiu, căruia i-a pus numele tatălui, Alberic. Pe la 925, Alberic, soţul Maroziei, moare şi aceasta se căsătoreşte cu fiul ei vitreg, Guido, fiul lui Adalbert, duce de Toscana. John stârneşte nemulţumirea Maroziei, pentru că a permis fratelui său Peter, să aibă un loc printre consilierii săi, mai mult decât ea şi soţului ei. Pentru aceasta, Marozia trimite pe Guido împotriva lui, cu o bandă de susţinători, care invadează Palatul Lateran, ucid pe Peter, prind pe papă şi-l aruncă în închisoare, unde mai târziu va fi şi ştrangulat. Şi LEON al VI-lea, iulie 928 - februarie 929, este făcut papă, dar numai pentru şapte luni, când a fost urmat de STEFAN al VIII-lea, februarie 929 - martie 931 despre care nu se pot spune mai multe. Însă la moartea sa, Marozia a fost în măsură să înalţe pe tronul papal pe fiul ei cu numele de Papa Sergiu, care, la vârsta de optsprezece ani preia conducerea ca IOAN al XI-lea, martie 931- ianuarie 936.
- Guido a murit cam pe la vremea ridicării lui John al XI-lea pe tronul papal, iar Marozia s-a căsătorit cu Hugh al Burgundiei sau Provence, care devenise rege al Italiei. Hugh a cerut lui Alberic, fiul Maroziei, să ţină vasul cu apă în care regele să-şi spele mâinile. S-a întâmplat ca Alberic să verse un pic de apă, drept pentru care Hugh l-a lovit peste faţă. Alberic ieşi din palat ţipând: „Vor fi terorizaţi oare romanii de aceşti burgunzi, urmaşi ai vechilor sclavi ai Romei?” Un dangăt de clopot s-a auzit, oamenii s-au adunat şi conduşi de Alberic au atacat pe rege în Castelul St. Angelo. Regele Hugh reuşeşte să scape, dar castelul şi Marozia sunt luate de Alberic. Şi cu toate că Marozia era mama sa şi papa era de asemenea fiul ei, Alberic îi întemniţează pe amândoi şi ţine prizonier pe Joan, timp de patru ani, până în ziua morţii sale. Având în posesie Castelul St. Angelo şi fiind în graţiile nobililor, Alberic al II-lea, a continuat ca şef al Romei pe tot parcursul vieţii sale - douăzeci şi doi de ani. În timp ce era încă în închisoare, Ioan al XI-lea era (încă) papă dincolo de Alpi. El a fost urmat de LEON al VII-lea, 9 ianuarie 936 - 18 iulie 939.
- Nu doar în Roma şi Italia domneau revolta şi dezordinea, deşi acolo condiţiile erau mult mai rele decât oriunde. Leon al VII-lea, a scris tuturor regilor, ducilor, episcopilor şi arhiepiscopilor Germaniei, „silindu-i să se unească în extirparea, cu mijloacele lumeşti dar şi spirituale, de care dispuneau, a numeroaselor dezordini de care a fost informat că existau printre ei”. El a fost urmat de STEFAN al IX-lea, iulie 939 - decembrie 942. Stephen a fost făcut papă de o facţiune opusă lui Alberic II, drept care partida lui Alberic provoacă o răscoală, iau cu asalt palatul papal şi desfigurează faţa papei, motiv pentru care acesta nu a mai putut să apară în public. După aceea, el a apărat cauza lui Ludovic d’Outremer al Franţei, şi a redactat epistole către nobilii şi poporul Franţei şi Burgundiei, poruncindu-le să se supună lui Ludovic d’Outremer, ca suveran credincios al lor şi să asculte de cel pe care Dumnezeu l-a aşezat peste ei, iar înainte de Crăciun, să trimită delegaţi la Roma, care să anunţe că l-au primit şi că-l ascultă, în caz contrar, vor suferi excomunicarea.
- Stefan al IX-lea, a fost urmat de MARTIN al III-lea, decembrie 942 - iunie 946, pe care Alberic al II-lea, hotărăşte să-l aleagă la câteva zile după moartea lui Stephen al IX-lea. „Se spune despre el că, pe durata celor trei ani şi jumătate de pontificat, nu a făcut nimic altceva, decât ce era dator practicilor religiei şi monastice. În consecinţă, preoţii Romei arătau un mare dispreţ acestui pontif. Spuneau despre el ‚că creştinătatea nu a avut vreodată un asemenea papă şi că domnia unui om care a înţeles arta de creştere a proprietăţilor Sfântului Scaun şi care hotăra ca banii poporului să curgă în punga sa, le-er fi fost de mai mare folos’. ...Martin al III-lea, scrupulos şi bigot, a permis puterii lumeşti, necesară menţinerii celei spirituale, să slăbească în mâinile sale; de aici înainte a devenit, pentru posteritate, un papă rău”.
- Martin al III-lea, a fost urmat de AGAPET al II-lea, iunie 946 - 956 şi el de JOHN al XII-lea, noiembrie 956 - noiembrie 963, care era fiul lui Alberic II, fiul Maroziei. Alberic II murise în 954 şi fiul său Octavian i-a urmat la conducerea oraşului Roma. Astfel, în 956, acest Octavian, nepotul Maroziei, deținând puterea supremă în Roma, s-a hotărât să se facă papă, schimbându-şi numele în Ioan al XII-lea, păstrând şi exercitând încă puterea ca şi guvernator civil cu numele său de Octavian. Avea doar optsprezece ani când a devenit papă. Primul lucru spus despre el, este că s-a aşezat singur în fruntea unei armate, în încercarea de acaparare a ducatului Spoleto. Dar a fost învins în bătălie, scăpând foarte greu din mâinile opozanţilor săi. Atunci a desfiinţat armata sa, a revenit la Roma şi acolo s-a lăsat pe mâna tuturor slăbiciunilor şi desfrâului”.
- Regele Berengar al Italiei şi fiul său Adalbert, deveniseră atât de despotici faţă de oameni, încât se auzea un mare strigăt de eliberare. Ioan al XII-lea trimite doi reprezentanţi în Germania să-i ceară Regelui Otto cel Mare să vină în Italia să elibereze Biserica şi să primească coroana imperială. Otto a dat curs apelului şi mărşăluieşte către Italia, la sfârşitul anului 961. A mers mai întâi la Pavia. La sosirea sa, Berengar şi Adalbert s-au închis în cea mai puternică fortăreaţă şi astfel eliberează Italia de opresiunile lor. La Pavia, Otto este încoronat rege al Lombardiei şi în februarie 962 soseşte la Roma ca să fie încoronat Împărat al Apusului. La venirea sa „întreaga populaţie s-a revărsat ca să-l întâmpine cu strigăte de bucurie. Papa l-a încoronat împărat şi a jurat pe trupul sfântului apostol Petru, să nu renunţe vreodată la ascultarea sa, nici să ofere vreun ajutor lui Berengar sau fiului acestuia. Cetăţenii, preoţii şi lorzii fac acelaşi jurământ. Noul cap al Imperiului de Apus, a înapoiat atunci Bisericii întregul teritoriu de care fusese deposedată de prinţii destituiţi. A oferit în particular suveranului pontif daruri nemaipomenite din aur şi pietre preţioase. A întărit printr-un act autentic Sfântul Scaun cu donaţiile uriaşe ale lui Pepin şi Carol cel Mare, ce cuprindeau Roma, ducatul ei şi teritoriile dependente, câteva oraşe din Toscana, exarhatul Ravenei, Pentapolisul, ducatele Spoleto şi Beneventum, insula Corsica, patrimoniul (averea bisericească) a Siciliei şi alte câteva locuri în Lombardia şi Campania. ,,Dacă Dumnezeu le-a aşezat sub puterea noastră…” a adăugat el cu o înţeleaptă delimitare. Această donaţie era o copie, cuvânt cu cuvânt, a celei lui Ludovic cel Pios. Otto a anexat acesteia, Rieti, Amiterne şi alte cinci oraşe ale regatului, pe care ajunsese să le cucerească. La încheierea acestui document a fost înscrisă această importantă şi remarcabilă propoziţie: ‚Pentru salvarea propriei puteri şi pe cea a fiului nostru şi a urmaşilor’”.
- După aceasta, împăratul s-a întora la Pavia. Deşi Papa Ioan făcuse un aşa jurământ solemn de supunere faţă de Otto, împăratul abia că părăseşte Roma şi John trimite emisari la Adalbert care se refugiase printre sarasini, propunându-i să-şi unească interesele într-o revoltă faţă de autoritatea lui Otto. I s-a adus la cunoştinţă lui Otto, dar acesta a refuzat să creadă. A ales mai degrabă să gândească rău despre unii sfătuitori care ar fi încercat să-l convingă să facă aşa ceva şi că din pricina tinereţii papei sugestia căpătase ceva atenţie, dar că spera ca tânărul papă să poată fi influenţat de sfătuitori mai buni. De aceea a trimis doi ambasadori la Roma, care să ancheteze situaţia şi dacă aveau să afle că acesta este adevărul, Joan să-şi schimbe obiectivele. Ambasadorii nu numai că au confirmat, dar s-au reîntors la Otto cu o lungă listă de acuzaţii la adresa lui Ioan, făcute de „vocea unanimă a Romei” (Milman) după cum urmează: „Ioan al XII-lea, urăşte pe Otto din acelaşi motiv pentru care diavolul urăşte pe Creator. Tu, domnul meu, cauţi să placi lui Dumnezeu şi doreşti binele Bisericii şi al Statului; Papa pe de altă parte, orbit de pasiunea criminală pentru văduva vasalului său Rainier, a promis acesteia guvernarea câtorva oraşe şi controlul unor mănăstiri de maici şi ca să sporească scandalul, a plătit infamele plăceri cu crucile de aur şi potirele Bisericii Sf. Petru.
„Una din concubinele sale, Stefanette, a murit în faţa ochilor noştri, în Palatul Lateran la naşterea unui copil, despre care ea spunea că era al pontifului. Reşedinţa sfinţită a papilor a devenit sub conducerea lui John, un înfricoşător bordel, un refugiu al prostituatelor. Nici femeile romane, nici cele străine nu mai îndrăznesc să frecventeze bisericile pentru că acest monstru hotărăşte ca neveste, văduve sau fecioare, să fie luate chiar de pe treptele altarului. Rochii scumpe sau cârpe zdrenţuite, frumoase sau lipsite de farmec, sunt folosite deopotrivă la satisfacerea desfrâului său!
„Templele apostolilor sunt în ruină, ploaia Cerului inundă masa sfântă şi acoperişurile ameninţă să îngroape sub ele pe cel credincios. Acestea sunt motivele pentru care Adalbert este mai agreat de Papa, decât împăratul”.
- Otto, era încă dispus să scuze pe Papă, din cauza tinereţii sale şi ale unor exagerări permise şi posibile, ale duşmanilor, mai ales că Ioan făgăduise o îndreptare. Totuşi, în locul oricărei ameliorări, Papa s-a manifestat deschis, în favoarea lui Adalbert; a trimis ambasadori la Constantinopol să-şi asigure alianţa cu Împăratul Răsăritului, împotriva lui Otto şi reprezentanţi în Ungaria, cu acelaşi scop. Otto prinde pe aceşti agenţi ai papei, cu corespondenţa papală sub semnătură şi sigiliu cu tot. Papa trimite doi legaţi la Otto, în Pavia, ca să-şi justifice alianţa cu Adalbert, acuzându-l pe Otto că a capturat pe doi dintre oamenii săi, silindu-i să-i jure supunere şi că a eşuat în a-şi împlini jurământul de restabilire a domeniilor papale. Otto a răspuns că acei doi oameni prinşi, erau în acel moment într-o misiune la Constantinopol, ostilă lui şi că au fost prinşi şi alţii care, sub pretextul unei misiuni religioase la unguri, aveau sarcina de la papă să ridice pe aceştia împotriva sa. A spus papei că aceste lucruri nu se întemeiază pe zvonuri, ci pe propriile epistole pontificale ce le ţinea în mâinile sale.
- La scurt timp după aceste evenimente Adalbert era primit la Roma de către papă, iar Otto mărşăluia și el, într-acolo. Papa şi Adalbert nu au fost pregătiţi să apere oraşul, nici pe ei înşişi. Au jefuit Biserica Sf. Petru şi au plecat cu prada. Otto a fost primit de nobilii şi oamenii oraşului care i-au jurat din nou supunere, angajându-se, să nu aleagă vreodată un papă fără consimţământul lui, sau al succesorului lui. La trei zile după, la cererea nobililor, clerului şi oamenilor din Roma, Otto adună un conciliu cu scopul de a pune ordine, dacă era posibil, acestui haos roman. „La acest conciliu a prezidat împăratul în persoană. Erau prezenţi treisprezece cardinali preoţi, trei cardinali diaconi, arhiepiscopii din Hamburg şi Treves, episcopii din Minden şi Spire şi aproape toţi episcopii Italiei, cu mulţi preoţi, diaconi şi nobilimea conducătoare a Romei”. (Bower: "Lives of the Popes", John XII, paragraful 8).
- Papa Ioan a fost convocat de către conciliu, dar nu a dat niciun răspuns. Împăratul a întrebat adunarea de ce John absenta. Conciliul a răspuns cu o singură voce: „Noi suntem surprinşi că tu nu cunoiști, ce este foarte cunoscut babilonienilor, ibericilor şi chiar indienilor. Atât de publice sunt nelegiuirile sale şi el este atât de lipsit de orice urmă de ruşine, încât nici nu mai încearcă să le ascundă. El nu este un lup care să catadicsească să mai îmbrace blană de oaie: cruzimea sa, relaţiile diabolice sunt la vedere, recunoscute, netăinuite”. (Bower: John XII, paragraful 7; Milman: "Latin Christianity", Vol. III, cartea V. cap.XII. paragraful 7).
- Împăratul a întrebat dacă pot fi aduse şi alte acuzaţii precise. „Toţi episcopii şi cardinalii s-au ridicat imediat şi unul după altul au vorbit împotriva papei, acuzându-l că era vinovat „de celebrarea Messei în timp ce era beat, că a consacrat un diacon într-un grajd, că a hirotonit episcopi pentru bani şi printre toate acestea, consacrase ca episcop de Todi, un copil de zece ani. L-a tratat pe Benedict, tatăl său spiritual, cu o aşa cruzime încât acesta a murit de mâinile călăului, a hotărât să fie dat morţii în prezenţa sa, Ioan, un subdiacon, după ce acesta fusese mutilat. A străbătut străzile Romei cu o sabie, un coif pe cap şi îmbrăcat în armură. Ţinea o haită de câini şi cai pentru vânătoare şi a transformat palatul papal într-un bordel” şi încă multe alte lucruri ruşinoase.
- În urma acestor acuzaţii îngrozitoare, Otto a făcut următoarea remarcă: Aşa cum ştim din experienţa noastră, se întâmplă ca bărbaţii ce sunt ridicaţi în demnităţi să fie calomniaţi de cei care-i invidiază. Să nu vă miraţi dacă sunt bănuitor cu privire la oribilele acuzaţii prezentate de diaconul Benedict. De aceea vă implor în numele lui Dumnezeu pe care nu-L putem înşela, prin numele sfintei mame şi prin trupul sfântului apostol Petru, în a căror prezenţă suntem adunaţi, vă implor zic, să nu acuzaţi pe pontiful Ioan al XII-lea de lucruri de care nu se face cu adevărat vinovat şi care nu au fost văzute de oameni demni de încredere”.
- La acest discurs întregul conciliu răspunse: „Dacă Papa Ioan nu este vinovat de crimele de care este acuzat şi încă de multe alte enormităţi scârboase, fie ca Sf. Petru, care deschide porţile cerului celui drept şi le închide celui nedemn, să nu ne ierte niciodată de păcatele noastre şi să fim puşi la stânga în ziua de apoi. Dacă nu ne crezi, crezi atunci armata noastră care l-a văzut acum cinci zile cu o sabie, cu un coif şi o platoşă”.
- Împăratul a constatat: „Sunt tot atâţia martori pentru cele spuse câţi soldaţi sunt în armata mea. Vă cred pe toţi şi în plus, nu cunosc personal că Ioan s-a făcut vinovat de jurământ strâmb faţă de noi prin alianţa sa cu Adalbert? Îi vom asculta totuşi apărarea înainte să-l condamnăm”.
- În acest context, împăratul trimite Papei John următoarea scrisoare: „Venind la Roma pentru slujirea lui Dumnezeu şi negăsindu-te aici, am întrebat pe episcopii romani, pe cardinali, prezbiteri, diaconi şi pe popor de ce ai plecat din oraş la sosirea noastră şi să nu vezi pe apărătorii tăi şi a Bisericii tale. În răspunsul lor, ei te acuză de obscenităţi care ne fac să roşim. Îţi voi prezenta câteva dintre ele, pentru că ar fi nevoie de o zi întreagă să le enumăr pe toate. Să ştii deci că eşti învinovăţit, nu de câţiva, ci de tot clerul şi de laici, de crimă, jurământ fals, sacrilegiu şi incest cu propriile rubedenii şi două surori; că ai băut vin în onoarea diavolului şi că ai invocat în spectacol pe Jupiter, Venus şi alţi demoni. De aceea cu seriozitate te implorăm să vii şi să clarifici tu însuţi aceste acuzaţii. Dacă-ţi este frică de faptul că vei fi admonestat de mulţime, îţi făgăduim, sub jurământ, că nimic nu se va întâmpla, decât ce este garantat de canoane”.
- La această scrisoare Ioan a dat un răspuns scurt după cum urmează: „Ioan, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, către toţi episcopii: am auzit că vreţi să numiți un alt papă. Dacă acesta este scopul vostru, vă excomunic pe toţi în numele Atotputernicului, ca să nu mai fiţi în stare să consacraţi pe un altul, nici să celebraţi Messa”.
- Conciliul trimite o altă scrisoare care spune: „Prea sfinte părinte, nu aţi răspuns încă împăratului Otto şi nu aţi trimis delegaţi care să vă apere. Sunteţi doritor să ne oferiţi motivele unui astfel de comportament? Dacă veniţi la conciliu şi clarificaţi acuzaţiile ce vi se aduc, vom avea un mare respect faţă de autoritatea voastră. Dar dacă nu veniţi şi nu sunteţi reţinut de vreun impediment legal, pentru că nu aveţi de traversat mări şi nici vreo călătorie lungă de efectuat, nu vom ţine cont de excomunicarea voastră, ci o vom întoarce asupra ta. Trădătorul Iuda primise de la Domnul nostru puterea de a lega şi a pierde la fel ca şi ceilalţi apostoli şi cu acea putere era înveşmântat atât timp cât continua să fie credincios divinului său Maestru şi Domn. Dar prin trădare, a pierdut toată puterea şi autoritatea sa, neputând să lege, decât pe el însuşi”.
- Doi membri ai conciliului au fost trimişi cu această epistolă să găsească pe Ioan. Însă tot ce au putut obţine a fost că „papa a plecat la vânătoare”. Atunci împăratul a apelat la conciliu să judece ce era de făcut. Conciliul a răspuns: „Un aşa rău extraordinar trebuie curmat printr-un remediu extraordinar. Dacă s-ar fi rănit doar pe sine, puteam fi cumva îngăduitori, dar pe câţi a pervertit exemplul său! Cât de mulţi, care ar fi putut duce o viaţă curată şi fără reproş, s-au abandonat tuturor slăbiciunilor! De aceea noi rugăm ca acest monstru fără de virtute, să-şi îndrepte viciile cele multe, să fie îndepărtat de pe Scaunul Apostolic şi apoi, cine ne va da un bun exemplu, să fie pus în locul lui”.
- Împăratul a spus atunci: „Aceasta este plăcerea noastră şi nimic nu ne va da o mai mare satisfacţie decât înălţarea pe Scaunul Apostolic a unei persoane cu un asemenea caracter”. În consecinţă, Ioan a fost destituit pe 4 decembrie 963 şi conciliul a ales în unanimitate un laic, pe care într-o succesiune rapidă, l-au consacrat în toate slujbele clericale, de la neofit la papă; toţi cei prezenți, şi la urmă împăratul, l-au confirmat, astfel că el a devenit papa LEON al VIII-lea, 6 decembrie 963.
- Aceast lucru, i s-a părut împăratului că, va aduce pace oraşului şi astfel a demobilizat o parte considerabilă a armatei sale. Nu peste mult timp, Ioan află şi stârneşte o furioasă insurecţie împotriva împăratului şi a noului papă. Împăratul a înfrânt răscoala şi s-ar fi răzbunat teribil pe popor, dacă nu ar fi intervenit rugăminţile Papei Leon. La scurt timp după, împăratul însuşi mărşăluieşte în afara Romei, împotriva lui Berengar şi Adalbert. Imediat însă după plecarea sa, susţinătoareler feminine ale lui John, stârnesc o revoltă împotriva noului papă şi deschid porţile oraşului pentru John. Acesta intră, Leon fuge şi IOAN al XII-lea, 2 februarie - 14 mai 964, îşi reia locul pe tronul papal. „Înconjurat de bacante (obs. – preotese ale lui Bachus) cu părul răvăşit şi acoliţii săi, Ioan s-a ridicat de pe scaun şi a pronunţat următorul discurs: „Voi ştiţi, dragii mei fraţi, că am fost îndepărtat de împărat prin violenţă, de pe Sfântul Scaun. De asemenea, sinodul pe care l-aţi ţinut pe durata absenţei mele şi în dispreţul cutumelor şi canoanelor eclesiastice, să fie de îndată anatemizat. Nu puteţi recunoaşte ca şi conducător lumesc, pe cel care a prezidat această adunare lipsită de respect, nici ca şi sfătuitor spiritual pe cel ales de voi papă”.
- Conciliul a replicat: „Noi ne-am prostituat în favoarea adulterinului şi uzurpatorului Leon”; Ioan: „Doriţi să-l condamnaţi?” Conciliu: „Da”; Ioan: „Pot prelaţii consacraţi de noi, să consacre în palatul nostru pontifical? Şi ce gândiţi despre episcopul Sicon pe care l-am hirotonit cu mâinile noastre şi care a consacrat pe Leon, unul din ofiţerii Curţii noastre, un neofit, conducător, ajutor, subdiacon, preot şi în cele din urmă, fără a fi supus vreunei dovezi şi contrar poruncilor Părinţilor noştri, în Scaunul nostru episcopal? Ce credeţi despre conduita lui Benedict, episcop de Porto şi a lui Grigore din Albano, care au binecuvîntat pe uzurpator?” Conciliul: Să fie căutaţi şi aduşi înaintea noastră; dacă sunt descoperiţi înainte de expirarea celei de a treia şedinţe, vor fi condamnaţi de antipapism, pentru ca în viitor, nici unul dintre oficiali, neofiţi, judecători sau pocăiţi laici (publici), să nu se pripească să aspire la cea mai mare onoare a Bisericii”.
- Papa Ioan a pronunţat atunci sentinţa de condamnare asupra lui Leon al VII-lea, l-a declarat destituit din toate onorurile sacerdotale şi funcţiile clericale, aruncând un blestem perpetuu dacă ar încerca să revină în oraşul Roma. A degradat din condiţia lor, pe toţi cei consacraţi de Leon, cerându-le tuturor acestora să apară înaintea lui în veşmintele preoţeşti şi să scrie cu mâna lor următoarea mărturisire: „Părintele meu, el însuşi neposedând nimic, nu poate pe temeiuri legale, să-mi ofere ceva”. Apoi Ioan, în mod solemn, i-a reabilitat pe toţi, în exact funcţiile deținute înainte. Apoi a adus înaintea lui pe trei dintre susţinătorii lui Leon şi Otto. Unuia dintre aceştia a hotărât să-i taie mâna dreaptă, altuia, a hotărât să fie mutilat, iar celui de-al treilea a hotărât să fie biciuit până la moarte. Nu mult timp după aceasta, Ioan al XII-lea, încă stăpânit de viciile sale, a fost ucis de dreapta indignare a unui soţ al cărui cămin, papa îl dezonorase.
- La moartea acestui teribil papă Ioan al XII-lea, BENEDICT al V-lea, 964, a urmat pe tronul papal, cu toate că Leon al VIII-lea, îndepărtat de Ioan, era încă în viaţă. La vremea când Leon al VIII-lea, era desemnat papă de către împărat, prelaţii şi poporul, cu Benedict printre ei, făcuseră un jurământ, prin care să nu numească un alt papă în afară de Leon, cât timp acesta era în viaţă şi să nu permită oricărui papă să fie consacrat, fără consimţământul împăratului. Cu toate acestea, Ioan nu murise de multă vreme, și toţi au continuat rebeliunea, prin alegerea şi hirotonirea lui Benedict. Dar de îndată ce împăratul a aflat, a mărşăluit către Roma. Benedict a apărat oraşul împotriva lui: el însuşi a înălţat „diguri îmbrăcat în veşminte pontificale şi cu o halebardă în mână, iar de pe înălţimea zidurilor, arunca anateme peste atacatori şi respingea duşmanul care se arunca în asalt”.
- Otto, capturează totuşi oraşul şi pe papă. Repune în funcţie pe LEON al III-lea, 964, şi apoi adună un conciliu. Benedict este adus înaintea conciliului în toată splendoarea veşmintelor pontificale, moment în care cardinalul arhidiacon, i se adresează astfel: „Prin care autoritate sau prin care lege ţi-ai revendicat aceste ornamente în timpul vieţii venerabilului papă Leon, pe care l-ai ales împreună cu noi în locul lui Ioan, respins şi condamnat de toţi? Poţi nega că ai făgăduit sub jurământ împăratului că nu vei alege, nici nu vei consacra vreodată un papă, fără consimţământul său sau al fiului său, Regele Otto?” (Bower: Lives of the Popes", Leo VIII, paragraful 6).
- Benedict a răspuns: „Am păcătuit, fie-vă milă de mine!” Împăratul a cerut conciliului să se poarte cu indulgenţă faţă de Benedict „care a dovedit că şi-a recunoscut greşeala în auzul întregului conciliu. La aceste cuvinte Benedict, aruncându-se la picioarele lui Leon şi ale împăratului, a mărturisit cu voce tare că era un uzurpator şi a implorat pe papă, împărat şi conciliu, să-l ierte. Şi-a scos atunci acoperământul şi l-a dat papei, împreună cu cârja pastorală, pe care Leon a rupt-o imediat, arătând-o aşa ruptă poporului. După aceasta, Leon i-a poruncit să se aşeze pe podea şi dezbrăcându-l acolo de toate veşmintele pontificale, a pronunţat următoarea sentinţă: „Noi deposedăm pe Benedict, care a uzurpat sfântul Scaun Apostolic, de demnitatea pontificală şi de onoarea preoţiei. Totuşi, la cererea împăratului, cel care ne-a reabilitat, îi permitem să reţină ordinul de diacon, dar sub condiţia de a părăsi Roma şi să plece într-un surghiun fără sfârşit”.
- Locul exilului său a fost Hamburg, în Germania. Leon al VIII-lea a murit la începutul lui martie 965. Romanii au trimis un ambasador la Otto, care atunci se afla în Saxonia, ca să-i ceară numirea unui succesor. Otto a fost atât de încântat de această dovadă de respect, încât le-a oferit întreaga libertate de alegere a noului papă. Ei au ales imediat pe Benedict, care fusese exilat la Hamburg. Împăratul a consimţit, dar în timpul negocierilor dure dintre Roma şi Saxonia, Benedict a murit în iulie 965. Romanii au ales în unanimitate ca episcopul din Narni, să devină Papa IOAN al XIII-lea, 1 octombrie 965. Deşi fusese într-un glas ales, a acţionat atât de tiran, încât înainte de sfârşitul anului a fost în mod unanim înlăturat. S-a refugiat în Capua, de unde a apelat la împărat, care, în 966, mărşăluieşte din nou către Roma, reinstalează pe Ioan pe tronul pontifical, după care el şi papa se răzbună teribil pe conducătorii celor care au îndepărtat pe Ioan. Îi este îngăduit să ocupe scaunul papal, până la moartea sa de pe 5 septembrie 972. El a fost urmat de BENEDICT al VI-lea, decembrie 972 - 973.
- Otto cel Mare, moare pe 7 mai 973. Evenimentul nu a fost cunoscut la Roma decât atunci când a apărut o insurecţie violentă condusă de Crescentius, guvernatorul Romei, care era nepotul Theodorei şi al Papei Ioan al X-lea. A năvălit în Palatul Lateran, l-a arestat pe Papa Benedict al VI-lea, l-a aruncat într-o carceră subterană, unde curând avea să fie strangulat şi astfel, Francon a urcat pe tronul papal, ca Papa BONIFACIU al VII-lea, 974. Dar într-o lună, acesta a fost înlăturat. A luat toate lucrurile de preţ şi toate vasele sfinte din Biserica Sf. Petru şi a plecat către Constantinopol. Facţiunea care l-a îndepărtat, a aşezat în scaunul papal pe BENEDICT al VII-lea, 975 - 984. Benedict nu a fost consacrat, până când nu a adunat un conciliu în Lateran, prin care a destituit, excomunicat şi anatemizat pe Francon, sau Bonifaciu al VII-lea.
- Cu susţinerea lui Otto al II-lea, Benedict a fost în măsură să se menţină pe tronul papal, pentru că ei, pur şi simplu terorizau oraşul. Împăratul şi papa, pregătiseră în Vatican „o somptuoasă sărbătoare la care au fost invitaţi toți cei mai mari ai Romei, magistraţii şi trimişii oraşelor învecinate. Otto, la început a lucrat pentru a inspira bucurie oaspeţilor săi. Vinuri parfumate curgeau din abundenţă, pe masă se succedau fără întrerupere minunate feluri de mâncare, iar cea mai veselă atmosferă strălucea pe fiecare faţă. Atunci, la semnalul prinţului, o trupă de soldaţi a intrat brusc în salonul sărbătorii, cu săbiile scoase în mâinile lor şi trei gărzi s-au aşezat în spatele fiecărui oaspete. O aşa privelişte ciudată a umplut de teamă inimile lor, iar spaima a crescut când un ofiţer al palatului, cu o lungă listă în mână, a chemat cu voce tare pe acei nefericiţi destinaţi călăului. Şaizeci de victime au fost luate de la banchet şi masacrate fără milă. Pe durata acestui carnagiu, Otto şi papa au păstrat acelaşi caracter plăcut al cuvintelor şi gesturilor lor. Şi-au sedus oaspeţii cu cele mai bune vinuri şi le-au servit cele mai delicioase bucate, dar chipul înfricoşător al morţii, era înaintea tuturor ochilor şi feţele lor au rămas îngheţate de teroare. La un moment dat oribilul banchet s-a încheiat”.
- În timpul lui Benedict al VII-lea, setea de bani crescuse atât de mult, „încât vindeau chiar şi dreptul de şedere în biserici; de atunci a apărut traficul cu scaune în biserici, care s-a perpetuat până în vremurile noastre şi care aduce încă venituri imense clerului”. Benedict a fost urmat de IOAN al XIV-lea, iulie 983 dar după ce a condus opt luni a fost destituit, întemniţat şi înfometat, sau otrăvit de BONIFACIU al VII-lea, martie 984, care se întoarse de la Constantinopol şi era în măsură să aibă suficientă putere ca să acapareze tronul papal. Cariera sa s-a terminat în mai puţin de un an. La încheierea unui desfrâu, a murit de epilepsie sau de otravă. Trupul său mort a fost smuls din sicriu de către gloată, târât pe străzi şi atârnat de piciorul statuii ecvestre, a lui Marcus Aurelius.
- IOAN al XV-lea, 986 - 996, a fost următorul papă. Curând însă, a fost îndepărtat de către Crescențius, dar acesta a fost în stare să negocieze condiţii prin care i s-a permis să-şi reia tronul, fără să mai concureze cu un alt papă. Pe durata pontificatului său, regele Hugo Capet a adunat un conciliu la Rheims, care să judece pe arhiepiscopul de Rheims, de trădare. Regele a scris şi a trimis ambasadori papei ca să-l informeze de aceasta. Episcopii Scaunului din Rheims, au sris şi ei papei „ca să mărturisească oroarea pe care trădarea superiorilor lor, le-a inspirat-o”. Dar papa nu a dat vreun răspuns nici regelui, nici episcopilor. Reprezentanţii regelui şi ai episcopilor au mers trei zile alternativ la palatul ,n Roma, de fiecare dată aşteptând întreaga zi pentru un mesaj, dar au fost complet ignoraţi, fiind obligaţi să revină în Franţa, fără vreun răspuns.
- Conciliul s-a adunat pe 17 iulie 991. Întrucât papa i-a ignorat în totalitate, devenise necesar pentru toţi, înainte de toate, să se stabilească autoritatea canonică a conciliului. Unele dintre argumente, printre care şi cel care urmează, sunt demne de a fi citate aici. În numele regelui, episcopul de Orleans a ţinut un discurs, care dacă nu în totalitate, atunci în esenţă, a fost alcătuit de Gerbert, secretarul arhiepiscopului din Rheims, care fusese educat la şcoala mahomedană din Cordova. În acesta se găsesc următoarele pasaje: „Noi credem, fraţii mei, că ar trebui să onorăm întotdeauna Biserica Romană în memoria Sf. Petru şi nu pretindem să ne aşezăm antagonic faţă de papă. Totuşi noi datorăm o egală ascultare Conciliului de la Niceea şi regulilor trasate de Părinţi. Noi ar trebui aşadar să fim neîncrezători faţă de tăcerea papei şi a noilor sale hotărâri, pentru ca ambiţia sa şi lăcomia să nu prejudicieze vechile canoane ce ar trebui să rămână în vigoare”.
„Am lezat privilegiile Curţii de la Roma prin adunările regulate? Nu! Dacă papa este lăudat pentru inteligenţa şi virtuţile sale, nu avem niciun motiv să ne temem, ci dimpotrivă, Sfântul Părinte greşeşte din ignoranţă sau patimă şi nu ar trebui să-l ascultăm. Noi am văzut pe tronul apostolului, un Leon sau un Gregor, pontifi admirabili pentru înţelepciunea şi cunoştinţa lor şi totuşi episcopi din Africa în opoziţie cu pretenţiile lăudăroase ale Curţii din Roma, deoarece ei au anticipat relele de care noi acum suferim.
„De fapt, Roma a degenerat mult! După ce a oferit lumină strălucitoare creştinătăţii, acum împrăştie un întuneric adânc, care se extinde peste generaţiile viitoare. Nu l-am văzut noi pe Ioan al XII-lea prăbușit în plăceri dezonorante, conspirând împotriva împăratului, tăind nasul, mâna dreaptă şi limba diaconului Ioan şi masacrând pe cetăţenii de vază ai Romei? Bonifaciu al VII-lea, acel infam paricid, acel bandit traficant de indulgenţe, nu a stăpânit sub ochii noştri?”
„Astfel de monştri, plini de toată degradarea, lipsiţi de orice cunoştinţă omenească şi divină, care cer supunere pretutindeni, unor oameni distinşi pentru învăţătura lor şi vieţile lor sfinte, sunt toţi preoţi ai lui Dumnezeu? Pontiful roman care păcătuieşte astfel împotriva fratelui său şi care, atenţionat fiind adeseori, refuză să asculte vocea unui sfat, este ca un cârciumar şi un păcătos. Deşi este aşezat pe un tron înalt, strălucind în roşu închis şi aur, dacă este fără milă, umflat de o cunoştinţă sterilă, nu este oare antihrist? El este un chip, un idol, de la care, a cere îndrumare, e ca şi cum a-i cere sfat de la o piatră.
„Să recunoaştem totuşi că suntem cauza acestui afront public, pentru că dacă Scaunul Bisericii Latine, înainte strălucitor, este acoperit acum cu ruşine şi ocară, este pentru că noi am sacrificat interesele religiei, demnităţii şi grandorii noastre. Nu ştiţi că omul pe care l-aţi aşezat pe un tron îşi va permite sieşi să fie amăgit de onoruri şi linguşeli şi va deveni un duşman în templul lui Hristos? Voi aţi făcut pe papi prea puternici, iar ei au devenit corupţi”.
„Unii prelaţi din această solemnă adunare, pot da mărturie că în Belgia şi Germania, unde preoţimea este săracă, se găsesc totuşi clerici demni să conducă pe oameni. Se cuvine ca noi să căutăm episcopi capabili de o judecată înţeleaptă a greşelilor eclesiastice, dar nu la Roma, unde balanţa justiţiei nu se înclină decât sub greutatea aurului, acolo unde studiul este proscris şi ignoranţa încoronată”.
„Este de notorietate că nu există măcar unul la Roma, care să cunoască suficient din scrisorile care să-l califice pentru slujba de uşier. Cum va îndrăzni să înveţe el care nu a învăţat vreodată? Dacă ambasadorii Regelui Hugh ar mitui pe papă şi Crescentius, atunci politica sa ar lua o întorsătură diferită”.
„Mândrul Gelasius a spus că pontiful roman ar trebui să guverneze întreaga lume şi că muritorii nu au dreptul să întrebe despre ultimele sale fapte. Cine ne oferă nouă un papă a cărui echitate este infailibilă? Poate crede cineva că Spiritul Sfânt inspiră brusc pe cel ridicat în pontificat şi că refuză lumina Sa altor episcopi care fuseseră nominalizaţi? Nu a scris Grigore contrariul şi anume, că toţi episcopii sunt egali atât timp cât îndeplinesc datoriile unui creştin ?
„Dacă armatele barbare ne împiedică să mergem în oraşul sfânt, sau dacă pontiful ar fi supus opresiunii unui tiran, am fi atunci obligaţi să nu mai ţinem adunări, iar prelaţii din toate ţările ar fi constrânşi să-şi condamne prinţii, să execute poruncile unui duşman care deţine Scaunul suprem? Conciliul de la Niceea ne porunceşte să ţinem adunări eclesiastice de două ori pe an, fără a spune totul papei, iar apostolul ne porunceşte să nu ascultăm nici chiar de un înger care ar dori să se opună cuvintelor Scripturii. „Să urmăm deci aceste legi sfinte şi să nu cerem nimic de la acea Romă care este dedată oricărui fel de viciu şi pe care Dumnezeu o va îneca într-o mare de pucioasă. La căderea acestui imperiu, s-a pierdut bisericile Alexandriei şi Antiohiei, pe cele din Asia şi Africa. În curând Europa va scăpa de ea, continentul Spaniei nu mai recunoaşte judecăţile sale, Italia şi Germania dispreţuiesc pe papi: omul păcatului, taina nelegiuirii. „Fie ca Galia să înceteze supunerea faţă de jugul ruşinos al Romei şi atunci se va împlini acea revoltă a naţiunilor de care vorbesc Scripturile”. (De Cormenin: sub Ioan XV; Milman, "Latin Christianity", Vol. III, cartea V, cap.XIII, paragraful 11. Scripturile se referă în Apocalipsa 17: 16, 17 “Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu”).
- Gerbert însuşi a fost ales arhiepiscop de Rheims în locul prelatului destituit. Papa, printr-un conciliu al clerului său Roman, a emis o bulă prin care se anula consacrarea lui Gerbert şi punea Scaunul din Rheims sub interdicţie. Gerbert a făcut bucăţi documentul şi a interzis clerului să respecte interdicţia. În 995, papa trimite un legat în Franţa, să pună în practică de îndată, decretul papal, iar în 996, decât să continue într-un război fără sfârşit, Gerbert i-a abandonat şi s-a retras la Curtea lui Otto al III-lea.
- Sub Ioan al XV-lea, în 993, a început obiceiul pontifical de canonizare a sfinţilor, care era doar o formă papală, ce corespundea obiceiului păgân roman de a îndumnezei eroii, aşezându-i printre zei. Când Ioan al XV-lea a murit, Otto al III-lea era în Italia şi a numit ca papă, pe nepotul său Bruno de douăzeci şi patru de ani, care a luat numele de GRIGORE al V-lea, 996. Dar de îndată ce Otto a părăsit Italia, noul papă a fost îndepărtat de Crescentius, care a pus papă pe un anume Philagates, arhiepiscop de Piacenza, cu numele de IOAN al XVI-lea, 997. Otto revine din Germania, Ioan al XVI-lea fuge, dar este prins şi cu obişnuitele de acum mutilări înspăimântătoare a fost fie exilat, fie executat şi GRIGORE al V-lea, 997, a fost reinstalat şi a condus nederanjat până la moartea sa, 18 februarie 999. În 998 împăratul Otto al III-lea, numeşte pe Gerbert la arhiepiscopatul Ravenei, iar acum că Gregor era mort, acelaşi împărat nominalizează pe Gerbert la pontificatul vacant. El a luat numele de SILVESTRU al II-lea, aprilie 999- 12 mai 1003.
- La instalarea lui Gerbert împăratul a emis următorul decret: „Noi exprimăm public ca Roma să fie capitala lumii, Biserica Romană mama tuturor bisericilor, însă demnitatea Bisericii Romane a fost întunecată de pontifii săi nelegiuiţi şi ignoranţi; ei au înstrăinat proprietatea Bisericii către scursuri [aceste scursuri erau prinţii vasali ai Statelor Romane] care au făcut totul într-un mod corupt şi astfel, au spoliat chiar şi altarele apostolilor. Aceşti prelaţi au aruncat întreaga lege în confuzie. S-au străduit să-şi ascundă delapidările prin jefuirea noastră, şi-au cedat drepturile ca să uzurpe pe cele ale imperiului”. (Milman: "Latin Christianity", Idem, paragraful 3).
- Otto a declarat că imensele donaţii ale lui Constantin şi Carol cel Mare către papalitate, însemna risipă şi erau neînţelepte. Totuşi el însuşi a adăugat la toate donaţiile tuturor împăraţilor de dinaintea, lui încă opt ţinuturi ale Italiei din gratitudine faţă de prietenul său Gerbert. Otto al III-lea, a fost otrăvit şi a murit la Roma, pe 22 ianuarie 1002. În anul următor, pe 12 mai 1003, moare papa Silvestru care a fost urmat de IOAN al XVII-lea a cărui conducere a continuat doar între iunie şi decembrie 1003. A fost urmat de IOAN al XVIII-lea, 25 decembrie 1003 - 31 mai 1009, iar el de SERGIU al IV-lea, iunie 1009 - iunie 1012. Apoi BENEDICT al VIII-lea, 1012 - 1024. Benedict a fost îndepărtat de un anume GRIGORE care a luat scaunul de papă. Benedict a plecat spre Germania pentru protecţia lui Henry al II-lea. Henry trimite trupe să-l însoţească în Italia. Gregor este îndepărtat şi BENEDICT al VIII-lea, este reînscăunat.
- În 1014, Henry a mers la Roma să fie încoronat de papă ca împărat. Henry a întărit toate donaţiile împăraţilor de la Carol cel Mare la Otto al III-lea şi a adăugat încă şi mai multe. După ce Henry a plecat din Italia, sarasinii au făcut o incursiune şi au măturat toată coasta Toscanei. Benedict s-a aşezat în fruntea unei armate şi a mărşăluit împotriva lor. Expediţia a fost de succes, mulţi dintre sarasini au fost ucişi, iar soţia căpeteniei a fost capturată şi predată papei, care i-a tăiat capul şi a deposedat-o de bijuteriile de aur de mii de pounds, pe care le-a trimis ca dar împăratului Henry. În Vinerea Mare a anului 1017, a fost o furtună puternică care a continuat şi ziua următoare, pe durata căreia s-a simţit un cutremur. Papa este informat că unii evei, se închinau în sinagoga lor la acel moment, şi a hotărât să fie omorâţi, după care, spune istoricul vremii, furtuna s-a potolit şi nu a mai fost cutremur.
- Pe la 1020, Benedict a ţinut un conciliu la Roma în deschiderea căruia „a citit un lung discurs, în care critica modul de viaţă imoral al clerului; a acuzat preoţii că au risipit în orgii, proprietatea primită prin generozitatea regilor şi că au folosit veniturile Bisericii, pentru susţinerea prostituatelor lor. A invocat împotriva lor canoanele de la Niceea care recomandau oamenilor bisericii să practice abstinenţa şi le interzicea să trăiască cu concubine. În cele din urmă, le-a reamintit decretele St. Siricius şi St. Leon, care condamnau căsătoriile preoţilor şi chiar ale subdiaconilor”. El a mers şi mai departe şi „a emis o hotărâre împărţită în şapte articole, prin care interzicea oamenilor bisericii să aibă soţie sau concubină; a extins interdicţia peste tot clerul, obişnuit sau laic, fără excepţie. A declarat că toţi copiii eclesiasticilor, să fie priviţi ca sclavi şi să aparţină diocezelor cu toate că mamele erau femei libere”. Când, ca dovadă contrarie, erau citite Scripturile care permiteau căsătoria, el a spus că Scripturile „nu se aplicau preoţilor ci laicilor, iar cei care vor susţine această erezie, să fie excomunicaţi”.
- Benedict al VIII-lea, a fost urmat de fratele său Ioan, care şi-a cumpărat drumul către tron şi a condus ca Papa IOAN al XIX-lea, 1024 - 1033. În 1027, încoronează ca împărat pe Conrad al II-lea, regele Germaniei, Regele Canute al Angliei şi Regele Rudolf al Burgundiei fiind prezenţi şi asistând la ceremonie. Erau de asemenea de faţă, arhiepiscopii Milanului şi Ravenei. Fiecare dintre aceşti episcopi revendicau demnitatea de a ocupa locul de la dreapta împăratului. Arhiepiscopul Ravenei s-a aşezat cu îndrăzneală în acel loc. Dar, la îndrumarea papei, împăratul şi-a retras mâna din cea a arhiepiscopului şi a chemat pe episcopul din Vercelli la dreapta sa. Dar episcopul din Ravena nu a cedat. Disputa devenise o luptă între susţinătorii celor două arhiepiscopii. Partida din Ravena a fost învinsă. Un conciliu a preluat neînţelegerea şi a discutat-o cu seriozitate şi în cele din urmă s-a decis ca onoarea locului de la deapta împăratului sau pontifului, să aparţină arhiepiscopului Milanului. Arhiepiscopul de Ravena a respins această decizie.
- Ioan al XIX-lea, a fost urmat de nepotul său THEOFILACT. Acesta era favoritul conţilor din Tusculum care, prin „intrigi, bani şi ameninţări” au procurat pentru el tronul papal, deşi avea doar zece sau doisprezece ani. A luat numele de BENEDICT al IX-lea, 1033. S-a făcut atât de odios prin prădăciunile şi viciile sale, încât a fost alungat din Roma. A fost reinstalat în 1038 de împăratul Conrad al II-lea. Papa Victor III, a declarat că Benedict al IX-lea, era mai mult „urmaşul lui Simon Magul” decât al lui Simon Apostolul. „A dus o viaţă atât de ruşinoasă, atât de murdară şi execrabilă, încât el se înfioară să o descrie. A condus ca o căpetenie de bandiţi şi nu ca un prelat. Adulterele și omuciderile ieşite din mâinile sale, treceau neobservate şi nerăzbunate, pentru că patricianul oraşului, Grigore, era fratele papei, iar un alt frate, Petru, de asemenea un susţinător activ”. (Milman: Idem, cap. XIV, paragraful 7).
- În 1044, Benedict devenise iarăşi de nesuportat, astfel că a fost din nou înlăturat şi un altul care şi-a luat numele de SILVESTRU al II-lea, a fost pus în locul său; dar în trei luni noul papă a fost alungat şi BENEDICT al IX-lea, este iarăşi reinstalat. De această dată, ca să poată continua risipa, fără pericolul de a fi îndepărtat, după obiceiul împăraţilor din zilele cele mai rele ale Romei timpurii, Papa Benedict al IX-lea, vinde în mod deliberat slujba de papă lui Ioan, propriul arhipreot, pentru cincisprezece mii de pounds. Despre acest Ioan se spune că era cel mai religios bărbat din Roma. A fost întronat şi consacrat de Benedict însuşi, care-i vânduse scaunul papal şi a domnit ca IOHN al XX-lea, 1045.
- Şi acum Silvestru al III-lea, care fusese alungat de Benedict al IX-lea, s-a întors cu o puternică forţă militară şi a luat în posesie Vaticanul, ca papă. Benedict al IX-lea, risipind banii pe care vânduse slujba de papă, a strâns de asemenea o armată şi a alungat din Palatul Lateran, pe papa Ioan, cel căruia îi vânduse papalitatea şi pe care el însuşi îl consacrase. S-a aşezat ca papă în Lateran. Ioan s-a stabilit în Santa Maria Maggiore. Aceşti trei: Silvestru al III-lea, Benedict al X-lea şi Ioan al XX-lea, dându-şi seama că în rivalitatea lor nu se puteau simţi în voie, şi-au unit interesele şi de comun acord, au pus papalitatea la licitaţie publică, în favoarea celui mai mare ofertant.
- Papalitatea a fost cumpărată, de această dată, de Ioan Grațian, un preot care acumulase o bogăţie enormă „pentru fapte de pioşenie”, una dintre ele, spunea el, fiind propria înălţare, iar o alta era că prin distribuirea ei într-o mituire generală, ar putea readuce poporului dreptul lui de alegere. Acest nou cumpărător al papalităţii, a domnit ca Papa GRIGORE al VI-lea, 1045 - 1046, dar a fost destituit de împăratul Henry al III-lea, şi de un conciliu. Împăratul a cerut numirea unui alt bărbat pentru slujba papală, dar preoţimea adunată a spus deschis că nu este nimeni în clerulul roman, care ar putea fi recomandat. Împăratul a ales în această situaţie pe episcopul din Bamberg, Germania, care făcea parte din suita sa. Acest bărbat a fost imediat consacrat ca Papa CLEMENT al II-lea, 25 decembrie 1046 - 9 octombrie 1047.
- Clement a încoronat pe Henry al III-lea, ca împărat în aceeaşi zi în care el a fost făcut papă. De asemenea a strâns imediat un conciliu ca să reformeze clerul roman. A propus destituirea tuturor episcopilor care-şi cumpăraseră drumul către episcopat. Însă a fost informat de conciliu că făcând aşa ceva, Biserica ar fi distrusă, pentru că nu ar rămâne suficienţi preoţi care să conducă slujbele în biserici. Tot ce se putea face, era emiterea de canoane care să interzică o astfel de practică şi asta prin clerul care era în întregime vinovat de această uzanţă! Ce a ocupat cel mai mult atenţia conciliului, era noua dispută între arhiepiscopul Milanului şi arhiepiscopul Ravenei, despre cine să ocupe locul de onoare de la dreapta papei. Din nou, după multă discuţie şi solemnă deliberare, problema a fost decisă: de această dată în favoarea arhiepiscopului Ravenei.
- La moartea lui Clement II, papalitatea a fost din nou acaparată de BENEDICT al IX-lea, 8 noiembrie 1047 - 17 iulie 1048, care vânduse de două ori scaunul papal la licitaţie. Dar împăratul Henry al III-lea, alege şi trimite la Roma pentru a fi papă, pe un anume Popponius din Bavaria, astfel că Benedict cedează puterea împăratului şi Popponius a condus douăzeci şi trei de zile, ca Papa DAMASUS al II-lea, 16 iulie - 8 august 1048. La moartea lui Damasus împăratul adună un conciliu în Germania, la Worms, ca să aleagă un alt papă şi este preferat episcopul Bruno din Toul. Acesta soseşte la Roma la sfârşitul anului 1048, şi este întronizat ca Papa LEON al IX-lea, 2 februarie 1049 - 13 aprilie 1054. Şi el a convocat, deasemenea un conciliu, ca să reformeze clerul roman. Se propune iarăşi destituirea celor care-şi cumpăraseră drumul către ordinele sfinte, dar ideea trebuia abandonată pentru că, inevitabil, Biserica s-ar fi dezintegrat: după cum au declarat ei, aceasta „ar submina religia creştină”. De aceea, noul papă trebuia să se mulţumească cu întărirea hotărârilor lui Clement al III-lea, care impuneau pedepse, amenzi şi interzicerea pentru viitor. Această soluţie a fost aprobată cu dragă inimă de conciliul mituitorilor mărturisiţi.
- Leon s-a gândit să-şi ducă zelul reformator în mijlocul clerului, din Franţa şi Germania. A ţinut un mare conciliu la Rheims. Acolo, la fel ca de două ori în Roma, primul lucru important care trebuia decis, era o dispută între arhiepiscopi - de această dată Rheims şi Treves - despre cine să aibă cinstea să stea de-a dreapta papei. Leon, neştiind câţi pretendenţi puteau fi, a tăiat nodul aşezându-i pe toţi într-un cerc cu el însuşi în centru. În acest conciliu s-a făcut puţin mai mult decât prin conciliile ţinute deja la Roma. După ce Leon s-a întors la Roma, Petru Damiani i-a adresat o scrisoare prin care îi cerea sfaturi în legătură cu comportamentul scandalos al clerului din această provincie în care spunea: „Noi avem prelaţi care în mod făţiş se abandonează la tot felul de depravări, se îmbată de sărbători, se urcă pe cai şi-şi ţin concubinele în palatele episcopale. Aceşti slujbaşi nedemni, împing pe credincios în abis, chiar şi preoţii simpli au căzut într-un exces de corupţie, fără să fim în stare să-i excludem din ordinele sfinte. Preoţia este atât de dispreţuită încât suntem obligaţi să recrutăm slujbaşi pentru Domnul, dintre simoniaci, adulteri şi ucigaşi. Pe vremuri, apostolul declarase ca vrednic de moarte nu doar pe cei ce comiteau crime, ci chiar pe cei care le tolerau! Ce ar spune el dacă ar reveni pe pământ şi ar vedea clerul din zilele noastre? Depravarea este atât de mare acum, încât preoţii păcătuiesc cu proprii copii! Aceşti mizerabili fac un pretext din regulie Curţii de la Roma şi după cum au un tarif pentru crime, ei le comit cu toată siguranţa conştiinţei”.
- Petru se plângea de frivolitatea şi părtinirea acestor tarife şi a spus în continuare: „Exprim în mod public că papii care au creat cadrul acestor legi mizerabile, sunt responsabili faţă de Dumnezeu pentru toate tulburările Bisericii, pentru că hotărârile sinodului de la Ancira, condamnă la douăzeci şi cinci de ani de penitenţă pe simplii laici care se fac vinovaţi de păcatul cărnii. St. Basil şi Papa Siricius au declarat nedemn de preoţie pe oricine era suspectat de asemenea acuzaţii. Sper atunci Sfinţia voastră, după ce veţi fi consultat legislaţia Bisericii şi pe învăţaţi, că veţi lua o decizie care va reprima zăpăceala preoţilor noştri”.
- Singura instrucţiune pa care Leon a fost în măsură să o transmită în această problemă, era că păcatele pe care Petru le blama „meritau să fie pedepsite cu toată rigoarea legilor penale şi prin pierderea ordinelor, dar că numărul clericilor vinovaţi fac din această procedură, una de nepus în practică şi îl obliga să păstreze în Biserică chiar şi pe un criminal”.
- Câţiva normanzi intraseră în Italia şi luaseră în posesie provincia Apulia. Leon al IX-lea, a codus personal o armată care să-i alunge şi să ia acea provincie în proprietatea papalităţii. Pe 16 iunie 1053, armata sa a fost pusă pe fugă şi el luat prizonier. Normanzii erau cu toţii catolici devotaţi şi deşi prizonier, lui Leon i s-a permis să conducă afacerile politice ale papalităţii. Patriarhul Constan-tinopolului a redactat o epistolă, în care menţiona unele diferende între Biserica Romană şi Biserica Răsăriteană. Această scrisoare a fost adusă în atenţia lui Leon, drept care a scris Patriarhului după cum urmează: „Eu sunt convins, prelat nedemn, că tu ai împins îndrăzneala atât de departe încât condamni deschis Biserica Latină, pentru că ea celebrează euharistia cu pâine nedospită. Potrivit părerii tale, pontiful roman, după exercitarea puterii suverane, timp de zece secole întregi, ar trebui să înveţe de la episcopul Constantinopolului modul corect de a-şi onora maestrul divin. Ignori faptul că papii sunt infailibili, că niciun om nu are dreptul să-i judece şi că aparţine Sfântului Scaun, să condamne sau să ierte regi şi oameni? Constantin însuşi a hotărât că era nedemn faţă de maiestatea divină ca preotul, căruia Dumnezeu i-a dat imperiul cerului, să fie supus prinţilor pământului. Nu doar că a dat lui Silvestru şi urmaşilor lui,autoritate pământească, dar le-a şi dăruit ornamente, ofiţeri, gărzi şi toate onorurile alipite demnităţii imperiale. Ca să nu ne poţi acuza de întemeierera propriei puteri, îţi trimitem o copie a privilegiilor pe care Constantin le-a acordat Bisericii Romane”.
- Împăratul Răsăritului, Constantin Manomahul, a scris papei Leon al IX-lea, o epistolă foarte favorabilă, la care papa răspunde astfel: „Prinţe, te lăudăm că te-ai plecat înaintea puterii noastre supreme şi, pentru că ai fost primul care ai propus restabilirea concordiei între imperiul vostru şi Biserica noastră, deoarece în aceste vremuri grele, toţi creştinii trebuie să se unească pentru exterminarea acestei naţiuni străine, care doreşte să se înalţe pe sine în opoziţie cu noi, vicarul lui Dumnezeu. Aceşti normanzi, duşmanii noştri comuni, au dat morţii sub săbiile lor pe soldaţii noştri credincioşi, au invadat moştenirea Sf. Petru, ignorând sfinţenia reşedinţei noastre; au invadat mănăstiri de maici, au masacrat călugări, au violat fecioare şi au ars biserici. Aceşti oameni sălbatici, duşmani ai lui Dumnezeu şi ai omului, au lepădat rugăciunile, ameninţările şi anatemele Sfântului Scaun; aceşti barbari oţeliţi prin jaf şi crime, nu mai au teamă de răzbunarea divină. Noi am fost obligaţi să chemăm în ajutor din toate părţile, ca să îmblânzim aceste hoarde nordice, iar noi înşine în fruntea unei armate, am dorit să mărşăluim împotriva lor şi să ne unim cu slujitorul vostru credincios, ducele de Argira, ca să ne consultăm cu el despre îndepărtarea lor din Italia. Dar aceşti demoni cu trup, ne-au atacat fulgerător, au tăiat în bucăţi trupele noastre şi s-au aruncat asupra persoanei noastre sfinte. Victoria lor le-a indus totuşi o mare teamă şi ei şovăie, dacă nu cumva sacrificiile creştine vor veni să-i distrugă şi să ne elibereze din mâinile lor. „Noi nu vom ezita în sfânta misiune pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o: nu vom înceta să stârnim alte popoare împotriva lor ca să exterminăm această rasă rea. Noi nu vom imita pe predecesorii noştri, acei episcopi mercenari, care erau mai mult implicaţi în depravările lor decât intereselor Bisericii Romane. Din partea noastră există dorinţa reîntemeierii Sfântului Scaun în splendoarea sa de dinainte şi nu vom economisi nici aur, nici sânge, pentru a reda tronului nostru, demnitatea maiestăţii lui Dumnezeu. Deja împăratul Henry, fiul nostru drag, vine în ajutorul nostru cu o armată puternică şi noi sperăm ca tu însuţi să treci Bosforul, curând cu corăbiile tale, ca să vă debarcaţi soldaţii pe ţărmurile Apuliei. Cu un aşa ajutor viguros se cuvine să sper la gloria Sfântului Scaun!”
- Într-o altă epistolă către Patriarhul Constantinopolului, el a spus: „Se spune despre tine că eşti un neofit şi că nu ai urmat drumul potrivit, spre episcopat. Se spune că ai îndrăznit să ameninţi pe patriarhii din Alexandria şi Antiohia cu lipsirea de vechile prerogative, ca să-i îngenunchezi puterii tale şi că printr-o uzurpare nelegiuită ai luat titlul de episcop universal, care aparţine doar episcopului Romei. Astfel, în mândria ta, îndrăzneşti să te compari cu noi şi să conteşti infailibilitatea noastră în dispreţul deciziilor Părinţilor şi a conciliilor ortodoxe şi chiar împotriva apostolilor. În cele din urmă, tu persecuţi credinciosul care primeşte euharistia cu pâine nedospită, sub pretextul că Isus Hristos a folosit pâine dospită la instituirea sacramentului de la altar. Te avertizez deci că doctrinele tale neruşinate vor fi anatemizate de legaţii noştri şi că al tău comportament va fi în mod public condamnat, dacă vei continua să refuzi luarea unui jurământ de ascultare faţă de noi”.
- Patriarhul nu a cedat în faţa papei. Împăratul a încercat să-l silească să se supună, dar a răspuns acestuia că putea să-l îndepărteze din patriarhat, dar că nicio putere de pe pământ nu-l va putea determina să-şi trădeze crezul prin supunerea Scaunului oraşului imperial faţă de cel al Romei. În consecinţă, ameninţarea făcută de Leon a fost adusă de legaţii săi, la Constantinopol, la 16 iunie 1054, prin pronunţarea unei lungi puneri sub acuzare şi excomunicarea Patriarhului Constantinopolului şi a tuturor celor care ar primi de aici înainte, sacramentul administrat de orice grec care consideră o eroare sacrificiul şi Messa latinilor”. La câteva zile după această sentinţă a fost urmată de o alta, în cuvintele: „Oricine va crede că este o eroare credinţa Sfântului Scaun al Romei şi sacrificiul său, să fie anatemizat şi privit, nu ca un creştin catolic, ci ca un eretic prozimiți. Fiat, fiat, fiat!” ( obs. - Decret, decret, decret !) (Bower: "Lives of the Popes", Leo IX, paragraful 5).
- Înainte ca aceste excomunicări să fie pronunţate, cariera lui Leon se sfârşise, murind la 19 aprilie 1054. Poporul Romei nu avea să facă niciun pas către alegerea unui nou papă, fără îndrumările exprese ale împăratului, de aceea au trimis un subdiacon, Hildebrand, la împăratul Germaniei, să-i ceară să numească pe cineva considerat cel mai demn. Hildebrand decise deja în mintea sa pe cel ales - pe cineva la care împăratul cu greu putea obiecta - Gebhard, episcop de Eichstadt, consilierul şef al împăratului. Hildebrand a atras în planul său pe prelaţii Germaniei, care au implorat pe împărat să nominalizeze pe Gebhard. Gebhard a fost ales şi s-a instalat ca Papa VICTOR al II-lea, 13 aprilie 1055 - 28 iulie 1057.
- În 1056, împăratul Henry al III-lea, constatând că sfârşitul său se apropia, a chemat pe papă la el în Germania. Împăratul a încredinţat papei grija tânărului său fiu Henry al IV-lea, la acel moment, cam de cinci ani. A murit pe 5 octombrie. Văduva împăratului a fost numită regent, pe durata minoratului fiului ei, dar cu Papa Victor, ca şi sfătuitor şef al văduvei şi practic gardianul copilului. Papa era practic împărat la fel de bine ca şi papă, lucru recunoscut de acesta, pentru că „ambiţia lui Victor creştea odată cu puterea sa; darurile sale căpătau o atitudine superioară, tronul apostolic al lui Petru, şeful apostolilor, era înălţat mai presus de toţi oamenii şi toate regatele, încât el poate smulge şi distruge, planta şi clădi în numele său”; însă „a murit brusc la Arezzo şi cu el s-au dus toate planurile minunate pentru o conducere universală”. (Milman: “Latin Cristianity”, vol.III, cartea VI, cap.III, par.8). El a fost urmat de Frederick din Lorraine, care era cancelar al paplităţii şi unul din legaţii de la Constantinopol, care a pronunţat împotriva Patriarhului excomunicarea demarată de Leon alk IX-lea. Frederick a condus ca Papa STEFAN al X-lea, 2 august 1057- 29 martie 1058.
- Noul papă a încercat să reformeze clerul şi a ţinut câteva concilii pe acest subiect; dar ca şi încercările anterioare, tot ce s-a realizat a fost emiterea de canoane care condamnau practicile lor. A numit la cardinalat (demnitatea de cardinal) pe Petru Damiani, călugărul ce scisese atât de convingător lui Leon al IX-lea despre condiţia clerului. Ca şi cardinal, Petru îşi păstra încă discursul despre practicile rele ale preoţilor. El scria: „Disciplina eclesiastică este peste tot, părăsită, canoanele Bisericii sunt călcate în picioare, preoţii lucrează doar să-şi satisfacă lăcomia de bani sau să se abandoneze desfrâului sexual. Îndatoririle episcopului constau doar în purtarea veşmintelor acoperite cu aur şi pietre preţioase, învelirea cu preţioase haine de blană, a avea în grajduri cai de rasă şi ieşirea la plimbare cu o escortă numeroasă de călăreţi înarmaţi. Prelaţii ar trebui să ofere, dimpotrivă, un exemplu de curăţie a principiilor morale şi a tuturor virtuţilor creştine. Nenorociri vin peste cei care duc o viaţă condamnabilă şi anateme asupra celor care uneltesc la demnitatea episcopilor, pentru un scop vinovat. Ruşine acelor oameni ai bisericii care-şi abandonează ţara, merg după armatele regilor şi devin curtenii prinţilor, ca să obţină la rândul lor puterea de a comanda oameni şi să-i supună puterii lor! Aceşti preoţi corupţi sunt mai sensibili la demnităţile pământeşti decât la recompensele cereşti, făgăduite de Salvatorul; şi ca să obţină episcopatele îşi sacrifică sufletele şi trupurile. Ar fi oricum, mai bine pentru ei, să cumpere la vedere Scaunele episcopale, pentru că simonia nu este mai puţin o crimă, decât ipocrizia. Mâinile lor necurate sunt întotdeauna deschise să primească darurile celui credincios, capetele lor sunt întotdeauna la lucru ca să imagineze noi mijloace de constrângere a oamenilor şi limbile lor de viperă sunt generoase, ziua şi noaptea, în măgulirea tiranilor. Astfel eu spun public că episcopii care au devenit sclavii regilor, sunt de trei ori mai simoniaci şi de trei ori osândiţi!”
- Înainte de moartea sa, Ștefan a cerut clerului să făgăduiască că nu vor alege un papă înainte de reîntoarcerea lui Hildebrand, care pe atunci era în Germania. Dar nu mult după moartea lui Ștefan, o partidă puternică condusă de conţii din Tusculum, a ales pe episcopul din Veletri şi împotriva opoziţiei cardinalilor, l-au instalat noaptea ca Papa BENEDICT al X-lea, aprilie - decembrie 1058, însă când Hildebrand s-a întors din Germania, el a hotărât ca arhiepiscopul de Florenţa să fie ales papă, care a luat numele NICOLAE al II-lea, ianuarie 1059 - 22 iulie 1061.
- Din nou, erau doi papi, în acelaşi timp. Petru Damiani, întrebat fiind, care dintre aceştia era adevăratul papă şi merita să fie ascultat, a răspuns: „Cel care este acum pe Sfântul Scaun a fost întronat noaptea de trupe cu oameni înarmaţi care au hotărât să fie ales prin împărţirea de bani preoţilor. În ziua nominalizării sale, discuri, artofoare sfinte şi crucifixuri din tezaurul Sf. Petru, erau vândute în tot oraşul. Alegerea sa a fost deci violentă şi simoniacă. El susţine, în apărarea sa, că a fost forţat să accepte pontificatul şi nu spun că nu este aşa, pentru că papa al nostru este atât de prost, încât nu ar fi deloc extraordinar dacă ar fi şi un ignorant al intrigilor pe care conţii din Tuscanella le-au dus în numele său. El este vinovat totuşi de a fi rămas, în abisul în care a fost aruncat şi că a fost consacrat de un arhipreot a cărui ignoranţă era atât de mare, încât nu putea citi un rând fără să silabisească literă cu literă. Deşi, alegerea lui Nicolae al II-lea, nu a fost în întregime regulamentară, aş dori mai mult să mă supun autorităţii acestui pontif, fiindcă este suficient de literat, are o minte activă, principii morale curate şi este plin de dragoste creştină. În plus, dacă celălalt papă ar putea redacta un rând, eu n-aş mai spune psalmi şi nici omilii, în schimb, m-aş supune lui şi i-aş săruta picioarele”.
- Nicholas convoacă un conciliu la Florenţa unde era aşteptat de cardinali şi de cei mai mulţi dintre episcopii Italiei ca să chibzuiască cum să câştige stăpânirea tronului papal în Roma. Conciliul a declarat în unanimitate că Nicholas a fost ales în deplină legalitate şi a votat o sentinţă de excomunicare a lui Benedict X. Şi pentru că Nicolae şi conciliul său aveau susţinerea Ducelui Godfrey din Lorraine ca reprezentant al împăratului, Benedict a cedat fără altă luptă. Excomunicarea a fost îndepărtată, dar a fost scos din preoţie şi i s-a cerut să petreacă restul zilelor într-o mănăstire.
- Nicolae a adunat un conciliu la Roma şi a făcut obişnuita strădanie de a reforma clerul, dar şi de această dată cu rezultatele obişnuite. Cu privire la cei care au mituit ca să ajungă în slujba preoţească, el a fost obligat să mărturisească: „Despre cei care au fost consacraţi pentru bani, îndurarea noastră le permite să păstreze demnităţile în care au fost promovaţi, pentru că mulţimea acestor clerici este atât de mare, încât prin respectarea rigorii canoanelor în ceea ce-i priveşte, am lăsa aproape toate bisericile fără preoţi”.
- Prin acest conciliu, alegerea papei a fost îndepărtată de la gloată şi chiar de la cler în general şi limitată doar la cardinali, deşi s-a lăsat poporului un drept vag de aprobare. Un blestem greu a aşezat conciliul, peste oricine va dispreţui această nouă lege, de asemenea o excomunicare irevocabilă şi va fi pentru veşnicie numărat printre cei răi. Au încheiat cu următoarele cuvinte: „Fie ca el să suporte mânia Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt şi pe cea a sfinţilor Petru şi Pavel, în viaţa aceasta şi în cea care va să vie! Casa să-i fie pustie şi nimeni să nu locuiască în corturile sale! Copiii să-i rămână orfani, nevasta văduvă, fiii alungaţi şi cerşetori! Fie ca toţi cămătarii să-i distrugă averea, străinul să culeagă roadele muncii lui. Fie ca întreaga lume şi toate stihiile să lupte împotriva lui, iar răsplata tuturor sfinţilor care dorm în Domnul, să fie o răzbunare vizibilă în timpul acestei vieţi! Pe de altă parte, oricine va păstra această lege, prin autoritatea Sf. Petru, este iertat de toate păcatele sale”.
- Nicolae a făcut pace cu normanzii în avantajul grandios al papalităţii, atât spiritual cât şi pământesc, deoarece faţă de papă, faimosul normand Robert Guiscard, a făcut următorul jurământ de fidelitate: „Eu, Robert, duce de Apulia şi Calabria şi viitor duce al Siciliei, prin harul lui Dumnezeu şi al Sf. Petru, făgăduiesc să plătesc Sf. Petru, ţie Papa Nicolae, domnul meu, urmaşilor tăi sau ţie şi nunţiilor lor, doisprezece denari, bani din Pavia, pentru fiecare jug de bou, ca o recunoaştere a tuturor ţinuturilor pe care eu însumi le am în proprietate, sau mi s-au dat în posesie sau stăpânire de unii dintre ultramontanişti. Această sumă va fi plătită în Duminica Paştelui, de mine, de moştenitorii mei şi succesorii mei ţie, Papa Nicolae, domnul meu şi succesorilor tăi. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfintele Sale Evanghelii”. (Bower: "Lives of the Popes", Nucholas II, paragraful 10)
- La moartea lui Nicolae, clerul şi poporul au fost din nou împărţiţi în două facţiuni puternice, fiecare străduindu-se cu multă îndârjire să aibă puterea şi întâietatea în alegerea papei. Cum niciuna din părţi nu era în măsură să domine pe cealaltă, într-un timp scurt, au fost trimişi mesageri în Germania, la Curtea împăratului-copil, ca un conciliu imperial să numească un papă. Dar dintr-un anume motiv, solii nu au obţinut audienţă la Curtea Imperială şi au fost obligaţi să se întoarcă cu sigiliile scrisorilor lor neatinse. Hildebrand a făcut atunci un pas îndrăzneţ în a avea un papă ales, fără vreun cuvânt de la Curtea Imperială. Noul papă a fost instalat aşa cum se cuvine, ca ALEXANDRU al II-lea, 7 octombrie 1061 - 21 aprilie 1073. Facţiunea rivală trimise soli la împărat: s-a adunat un conciliu la Basel, care a declarat pe Alexandru destituit şi au ales apoi ca succesor, pe episcopul de Parma, care a fost proclamat şi consacrat ca Papa ONORIU al II-lea, 28 octombrie 1061- 1066.
- Acest Onoriu, este descris de Cardinalul Damiani, ca fiind „fără îndoială un agitator al Bisericii, un distrugător al disciplinei apostolice, duşmanul salvării umane... rădăcina păcatului, solul diavolului, apostolul antihristului. Şi ce aş putea spune mai mult? El este o săgeată din tolba Satanei, cârja lui Assur, un fiu al lui Belial, fiul pierzării, care este împotriva şi înălţat peste tot ce se cheamă Dumnezeu sau i se aduce închinare: hăul poftei trupeşti, epava castităţii, oprobiul creştinătăţii, ruşinea preoţiei, progenitura viperelor, duhoarea lumii, măscăriciul rasei, ruşinea universului... şarpe alunecos şi viclean, hazna a delictelor, drojdie a viciului, urâciunea cerului, surghiunitul Paradisului, hrana lui Tartar, miriştea focului veşnic”. Acestea nu epuizează lista sudalmelor aplicate de cardinal noului papă, dar sunt suficiente să schiţeze o idee despre caracterul lui Onoriu al II-lea, sau a Cardinalului Damiani însuşi: posibil ale amândurora.
- Fiind acum doi papi, următorul lucru de rezolvat era bineînţeles care dintre ei trebuia să fie unicul papă. Onoriu al II-lea, cu o armată a mărşăluit de la Basel, direct la Roma. Papa Alexandru a fugit, dar Ducele Godfrey, care adoptase cauza sa, trimise o armată spre Onoriu pe care l-a şi învins. Onoriu este luat prizonier, dar mituieşte pe cei care l-au capturat şi scapă. Când Alexandru a aflat de înfrângerea lui Onoriu, s-a reîntors la Roma şi a ocupat scaunul papal. Onoriu a strâns o armată mai puternică şi în primăvara lui 1062, mărşăluieşte din nou în Italia unde a fost primit cu bucurie de un mare număr de episcopi din oraşele Lombardiei. Episcopul din Albi s-a dus la Roma, ca emisar al lui Onoriu şi ambasador al împăratului. Aici lucrează cu seriozitate cu vorbe şi prin bani, în interesul lui Onoriu. A fost o mare adunare la Hipodrom, la care Papa Alexandru a apărut călare pe un cal. Aici, în prezenţa tuturor, episcopul de Albi a denunţat pe Papa Alexandru: „Ţi-ai obţinut alegerea la pontificat cu ajutorul normanzilor tâlhari şi tirani şi prin coruperea arhicunoscută. Hildebrand, fiul lui Simon Magul, a fost agentul şef în acest detestabil comerţ, datorită căruia ai stârnit osânda veşnică înaintea lui Dumnezeu şi a omului”. I-a poruncit să meargă la Curtea împăratului să facă penitenţă. Alexandru răspunde că, la primirea slujbei de papă, el nu a încetat să fie supus împăratului şi că îşi va trimite reprezentantul la Curtea lui Henry. Atunci, în mijlocul huiduielilor mulţimii, care striga: „Pleacă leprosule! Afară nenorocitule! Ieşi detestatule!”, Alexandru a plecat.
- Susţinătorii lui Alexandru, au oferit mită după mită. Totuşi episcopul din Albi a fost în măsură să creeze la Roma, o partidă puternică pentru susţinerea lui Onoriu, care între timp mărşăluia cu armata sa spre Roma. De îndată ce s-a apropiat, armata Papei Alexandru a ieşit din oraş ca să-l întâlnească. În bătălie, armata lui Alexandru a fost învinsă şi acesta a fost obligat să se refugieze între zidurile Romei. Armata lui Onoriu nu era suficient de puternică pentru a forţa porţile sau zidurile şi a campat pe teritoriul contelui din Tusculum, care era nepotul faimosului Alberic, fiul Maroziei. Chiar în acest moment, ducele Toscanei, care nu era de nicio parte în această ceartă papală, apare cu o armată mai puternică decât a oricăruia dintre papii rivali şi cere ca ostilităţile să înceteze, iar cei doi papi, să se retragă fiecare în oraşul lui, unde să aştepte decizia împăratului faţă de revendicările celor doi.
- Tot cam pe atunci, partizanii lui Alexandru din Germania, au dat o lovitură puternică în sprijinul său: arhiepiscopii şi nobilii importanţi au luat prin forţă din grija mamei sale în mâinile lor pe tânărul împărat, iar acum, în numele acestuia, a fost adunat un conciliu la Augsburg, la care Cardinalul Damiani, era principalul pledant de partea lui Alexandru. A justificat acţiunea arhiepiscopilor de îndepărtare a mamei împăratului şi preluarea acestuia sub controlul lor, prin argumentul că „în afacerile lumeşti o mamă chiar şi de împărat, poate călăuzi pe fiul ei, însă Biserica Romană este mama împăratului într-un sens mai înalt, iar ca păzitor al său, îndreptăţit trebuia să acţioneze în interesele spirituale”. Conciliul a decis în favoarea lui Alexandru al II-lea şi l-a declarat papă cu drepturi depline, căruia îi aparţin toate puterile papalităţii.
- Onoriu era totuşi în viaţă, avea prieteni şi chiar o armată, iar unul din aceşti prieteni deţinea Castelul St. Angelo, în Roma. În primăvara lui 1063, la solicitarea susţinătorilor săi, din Roma, Onoriu conduse din nou armata sa către acel oraş. Facţiunea sa stăpânea porţile unei părţi a oraşului, astfel că Onoriu a fost în măsură să intre în oraş fără luptă. Trupele lui Alexandru stăpâneau alte părţi ale oraşului: o bătălie a avut loc, Onoriu a fost înfrânt şi s-a refugiat în Castelul St. Angelo, unde a stat timp de doi ani. „Roma avea doi papi, fiecare cu trupele sale înarmate, care se sfidau unele pe altele, din cartiere rivale ale oraşului. Tunetele spirituale - fiecare în parte şi fiecare în sinodul său, ce aruncaseră cea mai cumplită excomunicare asupra celuilalt - au fost înghiţite de zgomotul mai puternic al armelor”. (Milman: "History of Latin Christianity", vol.III, cartea VI, cap.III, par.30).
- În mai 1064, s-a adunat un alt conciliu, care să decidă din nou în problema, cine era papă cu drepturi depline. Acest conciliu a avut loc la Mantua, în Lombardia. Papii rivali au fost convocaţi să se prezinte. Alexandru ştiind că administratorii conciliului îi erau favorabili, s-a dus. Onoriu a refuzat să meargă, declarând că nicio putere nu putea să-l convoace în mod corect, pentru că alegerea sa fusese îndeplinită aşa cum trebuie, de un conciliu şi confirmată de autoritatea imperială. Conciliul l-a declarat pe Alexandru, papă legitim. O parte din armata lui Onoriu bântuia oraşul Mantua, în timp ce conciliul era în plină desfășurare. Dar Ducele Godfrey a însoţit pe Alexandru cu o armată, garantându-i securitatea şi alungând soldaţii lui Onoriu. Episcopii din Lombardia, susţinători ai lui Onoriu, au abandonat cauza şi au implorat conciliul să le acorde iertarea. Cu toate acestea, Onoriu păstrează titlul său de papă, până în ziua morţii sale, din anul 1066. Alexandru al II-lea, a condus în pace papală, timp de şapte ani, până în 21 aprilie 1073, când a murit şi a fost urmat de călugărul Hildebrand, ca Papa GRIGORE al VII-lea.