16. Supremaţia papală de la Grigore al VII-lea, la Calistru al II-lea

16. Supremaţia papală de la Grigore al VII-lea, la Calistru al II-lea

  1. Domnia lui Grigore al VII-lea şi-a pus amprenta, nu numai pe o eră, dar chiar pe întregul parcurs al papalităţii, însăşi. Papalitatea a fost cea care a refăcut Imperiul Apusean. Cu ajutorul papei, Carol cel Mare fusese proclamat împărat. Carol cel Mare şi pentru o lungă perioadă de timp, și succesorii lui, primeau, din mâinile papei, coroana imperială. Într-adevăr, pentru un timp, pentru că datorită anarhiei vremurilor, papii fuseseră autorizaţi să aleagă împăratul ce urma a fi încoronat. Dar pentru o lungă perioadă, până pe la vremea lui Grigore al VII-lea, papalitatea se degradase atât de mult în ea însăşi, încât în loc ca papii să aleagă pe împăraţi, împăraţilor le-a revenit datoria alegerii papilor. A fost unul din ţelurile lui Grigore al VII-lea, acela de a răsturna această ordine şi să aducă din nou supremaţia papalităţii.
  2. În această chestiune, apare pentru prima dată în istorie, numele lui Hildebrand. Când din pricina cruzimilor şi opresiunilor enorme, Papa Grigore VI-lea, era înlăturat de popor şi de însuşi clerul Romei, iar în numele clerului şi al poporului, împăratul Henry trebuia să-l destituie şi să-l trimită în exil, Hildebrand, care atunci era doar un călugăr, a criticat în mod public Conciliul de la Sutri, care acordase împăratului puterea de a destitui un papă. Cam pe atunci, călugărul Hildebrand îşi preluase reşedinţa de la mănăstirea din Cluny, în Burgundia, căreia în curând avea să-i devină stareţ. Atunci când Leon al IX-lea fusese ales papă, de împărat şi de Dieta sa din Worms, fiind în călătorie spre Roma, s-a oprit la mănăstirea din Cluny. Aici Hildebrand abordează pe Leon, cu subiectul şi scopul său, de supunere a autorităţii împăratului, celei a papilor. În cea mai mare parte a drumului său Leon călătorise ca papă, în veşminte papale, cu patru episcopi ca şi însoţitori ai săi. Hildebrand l-a convins să lase toate acestea deoparte - nu să renunţe la slujba de papă, ci doar la recunoaşterea acestui dar al împăratului. L-a convins de asemenea să facă restul călătoriei ca un simplu peregrin şi să se prezinte în acest fel poporului la Roma, ca un dependent exclusiv de glasul lor pentru slujba pontificală.
  3. Hildebrand a avut un asemenea succes în impunerea planului său lui Leon, în discuţia de la abaţia Cluny, încât după această victorie, şi-a abandonat abaţia şi titlul său de abate, a mers cu Leon la Roma şi a rămas permanent acolo. Dacă atunci sau ceva mai târziu şi-a creionat Hildebrand ţelul de a fi el însuşi papă pe tron, nu poate fi afirmat cu certitudine, dar se poate spune, cu siguranţă, că avea o determinare hotărâtă ca, oriunde s-ar găsi şi orice ar fi, în măsura în care puterea lui putea fi făcută să funcţioneze, papalitatea să fie supremă, iar în Roma, deşi nu papă pe tron, Hildebrand devenise papa din spatele tronului. El şi-a menţinut puterea peste Leon al IX-lea. La moartea lui Leon, el a fost ambasadorul care a mers în Germania şi a asigurat alegerea lui Victor al II-lea. A avut atât de mare succes în susţinerea cu fermitate a acestui demers, încât devenise o problemă de notorietate publică faptul că Hildebrand devenise papa din spatele papei. În timpul lui Alexandru al II-lea, Cardinalul Damiani a scris lui Hildebrand: „Faci din acesta un Domn ca acela să te facă Dumnezeu”. „Eu mă supun mai mult Domnului papei, decât domnului papa”.
  4. Un alt ţel, căruia Hildebrand i-a fost foarte devotat şi care era esenţial acestui mare scop al supremaţiei papalităţii, era celibatul absolut şi universal, al clerului. Monahismul a fost întotdeauna împotriva relaţiilor maritale. Întreg clerul, provenit dintre călugări, era celibatar şi toţi papii care fuseseră de asemenea călugări, luptau cu fermitate împotriva căsătoriei. Papii care nu au fost călugări, susţineau cu rigiditate ceea ce făcuseră cei care erau călugări. În 748, Bonifaciu călugărul, care era misionarul papal în Germania, după un lung război împotriva clerului căsătorit din Franţa, în care era puternic susţinut de Charles Martel şi fiul său Carloman, a fost obligat să mărturisească faptul că preoţimea căsătorită, deşi îndepărtată din toate legăturile Bisericii, era „mult mai numeroasă decât cei care până acum fuseseră constrânşi să se conformeze regulilor. Alungaţi din biserici, dar susţinuţi de poporul care-i simpatizau, ei slujeau printre jurisdicţii şi în colibele ţăranilor, care-i ascundeau de autorităţile eclesiastice. Aceasta nu este descrierea simplistă a unei lumi senzuale şi este foarte probabil ca din acest moment, partida câştigătoare să fi manifestat rea voinţă. Cei care îşi exercitau în acest fel slujirea, în secret şi în mizerie, dar veneraţi de popor, erau deci oameni care aveau o credinţă onestă şi erau căsătoriţi legal, nefiind capabili să-şi sacrifice soţia şi copiii pentru un avantaj lumesc sau să asculte orbeşte o regulă care, pentru ei era neobişnuită, nenaturală şi lipsită de temei”. (Lea: "History of Sacerdotal Celibacy"- “Istoria celibatului preoţesc” Cap.IX, paragraful 14).
  5. Indiferent de cât de vulgară putea să pară decadenţa clerului necăsătorit, dar a fi căsătorit şi a trăi onorabil într-o familie cu soţie și copii, era denunţat ca un păcat mai mare decât toate. Învăţătura clară a Bisericii, era că acela găsit vinovat de practicarea desfrâului „ştiind că era greşit, era cu mult mai puţin vinovat sau în afara legii, decât cel căsătorit care credea că face bine, trăind astfel”. (Lea: Idem, cap. XII, par. 9, de la capăt). Astfel de preoţi erau denumiţi „preoţi de mir” sau „seculari” şi nu erau doar dintre călugări. Se pare că dintre „ceilalţi” erau mult mai mulţi. În ciuda războiului declarat al călugărilor şi papilor împotriva căsătoriei clerului, existau încă din vremea lui Gregor al VII-lea, un mare număr care recunoşteau, onorau şi se bucurau de relaţia maritală. În Anglia, Franţa, Normandia, Germania, Burgundia, Lombardia şi regatul Napolelui, exista un mare număr de clerici căsătoriţi; chiar şi în Roma însăşi se găseau câţiva. Mergând înapoi în timp, spre Nicolae al II-lea, întregul cler al regatului Napolelui, de la cel mai mare la cel mai mic, trăiau în mod deschis şi onorabil, cu nevestele lor legale.
  6. „În ciuda zelului pios care, de obicei stigmatiza pe neveste ca desfrânate şi pe soţi ca adulterini, Damiani însuşi ne permite să vedem că relaţia maritală era păstrată cu profundă fidelitate din partea femeilor şi era compatibilă cu învăţătura, modestia şi stricta respectare a datoriei religioase de către bărbaţi. Îndemnând (silind) soţiile să-şi părăsească soţii, el a găsit necesar să combată remuşcările prin spargerea a ceea ce era pentru ei, un angajament solemn, întărit cu prevederi legale şi ritualuri religioase, dar pe care îl considera o ceremonie frivolă şi fără înţeles. Căinându-se de practica obişnuită a căsătoriei printre preoţii din Piedmontese, el priveşte la aceasta ca la singurul stigmat peste oameni care altfel, îi păreau ca un cor de îngeri şi lumini strălucitoare în Biserică”. (Idem, prg. 7, de la sfarsit). Dar scopul hotărât al lui Hildebrand era să dea de pământ cu toate acestea, total şi universal. Locul şi puterea lui Hildebrand în afacerile papalităţii este secretul conciliilor şi eforturilor lui Leon IX, Stefan X, Nicolae II şi Alexandru II, împotriva căsătoriei sau ceea ce ei numeau „concubinajul şi adulterul” clerului. Susţinerea căsătoriei clerului, a fost principala cauză pentru care Onoriu II a fost acuzat atât de aspru, de Cardinalul Damiani.
  7. În ziua de după moartea lui Alexandru al II-lea, în timp ce Hildebrand, ca arhidiacon conducea serviciul funerar, un strigăt s-a auzit preluat imediat de către gloată: „Hildebrand este papa. Sf. Petru alege pe arhidiaconul Hildebrand”. Ceremonia funerară astfel întreruptă, a fost abandonată până când Hildebrand a fost instalat în noua sa slujbă, îmbrăcat în roşu şi aşezat pe tronul papal, pe 22 aprilie 1073, ca papa GRIGORE al VII-lea. Însăşi alegerea numelui său de papă, era un semnal în legătură cu atitudinea pe care o va avea faţă de autoritatea imperială. Numele ales, Gregor al VII-lea, semnifica garantarea pontificatului lui Grigore al VI-lea, care fusese destituit şi exilat de împărat, acţiune blamată public la vremea ei, de Hildebrand călugărul.
  8. Susţinerea făţişă a pontificatului lui Grigore al VI-lea, de către acest „Caesar al papalităţii” este remarcabilă şi din alt aspect: Grigore al VI-lea, era preotul John Grațian, cel care acumulase atât de multă bogăţie „în scopuri pioase” şi folosită „în mod smerit” pentru cumpărarea papalităţii când aceasta fusese scoasă la licitaţie de către triumviratul papal Benedict al IX-lea, Ioan al XX-lea şi Silvestru al III0lea. Deci, când Hildebrand a ales numele de Grigore al VII-lea, nu doar mustra autoritatea care-l destituise pe Grigore al VI-lea, dar a pus şi girul papal asupra întregului parcurs al papei Grigore al VI-lea. Prin aceasta, Grigore al VII-lea, aşeza sigiliul papal al legitimării, asupra ordinii lucrurilor prin care a fost posibil un Gregor al VI-lea, şi stabilea prin cea mai înaltă autoritate papală, că nicio acţiune a papalităţii nu poate fi considerată nelegitimă. Astfel, prin papalitatea însăşi, se atesta că în politica ei, „orice ar fi este drept”.
  9. Aşa cum Grigore al VII-lea ura orice dependenţă a papalităţii de aprobarea autorităţii imperiale, situaţia papalităţii de la acea vreme l-a silit să cedeze în faţa acestei autorităţii imperiale, să-i curteze favoarea şi chiar să-i solicite aprobarea ridicării sale pe scaunul papal. Pe durata celei mai mari părţi a domniei predecesorului său, au existat doi papi şi ca şi consecinţă, un război. Împăratul era acum gata să ridice un papă în opoziţie cu Grigore al VII-lea. Ca să prevină un astfel de eveniment şi consecinţele ulterioare, Grigore a fost silit să supună aprobării împăratului, revendicările sale pentru scaunul papal, deşi era ales deja papă. Chiar în ziua ce a urmat alegerii sale a trimis mesageri lui Henry IV, în Germania să-l înştiinţeze de ce se întâmplase şi că ,,deşi nu era în măsură să se împotrivească dorinţei serioase, sau mai degrabă violenţei poporului roman, nu poate tolera să fie consacrat fără aprobarea şi consimţământul regelui. Între timp Henry expediază pe Contele Eberhard la Roma, cu ordin să investigheze de îndată, dacă alegerea lui Hildebrand era canonică şi dacă nu, să determine ca un altul să fie ales în locul său”. (Bower: "Lives of the Popes,"- “Biografiile Papilor” Gregory VII, par.1). Grigore a fost în măsură să convingă pe Contele Eberhard care s-a întors la Henry cu un raport favorabil şi acesta trimite astfel la Roma pe cancelarul Italiei, episcopul din Vercelli, să confirme (întărească) alegerea lui Grigore ca papă şi să asiste la consacrarea lui în scaunul pontif.
  10. Aşa obţine Grigore al VII-lea, tronul papal, fără a se lupta, fie cu autoritatea imperială, fie cu un papă rival. S-a dat mărturie astfel, că el şi papalitatea erau dependenţi de autoritatea imperială chiar pentru puterea pe care era hotărât să o înalţe deasupra celei din urmă. Iată istorisirea planului lui Grigore: în timp ce era hotărât să ridice puterea papală peste cea imperială şi să o facă supremă şi deosebită, nu s-a gândit totuşi niciun moment la independenţa acesteia. Puterea imperială trebuia să fie braţul înarmat al Bisericii, condus însă de voinţa acesteia şi mânuit ca o unealtă de aceasta. Hildebrand prezintă limpede acest deziderat în timpul domniei lui Alexandru al II-lea, când pe la 1062, redactează o epistolă către arhiepiscopul gardian al tânărului împărat Henry IV. El spunea: „Puterile regală şi sacerdotală sunt unite în cer, în Isus Hristos. Ele trebuie să realizeze în mod egal o uniune indisolubilă pe pământ, pentru că fiecare are nevoie de asistenţa celuilalt, ca să conducă pe oameni. Preoţia este protejată de puterea regalităţii, iar regalitatea este ajutată de influenţa preoţiei. Regii poartă sabia ca să lovească pe duşmanii Bisericii, papa poartă tunetele anatemei ca să distrugă pe duşmanii suveranului. Să se unească atunci tronul şi Biserica şi întreaga lume va fi supusă legilor”. (De Cormenin's: "History of the Popes,"- “Istoria Papilor”Alexander II).
  11. Această teorie, prezentată mult mai pe larg, este că „după cum Dumnezeu, în mijlocul ierarhiei cereşti, conduce spiritele binecuvântate în paradis, tot aşa şi papa, vicarul Său, s-a înălţat peste preoţi, episcopi, mitropoliţi şi domneşte peste sufletele muritoare de dedesubt. Dar aşa cum Dumnezeu este deopotrivă Domnul pământului şi al cerului, tot aşa trebuie ca el (imperator celestis) să fie reprezentat de un al doilea vicerege pământesc (imperator terrenus), a cărui autoritate va fi din şi pentru viaţa prezentă. Şi cum în lumea noastră sufletul nu poate făptui salvare prin trup, căci trupul nu este mai mult decât un instrument şi mijlocul manifestării sufletului, tot aşa trebuie să fie o regulă şi o grijă pentru trupurile oamenilor ca şi pentru sufletele lor, totuşi întotdeauna subordonat bunăstării a ceea ce este mai curat şi mai trainic. Legătura puterii papale şi imperiale ne este prezentată de la un capăt la altul al Evului Mediu, sub efigia sufletului şi trupului.
  12. „Papa, ca vicar al lui Dumnezeu în probleme spirituale, trebuie să conducă pe oameni la viaţa eternă; împăratul, ca vicar în probleme pământeşti, trebuie să le controleze în aşa fel încât în relaţiile uneia cu alta să poată fi în măsură să urmărească nestingherite, viaţa spirituală şi prin aceasta să obţină (atingă) acelaşi sfârşit suprem şi comun al fericirii veşnice. În vederea acestui scop, datoria sa de căpătâi este să menţină pacea în lume, în timp ce pentru Biserică poziţia sa este cea de avocat, un titlu împrumutat din practica adoptată de biserici şi mănăstiri în alegerea unui baron puternic care să le protejeze pământurile şi să le conducă ţăranii în război. Îndatoririle avocaturii sunt duble: acasă, să facă poporul creştin ascultător de preoţie şi să aducă la îndeplinire hotărârile lor peste eretici şi păcătoşi; în străinătate, să răspândescă credinţa printre păgâni, fără a evita să folosească armele pământeşti. În acest mod trebuie să răspundă în fiecare moment omologului său papa, puterea sa fiind totuşi de rang inferior, creată prin analogie cu papalitatea, după cum papalitatea însăşi fusese modelată după vechiul imperiu.
  13. „Paralela se potrivește foarte bine chiar şi în detalii, pentru că după cum tocmai am văzut, eclesiasticul îşi asuma coroana şi robele prinţului pământean, tot aşa cum împăratul dispunea de propriile veşminte bisericeşti, patrafirul şi dalmaticul (obs. - veşmânt imperial roman şi bizantin) care îi ofereau o natură clericală sfântă, îndepărtând slujba sa de toate asocierile de obârşie şi ţară, instalat în funcţie prin ritualuri, fiecare dintre ele, rânduit să simbolizeze şi să prescrie în esenţa lor îndatoriri religioase. Astfel Sfânta Biserică Romană şi Sfântul Imperiu Roman, sunt unul şi acelaşi lucru, dar sub două înfăţişări, iar catolicismul, principiul societăţii creştine universale, este de asemenea romanism, adică este aşezat pe Roma ca origine şi tip al universalităţii, manifestându-se într-un dualism mistic care corespunde celor două naturi ale Fondatorului lui: ca divin şi veşnic, capul său este papa, căruia sufletele îi fuseseră încredinţate, iar uman şi pământesc, împăratul, însărcinat să conducă trupurile şi faptele oamenilor”. (Bryce: "The Holy Roman Empire" - “Sfântul Imperiu Roman” cap.VII, par.12).
  14. Grigore al VII-lea a a emis pretenții (a revendicat) nu doar asupra domeniilor ce alcătuiau Sfântul Imperiu Roman, dar şi pe cele îndepărtate: Anglia, Norvegia, Danemarca, Polonia, Bohemia, Rusia, Africa şi practic întregul pământ, deoarece, toate ţinuturile ce puteau fi câştigate prin cucerire de la păgâni, trebuiau menţinute ca feude, de către papă. El a scris regilor Spaniei că oricare parte a domeniului ar fi fost cucerită de la mahomedani, ea trebuia considerată ca fiind acordată cuceritorilor din partea papei şi menţinută de aceştia, ca vasali ai săi. Acesta a fost cel care, urmându-şi ideea, a conceput, pentru prima dată, noţiunea de cruciadă, deoarece, dacă ar obţine în acest mod domeniile din Răsărit, ar fi avut autoritate eclesiastică în Răsărit şi putea spera să aducă întreaga Biserică Răsăriteană, încă odată, sub puterea papalităţii.
  15. Concepţia lui Grigore în privinţa Cruciadelor, este prezentată cu claritate într-o scrisoare adresată regelui Henry IV, după cum urmează: „Suntem informaţi, fiul meu, că creştinii de dincolo de mare, persecutaţi de infideli şi îngenuncheaţi de mizeria care-i copleşeşte, au trimis rugăminţi Sfântului Scaun, care implorau ajutorul nostru, pentru ca nu cumva în perioada domniei noastre făclia religiei să se stingă în Răsărit. Noi suntem pătrunşi de o supărare sfântă şi năzuim cu entuziasm martirajul. Preferăm să ne expunem viaţa pentru protejarea fraţilor, decât să rămânem în Roma să canonizăm legi lumii, când ştim că fii ai lui Dumnezeu mor în sclavie. În consecinţă noi am încercat să aprindem zelul tuturor credincioşilor Apusului şi să-i aducem în alianţa noastră pentru apărarea Palestinei. Deja italienii şi lombarzii, inspiraţi de Sfântul Spirit, au auzit de rugăciunile noastre şi mai mult de cincizeci de mii de luptători sunt pregătiţi pentru această expediţie îndepărtată, hotărâţi să smulgă mormântul lui Hristos din mâinile infidelilor. Mai mult, am decis să conduc personal această iniţiativă, după cum Biserica Constantinopolului cere să se reunească cu a noastră, iar toţi locuitorii se aşteaptă de la noi să punem capăt certurilor lor religioase. Părinţii noştri au vizitat frecvent aceste provincii pentru a întări credinţa prin cuvinte sfinte; dorim la rândul nostru să mergem pe urmele lor, dacă Dumnezeu îngăduie, dar cum, o aşa mare aventură are nevoie de o susţinere puternică, cerem ajutorul sabiei voastre”. (De Cormenin's: "History of the Popes" - Gregory VII).
  16. El „a scris de asemenea o epistolă universală pe acelaşi subiect tuturor naţiunilor Apusului în care întărâta prinţii la războiul sfânt împotriva infidelilor, în care îi implora să trimită ambasadori la Roma cu care ar putea aranja punerea în aplicare a unei expediţii dincolo de mare. Grigore, în ciuda perseverenţei încăpăţinate în proiectul cuceririi Pământului Sfânt, nu-i putea da viaţă, dacă regele Germaniei refuza să devină aliat al acestei periculoase intreprinderi. Papa, temându-se de ambiţia prinţului, dacă părăsea Italia să se lupte cu infidelii, a renunţat la proiectele sale şi şi-a folosit mintea doar pentru mărirea grandorii lumeşti a Sfântului Scaun”. (De Cormenin: Idem)
  17. În anul ce a urmat ascensiunii sale pe tronul papal, Grigore a adunat un conciliu la Roma pe 9 şi 10 martie 1074, ca să înceapă războiul său împotriva căsătoriei clerului. „În acea adunare s-au propus următoarele decrete de către papă şi care au fost agreate la cererea sa, de episcopii prezenţi:
  18. Cei care au obţinut prin simonie orice fel de demnitate, slujbă sau grad în Biserică, să fie excluşi de la exercitarea slujbei, astfel dobândite;
  19. Cei care au căpătat biserici, cu ajutorul banilor, să le părăsească şi niciun om de acum înainte, să nu îndrăznească să vândă sau să cumpere, orice fel de demnitate eclesiastică;
  20. Clericii căsătoriţi să nu îndeplinească nicio slujbă preoţească;
  21. Poporul să nu participe la Messa celebrată de aceştia, nici la oricare altă ceremonie sfântă;
  22. Cei care au neveste sau după cum este stipulat în decret, concubine, să fie îndepărtaţi şi nimeni de acum înainte, să nu fie consacrat, dacă nu a făgăduit să respecte abstinenţa (sexuală) pe durata întregii vieţi” ("Lives of the Popes”- “Biografiile Papilor”, Bower: Gregory VII, par. 4).
  23. În privinţa acestor hotărâri care se legau de simonie, ele nu se ridicau la mai mult decât decretele emise deseori, întrucât întreaga bogăţie a Bisericii nu trebuia doar menţinută, dar după aşteptările lui Gregor, mult mărită. „Potrivit stricteţei legii, clerul putea primi orice, dare nu putea înstrăina nimic”. (Milman: "Latin Christianity," - “Creştinismul Latin” Vol. III, cartea VII, cap.I, par. 15). Cât timp bogăţia dăinuia şi chiar creştea, nu se putea influenţa legislaţia, pentru a o interzice, mai ales atunci când cei care trebuiau să aplice legea, erau cei care făceau legile şi care încălcau ce era interzis de legile pe care ei înşişi le dăduseră. Însă cu canoanele care interziceau căsătoria preoţilor, a fost diferit. Între călugări, exista o mare ceată care erau adjuncţii papei în condamnarea şi anihilarea căsătoriei în mijlocul clerului. Pentru toate acestea exista totuşi o opoziţie deschisă şi unanimă a preoţilor căsătoriţi.
  24. Hotărârile acestui conciliu au fost trimise tuturor episcopilor Franţei şi Germaniei, împreună cu porunca papei, ca ei „să-şi exercite toată puterea şi autoritatea în determinarea unei respectări stricte a acestora în toate locurile jurisdicţionate de ei. Unii episcopi s-au supus acelei porunci în privinţa publicării hotărârilor conciliului în toate diocezele lor şi să roage clerul să se conformeze acestora. Dar opoziţia întâlnită peste tot, era de aşa manieră încât ei nu credeau că era recomandabil să-şi exercite autoritatea sau să folosească orice fel de constrângere. Alţi episcopi, unii dintre ei căsătoriţi, în loc să confirme respectarea decretului papal, se declarau incompatibili, atât cu Scriptura cât şi cu raţionamentul. Printre aceştia era Otho, episcop de Constance, pe care papa îl numise în acel bilanţ la Roma, drept un „instigator la desfrâu”, în timp ce episcopul îşi întreţinea viciul şi tot felul de necurăţii detestate de el şi încurajate de papă. Tot pe la vremea când Grigore scria lui Otho, citându-l la Roma, ca să dea un bilanţ al stilului şi conduitei sale, el a dezlegat clerul şi oamenii din Constance printr-o scrisoare adresată lor, de toată ascultarea faţă de episcopul lor, atât timp cât acesta persista în „neascultare faţă de Dumnezeu şi de Scaunul Apostolic”. (Bower: "Lives of the Popes," Gregory VII, par. 6).
  25. Preoţii şi episcopii căsătoriţi au declarat că „dacă papa insistă cu obstinaţie pe punerea în practică a hotărârii sale, ei erau decişi să părăsească mai degrabă preoţia decât pe nevestele lor, iar Sfinţia sa va trebui să găsească îngeri care să conducă Biserica, întrucât el a lepădat slujirea oamenilor”. Papa a trimis în Germania patru episcopi, ca legaţi ai săi, pentru a ţine acolo un conciliu şi să determine pe episcopi să pună în aplicare hotărârile conciliului. Regele Henry s-a întâlnit cu legaţii la Nuremberg, primindu-i şi tratându-i cu cel mai mare respect posibil, însă i-a sfătuit împotriva oricărei încercări de a ţine un conciliu, întrucât arhiepiscopul de Mainz, era legatul papal legitim în Germania şi astfel, era singurul care avea dreptul să convoace şi să prezideze toate conciliile ţinute pe teritoriul Germaniei şi că el, ca suveran, nu ar putea cere episcopilor Germaniei să asiste la un conciliu condus de altcineva decât de arhiepiscopul de Mainz.
  26. Legaţii lui Grigore, au nesocotit sfatul lui Henry şi au încercat să convoace conciliul lor. Însă episcopii germani au declarat în unanimitate că nu vor asista la niciun conciliu neconvocat de arhiepiscopul de Mainz şi nici nu vor respecta vreo hotărâre a unui conciliu pe care nu l-a prezidat ca şi legat papal. Această situaţie a determinat de fapt înfrângerea hotărârilor conciliului lui Grigore, ca urmare a decis să ţină un altul. Astfel între 24-28 februarie 1075, a avut loc la Roma un conciliu, la care hotărârea împotriva căsătoriei sau, după cum au numit-o, a concubinajului clerului, era întărită, şi oamenilor bisericii, de toate rangurile, li s-a cerut sub pedeapsa excomunicării, să-şi părăsească nevestele sau să renunţe la slujire”. Această hotărâre a fost întărită prin interzicerea laicilor de pretutindeni „să participe la orice ceremonie îndeplinită de cei care nu aveau să asculte imediat acel decret”.
  27. Această ultimă lovitură decretată de conciliu, era pur şi simplu voinţa lui Grigore adoptată de acesta, pentru că în luna premergătoare convocării conciliului, Grigore trimisese periodic scrisori ducilor şi lorzilor Statelor imperiului, prin care aşeza în mâinile lor puterea de a obliga pe episcopi să pună în aplicare hotărârile conciliului, spunând: „Orice ar spune sau nu, în această privinţă episcopii, să nu primiţi în niciun fel slujirea celor care datorează simoniei, promovarea sau consacrarea, sau a acelora despre care ştiţi că se fac vinovaţi de concubinaj... şi în măsura în care puteţi, împiedicaţi să slujească, prin forţă, dacă este necesar, toate persoanele din această categorie. Şi dacă cineva va îndrăzni să flecărească şi să spună că nu e treaba voastră, spuneţi-le să vină la noi şi să dezbatem despre ascultarea pe care noi o cerem astfel imperios, prin voi”.
  28. În scrisoare a adus, de asemenea, „obiecţii aspre arhiepiscopilor şi episcopilor care, cu rare excepţii, nu făcuseră niciun pas spre încetarea acestor ‚obiceiuri scârboase’ sau să pedepsească pe cel vinovat”. Când acest principiu a fost adoptat de ultimul conciliu, „prinţii Germaniei, care erau deja în combinaţie cu Grigore în susţinerea revoltelor lor permanente împotriva suveranului lor, au fost încântaţi să valorifice şansa de a constrânge fără întârziere pe papă, prin crearea de tulburare acasă şi de a profita de averea Bisericii pe care ar putea să o aducă în mâinile lor, prin eliminarea nefericiţilor preoţi căsătoriţi. Ei au pus în practică imediat şi la scară extinsă puterea nelimitată, brusc acordată lor, peste o clasă care până acum sfidase cu succes jurisdicţia lor, nefiind prea greu să stârneşti poporul să se unească pentru persecuţia celor care întotdeauna se considerau fiinţe superioare şi care acum erau declaraţi, de către cea mai înaltă autoritate a Bisericii, a fi păcătoşi de cea mai joasă speţă. Gloata ignorantă era în mod natural captivată de ideea penitenţei prin delegat, prin care propriile erori puteau fi îndreptate prin abstinenţa impusă păstorilor lor şi nu era iraţional să-i conduci să creadă că, ei înşişi erau profund nedreptăţiţi de lipsa de curăţie a preoţilor lor. În plus, atracţia cu care persecuţia stăpâneşte întotdeauna pe persecutor şi privilegiul prăzii, atât de drag unui veac turbulent şi barbar face să nu fie greu de înţeles puterea motivatoare a furtunii care a izbucnit peste capetele clerului secular, şi care, prin severitatea sa, trebuie să fi satisfăcut sufletul sever al lui Grigore însuși.
  29. „Un scriitor contemporan al cărui nume s-a pierdut, dar despre care Dom Martene presupune că era un preot din Treves, ne oferă o imagine foarte vie a ororilor care urmau să vină şi după cum el însuşi se arăta prietenos principiului reformei implementate, relatarea sa poate fi primită ca fiind demnă de încredere. El descrie ce a dus, atât de aproape, la disoluţia societăţii; sclavul trădându-şi stăpânul şi stăpânul pe sclav; prietenul dând informaţii împotriva prietenului, capcane şi primejdii se găseau la picioarele tuturor, credinţa şi adevărul erau necunoscute. Preoţii supuşi păcatului, sufereau teribil. Unii reduşi la sărăcie cumplită şi incapabili să poarte dispreţul şi sfidarea celor de la care se aşteptau să primească onoare şi respect, hoinăreau ca exilaţi fără cămin; alţii, schilodiţi de zelul neruşinat al puritanilor înflăcăraţi, erau duşi de jur împrejur ca să-şi arate ruşinea şi mizeria; alţii, torturaţi de aşteptarea morţii, duceau din tribunal în înaltul cerului, mărturia vinei sângelui vărsat împotriva persecutorilor lor, în vreme ce alţii, în ciuda pericolului, continuau în secret legăturile care-i expuseseră acestor cruzimi.
  30. „Când aceasta era soarta păcătoşilor, este uşor de imaginat, mizeria la care erau supuse nefericitele lor neveste. Un admirator zelos al lui Grigore, relatează, cu smerită mulţumire, drept mărturie indubitabilă a răzbunării divine, cum, înnebuniţi de greşelile lor, unii dintre ei comiteau suicid, în timp ce alţii erau găsiţi morţi în paturile în care adormiseră perfect sănătoşi şi aceasta fiind o dovadă a posesiei diavolului, li se refuza înmormântarea creştină. Cazul Contelui Manigold, din Veringen, oferă un exemplu, nu lipsit de învăţăminte, despre pasiunile înfricoşătoare apărute din cruzimea neîndurătoare care i-a stigmatizat în acest fel, ca infami, care-i smulgea din familiile lor şi-i arunca în voia sorţii unei lumi batjocoritoare. Contele puse în vigoare, cu strictă severitate, ordinele lui Grigore, în toate domeniile sale din Alpii Şvabi. O creatură nefericită îndepărtată în acest mod de soţul ei, a jurat ca acest conte să sufere aceaşi soartă, iar în orbirea furiei ei, a otrăvit pe contesa de Veringen, al cărei soţ văduv, copleşit de supărare, nu a mai căutat o a doua soţie”. (Lea: "History of Sacerdotal Celibacy," cap.XIV, par. 17-19)
  31. La acelaşi conciliu care, prin această lovitură năprasnică, făcea posibil, pentru papalitate, să răstoarne legămintele divine ale societăţii umane, s-a emis următorul decret: „Dacă cineva, de acum înainte, va accepta un episcopat sau o abaţie din partea unui laic, să nu fie privit ca un episcop sau un abate, nici să nu i se dea vreun respect. Mai mult, noi îl excludem din harul Sf. Petru, şi-i interzicem să intre în Biserică până când nu va demisiona din demnitatea pe care a obţinut-o prin ambiţie şi neascultare, care înseamnă idolatrie. Această hotărâre se extinde şi demnităţilor inferioare. În aceaaşi măsură, dacă orice împărat, duce, marchiz, conte sau oricare altă persoană seculară, va lua asupra lui investitura unui episcopat sau a oricărei alte demnităţi eclesiastice, să fie supus aceleiaşi sentinţe”.
  32. Acesta era începutul a ceea ce este cunoscut ca fiind, Războiul Investiturilor. „În secolul al XI-lea, jumătate din pământul şi bogăţia ţării şi nu o mică parte din puterea sa militară, erau în mâinile oamenilor bisericii: influenţa lor predomina în Dietă, arhicancelaria imperiului, cea mai înaltă dintre slujbe, era deţinută de şi în cele din urmă, devenise un drept al arhiepiscopului din Mentz, ca primat al Germaniei”. (Bryce: "The Holy Roman Empire," cap.VIII, par.6). Aceasta a făcut ca aceşti prelaţi să fie, prin toate intenţiile şi scopurile, lorzi şi nobili pământeşti dar şi oameni ai Bisericii. Suveranul deţinea până la data aceea, și această revendicare era universal recunoscută, că, pentru aceste posesiuni pământeşti, oamenii bisericii datorau suveranului, fidelitate absolută. Simbolul acestei fidelităţi era că, la instalarea prelatului în slujba sa, suveranul îşi exprima „aprobarea sa prin punerea celui ales în posesia vremelnică a scaunului său, care se făcea prin predarea către acesta a unui staf pastoral, a cârjei de episcop şi a unui inel. Aceasta era ceremonia cunoscută sub numele de Investitură, iar cel ales, nu era consacrat până când aceasta nu era îndeplinită”. (Bower: "Lives of the Popes," Gregory VII, par. 13).
  33. Această hotărâre a celui de al doilea conciliu al lui Grigore, care interzicea investitura laică, dacă ar fi fost implementată, ar fi răpit imperiului, dintr-o lovitură, jumătate din posesiunile pământeşti şi le-ar fi aşezat în mod absolut, sub puterea papei. În mod deschis, acest decret era o declaraţie de război împotriva prinţilor creştini, deoarece Grigore nu putea presupune că ei vor sta cu mâinile în sân şi să piardă un drept pe care-l priveau ca pe unul dintre cele mai valoroase giuvaeruri ale coroanei lor şi pe care niciun papă nu-l negociase încă. Dar el s-a gândit că acesta ar fi un element pentru care a meritat să lupte, valorificând foarte bine confuzia, războaiele civile, rebeliunile, vărsările de sânge, pe care un astfel de decret le-ar putea produce, dacă ar putea fi puse în aplicare, monopolizând pentru sine, valorificarea întregii bogăţii a Bisericii şi făcând astfel clerul de pretutindeni, independent de prinţii lor şi dependent doar de el, după cum el singur putea să-i recompenseze şi să-i promoveze”. (Idem)
  34. Decretul era gândit ca o declaraţie de război şi în special, împotriva lui Henry al IV-lea, conducătorul imperiului. Este greu de crezut că momentul nu a fost ales deliberat de Grigore al VII-lea, pentru conflict. Grigore avea şaizeci şi doi de ani, Henry cam douăzeci şi doi. Grigore avea treizeci de ani de antrenament în şcoala întunecată, vicleană şi arogantă a papalităţii; Henry învăţa de curând secretul conducerii unui regat, pentru că încă din copilărie şi până la majorat, fusese legat de sforile aroganţilor eclesiastici ai Germaniei, care, în ambiţia lor de a conduce regatul, „îl înveninau cu tot ce era umilitor şi cu nimic din beneficiile unei educaţii riguroase. Ei erau îngăduitori doar cu distracţiile sale; nu-l instruiau pentru îndatoririle rangului său, în cunoştinţele afacerilor (politice) sau în cele de umane... Astfel, cu toate titlurile înalte, alaiul fastuos, dar fără putere, alimentat doar cu luxul moleşitor, nimic în schimb din trufaşa încredere de sine a celui născut şi la momentul potrivit pregătit pentru imperiu, personajul Henry, era înjosit mai departe de ruşinea unui continuu eşec şi umilinţe”. (Milman: Latin Christianity," Vol. III, cartea VII, cap.II, par.6). În plus, la acest dezavantaj al lui Henry, ca vârstă şi experienţă, chiar la acea vreme se manifesta o revoltă a nobililor saxoni, ce includea pe arhiepiscopul de Magdeburg, episcopii de Halberstadt, Hildesheim, Mersberg, Minden, Paderborn şi Meissen.
  35. Aceasta era situaţia lui Henry IV când Grigore al VII-lea, prin al doilea său conciliu, începu Războiul Investiturilor (Înscăunărilor). Conciliul nu era încă încheiat când Grigore îi scrie lui Henry, trimiţându-i o copie a hotărârilor „reproşându-i în acelaşi timp, în epistolă că, încă păstra şi folosea pe slujbaşii excomunicaţi de el, că-i îngăduia pe episcopii destituiţi să rămână în scaunele lor, că a neglijat să facă public în dominioanele sale, decretele fostului Conciliu al Romei împotriva simoniei şi desfrâului clerului şi în cele din urmă pentru protecţia acordată lui Godfrey, uzurpatorul Scaunului Milanului şi comunicarea cu episcopii lombarzi, susţinătorii săi, cu toate că fuseseră îndepărtaţi de Scaunul Apostolic de la părtăşia Bisericii. În încheierea scrisorii sale, interzice total regelui să se mai amestece de acum înainte în avansările eclesiastice, să acorde investituri sau să mai vândă bisericile libere. L-a ameninţat cu excomunicarea, dacă nu se supune decretului care pedepseşte aceste practici nelegale faţă de Biserică”. (Bower: "Lives of the Popes," Gregory VII, par. 14).
  36. Fiind implicat în războiul său saxon şi astfel nepregătit de un război deschis cu papa, Henry trimite un răspuns foarte binevoitor şi făgăduieşte că va hotărî ca decretele conciliului împotriva simoniei şi căsătoriei clerului, să fie făcute publice în dominioanele sale şi că va face tot ce va putea ca acestea să fie respectate. Dar el a ignorat în întregime atât hotărârea cât şi epistola lui Gregor în măsura în care se refereau la investituri, spunând că mai târziu va trimite un ambasador la Roma care să ia în consideraţie şi să pună la locul lor alte chestiuni. Curând Henry triumfă peste saxonii revoltaţi şi având rezolvată această problemă, s-a simţit în stare să preia provocarea lui Grigore despre investituri. În acest interval de timp apăruseră unele vacantări în episcopate şi pe unele dintre acestea, Grigore a îndrăznit să le completeze. Henry completă şi el Scaunele care erau libere, iar prin autoritatea pe care o avea, în scaunele pe care Grigore îndrăznise să le ocupe, a exclus pe episcopii numiţi de acesta. Pe lângă aceste numiri, Henry acorda investituri ca întotdeauna.
  37. Când Grigore a aflat de neascultarea lui Henry, a redactat o epistolă în care spunea: „Grigore, episcop, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, către Regele Henry, sănătate şi binecuvântare apostolică, dacă ascultă de Scaunul Apostolic, după cum se cuvine unui rege creştin: chibzuind profund şi cu nelinişte responsabilităţile încredinţate nouă de Sf. Petru, am oferit cu mare reţinere binecuvântarea noastră apostolică, pentru că ni se relatează că tu încă ţii legături cu indivizi excomunicaţi. Dacă este adevărat, harul acelei binecuvântări nu-ţi foloseşte la nimic. Caută sfatul inspirat al unui preot înţelept şi îndeplineşte-ţi penitenţa impusă. …Sinodul apostolic pe care noi l-am prezidat în acest an, a găsit potrivit datorită decăderii religiei creştine, să revină la vechea disciplină a Bisericii, acea disciplină de care depinde salvarea omului. Această hotărâre (totuşi unii pot îndrăzni să o numească povară insuportabilă sau opresiune intolerabilă), o considerăm ca pe o lege necesară; toţi regii creştini şi toţi oamenii sunt obligaţi ca imediat să o accepte şi să o respecte. După cum tu îndeplineşti cea mai înaltă demnitate şi putere, tot aşa trebuie să depăşeşti pe alţii în devoţiunea faţă de Hristos. Dacă totuşi, tu consideri părăsirea unui obicei rău, ca fiind dură sau nedreaptă pentru tine, se cuvine să trimiţi în faţa noastră pe cei mai înţelepţi şi religioşi din regatul tău, ca să ne convingă, iar în bunăvoinţa noastră să îmblânzim influenţa ei în vreun fel necontradictoriu cu onoarea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor oamenilor. Te rugăm, în dragostea noastră părintească, să dai întâietate onoarei lui Hristos şi nu persoanei tale şi să oferi deplină libertate Bisericii, soţia lui Dumnezeu”. ("History of Latin Christianity” - “Istoria Creştinismului Latin”- Milman: Idem, cartea VII, cap.II, par.29).
  38. Henry nu a dat nicio atenţie acestei comunicări, care a fost curând urmată de un trimis special al lui Grigore, pentru Henry, prin care îl soma „să vină personal la Roma, în lunea celei de a doua săptămâni a Postului Paştelui”, 22 februarie 1076, ca să răspundă de neascultarea faţă de papă. Legaţii au declarat de asemenea, din partea papei, că dacă Henry nu va da curs acestei chemări şi să apară în ziua stabilită, chiar în acea zi avea să fie excomunicat şi aşezat sub anatema. „Astfel regele, victoriosul rege al germanilor, era în mod solemn citat să răspundă, ca un nelegiuit, la acuzaţii greu de definit, să fie docil în faţa legilor pe care judecătorul îşi asumase dreptul de a le promulga, interpreta şi aplica prin ultimele pedpse. Toate afacerile politice ale imperiului, trebuiau suspendate atât timp cât regele stătea înaintea barei arbitrului său, cu aere de stăpân. Nu era permisă nicio întârziere, alternativa aspră şi invariabilă era ascultarea umilă şi imediată, ori dacă nu, acea sentinţă care implica destituirea de la conducerea imperiului, și osânda eternă”. (Milman:Idem, par.31).
  39. Ca replică la somaţiile şi ameninţarea lui Grigore, Henry a adunat un conciliu la Worms, pe 24 ianuarie 1076. La conciliu şi-a făcut apariţia Cardinalul Hugh cel Alb (Candidus sau Blancus- n.t), acelaşi care fusese vorbitorul către mulţime, în ziua în care Hildebrand era, prin aclamaţii, proclamat papă, dar care îi provocase disconfort lui Grigore şi de aceea destituit la scurt timp înainte de adunarea acestui conciliu, la Worms. Cardinalul Hugh, a adus cu el ceea ce el considera a fi „Istoria autentică a lui Grigore al VII-lea”, în care era acuzat de toate păcatele, chiar şi de vrăjitorie și crime. Indiferent dacă aceste acuzaţii erau adevărate sau nu, efectul mărturiilor prezentate de Cardinalul Hugh, au avut un așa efect încât întregul conciliu, cu excepţia a doar doi membri, a declarat „că alegerea ca papă a unui asemenea monstru, era lipsită de valabilitate şi că Dumnezeu nu era capabil să ofere Satanei puterea de a lega şi a pierde” şi au exprimat împotriva lui, următoarea sentinţă de răsturnare de la putere: „Hildebrand, care din mândrie şi-a asumat numele de Grigore, este cel mai mare criminal care a năpădit papalitatea până la această vreme. El este un călugăr apostat, care violează Biblia, potriveşte cărţile Părinţilor dorinţelor ambiţiei sale scârboase şi pângăreşte justiţia devenind dintr-o dată acuzator, martor şi judecător. El desparte soţii de nevestele lor, preferă prostituatele în locul soţiilor legitime, încurajează pe adulterin şi pe incestuos, stârneşte populaţia împotriva regelui ei şi se străduieşte să oblige pe suverani şi pe episcopi, să plătească Curţii de la Roma pentru coroanele şi mitrele lor; în cele din urmă face în mod public un comerţ ilicit cu preoţia şi episcopatul. Cumpără ţinuturi, vinde demnităţi ale Bisericii şi impune ca tot aurul creştinătăţii să se scurgă în trezoreria sa. În consecinţă declarăm, în numele împăratului Germaniei, a prinţilor şi prelaţilor şi în numele Senatului şi a poporului creştin, că Grigore al VII-lea, este destituit de pe tronul apostolic pe care l-a mânjit cu monstruozităţile sale”. (De Cormenin: "History of the Popes", Gregory VII).
  40. S-au emis foi albe, în care fiecare episcop a semnat ceea ce urmează: „Eu,... episcop al... renunţ din acest moment la întreaga supunere şi credinţă faţă de Hildebrand şi nici nu-l voi mai respecta sau numi papă”. (Milman: "Latin Christianity," Idem, par.34).
  41. Alături de această hotărâre, conciliul lui Henry trimite lui Grigore următoarea epistolă: „Henry, rege prin consacrare divină şi nu prin uzurpare, către Hildebrand, papă până nu demult, dar călugăr fals, meriţi să fii astfel salutat, după ce ai iniţiat o confuzie extremă în Biserică şi printre toate categoriile de oameni. Ai călcat în picioare pe arhiepiscopi şi episcopi şi ai tratat pe unşii Domnului ca vasali şi sclavi ai tăi, etc. Toate acestea le-am îndurat din respectul cuvenit Scaunului Apostolic; dar tu, atribuind aceasta, fricii, ai îndrăznit să te aşezi împotriva demnităţii regale şi să ne ameninţi că o vei lua de la noi, ca şi cum am primit-o de la tine şi nu de la Dumnezeu Cel care ne-a chemat la tron, dar niciodată pe tine, pe Scaunul apostolic. Tu-ţi datorezi demnitatea fraudei, vicleniei şi banilor. Banii tăi ţi-au găsit prieteni şi prietenii tăi ţi-au deschis drumul la Scaunul păcii cu sabia; fiind în acest fel înălţat pe Scaun, ai făcut din el, afacerea ta ca să răspândeşti discordie, să strici liniştea publică, să încurajezi neascultarea în cei care sunt obligaţi să asculte. Nu m-ai cruţat nici chiar pe mine, deşi am fost, nedemn cum sunt, uns rege şi potrivit doctrinei propovăduite de Părinţi, pot fi judecat doar de Dumnezeu, care-mi poate lua regatul doar prin apostazie de la credinţă. Sfinţii episcopi din vechime, nu şi-au asumat responsabilitatea destituirii apostatului împărat Iulian, ci l-au lăsat să fie judecat şi destituit de către Dumnezeu, care singur putea să-l judece şi să-l demită. Petru, care a fost un papă adevărat, a poruncit tuturor oamenilor să se teamă de Domnul şi să onoreze pe rege, dar tu nu faci nici una, nici alta, şi neonorându-mă, nu poţi decât să nu te temi de Dumnezeu. Sf. Pavel aruncă anatema chiar şi asupra unui înger din cer, care ar predica orice altă evanghelie. De aceea îţi poruncim, lovit de această anatemă şi condamnat de judecata tuturor episcopilor noştri, să părăseşti Scaunul pe care l-ai uzurpat cu nedreptate. Fie ca altcineva, să fie înălţat pe tronul Sf. Petru, cineva care nu va ascunde eforturile sale păcătoase sub masca religiei, ci va învăţa doctrina curată a acelui sfânt apostol. Eu Henry, prin harul lui Dumnezeu îţi poruncesc, alături de toţi episcopii mei, să cobori de pe tron. Descende, descende - coboară, coboară”. (Idem, par.35, şi Bower: "Lives of the Popes", Gregory VII, par. 48).
  42. În acelaşi timp, Henry trimise de asemenea o scrisoare clerului, lorzilor şi poporului din Lombardia şi Roma, în care spunea: „Grigore poate să-şi rişte viaţa sau să deposedeze pe rege de viaţa sa, sau de regat. Fiţi cei mai loiali, primii care se unesc pentru condamnarea sa. Noi nu vă cerem să-i vărsaţi sângele, ci să-şi rabde viaţa care, după ce va fi destituit, îi va fi mai nenorocită decât moartea. Dar dacă refuză, să-l silim să părăsească tronul apostolic şi să lase calea liberă pentru cel pe care-l vom alege, care va avea atât dorinţa cât şi puterea să vindece rănile produse Bisericii, de păstorul ei actual”. (Milman: "Latin Christianity," Idem, par.36).
  43. Sub conducerea arhiepiscopului de Ravena, partida puternică ce susţinuse pe Onoriu al II-lea, în revendicarea sa asupra papalităţii, era de partea lui Henry. S-a ţinut un conciliu la Piacenza, care a ratificat decretul Conciliului de la Worms.
  44. Toate acestea s-au întâmplat înainte de acel 22 februarie, stabilit de Grigore pentru apariţia personală a lui Henry la Roma, ca să răspundă acuzaţiilor ce i se aduceau. Acum, data de 22 februarie, era iminentă, şi Grigore a adunat în Lateran, pe 21 februarie, un conciliu de o sută zece episcopi şi abaţi. Grigore „şedea în mijlocul episcopilor adunaţi. Imnul care implora coborârea Spiritului Sfânt peste adunarea lor, încetase”. Roland, episcop de Parma, trimis la Roma de Henry, purta cu el decretul Conciliului din Worms şi scrisoarea lui Henry către Grigore. El păşea acum cu îndrăzneală în conciliu până la tronul papei şi a aşezat în mâna lui Grigore documentele aduse de el. „Curajul şi intrarea intempestivă ale lui Roland, au fost cu greu înţelese în mijlocul solemnei îndeletniciri căreia (ca şi autentici descendenţi ai vechilor romani care, atunci când soarta regilor şi naţiunilor depindeau de votul lor, începeau de obicei importantul conciliu prin consultarea prevestitorilor, şi aşteptau ceva semnificativ de rău augur), îşi predaseră toată atenţia.  Se descoperise un ou care, prin forma sa misterioasă, prezicea sursa conflictului. Ceea ce părea un şarpe negru, simbolul răului, s-a ridicat ca şi cum era într-o relaxare şi s-a răsucit în jurul găoacei netede, dar a fost lovit cu ceva ce părea a fi un scut, după care s-a retras, s-a rănit şi s-a răsucit într-o agonie mortală. În această stare se afla eclesiasticul Senat care se uita cu privirea pierdută. Dar glasul lui Roland se făcu din nou auzit. Adresându-se direct papei, a exclamat: „Regele şi episcopii Germaniei trimit acest mandat: Jos de pe tronul Sf. Petru! Părăseşte guvernarea uzurpată a Bisericii Romane! Nimeni nu trebuie să aibă o aşa onoare, decât cei aleşi de vocea generală şi aprobat de împărat”.
  45. Apoi, întorcându-se către conciliu a spus: „Vouă fraţii mei, vi se porunceşte să vă prezentaţi înaintea regelui, maestrul meu, la Sărbătoarea de Rusalii, să primiţi acolo un papă şi un părinte, pentru că acest om nu este papă ci doar un lup vorace”.
  46. Trimisul regelui abia scăpă cu viaţă, Grigore controlând izbucnirea episcopilor şi soldaţilor întărâtaţi, care erau pe punctul să-l taie în bucăţi. Grigore a citit atunci hotărârile Conciliilor de la Worms şi Piacenza şi scrisoarea Regelui Henry către el, după care s-a adresat conciliului său astfel: „Prietenii mei, să nu tulburăm pacea Bisericii făcându-ne vinovaţi de o crimă fără folos. Acestea sunt zilele prevestite în care clerul este dator să arate inocenţa porumbelului amestecată cu înţelepciunea şarpelui. Antemergătorul lui antihrist s-a ridicat împotriva Bisericii; secerişul uscat este pe punctul de a fi udat de sângele sfinţilor. Acum este timpul când se va vedea cine s-a ruşinat de Domnul său şi de cine se va ruşina Domnul la a doua Sa venire. Mai bine este să mori pentru Hristos şi legile Sale sfinte, decât, printr-o ruşinoasă cedare faţă de cei care le violează şi le calcă în picioare, să fiţi trădători ai Bisericii: a nu rezista unor asemenea oameni neruşinaţi înseamnă a nega credinţa lui Hristos”.
  47. În acest moment, Grigore prezenta înaintea conciliului remarcabilul ou, care atrase teama adunării atunci când Roland mesagerul, îl sparse deasupra lor. Gregor dădea acum interpretarea semnificaţiei profunde: scutul era Biserica, şarpele era balaurul din cartea Apocalipsei, personificat de răscoala lui Henry. Retragerea şi agonia de moarte a şarpelui după ce a fost lovit de scut, prevestea soarta lui Henry! Apoi Grigore şi-a continuat discursul după cum urmează: „Acum fraţilor este de datoria noastră să scoatem sabia răzbunării; acum noi trebuie să distrugem duşmanul lui Dumnezeu, care s-a ridicat singur, cu aroganţă, împotriva temeliei credinţei şi a tuturor bisericilor, dar a căzut la pământ; acolo, potrivit cu sentinţa pronunţată împotriva mândriei sale, să meargă pe pântece şi să mănânce ţărână. Să nu te temi turmă mică spune Domnul, pentru că este voinţa Tatălui să vă ofere împărăţia. Destul l-aţi suportat, destul de des l-aţi avertizat: fie ca a sa conştiinţă uscată să fie trezită în timp!”.
  48. Conciliul a răspuns în unanimitate: „Fie ca înţelepciunea ta sfinte părinte, pe care mila divină a înălţat-o, să conducă lumea în zilele noastre, să exprime o astfel de sentinţă împotriva acestui blasfemitor, acestui uzurpator, acestui tiran, acestui apostat, ca să fie strivit de pământ şi să fie o avertizare pentru veacurile ce vor să vină... Scoate sabia, emite judecata, încât cel drept să se poată bucura când vede răzbunarea şi să-şi spele mâinile în sângele celui ticălos”.
  49. Procedurile ce au urmat condamnării lui Henry au fost amânate până în ziua următoare deoarece Grigore se angajase personal să-l excomunice pe Henry, pe 22 februarie dacă acesta nu avea să se supună convocărilor papale. Potrivit situaţiei, în ziua ce a urmat, conciliul s-a reunit într-un conclav solemn. Grigore stătea în picioare şi s-a adresat Sf. Petru, în persoană, după cum urmează:

„Binecuvântate Petre, prinţul apostolilor, ascultă-mă, slujitorul tău, pe care l-ai hrănit din copilărie şi astăzi l-ai eliberat din mâinile celui rău şi care mă urăşte pentru că-ţi sunt credincios. Tu eşti martorul meu, tu şi Doamna noastră, Mama lui Dumnezeu şi fratele tău Sf. Pavel, că sfânta ta Biserică Romană m-a pus împotriva voinţei mele pe Scaunul tău şi că mai degrabă aş muri în exil decât să mă înalţ pe acesta prin mijloace nelegiuite sau favorizat de oameni. Dar aşezat fiind prin harul tău, m-am convins că este plăcerea ta ca eu să conduc poporul creştin încredinţat grijei tale şi să exercit puterea pe care Dumnezeu mi-a dat-o fiind în locul tău, puterea de a lega şi a pierde în cer şi pe pământ. Există încrederea că pentru onoarea şi apărarea Bisericii tale, de partea Atotputernicului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt şi prin puterea şi autoritatea Sa, am interzis pe Regele Henry, fiul împăratului Henry, care cu nemaiauzită mândrie a batjocorit Biserica ta, prin amestecul cu guvernul regatului teutonic sau cu cel al Italiei. Dezleg pe toţi creştinii de legământul supunerii pe care l-au luat asupra lor sau îl vor lua şi interzic oricui să-i slujească ca unui rege, pentru că el, care încearcă să minimalizeze onoarea Bisericii tale, merită să o piardă pe a sa. Şi pentru că a refuzat să asculte, aşa cum se cuvine unui creştin, şi nu s-a întors la Domnul, pe care L-a părăsit prin comuniunea cu indivizii excomunicaţi, ci a dispreţuit  sfaturile pe care i le-am dat pentru bunăstarea sa şi s-a străduit să provoace tulburare în Biserica ta, l-am anatemizat acum în numele tău, astfel încât să ştie toate naţiunile că tu eşti Petru, că pe această stâncă, Fiul viului Dumnezeu a clădit Biserica Sa şi că porţile iadului nu o vor birui”. (Milman, Idem, par.36-44; Bower şi De Cormenin: subiectul Gregory VII).

  1. Susţinătorul principal al lui Henry, episcopul de Utrecht, ca răspuns din partea lui Henry, îl excomunică pe papă. Arhiepiscopul de Ravena, a adunat un conciliu la Pavia şi la fel l-a excomunicat şi l-a pus sub anatemă. Dar încurajate de excomunicarea lui Grigore, toate mediile nemulţumite ale Germaniei începură să conspire împotriva lui Henry. Superstiţia a lucrat şi ea în defavoarea lui Henry, pentru că susţinătorul său important, episcopul de Utrecht murise şi catedrala sa a fost lovită de fulger. Acest eveniment a fost folosit de duşmanii lui Henry să stârnească superstiţia gloatei, declarând că era o manifestare a mâniei lui Dumnezeu împotriva regelui răzvrătit. Mai mult decât atât, episcopii saxoni care se implicaseră în ultima răscoală şi care fuseseră luaţi prizonieri, acum au evadat şi au adus un plus de putere conspiraţiei care în aceste momente devenise ferm organizată sub conducerea papei, care continua să emită scrisori şi excomunicări împotriva lui Henry şi a acelora care-i susţineau cauza. El a poruncit tuturor oamenilor să rupă legăturile şi comunicarea de orice fel, cu Henry, iar episcopii trebuiau să întărească această disciplină peste tot, declarând că toţi cei care au comunicat cu regele, prin aceasta erau pasibili de excomunicare şi că sfinţirea îndeplinită de oricare episcop care a avut comuniune cu cel excomunicat, era de fapt un blestem în loc de consacrare.
  2. Aceste acţiuni au continuat de-a lungul verii anului 1076, iar pe 3 septembrie, Grigore redactează o epistolă către episcopii, nobilii şi oamenii din Germania, poruncindu-le că dacă Henry nu se va pocăi imediat şi „nu va recunoaşte că Biserica nu-i era supusă ca o servitoare ci superioară, ca o iubită” şi nu va renunţa la toate revendicările dreptului de investitură, ei puteau să aleagă un alt suveran - unul aprobat de papă. Aceasta a intensificat opoziţia faţă de Henry prin stârnirea ambiţiei ducilor conducători. Rudolf al Şvabiei şi Otto al Saxoniei erau aspiranţii declaraţi la tron, dacă Henry era îndepărtat. Din acest motiv, pentru îndeplinirea poruncii papei şi a ambiţiei nobililor conducători, s-a adunat o Dietă la Tribur, pe 16 octombrie 1076, la care Henry deşi nu era prezent, a fost criticat şi acuzat de o listă lungă de infracţiuni politice, eclesiastice şi morale, ce-i acopereau întreaga viaţă începând cu copilăria. Henry a manifestat supunere, corijarea revendicărilor şi îndreptarea greşelilor. Dar duşmanii lui au declarat că nu puteau avea încredere în el. În cele din urmă Dieta a decis şi a aşezat peste Henry, constrângerea ca întreaga chestiune în desfăşurare să fie deferită deciziei papei, ca un conciliu să fie ţinut la Augsburg în anul viitor, la care papa să prezideze pentru luarea unei decizii în acest caz şi că până la ţinerea acelui conciliu, Henry să respecte autoritatea papei, să demobilizeze trupele sale, să lase deoparte toate însemnele regale, să nu îndeplinească niciun act de autoritate ca rege, să nu intre în biserică, să nu comunice cu sfetnicii şi prietenii săi care participaseră la excomunicarea papei şi să locuiască în oraşul Spiers, în totalitate ca o persoană izolată. În plus, la toate acestea, Dieta a decis că dacă Henry, nu va reuşi să clarifice el însuşi problema excomunicării papei, începând cu 22 februarie 1077, toate drepturile şi titlul pentru tron aveau să fie din acea zi pierdute şi toţi supuşii săi eliberaţi de loialitatea faţă de el.
  3. Ne găsim acum la începutul lui noiembrie 1076. Rămăseseră pentru Henry mai puţin de patru luni în care să-şi securizeze tronul, prin găsirea unei eliberări de excomunicarea de care avea parte; şi nu era deloc sigur că acest conciliu ce ar fi trebuit să aibă loc la Augsburg, putea fi convocat înainte de data fatidică de 22 februarie, a anului viitor. Din această cauză a hotărât să se supună papei şi dacă era posibil să-şi salveze coroana. A trimis un mesager care să ceară permisiunea papei să vină mai degrabă în faţa lui în Italia decât în Germania. Dar Grigore a declarat că va ţine judecata la Augsburg şi că, înainte de 8 ianuarie va fi la Mantua în drumul său către Germania. Henry a hotărât atunci să se întâlnească cu papa în Italia fără permisiunea acestuia. Era cea mai friguroasă iarnă cunoscută în Europa timp de mulţi ani, Rinul fiind îngheţat de la începutul lui noiembrie până la întâi aprilie. Henry, împreună cu soţia şi fiul mic şi cu o seamă de însoţitori începuseră să călătorească peste Alpi către Italia, prin trecătoarea din Muntele Cenis. Dar drumul de cealaltă parte era totuşi mai periculos. „Arăta ca o mare prăpastie netedă şi aproape verticală”. Soţia şi copilul legaţi în piei şi lăsaţi cu încă un altul în jos, pe frânghii, s-au strecurat, au alunecat şi s-au rostogolit jos în prăpastie. Unii dintre însoţitorii regelui au pierit, alţii erau atât de îngheţaţi încât nu-şi puteau mişca membrele, însă regele, soţia sa şi copilul, precum şi cea mai mare parte din alaiul său au ajuns în siguranţă în Italia.
  4. De îndată ce prezenţa sa a fost făcută cunoscut în Italia, prinţii şi episcopii lombarzi s-au adunat în jurul lui în număr mare chiar şi cu trupele lor, deoarece au presupus că regele venise să-l destituie pe papă, acţiune la care erau bucuroşi să-l susţină. Şi Grigore a auzit de sosirea lui Henry în Italia şi s-a temut că acesta venise să-l detroneze. Din acest motiv s-a întors din călătoria sa şi s-a refugiat într-un castel fortificat al Contesei Matilda la Canossa. Această contesă Matilda deţinea cele mai mari teritorii, mai mari decât ale oricărui nobil din Italia, cu excepţia normanzilor. Ea însăşi era rudă cu Henry, dar era totuşi mai apropiată de Grigore. Acum era văduvă „şi devotată în întregime lui Grigore, netranzacţionând nimic fără să-l consulte, urmându-i toate îndrumările şi niciodată despărţindu-se de el, ci-l însoţea oriunde mergea. Intimitatea dânsei cu Grigore şi extraordinara simpatie pe care i-a arătat-o în toate ocaziile, au dat prilejul multor relatări scandaloase care fuseseră propagate cu asiduitate de duşmanii papei, în special de eclesiasticii cărora el le-a impus celibatul cel mai strict. Ataşamentul unuia faţă de celălalt, nu era probabil ilegal, cu toate acestea este acceptat chiar şi de cei mai aprigi admiratori ai papei, să fie cel puţin de partea lui, aşa după cum avea şi mulţi duşmani foarte nechibzuiţi”. (Bower: "Lives of the Popes," Gregory VII, par.29). Grigore nu era doar conducătorul Matildei şi sfătuitorul cel mai confident, dar şi ea era la fel, pentru că relaţiile cu el erau mai apropiate şi mai dese decât erau cu şambelanii lui.
  5. Henry nu-şi permitea să fie înduplecat de nobilii şi episcopii lombarzi să facă război cu papa, până când nu va fi obţinut ridicarea excomunicării. Acum se găsea cu mai puţin de o lună înainte de expirarea perioadei pusă de Dieta răzvrătită de la Tribur, aşa că Henry a mers înainte spre Canossa. A obţinut mai întâi o întrevedere cu Matilda, pe care alături de alţi intermediari i-a trimis la Grigore cu scuzele sale. Grigore a răspuns: „Fie ca el să apară la Augsburg în ziua stabilită şi va avea parte de o justiţie strictă şi imparţială”. Henry, prin mediatorii săi, a susţinut că era doritor să apară la Augsburg şi să supună cazul său judecăţii de acolo, dar că deţinerea coroanei depindea de eliberarea de excomunicare: doar asta să ofere papa şi el va face orice i s-ar cere. Atunci papa a replicat: „Dacă el este cu adevărat pocăit, să-şi depună coroana şi toate însemnele regalităţii în mâinile mele şi să-şi mărturisească deschis nevrednicia faţă de numele şi demnitatea regală”.
  6. Henry a acceptat condiţiile şi şi-a făcut apariţia la poarta castelului. Aici a fost informat că trebuie să lase afară gărzile sale şi însoţitorii şi să intre doar el. Castelul era înconjurat de trei perechi de ziduri. Henry trecu de poarta primului zid şi poarta s-a închis după el. Aici nu i s-a cerut doar să lase deoparte toate veşmintele regale, dar să se şi dezbrace în întregime şi să poarte haine simple, pânza de sac a unui penitent; „în mâinile lui au fost puse o mătură şi un foarfece ca semn că a consimţit să fie biciuit şi bărbierit”, după care i s-a permis să intre în interiorul celui de al doilea zid. Şi acolo „într-o dimineaţă sinistră de iarnă, era 25 ianuarie 1077, sub un strat mare de zăpadă, regele, moştenitorul unei îndelungate linii împărăteşti”, stătea cu capul descoperit şi desculţ, aşteptând hotărârea papei. Astfel ţintuit a petrecut prima zi şi prima noapte. A doua zi şi a doua noapte au trecut în acelaşi fel, rugându-l pe papă să-l asculte şi să-l elibereze. A treia zi a sosit, cu papa încă neînduplecat. Chiar şi anturajul papei începu să murmure deoarece comportamentul său „în loc să arate solemnitatea asprimii apostolice, era crud ca al unui tiran de fier”. Matildei i s-a făcut milă şi a mers la Gregor şi prin influenţa ei, l-a convins să pună capăt suferinţelor lui Henry şi să-l accepte în prezenţa sa.
  7. În cea de a patra zi, Henry a fost primit de papă la întrevederea dorită. „Condiţiile impuse lui Henry, care era mult prea umilit ca să conteste ceva, nu aveau nicio urmă de blândeţe sau compasiune”. (Milman: "Latin Christianity," Idem, par.71). Aceste condiţii au fost:
  8. El să se prezinte la momentul şi în locul pe care papa le va decide, ca să ofere răspunsuri acuzaţiilor ce i se aduc, într-o Dietă Comună a lorzilor germani şi să fie recunoscător papei pentru judecata sa.
  9. El să suporte judecata papei, să păstreze sau să restituie coroana după cum va fi găsit de papă, vinovat sau inocent şi să nu caute vreodată să se răzbune pe acuzatorii săi.
  10. Atât timp cât judecata s-a efectuat şi situaţia sa era în cele din urmă hotărâtă, el să lase deoparte toate însemnele regalităţii, să nu se amestece sub niciun pretext în afacerile publice şi să nu perceapă taxe oamenilor, decât dacă era necesar pentru susţinerea familiei sale.
  11. Toţi cei care au făcut un jurământ de supunere faţă de el, să fie eliberaţi de acest jurământ în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor
  12. Să îndepărteze pentru totdeauna din prezenţa sa, pe Robert, episcop de Bamberg, Udalric din Cosheim şi pe toţi sfătuitorii răi împreună cu ei
  13. Dacă va putea să se elibereze de acuzaţiile ce i se aduc şi să rămână rege, să fie ascultător şi supus papei pentru totdeauna şi să fie de acord cu el spre maximizarea puterii sale şi îndreptarea abuzurilor pe care acest obicei le-a introdus împotriva legilor Bisericii în regatul său.
  14. În cele din urmă, dacă va călca oricare din aceste condiţii, iertarea sa va fi nulă; va fi considerat vinovat de crimele de care este acuzat ca şi cum le-ar fi recunoscut; să nu mai fie ascultat vreodată, iar lorzii regatului, eliberaţi de juruinţele lor, să fie pe deplin liberi să aleagă un alt rege în locul lui”. (Bower: "Lives of the Popes", Gregory VII, par. 31).
  15. Henry s-a supus acestor termeni şi a făgăduit sub jurământ că le va respecta cu credincioşie. Dar papa a cerut să fie date asigurări pentru îndeplinirea cu fidelitate a condiţiilor. Matilda, unii episcopi şi nobili oferind asigurarea cerută, dispensa pentru iertare era oferită lui Henry şi acesta era încă odată rege. „Dar chiar şi aşa, neiertătorul Hildebrand nu a forţat pe rege să bea drojdia umilinţei. El a înjosit pe Henry înaintea oamenilor, îl va degrada în prezenţa lui Dumnezeu: el se înălţase pe sine în vârful puterii pământeşti, el va invoca Cerul să ratifice şi să consimtă această asumare a unei superiorităţi inaccesibile”. (Milman: Latin Christianity," Idem, par.73).
  16. Regele şi papa au mers împreună la celebrarea Messei în marea biserică din oraşul Canossa. În mijlocul slujbei, Grigore „luă anafura consacrată în mâna sa şi întorcându-se către rege, i s-a adresat astfel: „Am primit cu mult timp în urmă scrisori de la tine şi de la cei din partida ta, acuzându-mă că m-am înălţat singur în Scaunul Apostolic prin simonie şi că mi-am mânjit viaţa atât înainte cât şi după episcopatul meu, cu alte nenorociri pentru care se cuvenea, potrivit canoanelor să fi fost pentru totdeauna exclus din ordinele sfinte şi cu toate că aş fi putut să dezaprob aceste calomnii cu mărturia celor care ştiu foarte bine ce viaţă am dus din copilăria mea şi a acelora care au fost autorii promovării mele în demnitatea episcopală, întrucât am fost sfătuit totuşi să nu mă bizui mai mult pe judecata oamenilor decât pe cea a lui Dumnezeu şi că niciun loc nu poate fi părăsit pentru cea mai mică suspiciune de scandal, fie ca trupul Domnului nostru pe care sunt pe punctul să-l primesc, să fie în această zi dovada nevinovăţiei mele. Fie ca Dumnezeu să mă ierte prin judecata Sa, dacă sunt inocent sau să mă lovească de îndată mortal, dacă sunt vinovat”.
  17. Grigore a mâncat atunci o parte din anafură şi cum nu a murit, întreaga congregaţie şi-a strigat cu voce tare bucuria şi şi-a dat consimţământul pentru demonstrarea nevinovăţiei! Când liniştea s-a aşternut, Gregor a început să-i vorbească lui Henry, după cum urmează:-

„Îndeplineşte, fiul meu, dacă-ţi face plăcere, ce m-ai văzut făcând. Lorzii germani te acuză zilnic în faţa nostră de multe delicte uriaşe, pentru care spun ei, nu doar că s-ar cuveni să fii îndepărtat din administrarea tuturor afacerilor publice, dar şi exclus pentru totdeauna din comuniunea Bisericii şi chiar din societatea omenească. Pentru că îţi doresc binele şi tu ai implorat protecţia Scaunului Apostolic în necazul tău, iată ce te sfătuiesc: dacă eşti convins de inocenţa ta şi ştii că eşti în mod eronat şi răutăcios acuzat, eliberează Biserica de această ocară şi pe tine însuţi de toată povara, după cum exigenţa judecăţilor omeneşti este extrem de categorică. Ia cealaltă parte a anafurei pentru ca nevinovăţia ta astfel dovedită să aducă la tăcere pe duşmanii tăi, ca să pot deveni cel mai afectuos prieten al tău, iar lorzii germani reconciliaţi fiind cu tine prin mijloacele mele, să poţi fi reaşezat pe tron şi liniştea dorită să se instaureze în Stat”. (Bower: Idem, par. 32).

  1. Oricât de rău putea fi Henry, nu căpătase totuşi un aşa spirit al blasfemiei ca al papei, de aceea a declinat provocarea lui Grigore şi i-a spus că o Dietă viitoare ar putea judeca cum se cuvine situaţia sa.
  2. Însă Gregor ţintea mai departe cu lovitura sa. Dar presiunea sa enormă asupra lui Henry, lucra cu adevărat la propria înfrângere a papei. I-a făcut să se întoarcă la supunere faţă de Henry, pe toţi cei care, în Germania, au şovăit, şi s-a mărit de multe ori antipatia faţă de papa care a înjosit şi umilit atât de mult pe regele lor. Se părea pentru moment că situaţia lui Henry se ruinase în Italia, deoarece normanzii care i-au fost alături în măsura dorinţei de a-l ajuta la destituirea papei, erau atât de dezgustaţi de cedarea totală în faţa acestuia, încât l-au ameninţat cu repudierea şi cu acceptarea tânărului său fiu, care era cu el, să fie declarat împărat şi încoronat de un papă pe care singuri aveau să-l aleagă după ce l-or fi detronat pe Grigore. În mânia lor unii prinţi normanzi l-au părăsit şi s-au reîntors în fortăreţele lor. Cei care au rămas s-au ţinut la distanţă ca să vadă ce avea el să facă.
  3. Henry, văzându-şi din nou coroana în pericol, s-a decis să o reţină cu susţinerea normanzilor, prin nesocotirea condiţiilor lui Gregor, acceptate de el. A rechemat la el pe episcopii şi pe nobilii pe care termenii înţelegerii cu Gregor îl obligau să-i demită. A informat pe Grigore că nu va participa la Dieta din Augsburg şi a cerut papei să ţină un Conciliu General la Mantua. Întrucât Henry ţinuse bine păzite toate trecătorile Alpilor, Grigore ştia că nu ar fi putut ajunge la Augsburg chiar dacă ar fi încercat. Din acest motiv a părut că este de acord cu cererea lui Henry de a se convoca un conciliu la Mantua. Amândoi au plecat spre Mantua, dar înainte ca Grigore să ajungă, teama de a-l întâlni pe Henry l-a copleşit şi alături de Matilda s-au grăbit să se întoarcă la Canossa.
  4. Henry trimite mesageri lui Grigore la Canossa ca să-i ceară permisiunea să fie încoronat rege al Italiei şi aceasta, prin oamenii Bisericii pe care Grigore îi excomunicase. Era puţin probabil că Henry se aştepta ca o asemenea cerere să fie acceptată, dar din punct de vedere oficial, era un element de respect la adresa papei şi lăsa asupra acestuia responsabilitatea refuzului supunerii lui Henry şi respingerii ofertelor sale. Dar Grigore a fost în măsură să evite dilema fără să facă în mod hotărât ceva. Atunci Henry retrase şi ultima formă de aparenţă de supunere faţă de papă şi iarăşi, într-o adunare a prinţilor lombarzi a denunţat în mod deschis asprimea şi tirania acestuia. Situaţia a refăcut încrederea prinţilor lombarzi care în unanimitate s-au strâns să-l susţină, astfel că Henry s-a găsit în posesia unei armate ce era destul de puternică să întâmpine orice forţă pe care papa ar fi fost în stare să o strângă.
  5. Duşmanii lui Henry din Germania, văzând că Dieta de la Augsburg nu se putea ţine, au decis să convoace una la Forsheim, pe 13 martie 1077, care să aleagă un nou rege în locul lui Henry deoarece acesta încălcase tratatul său cu papa. La această Dietă din Forsheim, Grigore trimise legaţii săi. Dieta a ales pe Ducele Rudolph al Şvabiei ca rege, care a fost „consacrat de către arhiepiscopii din Mentz şi Magdeburg, în prezenţa legaţilor papali şi a tuturor lorzilor adunării, care, recunoscându-l ca şi conducător legitim, au făcut un jurământ de supunere faţă de el şi ca atare „după ce Henry, din Italia află de aceasta, mărşăluieşte imediat către Germania la început cu trupele ce le putea lua cu el, însă armata sa creştea pe măsură ce înainta. Războiul bântuia de la un capăt la celălalt al Germaniei. „Un episcop se ridica împotriva altui episcop, clerul împotriva clerului, oameni împotriva oamenilor, tatăl împotriva fiului, fiul împotriva tatălui, frate împotriva fratelui... Şvabia a plătit prima pedeapsa pentru ambiţia prinţului ei. De la Necker până la Main, totul era pustiit”. (Milman: "Latin Christianity," Idem, cap.III, par. 9). Primul învins a fost Rudolph, a urmat Henry.
  6. Grigore a revenit la Roma şi a încheiat un tratat cu Robert Guiscard şi normanzii săi, care se găseau sub excomunicarea sa, pentru a le capitaliza puterea în a-l apăra de pericolele ce putea veni de la Henry. Acolo, în săptămâna Postului Paştelui din 1078, Grigore a adunat un conciliu. Prin acest conciliu Grigore încerca să-şi facă vocea auzită în confuzia pe care o crease în Germania. El a cerut să aibă loc o adunare la care el sau legaţii săi să prezideze, să decidă între revendicările regilor rivali ai Germaniei. Şi anunţând aceasta poporului Germaniei, Grigore a scris: „Dacă oricare din aceşti regi umflaţi de mândrie, va împiedica în orice fel călătoria noastră la voi şi conştient de cauza sa nedreaptă refuză judecata Spiritului Sfânt, împotrivindu-se în neascultarea sa sfintei sale mame, Biserica Catolică, dispreţuieşte-l ca pe un pui de antihrist, un distrugător al religiei creştine şi respectaţi orice sentinţă pe care legaţii noştri o pot pronunţa împotriva lui. Pe de altă parte, celor care se vor supune cu umilinţă judecăţii noastre, aducem întreaga reverenţă şi onoare”.(Idem, par.15).
  7. Într-o a doua adresare către naţiunea germană, Grigore a scris: „Dacă cineva va încerca să împiedice legaţii noştri, de a pune în aplicare rezoluţia noastră, fie el rege, arhiepiscop, episcop, duce, conte sau marchiz îi legăm şi-i anatemizăm nu doar sufletul ci şi trupul şi prin autoritatea noastră apostolică, văduvim braţele sale de victorie. În toate faptele sale să simtă răzbunarea Atotputernicului Dumnezeu, în fiecare bătălie să-şi vadă puterea prăbuşită, să nu obţină niciodată vreo victorie, ci, prosternat în umilă pocăinţă, să fie înjosit şi blestemat până când este adus la un regret adevărat”. (Idem, paragraful 16).
  8. Niciun conciliu nu s-a ţinut totuşi în Germania. În noiembrie 1078, a avut loc la Roma un alt conciliu, la care şi-au făcut apariţia atât mesagerii lui Henry cât şi ai lui Rudolph care au făgăduit sub jurământ siguranţa papei sau a legaţilor săi, în situaţia unei participări la un conciliu în Germania. În februarie 1079, Grigore convoacă un alt conciliu la Roma, pentru dezbaterea transsubstanţiaţiunii şi să examineze situaţia lui Berengar, care era propagandistul principal al „ereziei” în legătură cu acea doctrină. La acest conciliu fuseseră trimişi ambasadori ai ambilor regi rivali, fiecare înşiruind grele plângeri împotriva celuilalt, dar amândoi promiţând în mod solemn că în locul oricărei împotriviri față de convocarea unui conciliu în Germania, ar putea în schimb să ajute şi să asigure papei sau legaţilor săi, supravegherea la venire şi plecare. Marea dilemă a acestui conciliu a ocupat tot timpul, aşa încât vara a trecut şi nicio adunare nu se ţinuse încă în Germania.
  9. Norocul lui Henry renăscuse din nou. Puterea sa creştea atât de mult în fiecare zi încât înfrângerea lui Rudolph părea iminentă. Grigore a decis cu convingere să pună la bătaie întreaga sa influenţă în favoarea lui Rudolph. Din această cauză a adunat un alt conciliu la Roma, prin care a reînnoit primul său decret împotriva investiturilor laice, iar pe 7 martie 1080, a pronunţat o altă excomunicare împotriva lui Henry. Adresându-se din nou Sf. Petru şi Sf. Pavel, Grigore atacă iarăşi pe Henry, astfel: „Binecuvântaţi apostoli, sunteţi martorii mei că lorzii şi episcopii germani, fără sfatul nostru, au ales pe Ducele Rudolph ca rege al lor şi că acest prinţ a trimis de îndată ambasadori legatului nostru, declarând că el a preluat, împotriva voinţei lui, guvernarea regatului şi că era pregătit să ne asculte în toate lucrurile, oferind ca probă a sincerităţii sale trimiterea de cadouri bogate şi oferta de ostatici a fiului său şi a Ducelui Berthold. În acelaşi timp, ştiţi că Henry ne-a implorat să ne declarăm în favoarea lui şi împotriva lui Rudolph şi că am răspuns că vom acţiona după voinţa noastră, după ce vom fi auzit pe aceşti doi prinţi într-un conciliu. Dar de îndată ce Henry a presupus că şi-ar putea învinge competitorul fără ajutorul nostru, a respins cu dispreţ intervenţia noastră”.

„Motiv pentru care, având încredere în dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi a binecuvântatei Sale mame, veşnic-binecuvântata Fecioară Maria, pe temeiul autorităţii voastre, pe mai sus-numitul Henry şi pe toţi susţinătorii săi, îi excomunic şi-i leg în lanţurile anatemei; din partea Atotputernicului Dumnezeu şi a voastră, îl interzic de la conducerea întregii Germanii şi a Italiei. Îl văduvesc de toată puterea şi demnitatea, regale. Interzic oricărui creştin să-i ofere ascultare ca unui rege. Îi dezleg de toate legămintele pe toţi cei care au jurat sau vor jura supunere suveranităţii sale. Fie ca în orice bătălie, Henry şi partizanii săi să fie fără vlagă şi să nu obţină vreo victorie în timpul vieţii sale. Şi fie ca acel Rudolph pe care germanii l-au ales regele lor să conducă şi să apere acel tărâm în credincioşie faţă de voi! Din partea voastră ofer şi recunosc celor care cu loialitate se vor alătura pomenitului Rudolph, deplină iertare a tuturor păcatelor lor şi în deplină încredere binecuvântare în această viaţă şi în viaţa ce va veni. Aşa după cum Henry, din pricina mândriei sale, a neascultării şi minciunii, este pe drept destituit din demnitatea sa regală, tot aşa acea putere şi demnitate regale, sunt acordate lui Rudolph pentru umilinţa sa, ascultare şi adevăr”.

„Veniţi apoi binecuvântaţi Sf. Petru şi Pavel, lăsaţi lumea să ştie şi să înţeleagă că, întrucât voi aveţi puterea de a lega şi a pierde în cer, aveţi puterea să luaţi şi să oferiţi imperii, regate, principate, ducate, marchizate, ţinuturi şi posesiuni, tuturor oamenilor potrivit cu meritele lor. Voi adeseori aţi deposedat pe cei răi şi nedemni, de patriarhate, primate, arhiepiscopate, episcopate şi le-aţi acordat oamenilor religioşi. Dacă în acest fel judecaţi problemele spirituale, cât de mare trebuie să fie puterea voastră în cele pământeşti! Și dacă voi trebuie să judecaţi îngeri care conduc peste prinţii demni, ce nu puteţi face acestor slujitori ai lor? Fie atunci ca toţi regii şi toţi prinţii lumii, să afle cine sunteţi voi şi cât de mare este puterea voastră şi să se teamă să trateze cu lipsă de respect dispoziţiile Bisericii; Henry menţionat anterior, împlineşte judecata voastră atât de iute încât, să se ştie că a căzut prin puterea voastră şi nu din întâmplare. Fie ca Dumnezeu să-l blesteme încât să fie adus la pocăinţă prin ruina sa, astfel încât sufletul său să fie salvat în ziua Domnului Isus”. (Idem, par. 24, cu Bower şi De Cormenin, Gregory VII).

  1. Grigore a trimis această hotărâre lui Rudolph, însoţită de o splendidă coroană de aur şi pietre preţioase pe care era inscripţionat: „Petra dedit Petro, Petrus diadema Rudolfo”- „El a dat o piatră lui Petru, Petru o coroană lui Rudolph”. Dar acest tunet al papei a fost văduvit de puterea sa din pricina semnalului victoriei lui Henry asupra lui Rudolph, la scurt timp după aceasta, fapt ce l-a încurajat pe mai departe pe Henry şi pe 12 aprilie 1080, a adunat un conciliu la Mentz, care a formulat acuzaţii împotriva lui Grigore, dar după cum acolo nu era prezent niciun episcop din Italia, conciliul a fost suspendat ca să se întâlnească apoi la Brixen, în Tirol, pe 25 iunie 1080. La acest conciliu erau treizeci de episcopi din Italia şi Germania. În unanimitate au detronat şi excomunicat pe papă prin următoarea hotărâre: „Noi, adunaţi în acest loc prin autoritatea lui Dumnezeu, citind scrisoarea sinodului ţinut la Mentz şi format din nouăsprezece episcopi împotriva trivialului Hildebrand, propovăduitorul doctrinelor nelegiuite şi inflamatoare, apărătorul sperjurului şi crimei, care, ca un vechi discipol al ereticului Berengar, a pus în pericol doctrina catolică şi apostolică a trupului şi sângelui lui Hristos, închinătorul divinaţiilor şi visurilor, necromant de notorietate, el însuşi posesorul unui spirit rău şi de aceea vinovat de îndepărtare de adevăr, pe el îl declarăm detronat din punct de vedere canonic şi exclus de pe Scaunul său, în afară de cazul în care, aflând de judecata noastră, va coborî de pe tronul său ca să fie condamnat pentru vecie”. (Idem, par.4).
  2. Imediat a urmat alegerea de către acest conciliu, a lui Guibert, arhiepiscop de Ravena, ca papă care şi-a luat numele de CLEMENT al III-lea, 25 iunie 1080 - septembrie 1100. De îndată ce Grigore a aflat de alegerea lui Clement, a răbufnit: „Ei au forţat să reînnoiască vechea lor conspiraţie şi au ales ca şef al lor un eretic, un individ nelegiuit, un sperjurist, un asasin care a dorit să smulgă de la noi tiara şi viaţa noastră - un antihrist - un Guibert!! Într-o maşinaţiune alcătuită din prelaţi demonizaţi şi concubini, duşmanii noştri au împins atât de departe mânia în privinţa condamnării noastre, pentru că noi am refuzat, în ciuda rugăminţilor şi ameninţărilor, să-i iertăm pentru crimele lor. Dar Dumnezeu ne susţine, El ne va face biruitori peste cel nelegiuit, astfel că dispreţuim anatemele lor”. (De Cormenin: "History of the Popes", Gregory VII).
  3. Gregor a continuat cu o profeţie, scrisă într-o epistolă adresată poporului Germaniei şi în favoarea lui Rudolph, în care spunea că apostolul Petru i s-a arătat şi l-a anunţat că „un rege fals” avea să moară în acest an şi „dacă această predicţie nu va fi împlinită, jur înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că sunt nedemn să fiu papă”. Cei doi regi cu armatele lor s-au întâlnit în bătălia de la Elster pe 15 iunie 1080. „Părea mai degrabă un război religios decât unul civil. Henry era însoţit în luptă de arhiepiscopii din Cologne şi Treves şi de patruzeci de alţi prelaţi. Saxonii avansau în misiune, cu episcopii de partea lor, iar clerul cânta Psalmul 82: ‚Dumnezeu stă în adunarea prinţilor’”.
  4. Trupele lui Henry au fost înfrânte, dar Rudolph a fost ucis. În luptă una din mâinile lui Rudolph fusese tăiată de o sabie. În pragul morţii se uita la mâna retezată şi spuse: „Cu această mână am ratificat jurământul meu de fidelitate către suveranul meu Henry. Îmi pierd acum viaţa şi regatul. Amintiţi-vă voi, voi care m-aţi călăuzit către ascultarea acelor sfătuitori la ale căror îndemnuri m-am urcat pe tron, dacă m-aţi îndrumat corect”. În aceeaşi zi cu bătălia de la Elster, partida lui Henry învingea armata contesei Matilda şi a papei.
  5. Henry era acum victorios în Germania şi Italia, avea un papă de partea sa şi de îndată ce a fost posibil, în primăvara anului 1081, a mărşăluit către Roma ca să-l instaleze pe Clement al III-lea şi să îndepărteze pe Grigore definitiv ca papă. Pe 7 iulie a ajuns la Roma şi timp de trei ani a asediat-o. În iunie 1083, a obţinut primul succes prin luarea unei părţi a oraşului, determinând pe Grigore să se refugieze în castelul St. Angelo. De Crăciunul anului 1083, oraşul i se predase şi cu Grigore asediat în castelul St. Angelo, în Duminica Floriilor din 29 martie 1084, Clement al III-lea, era consacrat ca papă în Biserica Sf. Petru, iar în ziua de Paști, Regele Henry era încoronat împărat de Clement al III-lea.
  6. Se primise ştiri proaspete că Robert Guiscard avansează în mare grabă alături de şase mii de cavaleri şi treizeci de mii de pedestraşi pentru salvarea papei şi eliberarea Romei. „Aceasta era o armată ciudată a credinţei: din fiecare cartier oamenii se grăbeau la stindardul lor, unii să-l salveze pe papă, alţii din dragoste pentru război. Sarasinii se înregimentaseră în număr mare”. (Milman). Lungul asediu a afectat atât de mult armata lui Henry, încât era imposibil pentru el să intre în luptă cu Robert Guiscard, cu vreo speranţă de izbândă. De aceea el a distrus cele mai puternice fortificaţii ce-i rezistaseră şi s-a retras. La trei zile după ce Henry a părăsit oraşul, Robert a sosit cu armata sa. Cu toate că venise pentru salvarea papei, romanii s-au temut mai mult de armata sa decât de armata lui Henry, astfel că a găsit porţile închise şi zidurile echipate împotriva lui. Dar chiar în prima zi trupele lui Robert au reuşit să surprindă una din porţi şi astfel să ia în stăpânire oraşul. A eliberat imediat pe Grigore şi l-a însoţit la Palatul Lateran. „Grigore trebuia să fie acum martorul acelor orori care, atât timp cât au afectat Germania şi nordul Italiei, le-a contemplat impasibil, dar concentrat pe construcţia teocraţiei sale atotconducătoare. De la picioarele papei de unde tocmai obţinuseră binecuvântarea sa, normanzii s-au împrăştiat prin oraş, tratând cu toată cruzimea un oraş capturat: prădându-l, violând şi ucigând oriunde erau întâmpinaţi cu ostilitate.
  7. „Romanii fuseseră surprinşi, nu supuşi. Pentru două zile şi două nopţi răzbunarea lor plutea, iar în a treia zi au răbufnit într-o insurecţie generală, au ieşit în mare grabă şi înarmaţi pe străzi, dând semnalul unui carnagiu teribil la care au fost supuşi cuceritorii lor. Normanzii sărbătoreau într-o siguranţă fără grijă, dar cu disciplina unor soldaţi experimentaţi au fugit către arme. Întregul oraş era terenul unui conflict sălbatic. Calul normand se revărsa pe străzi, dar romanii aveau un mic avantaj din posesia caselor şi al cunoaşterii terenului. Au obţinut superioritatea, normanzii vedeau cu ochii pieirea. Neîndurătorul Guiscard, dădu ordinul incendierii caselor. În fiecare cartier flăcările mistuiau casele, palatele, mănăstirile (de maici), bisericile, iar cum noaptea se adâncea, totul era un groaznic incendiu de mari proporţii. Locuitorii buimăciţi se prăbuşeau nebuneşte pe străzi, străduindu-se să nu se mai apere pe ei înşişi, ci să-şi salveze familiile. Erau tăiaţi cu sutele. Aliaţii sarasini ai papei erau primii la jafuri, iar acum erau protagoniştii acestui conflict şi masacru. Nicio casă, nicio mănăstire nu era în siguranţă în faţa jafului, crimei şi violului. Călugăriţele erau pângărite, matroanele forţate, inelele tăiate de la degetele încă vii. Grigore s-a străduit el însuşi să salveze principalele biserici, dar fără succes. Este posibil totuşi ca nici goţii, nici vandalii, nici grecii sau germanii, să nu fi adus o aşa pustiire asupra oraşului, ca această prăduire a normanzilor...
  8. „Guiscard era administratorul deplin al ruinelor Romei, dar răzbunarea eliberatorului papei era încă nesatisfăcută. Multe mii de romani erau vânduţi în mod public ca sclavi - mulţi dintre ei duşi în cele mai îndepărtate părţi ale Calabriei. Noi nu am auzit de vreun protest din partea episcopului, din partea suveranului Romei, despre această alianţă plină de ură cu duşmanii credinţei, sarasinii. Probabil că era ignorant atunci când se găsea în castelul St. Angelo. Acum nu are loc vreo intervenţie plină de vigoare - nicio excomunicare înfricoşătoare nu ameninţă - în numele rebelilor, perfizilor, totuşi cetăţenilor îngenunchiaţi - mulţi dintre ei, fără îndoială, victime nevinovate şi fără apărare. Sălbaticul Guiscard este încă recunoscut ca aliat al său, protectorul său, poate răzbunătorul său. Neprotejat de garda sa străină, papa nu se putea acum încrede în oraş, care fără nicio îndoială şi nu fără temei, atribuia ruina şi mizeria încăpăţinării sale. Însoţit de Robert Guiscard, apăsat de ruşine şi chin, s-a retras dintre ruinele fumegânde şi străzile pustii ale oraşului Sf. Petru, mai întâi la mănăstirea Monte Casino, după care la întăritul castel normand de la Salerno. Din Salerno, netulburat de ororile la care era martor sau de pericolele de care scăpase, Hildebrand tună din nou o neîmblânzită excomunicare împotriva lui Henry, antipapei Clement şi a tuturor susţinătorilor lor”. (Milman: "Latin Christianity," Vol. III, cartea VII, cap. III, par. 47, 48).
  9. La Salerno, pe 25 mai 1085, Grigore al VII-lea, moare. Când i s-a cerut de către episcopii însoţitori şi de către Matilda să-şi ierte duşmanii, el a replicat: „Nu, ura mea este de neînduplecat. Blestem pe pretinsul împărat Henry, pe antipapa Clement şi condamn pe cei care-i susţin. Iert şi binecuvintez pe cel umil care crede că un papă are puterea de a lega şi a pierde”. (De Cormenin: "History of the Popes," Gregory VII).
  10. În pragul morţii a spus: „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de aceea mor în exil”, apoi ridicându-şi ochii spre cer a spus episcopilor şi cardinalilor, „Acolo eu plec şi vă voi încredinţa fără încetare protecţiei şi bunăvoinţei Celui Atotputernic”.
  11. Aşa a murit Grigore al VII-lea, papa care, peste toate şi de departe, făcuse cele mai arogante şi curajoase revendicări pentru papalitate şi care lăsase Germania şi Italia în confuzie, vărsare de sânge şi pustiire, doar ca să-şi menţină pretenţiile excesive în favoarea papalităţii. El a lăsat douăzeci şi şapte de „Maxime” după cum urmează:
  12. Biserica Romană nu este întemeiată de nimeni, ci de Domnul nostru;
  13. Singur, Pontiful Roman are dreptul să fie desemnat episcop universal;
  14. El singur poate demite şi reintegra episcopi;
  15. Legatul papal, deşi inferior în rang, în concilii, este ca să ia locul tuturor episcopilor şi poate pronunţa sentinţă de demitere împotriva lor;
  16. Papa poate destitui episcopi absenţi;
  17. Niciun om nu se cuvine să trăiască în aceeaşi casă cu indivizi excomunicaţi de el;
  18. Singur papa, poate face legi noi, poate întemeia noi biserici, poate împărţi episcopate bogate şi alătura pe cele sărace;
  19. El singur poate purta ornamentele papale;
  20. Toţi prinţii trebuie să sărute piciorul său şi să acorde atenţie acelui semn distinctiv;
  21. Doar numele lui se cuvine să fie comemorat în biserici;
  22. Nu există nume în lume, decât al lui (adică, cum înţeleg unii, doar el este desemnat papă. Numele papei, comun în trecut tuturor episcopilor, a fost însuşit, după cum Părintele Pavel constată, de către Grigore al VII-lea, Pontifului Roman);
  23. Este deplin legal pentru el să detroneze împăraţi;
  24. El poate muta episcopii de pe un Scaun pe altul, când crede că este necesar
  25. El poate consacra un cleric în oricare biserică, oricum;
  26. Un cleric consacrat de el nu trebuie favorizat într-un grad mai mare decât oricare alt episcop;
  27. Niciun Conciliu General nu trebuie convocat fără ordinul său;
  28. Nicio carte nu trebuie considerată canonică, decât prin autoritatea sa;
  29. Niciun om nu poate întoarce judecăţile sale, dar el poate inversa toate alte judecăţi;
  30. El nu trebuie judecat de niciun om;
  31. Niciun om nu va îndrăzni să condamne pe acea persoană care cere ajutorul Scaunului Apostolic;
  32. Situaţiile mai importante din toate bisericile se cuvine să fie aduse înaintea Scaunului Apostolic.
  33. Biserica Romană nu a greşit vreodată, nu va greşi nici în viitor, potrivit cu Scriptura;
  34. Pontiful Roman, ales în mod canonic, devine fără îndoială sfânt prin meritele Sf. Petru, conform mărturiei;
  35. Cu consimţământul său, un inferior poate acuza superiorul său;
  36. El poate destitui şi reintegra episcopi fără să adune un sinod;
  37. Nu trebuie considerat catolic, cel care nu este de acord cu Biserica Romană;
  38. Papa poate dezlega pe supuşi de legământul de credinţă (loialitate) pe care l-au făcut faţă de un prinţ rău;
  39. Pe patul său de moarte Gregor al VII-lea, a silit (îndemnat) pe cardinali să aleagă ca succesor al său, pe un anume Desiderius, abatele de la Monte Casino. Acolo la Salerno, locul morţii lui Gregor, cardinalii au cerut lui Desiderius să accepte slujba de papă, dar văzând ruinele oraşului Roma şi temându-se de o continuare a războaielor care au dus la această situaţie, a declinat şi s-a întors la mănăstirea lui, întâmplare ce a avut loc cu doi ani înainte să fie ales papă. Atunci, la o adunare publică în Roma, Desiderius a fost brusc luat şi dus în grabă în biserica St. Lucia şi proclamat Papa VICTOR al III-lea, 23 martie - 16 septembrie 1087.
  40. Prinţul din Salerno a cerut noului papă să consacre un favorit de-al său, la arhiepiscopatul din Salerno. Victor a refuzat: capitala a fost înconjurată de trupe şi la patru zile după alegerea sa Victor a plecat din Roma, a aruncat toate însemnele papale şi s-a reîntors în abaţia sa. Pe 9 mai a revenit la Roma însoţit de un corp de trupe normande care au campat în faţa Bisericii Sf. Petru, ce era în stăpânirea Papei Clement cu ajutorul unei garnizoane. Victor şi normanzii îndepărtează pe Clement şi capturează biserica unde Victor a fost consacrat în mod solemn papă. După opt zile, Victor se întoarce în abaţia sa şi revine la Roma ca să celebreze ziua Sf. Petru de pe 29 iunie. În ajunul acestei zile soseşte la Roma un mesager din partea împăratului Henry, care cheamă pe nobili şi pe poporul Romei să abandoneze cauza lui Victor. Poporul a ascultat apelul şi s-a ridicat împotriva trupelor Matildei şi ale lui Victor „care de pe înălţimi menţineau încă posesia Bisericii Sf. Petru. Aceasta a devenit centrul unui conflict sângeros, oamenii se războiau cu furie extremă, pentru cine să celebreze sfânta zi a apostolului în marea biserică. Niciuna din părţi nu a obţinut acest triumf; altarul rămase întreaga zi fără iluminare, tămâie sau jertfă, pentru că trupele zădărnicite ale papei au fost silite să se refugieze în castelul St. Angelo.
  41. „Guibert a celebrat marea Messă în biserica vecină, St. Maria, din ale cărei două turnuri sau clopotniţe, tocmai dăduse foc şi arse garnizoana. Următoarea zi, partizanii lui Guibert au luat în posesie Biserica Sf. Petru, au curăţat altarul de murdăria Messei ostile şi au celebrat sfânta euharistie. Dar triumful lor a fost prea scurt, pentru că în ziua care a urmat, au fost din nou alungaţi şi Papa Victor cârmuia în Biserica Sf. Petru”. (Milman: History of Latin Christianity," Vol. III, cartea VII, cap. IV, par. 4).
  42. În august 1087, Victor a convocat un conciliu la Benevento prin care a reînnoit excomunicarea şi anatema împotriva lui Clement al III-lea, pe care l-a denunţat ca „înaintemergătorul lui antihrist, ca pe un lup întunecat, lăsat liber împotriva turmei lui Hristos”. (Bower: "Lives of the Popes", Victor III). De asemenea, conciliul a reînnoit denunţul lui Grigore contra investiturii laice. Dar chiar în timp ce conciliul era în sesiune, Victor este lovit de o boală care-i pricinuieşte moartea, pe 16 septembrie. Pe patul său de moarte a recomandat cardinalilor alegerea unui anume Otto, episcop de Ostia. O adunare era desemnată să se întâlnească la Terracina, în Campania, în prima săptămână a Postului Paştelui, din anul 1088. Acolo, în duminica din 12 martie, episcopul din Ostia era ales în unanimitate în slujba papală, devenind astfel Papa URBAN al II-lea, 12 martie 1088 - 29 iulie 1099.
  43. Urban notifică imediat pe nobilii şi suveranii tuturor ţărilor, că el este papă. În anul 1099, ţine un conciliu la Roma, în care excomunică pe Clement al III-lea, pe împăratul Henry şi pe toţi susţinătorii lor, despre care a scris principalului duşman episcopal al lui Henry, din Germania, astfel: „Pun în primul rând a celor excomunicaţi pe ereticul Guibert din Ravena, uzurpatorul tronului apostolic şi pe regele Henry, apoi, pe cei care-i susţin şi în cele din urmă tot clerul şi tot laicatul care au părtăşie cu aceşti doi criminali. Nu pronunţăm totuşi o anatemă special împotriva lor, dar nu-i admitem în comuniunea noastră, fără să le impunem o penitenţă pe care o adaptăm potrivit cu gradul păcatului, dacă această vinovăţie a fost făptuită din ignoranţă, teamă sau necesitate. Dorim să tratăm cu maximă severitate pe cei care, în mod voit, au căzut în abis. Te confirmăm la puterea guvernării în locul nostru în Saxonia, Germania şi alte ţări vecine, astfel încât să poţi reglementa politicile eclesiastice potrivit cu interesele Bisericii”. (De Cormenin "History of the Popes", Urban II).
  44. Mai târziu, în acelaşi an, el a convocat un conciliu la Melfi, în care a reînnoit decretul lui Grigore, împotriva investiturilor laice şi căsătoria clerului. Acestei hotărâri întărite a lui Grigore împotriva căsătoriei clerului, Urban a adăugat un decret prin care, împuternicea laicatul să facă sclave nevestele clericilor căsătoriţi, oriunde le găseau. Aceste acte ale papei Urban, prin conciliile sale, erau un avertisment dat lumii, că era pregătit să perpetueze războiul început de Grigore şi pe care Victor îl continuase. Este prea mult să repetăm detaliile intrigii, crimei şi distrugerii ce au însoţit acest război. Singura noutate este că Urban şi partida sa, au reuşit să atragă pe fiul lui Henry, Prinţul Conrad, de partea lor şi să ridice armele în războiul de faţă, împotriva tatălui său. „Atât de adânc era interesul oamenilor bisericii în a chema şi pe alţii, încât crimele împotriva naturii nu erau justificate prin pasiunile obişnuite ale oamenilor, ci prin cele mai înalte dorinţe la sfinţenia creştină. Care papă vreodată, dacă i se făgăduia un beneficiu, refuza alianţa unui fiu răzvrătit?”. (Milman: "History of Latin Christianity," Idem, cap.V. par. 8).
  45. Era după agitaţia Cruciadelor când, Urban al II-lea a câştigat în mod deosebit celebritatea papală. Noi am văzut că Grigore al VII-lea concepuse o Cruciadă: rămânea pentru Urban al II-lea, „cel mai credincios dintre discipolii săi” să o ducă la îndeplinire. Turcii luaseră Ierusalimul de la sarasini în 1076. Printre multele mii de persoane care făceau pelerinajul la Ierusalim, era un pustnic pe nume Petru, din provincia Picardia, din Franţa. Turcii nu luaseră doar Ierusalimul, ci „ambele Cilicii, Siria, Isauria, Licia, Pisidia, Licaonia, Capadocia, Galatia, Pontus şi Bitinia”. Când Petru Pustnicul a apelat la Patriarhul Ierusalimului ca să afle de ce împăraţii greci rabdă ca turcilor să le aparţină „sfântul mormânt”, Patriarhul nu l-a putut convinge decât de slăbiciunea succesorilor lui Constantin. Atunci Petru a exclamat, „Voi ridica naţiunile războinice ale Europei pentru cauza voastră!”. „De la Ierusalim, pelerinul s-a întors ca un fanatic împlinit, iar după cum acesta, excela în nebunia populară a vremii, Papa Urban al II-lea l-a primit ca pe un profet, a aprobat gloriosul său proiect, făgăduind să-l susţină într-un conciliu general şi l-a încurajat să proclame eliberarea Pământului Sfânt”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire", cap. VIII. par. 1).
  46. Astfel încurajat, Petru a pornit la drum în îmbrăcămintea aspră de pustnic, cu capul descoperit şi desculţ şi urcat pe un măgar, a traversat Italia şi Franţa predicând peste tot - în biserici, pe străzi, la răscruci de drumuri, pe căile principale. Cu suspine, lacrimi şi gemete şi lovindu-se în piept, cu apeluri către cer, la Fecioara Maria, la toţi sfinţii şi îngerii, cu tablouri puternic creionate ale opresiunii sfinţilor pelerini de către turcii necredincioşi, el lucra asupra simţămintelor şi făcea apel la pasiunile superstiţioasei, ignoranței şi gloatei slabă la minte, de pretutindeni. „Cel mai desăvârşit orator al Atenei, putea fi invidios pe succesul elocvenţei sale: entuziastul rustic a reuşit să transmită pasiunea pe care o simţea, iar creştinătatea aştepta cu nerăbdare sfaturile şi hotărârile supremului pontif”. (Idem).
  47. Urban a convocat un conciliu la Placentia, în martie 1095, care era alcătuit din două sute de episcopi din Italia, Franţa, Burgundia, Şvabia şi Bavaria şi la care erau adunaţi patru mii de alţi clerici şi treizeci de mii de laici. La conciliu au venit de asemenea, ambasadori din Imperiul Răsăritean care au implorat ajutorul pentru apărarea Europei, de turcii victorioşi. „La istorisirea tristă despre mizeria şi riscurile fraţilor lor răsăriteni, adunarea izbucni în lacrimi: cei mai înflăcăraţi luptători şi-au manifestat disponibilitatea de a nu sta pe loc, iar ambasadorii greci au plecat cu asigurarea unui ajutor rapid şi substanţial. Eliberarea Constantinopolului era inclusă într-un proiect mai mare şi de lungă durată, de izbăvire a Ierusalimului, însă prudentul Urban, a amânat decizia finală, către un sinod propus să-şi ţină lucrările într-un oraş din Franţa, în toamna aceluiaş an”. (Idem, par. 2).
  48. Oraşul Franţei, ales pentru acest al doilea conciliu, a fost Clermont şi conciliul a avut loc în noiembrie 1095. „Alături de curtea sa şi conciliul cardinalilor romani, Urban era susţinut de treisprezece arhiepiscopi şi douăsute douăzeci şi cinci de episcopi; numărul prelaţilor cu mitră era de patru sute. Din regatele înconjurătoare, o suită războinică de lorzi şi cavaleri cu putere şi renume au asistat la conciliu într-o aşteptare înfrigurată a soluţiilor sale. Aşa arăta efervescenţa zelului şi curiozităţii cu care oraşul era umplut şi multe mii în acea lună de noiembrie, îşi ridicaseră corturile sau colibele în câmp deschis. O sesiune de opt zile, are ca rezultat un număr de canoane folositoare şi concludente pentru reformarea deprinderilor; s-a pronunţat o dezaprobare severă împotriva ideii de război individual... Însă o lege, oricât de respectabilă ar fi pedeapsa ei, nu poate transforma brusc temperamentul vremurilor, iar eforturile binevoitoare ale lui Urban merită mai puţin elogiu, întrucât el a lucrat ca să mulţumească (liniştească) o serie de certuri indigene, numai ca să răspândească vâlvătaia războiului, de la Atlantic la Eufrat. De la sinodul din Placentia rumoarea marelui său proiect, mergea mai departe printre naţiuni: clerul la rândul său predica în fiecare dioceză meritul şi gloria eliberării Pământului Sfânt, iar când papa înălţase un trufaş eşafod în piaţa din Clermont, elocvenţa sa era adresată unei audienţe bine pregătite şi nerăbdătoare”. (Idem par.3). De pe acest eşafod, Urban al II-lea a lansat un atac vehement:

„Noi suntem fără îndoială bucuroşi că prezenţa noastră stârneşte aclamaţiile acestei mari şi ilustre adunări, dar în ciuda aparenţelor unei bucurii înşelătoare, nu putem ascunde semnele unei profunde tristeţi, iar inimile voastre vor vedea amărăciunea şi ochii voştri vor vărsa torente de lacrimi când veţi privi alături de mine fraţii mei, nenorocirile creştinătăţii şi neglijenţa noastră faţă de credinciosul răsăritului”.

„Mulţumiri lui Dumnezeu, noi am extirpat aproape în întregime prin foc şi sabie pe schismaticii încăpăţinaţi, am corectat abuzurile şi am mărit domeniile şi bogăţiile Sfântului Scaun. În ciuda acestor succese, sufletele noastre rămân cufundate în tristeţe şi vă declarăm că noi nu vom avea tihnă până când duşmanii neînduplecaţi ai numelui de creştin nu vor fi alungaţi de pe Pământul Sfânt pe care l-au batjocorit prin comportamentul lor neruşinat şi profanator”.

„Da, dragi fraţi, Ierualimul, oraşul lui Dumnezeu, acea moştenire a lui Hristos, care fusese lăsată nouă de Salvator, acel pământ venerat în care s-au împlinit toate misterele divine, a fost timp de câteva secole în mâinile nelegiuite ale sarasinilor şi turcilor, care triumfă asupra lui Dumnezeu Însuşi. Cine poate vorbi despre profanările groaznice pe care le-au făcut în aceste locuri sfinte? Ei au răsturnat altare, au spart cruci, au distrus biserici, iar dacă în dezlănţuirea lor au cruţat Biserica Sf. Mormânt, a fost doar dintr-un sentiment de avariţie, pentru că au speculat devoţiunea celui credincios, care vine din toate părţile lumii către divinul mormânt. Au impus o plată pentru pelerini ca să le permită să ajungă în locurile sfinte, când le dădea voie să plece îi jefuiau şi chiar i-au atacat când şi-au recuperat vasele bisericeşti, cu scopul de a profita de persoanele lor şi să-i reducă la cea mai cruntă robie”.

„Iar noi, copiii lui Hristos, contemplăm masacrul fraţilor noştri, cu răceală şi fără indignare: suntem indiferenţi la insultele pe care barbarii le aduc lui Dumnezeu; în tăcere le oferim o moştenire care ne aparţine doar nouă; le permitem în mod paşnic să se bucure de o cucerire care este o ruşine pentru toată creştinătatea şi le rămânem tributari fără a îndrăzni să ne revendicăm drepturile prin forţa armelor”.

„Creştini, nu evitaţi totuşi lupta întrucât aproape toată Europa este permanent în război, dar săbiile care ar fi trebuit să extermine pe duşmanii lui Hristos, sunt scoase împotriva lor înşile şi lovesc în tovarăşii Săi sfinţi. Căt timp vom mai lăsa pe căpeteniile musulmane în Răsărit? Ridicaţi-vă din letargia care a distrus sfânta noastră religie! Doar una din armatele noastre poate cu uşurinţă să triumfe asupra infidelului, însă certurile noastre şi războaiele intestine, ne-au distrus în mod constant şi au dat putere duşmanilor noştri. Ce lucruri mari puteam îndeplini, dacă prinţii Apusului nu erau obligaţi să păstreze trupele lor aproape de ei, ca să-i apere de atacurile vecinilor lor şi dacă Spiritul lui Dumnezeu ar fi unit eforturile noastre într-un aşa minunat demers! Sperăm că el va da elocvenţă cuvintelor noastre şi vom coborî în inimile voastre, aşa încât să puteţi înţelege acest adevăr important”.

„Noi am ales cu prioritate acest cel mai creştin regat ca să dea un exemplu altor popoare, deoarece noi ne aducem aminte că strămoşii voştri franci au fost cei care au arătat un zel aşa de mare pentru religie şi pentru că sperăm că voi veţi răspunde vocii lui Dumnezeu şi veţi conduce toată Europa după paşii voştri. Oamenii galilor au fost deja adversari formidabili hunilor, maurilor africani şi arabilor; sub conducerea lui Charles Martel şi a lui Charlemagne au fost exterminate armatele infidelilor mai numeroase decât nisipul mării; acum legiunile noastre vor fi încă şi mai înspăimântătoare, victoriile noastre strălucitoare, deoarece voi veţi lupta sub flamura Dumnezeului oştirilor, care vă trimite să cuceriţi moştenirea Fiului Său şi care vă porunceşte să alungaţi pe necredincioşi de la sfântul mormânt”.

„Urmaţi, franci îndrăzneţi, comandantul care vă cheamă în ajutorul religiei, în ajutorul fraţilor voştri din Răsărit, în ajutorul lui Hristos Însuşi! Vedeţi dar că divinul Salvator care a ieşit victorios asupra lumii, morţii şi iadului, este acum un rob al sarasinilor şi vă înmânează crucea Sa, v-o oferă ca blazon sfânt, sub care trebuie să învingeţi pe duşmanii Săi şi să căpătaţi gloria eternă. Să nu uitaţi că Dumnezeu, prin gura mea, vă făgăduieşte victoria şi vă cedează prăzile bogate ale necredincioşilor (infidelilor). Celor care-şi vor vărsa sângele în acest sfânt război, vor primi coroana greu de descris a martirajului, dacă totuşi au teamă de moarte”.

  1. Aici, papa a fost întrerupt de strigătul: „Deus lo volt! Deus lo volt!”- Dumnezeu vrea asta! ca o singură voce dintr-o mulţime exaltată din mii de oameni. Urban a răspuns: „Ce expresie mai grozavă a voinţei divine poate fi, decât aceste simple cuvinte ‚Dumnezeu vrea asta’ exprimată în acelaşi timp din fiecare gură! Dragi copii, voi aţi urmat inspiraţia Spiritului Sfânt şi noi primim această descoperire ca o profeţie care garantează succesul unui război, declarat de Dumnezeu Însuşi. Fie ca această sublimă exprimare să fie deviza armatei, să o graveze pe steagurile noastre şi în piepturile noastre, încât să poată deveni strigătul în luptă al soldaţilor şi al comandanţilor. Da, Dumnezeu vrea asta! Să mărşăluim către sfântul mormânt, să mergem să eliberăm pe Hristos şi până în ziua binecuvântată, în care îi vom reda libertatea, să ducem asemenea Lui, sfânta cruce pe pieptul soldaţii noştri drepţi, cruce pe care El a murit, ca să ne smulgă din sclavia păcatului. Crucea Sa este simbolul salvării noastre. Purtaţi o cruce roşie şi însângerată pe piepturi şi umeri, ca o amprentă exterioară, ca o chezăşie a angajamentului vostru sfânt şi irevocabil”. (De Cormenin: "History of the Popes," Urban II).
  2. Papa „a proclamat o indulgenţă absolută, celor care se vor înscrie pe listă sub stindardul crucii: eliberarea de toate păcatele lor şi o adeverinţă completă pentru tot ce putea fi scadent unei penitenţe canonice”. (Gibbon: "Decline and Fall," cap. VIII, par. 5). Când conciliul s-a încheiat, episcopii au primit ordinul solemn din partea papei Urban, să propovăduiască această cruciadă, și să fie predicată de către cler în toate diocezele lor. „Filozofia rece a timpurilor moderne este incapabilă să simtă impresia făcută asupra unei lumi fanatice şi plină de păcat. La glasul păstorului lor, tâlharul, incendiatorul, ucigaşul de oameni, se ridicară cu miile, ca să-şi răscumpere sufletele prin reluarea asupra infidelilor, a aceloraşi acţiuni pe care le-au făptuit împotriva fraţilor lor creştini, iar condiţiile ispăşirii erau îmbrăţişate cu nerăbdare de infractorii de orice rang şi denominaţiune. Nimeni nu era curat, nimeni nu era exceptat de la vina şi pedeapsa păcatului, iar cei care erau cei mai puţin susceptibili justiţiei lui Dumnezeu şi Bisericii, erau cei mai îbdreptățiți la recompensa pământească şi eternă, a smeritului lor curaj. Dacă picau la datorie, spiritul clerului latin nu a ezitat să le împodobească mormântul cu coroana martirajului, iar dacă supravieţuiau, puteau aştepta în linişte întârzierea şi înmulţirea recompensei lor cereşti”. (Idem)
  3. Gloata ignorantă şi superstiţioasă de pretutindeni, „mică sau mare, era învăţată să creadă în orice minune a ţinuturilor unde curge lapte şi miere, a comorilor şi bogăţiilor, a aurului şi diamantelor, a palatelor din marmură şi jasp şi a plantațiilor înmiresmate de scorțișoară și tămâie. În acest paradis pământesc, fiecare luptător depindea de sabia sa să-şi dăltuiască un stabiliment generos şi onorabil, pe care-l măsura doar cu proporţiile dorinţelor sale. Vasalii lor şi soldaţii îşi încredinţau averile lor lui Dumnezeu şi stăpânului lor: prăzile de la un emir turc, puteau îmbogăţi pe cel mai umil discipol al taberei, iar savoarea vinurilor, frumuseţea grecoaicelor erau tentaţii mult mai adaptate naturii decât declaraţiile campionilor crucii. Dragostea de libertate era un puternic stimulator pentru gloatele oprimate de tirania feudală sau eclesiastică. Sub acest semn sfânt, ţăranii şi cetăţenii ce erau lipiţi de servitutea gliei, puteau scăpa de un lord arogant şi se puteau muta alături de familiile lor, într-un pământ al libertăţii. Călugărul se putea elibera de disciplina legământului său, datornicul putea suspenda acumularea dobânzii şi să urmărească pe creditorii săi, cei în afara legii şi răufăcătorii din orice clasă socială, puteau continua să sfideze legea şi să evite pedeapsa crimelor lor”. (Idem, par. 6).
  4. Conciliul din Clermont fusese programat pentru 15 august 1096, după timpul începerii cruciadei. Dar entuziasmul a fost atât de mare încât o imensă mulţime era gata de plecare în martie: aproape o sută de mii de oameni, în trei cete, conduse respectiv de Petru Pustnicul, un anume Walter numit Penniless şi un călugăr pe nume Godescal. Aceştia erau urmaţi, încă din luna mai, de o hoardă de două sute de mii, condusă în mod corespunzător, de o gâscă şi o capră. Aceste oştiri erau alcătuite „din cei mai stupizi şi mai sălbatici lepădați ai poporului, care au amestecat cu devoţiunea lor o îngăduinţă brutală pentru jaf, prostituţie şi beţie şi care erau atât de ignoranţi „încât la vederea primului oraş sau castel, dincolo de limitele cunoaşterii lor, erau gata să întrebe dacă acela nu era Ierusalimul, condiţia şi obiectul trudei lor”. (Idem, cap. VIII, par. 8, 7).
  5. De la primul pas în marşul lor, zelul pentru cruciadă s-a transformat într-un masacru generalizat al evreilor, de-a lungul drumului lor. „La Verdun, Treves, Mentz, Spires, Worms, multe mii din acei nefericiţi evrei, au fost prădaţi şi masacraţi, o asemenea lovitură nu au mai resimţit-o de pe vremea persecuțiilor lui Adrian”. Astfel s-a continuat pe tot parcursul Dunării. Totuşi chinul ce s-a abătut asupra oamenilor în general, de-a lungul traseului cruciaţilor, era chiar mai puţin teribil decât acela care se abătuse asupra evreilor. Pentru imensa mulţime trebuiau provizii: ei nu luaseră nimic cu ei şi trebuiau să trăiască cu forţa pe seama oamenilor din ţările prin care treceau. Dacă acei oameni ezitau, toate lucrurile care se doreau, erau luate cu forţa, dacă refuzau, se expuneau morţii. Atât de înfricoşătoare era această invazie a cruciaţilor, încât prefectul Bulgariei şi regele Ungariei, erau siliţi să-şi mobilizeze armatele pentru apărarea ţărilor şi popoarelor lor.
  6. Când cruciaţii au sosit la Constantinopol, împăratul Răsăritului spera să se salveze de la o distrugere sigură de care ştia că trebuie să cadă asupra lor, din partea turcilor de îndată ce aceştia vor fi sosit în Asia. Dar cruciaţii s-au dovedit atât de distrugători, încât pentru siguranţa ţării sale, a oraşului său şi a poporului său, a fost bucuros să-i ajute să treacă Bosforul. Aceasta a fost cu siguranţă pe placul cruciaţilor pentru că-i aducea în apropierea obiectivelor zelului lor cruciat, pe care doreau fără întârziere să le spulbere din calea lor, precum vântul mătură pleava, şi să sosească cât mai repede la Ierusalim şi la sfântul mormânt. Au fost debarcaţi în siguranţă pe pământul Asiei. În două bătălii, care pentru turci, au fost mai grele decât ambuscadele, întreaga gloată a fost oprită. „O piramidă de oase, vorbea tovarăşilor lor de locul înfrângerii. Din primii cruciaţi, trei sute de mii pieriseră deja înainte ca un singur oraş să fie salvat din mâna infidelilor, înainte ca mulţi dintre fraţi lor mai nobili, să fi încheiat pregătirile pentru demersul lor”. (Idem, par. 9. „ Poate niciodată o expediţie nu a fost atât de fără speranţă, dezastruoasă, atât de nesăbuit risipitoare, cu viaţa umană ca această cruciadă populară pornită la drum, cel dintâi sub Petru Pustnicul”. (Milman: "Latin Christianity," Vol. IV, cartea VII, cap. VI, par. 27).
  7. A urmat luna august, timpul stabilit de papă pentru plecarea cruciadei. Numărul celor care au ajuns în Constantinopol era atât de mare, încât un martor, un istoric, gândea că Europa, trebuie să-şi fi pierdut din temeliile sale, pentru a alimenta o aşa mulţime. S-a estimat că aproape şase milioane luaseră startul, însă mulţi s-au întors repede, iar mulţi alţii, au pierit pe drum. Cu toate acestea, estimarea prudentă a istoriei, este „că, un mare număr nu a putut fi niciodată cuprins în liniile unei tabere, decât la asediul Nisei, prima operaţiune a prinţilor latini”. (Gibbon: Idem, par.16). Întrucât o estimare asemănătoare a armatei lui Xerxes, când a fost numărată la prima ei adunare, pe sol european, a dat numărul 5.283.220 ("Great Empires of Prophecy", “Mari Imperii ale Profeţiei”, cap. IX, par. 2), este evident că numărul cruciaţilor ce alcătuiseră prima cruciadă, trebuie să fi fost cu totul cinci milioane. (Gibbon spune că estimarea era de “şase milioane” - "Decline and Fall," cap. VIII, par.16). Acestea au fost conduse de primii prinţi şi de cei mai capabili războinici ai Europei, care au dus la bun sfârşit un marş victorios prin Asia Mică, Siria şi Palestina. Ei asediaseră şi capturaseră Niceea şi Antiohia din mai 1097, până în 3 iunie 1098. La 7 iunie 1099, au început asediul Ierusalimului, pe care l-au capturat pe 15 iulie. Într-o zi de vineri la trei după-amiaza, ziua şi ora Patimilor, Godfrey din Bouillon, stătea victorios pe zidurile Ierusalimului. Exemplul său a fost urmat îndeaproape de emulaţia vitejiei, astfel că după aproape patru sute şaizeci de ani de la cucerirea lui de către Omar, sfântul oraş era salvat (eliberat) de jugul mahomedan”. (Gibbon: Idem, par. 24).
  8. „Niciun barbar, niciun infidel, niciun sarasin, nu săvârşise o aşa destrăbălare şi asemenea atrocităţi, cu sânge rece, ca aceşti purtători ai crucii lui Hristos (despre care se spune că au căzut în genunchi şi au izbucnit într-un imn pios la prima vedere a Sfântului Oraş) la capturarea oraşului. Uciderea era iertare, violul tandreţe, simplul jaf constituia doar manifestarea dreptului cuceritorului. Copiii erau apucaţi de picioare, unii dintre ei, smulşi de la sânul mamelor lor şi aruncaţi de ziduri sau răsuciţi din creneluri. Unii au fost obligaţi să sară de pe ziduri, alţii au fost torturaţi, prăjiţi la foc mic. S-au spintecat prizonieri ca să se vadă dacă nu înghiţiseră aur. Până la 70.000 de sarasini, nu au fost lăsaţi să-şi îngroape morţii, creştini sărmani erau închiriaţi să facă această slujbă. Oricine era surprins în templu, era ucis, până când duhoarea de la trupurile moarte îi alungau pe ucigaşi. Evreii erau arşi de vii. Chiar în ziua ce a urmat, toţi cei care se refugiaseră pe acoperişuri, în ciuda rezistenţei lui Tancred, au fost tăiaţi în bucăţi. Chiar şi mai târziu cei câţiva sarasini care evadaseră (fără a excepta copiii de un an) erau daţi morţii ca răzbunare pentru insultele (jignirile) aduse morţilor, ca nu cumva să umfle armata egipteană care înainta”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. IV, cartea VII, cap. VI, par. 28).
  9. Atunci, „după ce fiecare duşman era supus şi ucis”, cu străzile Ierusalimului pline de sânge şi acoperite de trupurile celor omorâţi, cruciaţii triumfători şi-au aruncat deoparte suliţele lor încă mirosind a sânge şi şi-au îndreptat paşii către „sfântul mormânt”. Ei s-au adunat la această finalitate a marşului lor, lung şi fatal, iar acolo, la mormântul închipuit al Salvatorului, cu mâinile şi îmbrăcămintea însângerate de uciderea fără discriminare a bărbaţilor, femeilor şi copiilor nevinovaţi, au îndrăznit cu lacrimi, anateme şi atitudine devotată, să-şi exprime recunoştinţa faţă de Acela care pe Sinai a tunat: „Să nu ucideţi” şi care, absolut fără rezistenţă, şi-a predat viaţa şi a murmurat rugăciunea din pragul morţii pentru duşmanii săi! Prin mulţimea sângeroasă, fanatică, surprindem o ultimă privire a cauzei principale a întregului proiect fanatic - Petru Pustnicul.
  10. Atunci s-a întemeiat Regatul Ierusalimului, la care Godfrey din Bouillon, era ales în unanimitate primul conducător. Acest regat a dăinuit de la 1099, până la 1187, când Ierusalimul a fost recapturat de mahomedani sub Saladin. La preluarea oraşului, Saladin „a încuviinţat să cruţe pe locuitori. Creştinilor greci şi răsăriteni, li s-a permis să trăiască sub stăpânirea sa, dar era stipulat ca în patruzeci de zile, toţi francii şi latinii să părăsească Ierusalimul şi să fie conduşi în siguranţă la porturile de la mare ale Siriei şi Egiptului, că se va plăti câte zece bucăţi de aur pentru fiecare bărbat, cinci pentru fiecare femeie şi o bucată de aur pentru fiecare copil, iar cei care nu vor fi în stare să-şi răscumpere libertatea lor, vor fi ţinuţi într-o perpetuă sclavie. Pentru unii scriitori este o temă favorită şi ofensatoare să compare umanitatea lui Saladin, cu masacrul primei cruciade. Diferenţa poate fi doar de ordin personal, dar să nu uităm că creştinii se oferiseră să capituleze şi că mahomedanii din Ierusalim, au menţinut agonia unor situaţii disperate. Justiţia este într-adevăr datorată fidelităţii cu care cuceritorul turc, a împlinit condiţiile tratatului şi el poate fi lăudat pe merit pentru licărirea de milă aruncată peste nenorocirea celor înfrânţi. În locul unei plăţi riguroase a datoriei sale, a acceptat o sumă de treizeci de mii de bizanţi pentru răscumpărarea a şapte mii de sărmani; mai mult de două sau trei mii, au fost eliberaţi fără plată datorită clemenţei sale, iar numărul de sclavi a fost micşorat la unsprezece sau patrusprezece mii de persoane. La întrevederea sa cu regina, cuvintele şi chiar lacrimile sale, sugerau cele mai gingaşe păreri de rău; milosteniile sale generoase au fost distribuite printre cei care erau orfani sau văduve de război, iar în timp ce cavalerii spitalelor erau împotriva lui, el a permis fraţilor lor mai smeriţi să continue pe durata unui an îngrijirea şi slujirea bolnavilor.
  11. „În aceste fapte de milă, virtutea lui Saladin merită admiraţia şi iubirea noastră: el a fost dincolo de necesitatea disimulării, pentru că fanatismul lui cumplit l-ar fi putut determina să mascheze decât să afişeze compasiune pentru duşmanii Coranului. După ce Ierusalimul a fost eliberat de prezenţa străinilor, sultanul şi-a făcut intrarea triumfală, steagurile sale fluturând în vânt şi în armonie cu muzica de război. Marea moschee a lui Omar ce fusese transformată în biserică, era acum din nou consacrată singurului Dumnezeu şi profetului său Mohamed; zidurile şi pavajul au fost curăţite cu apă de trandafir şi un amvon, lucrarea lui Noureddin, era înălţat în sanctuar. Dar când crucea de aur ce strălucea pe dom a fost dată jos şi târâtă pe străzi, creştinii din orice sectă au scos un geamăt de durere, căruia i s-a răspuns cu strigăte de bucurie din partea musulmanilor. În patru cufăre de fildeş, patriarhul a strâns crucile, icoanele, vasele şi relicvele locului sfânt: acestea au fost luate de cuceritorul care era doritor să le prezinte califului, alături de trofeele idolatriei creştine. A fost totuşi convins să le încredinţeze patriarhului şi prinţului Antiohiei, iar gajul pios a fost răscumpărat de Richard al Angliei prin plata a cincizeci şi două de mii bizanţi de aur”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," cap. IX, par. 11).
  12. Această epidemie a fanatismului şi sălbăticiei cruciadelor, a continuat pentru aproape două sute de ani. În această perioadă, aproape şapte milioane de oameni părăsiseră Europa Occidentală pentru Ierusalim, doar câţiva dintre ei s-au mai întors şi aceştia doar ca persoane individuale. Astfel, acest mare număr de oameni, era chemat de papi să ucidă fără răscumpărare şi fără o singură cauză justificativă. „Asemenea perseverenţă încăpăţinată a Europei, poate într-adevăr stârni mila şi mirarea noastră, că nicio învăţătură nu s-a tras dintr-o experienţă constantă şi potrivnică, că aceeaşi încredere s-ar ivi în mod repetat din aceleaşi insuccese, că şase generaţii succesive s-au aruncat în prăpastia ce s-a deschis înaintea lor şi că oameni de orice condiţie ar fi mizat destinele publice şi private, pe o aventură disperată pentru posesia sau recăpătarea unei pietre de mormânt, la două mii de mile de ţara lor”. (Gibbon: "Idem, par. 6). „Cruciadele - plănuite nu cu o filozofie rece şi indiferentă, ci cu acel spiritualism trufaş al credinţei, care nu poate încuviinţa să îngrădească pe Omniprezentul Dumnezeu, Salvator şi Spirit Sfânt, în orice loc sau la un munte şi oraş anume şi pentru care un război religios este esenţial, dar ireconciliabil, opozabil spiritului creştinismului - poate părea culmea nebuniei omeneşti. Cruciadele, dacă am putea calcula, incalculabila risipă de vieţi omeneşti, de la prima și până la ultima cruciadă (o risipă, fără îndeplinirea vreunui rezultat omenesc de durată), şi toată nenorocirea umană implicată în acea pierdere de vieţi, poate părea cea mai surprinzătoare nebunie ce a stăpânit vreodată mintea omului”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. IV, cartea VII, cap. VI, par. 23).
  13. Şi totuşi, totul a contribuit la îmbogăţirea şi la gloria papalităţii. Înainte de toate, interesele în această lume dar și în cealaltă, ale oricărui cruciat, erau căpătate sub tutela papei, întrucât pentru oricine se întorcea, această tutelă devenea perpetuă, iar sub spiritul nativ invaziv al papalităţii, a fost cu uşurinţă extinsă într-un control absolut. În plus, era o nevoie totală de bani gheaţă cu care să se aprovizioneze pentru Cruciade. Ca să nu se piardă bunurile unei aşa mulţimi, s-a hotărât să fie vandabile doar la un preţ foarte mult redus. Şi de la comorile adunate de-a lungul secolelor, prin taxele exorbitante, Biserica a făcut împrumuturi pe valori şi bunuri imobiliare, pentru banii necesari. De exemplu, Godfrey de Bouillon a ipotecat episcopului din Verdun şi episcopului din Liege, cea mai mare parte a marilor sale moşii şi pentru că nu s-a mai întors vreodată, acele proprietăţi sunt deţinute până în ziua de astăzi, de Biserica Romei. Pentru cel puţin două secole, aceste tranzacţii au mers înainte în linişte, Biserica întotdeauna primind şi rareori înstrăinând, ajutată fiind de ofertele obişnuite ale devoţiunii, testamentele de pe patul de moarte, exigenţele unei iertări stoarse cu greu, mita generoasă pentru spaima superstiţioasă, pomenile actelor de caritate curate şi altruiste.
  14. „Toţi cei care, pe durata întregii perioade a Cruciadelor, căutau pe cineva căruia să-i poată încredinţa pământurile lor ca şi protector sau pentru totdeauna, dacă trebuia să-şi găsească mormânt sau posesiuni bogate în Pământul Sfânt, apela la Biserică prin ale cărei rugăciuni putea avea succes, prin ale cărei Messe, păcatul lipit chiar şi de sufletul soldatului crucii, putea fi îndepărtat. Dacă se întorcea, se întorcea adesea un om dezamăgit şi melancolic, care găsea refugiu faţă de nenorocitele simţăminte religioase, în mănăstiri şi transfera drepturile sale rămase fraţilor săi. Dacă nu mai revenea, Biserica intra în posesie. Omul bisericii, care mergea către Pământul Sfânt, nu le deţinea ca moştenire perpetuă, pe lângă pământurile Scaunului mănăstirii sale, ci erau sub autoritatea Bisericii sau frăţietăţii. Astfel că, pe orice cale, atot-strângătoarea Biserică aduna bogăţii, încercuind noi ţinuturi în cadrul sfinţitelor sale hotare cu acel comerţ sârguincios care în acest mare negoţ şi vânzare de proprietăţi personale sau funciare, nu a făcut vreodată vreo asociere în pierdere, ci a continuat să adune şi să adune. Cele mai mari părţi din fiecare regat se transformau în proprietăţi (moşii) separate care revendicau exceptarea de la toate impozitele ţinutului”. (Milman: Idem, par. 37).
  15. Urban al II-lea, nu s-a întors la Roma din Franţa, până în septembrie 1096, şi atunci era escortat de o trupă de cruciaţi, cu al cărei ajutor, pontiful intră în Roma în triumf şi îndepărtează pe partizanii lui Clement al III-lea, din fortăreaţa pe care o ocupaseră, cu excepţia castelului St. Angelo. Mai târziu, Urban face o călătorie la Salerno atunci când adepţii lui Clement al III-lea se ridicaseră iarăşi şi restabiliseră puterea acestuia. S-a ţinut un conciliu alcătuit dintr-un mare număr de cardinali, episcopi, preoţi, diaconi şi călugări, care l-a excomunicat pe Urban şi l-a pus sub anatemă declarând: „Nu dorim să părăsim pe cel credincios în ignoranţă, aşa că ne-am adunat într-un conciliu ca să distrugem ereziile introduse în Biserică, de călugărul Hildebrand şi de continuatorii politicii sale. Cu consecvenţă am făcut public condamnarea Papei Urban şi a tuturor celor ce-l recunoşteau. Permitem totuşi celor vinovaţi să-şi pledeze cauza înaintea noastră, făgăduindu-le chiar în situaţia de a fi condamnaţi, întreaga siguranţă a persoanelor lor, până la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, pentru că noi nu suntem însetaţi de sânge şi dorim cu sinceritate pace, adevăr şi unitate în Biserică”.
  16. Curând după aceasta, la începutul anului 1099, Urban s-a întors şi a alungat din nou pe Clement al III-lea. La 29 iulie 1099, Urban al II-lea a murit. În locul său a fost ales cardinalul Rainerius care a luat numele de PASCAL al II-lea, 13 august 1099 - 21 ianuarie 1118. Pascal a continuat războiul împotriva lui Henry al IV-lea, ce fusese început de Gregor al VII-lea, şi care a fost menţinut de Victor III şi Urban II. Clement al III-lea, moare în septembrie 1100. Partida lui Henry alege imediat un succesor, dar cu ajutorul lui Pascal, acesta este luat prizonier în ziua alegerii sale şi ţinut închis într-o mănăstire. A fost ales un altul în locul său, care, în o sută cinci zile de la alegerea sa, este de asemenea capturat şi ţinut prizonier de Pascal. Şi totuşi este ales şi un al treilea care şi-a luat numele de SILVESTRU al IV-lea. Dar în câteva zile, a fost alungat din Roma de către Pascal şi moare, înainte să poată reveni la Roma.
  17. Războiul dintre papă şi împărat, pe care Gregor al VII-lea îl începuse, şi care a fost continuat de urmaşii săi, a fost purtat la modul cel mai înverşunat, de către Pascal. Primul fiu al împăratului, Conrad, pe care partida papei îl aţâţase împotriva tatălui său, murise. Atunci ei au reuşit să ostilizeze împotriva împăratului pe cel de-al doilea fiu, Henry, şi gândeau că nu se va dovedi că papa însuşi era direct implicat în rebeliunea tânărului Henry contra tatălui său, dar lucru sigur este că „prima faptă a tânărului Henry, a fost să consulte pe papă în privinţa obligativităţii jurământului său de supunere (credinţă). Sfântul Părinte, atribuind cu îndrăzneală această disensiune între fiu şi părintele său, inspiraţiei lui Dumnezeu, i-a trimis fără reţinere binecuvântarea apostolică şi i-a oferit iertarea, cu condiţia să conducă cu dreptate şi să fie credincios Bisericii, iar pentru răzvrătirea împotriva tatălui său, i-a făgăduit o iertare la judecata finală a lui Hristos”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. IV, cartea VIII, cap. 1, par. 12, de la capăt).
  18. Prin mijloacele celei de a doua rebeliuni a fiului, papalitatea a reuşit să-l ducă la moarte pe împăratul Henry al IV-lea, la 7 august 1106. Nici acum papalitatea nu se opreşte, astfel că atunci când este înmormântat de episcopul din Liege, localitatea în care a decedat, episcopul este silit să dezgroape trupul şi să-l elimine din „pământul consacrat”. „În acest mod a fost persecutat acest mare prinţ Henry, al patrulea împărat cu acest nume, cu sfidarea tuturor legilor umane şi divine. S-a întâmplat la mormântul său de către proprii supuşi şi de propriul copil, cu aprobarea, dacă nu, cu chiar instigarea a patru papi succesivi, pe motiv că nu le-a cedat o prerogativă, de care predecesorii lui Henry, se bucuraseră ca fiind un drept al lor neindoielnic, și nici un papa, indiferent de cât de curajos și de ambitios ar fi, ar fi pretins s-o ceară, până la vremea papei Gregor al VII-lea”. (Bower: "Lives of the Popes," Pascal II).
  19. Acum, că papa scăpase de Henry al IV-lea, se poate spune totuşi că necazurile sale, erau doar la început. Odată cu ascensiunea lui Henry al V-lea, papa a căzut în mâini, mai aspre decât se găsise vreodată, pentru că deşi tânărul Henry se unise cu papalitatea în războiul împotriva tatălui său, ca să câştige de la împărat pentru aceasta, singurul drept al investiturii, devenind de curând împăratul Henry al V-lea, şi-a revendicat cu putere acelaşi drept al investiturii pentru care tatăl său se luptase întotdeauna. Papa se găseşte acum mai profund implicat în război decât era înainte.
  20. Pascal a făcut o călătorie în Franţa. La Chalons, Henry trimite un ambasador care să afirme în faţa papei, legalitatea revendicării imperiale a dreptului la investitură. În replică, episcopul de Placentia, vorbind în numele papei declară că „inelul şi cârja aparţin altarului şi în consecinţă nu puteau fi la dispoziţia unui laic şi că este extrem de nepotrivit, ca mâinile consacrate de trupul şi sângele lui Hristos, să primească însemnele puterii şi demnităţii lor din mâini pătate de sângele scurs de pe sabie!”. Ambasadorii lui Henry au întrerupt pe arhiepiscop cu următoarele cuvinte: „Nu acesta este locul unde trebuie să decidem disputa: sabia trebuie să hotărască la Roma”. Într-o epistolă către Anselm al Angliei, Pascal declarase: „Ştii că niciodată nu am făcut-o şi că niciodată nu voi suporta ca regele Germaniei să ofere investituri. Eu voi aştepta doar până când ferocitatea acelei naţiuni va fi cumva îmblânzită. Dar dacă regele continuă să urmeze exemplul rău al tatălui său, va simţi la timpul potrivit, greutatea sabiei Sf. Petru, pe care am început deja să o folosim”. (Bower: “Lives of the Popes", Pascal II. par. 36).
  21. Henry a propus un tratat prin care ar renunţa la revendicările ce privesc investiturile, în schimbul pierderii de către papă, cu consimţământul episcopilor, a tuturor posesiunilor şi bunurilor pământeşti care au fost revărsate asupra papalităţii din vremea lui Carol cel Mare, până în prezent. Papa a fost de acord, astfel că Henry merse la Roma să ratifice tratatul, care a fost pus în acord de ambasadorii săi şi să fie de asemenea încoronat împărat de către papă. Pe 11 februarie 1111, el soseşte la Roma cu o armată de treizeci şi cinci de mii de oameni. Este primit cu bucurie de evrei şi greci, de cler şi de măicuţe şi o mare mulţime de oameni de care este însoţit la Vatican. Acolo Henry „a descălecat de pe calul său, a urcat pe treptele (Bazilicii) Sf. Petru, s-a apropiat de un papă înconjurat de cardinali, mulţi episcopi, întreg clerul şi corul Bisericii. A sărutat mai întâi piciorul şi apoi gura pontifului, s-au îmbrăţişat de trei ori, în onoarea Trinităţii şi schimbând sfântul sărut pe frunte, pe ochi şi pe buze. …Regele a luat mâna dreaptă a papei, iar oamenii străpunseră aerul cu aclamaţii. Regele face declaraţia solemnă de respectare a tratatului, papa îl declară împărat, după care papa oferă din nou sărutul păcii. Ei se aşează acum înăuntrul altarului de porfir”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. IV, cartea VIII, cap. II, par. 19, 20).
  22. Dar fiecare ştia că nu putea avea încredere în celălalt. Fiecare din ei ezita să facă declaraţia de renunţare în favoarea celuilalt, ca nu cumva dacă ar face-o primul, celălalt să refuze şi astfel să fie prins. Aşa cum fiecare aştepta pe celălalt, papa a fost primul care a spart liniştea cerându-i regelui să exprimea renunţarea la investituri. Regele a replicat că era de acord să facă asta doar cu condiţia ca episcopii Italiei să agreeze renunţarea la dreptul papei la averile pământeşti şi că nu putea prezenta declaraţia de renunţare până când nu va şti cu certitudine că episcopii, prin voinţă liberă, se unesc cu papa le renunţarea celor pământeşti. De îndată regele se retrase la consultări cu episcopii care erau prezenţi. Conferinţa a durat atât de mult încât papa a trimis şi i-a cerut să revină şi să-şi îndeplinească partea sa din tratat. Când Henry a revenit acolo unde se găsea papa, episcopii şi o parte din garda regelui au venit cu el. Episcopii au declarat în unanimitate, că ei nu vor fi de acord niciodată cu niciun fel de cedare a proprietăţilor lor, că nu avea dreptul să facă nicio înţelegere care să fie pusă în practică şi că în orice caz, aceasta nu se putea realiza pentru că bunurile pământeşti fiind date Bisericii de către împăraţi, deveniseră inalienabile. Papa a încercat să-i convingă spunând: „Este corect să dai unui Caesar lucrurile care aparţin Caesarului. Cel care slujeşte lui Dumnezeu se cuvine să nu fie acaparat de afacerile (politice) ale acestei lumi. Utilizarea armelor şi în consecinţă posesia de castele şi întărituri este, potrivit Sfântului Ambrosie, străină de slujba unui episcop”. (Bower: "Lives of the Popes," Pascal II, par. 41).
  23. Episcopii nu erau însă se înduplecat şi totuşi papa, pledând pentru faptul că îşi îndeplinise partea sa din tratat, insista ca împăratul să împlinească partea lui. Cum cearta dădea în clocot, un membru al suitei împăratului înaintă spre papă şi spuse acestuia: „La ce bun atâtea discursuri? Ce se cuvine să facem noi cu paragrafele şi tratatele tale? Ştii doar că pe domnul nostru împăratul îl vei încorona fără niciunul din articolele sau condiţiile tale, aşa cum predecesorii tăi au încoronat pe Carol, pe Ludivic şi Pepin”... Papa a răspuns că nici nu ar putea, nici nu l-ar încorona până când nu va fi pus în practică tratatul. Dar, pentru că partea împăratului din înţelegere stătea în cele din urmă în condiţia ca episcopii să fie de acord cu renunţarea la bunurile pământeşti, Henry insista că, întrucât aceştia refuzau să facă aşa ceva, nu era înţelept pentru el să renunţe la prerogativa investiturilor. Însă papa îl presa cu pretenţia sa, astfel că Henry puse capăt acestei dispute, poruncind gărzilor sale să înconjoare pe papă şi pe episcopii săi. Era Duminica Quinquagesima şi papei i s-a permis să conducă slujba obişnuită şi să oficieze Messa. Henry a hotărât ca porţile şi turnurile Vaticanului şi ale Bazilicei Sf. Petru, să fie ocupate de soldaţii săi. Atunci când slujba s-a încheiat şi papa şi cardinalii săi erau pe punctul de a se retrage, soldaţii au blocat toate uşile şi i-au reţinut. Henry a decis ca papa şi cardinalii (cu excepţia a doi care izbutiseră să evadeze) să fie duşi într-o clădire învecinată şi ţinuţi sub pază.
  24. Cei doi cardinali evadaţi, au răspândit în oraş vestea că papa era întemniţat. Gloata a explodat de furie şi a ucis mulţi soldaţi germani care, neştiind de cele întâmplate la (Bazilica) Sf. Petru, au fost alungaţi neînarmaţi prin oraş. Mulţimea furioasă a luat cu asalt (Bazilica) Sf. Petru şi a atacat chiar şi pe soldaţii înarmaţi. Împăratul, care aruncase acuzaţii asupra lor, a fost dat jos de pe calul său şi rănit şi şi-ar fi pierdut cu siguranţă viaţa dacă unul din nobilii săi nu i-ar fi dat calul său. Prin acest sacrificiu, nobilul însuşi a fost prins de mulţime şi pur şi simplu tăiat în bucăţi şi aruncat câinilor de pe străzi. Armata lui Henry a învins şi a fost din nou un mare măcel. Papa a fost întemniţat într-un castel, nu departe de Roma. Prizonierii erau ţinuţi aproape, doar germanilor li se permitea să comunice cu ei. După ce au trecut două luni, episcopii şi cardinalii au pledat convingător necazul lor, pe cel al poporului Romei şi al întregii vecinătăţi, pe care Henry în mod continuu îi stânjenea şi-i chinuia, astfel încât Papa Pascal al II-lea, a capitulat cu totul în fața poruncilor lui Henry, la fel cum Henry IV se predase lui Gregor al VII-lea, cu diferenţa totuşi că Papa Pascal nu era în niciun chip umilit sau făcut să sufere de către Henry al V-lea, aşa cum fusese umilit Henry al IV-lea, de Gregory al VII-lea.
  25. S-a încheiat următorul acord, bineînţeles la dictarea împăratului şi prin capitularea şi supunerea papei:

DIN PARTEA PAPEI

„Papa Pascal nu va molesta pe Împăratul Henry, din pricina admiterii investiturilor episcopilor şi abaţilor regatului său; el însuşi nu se va interesa de ei şi nu va excomunica vreodată pe împărat, pentru că i-a aprobat sau pentru orice altă jignire, pe care a adus-o cu prilejul acestei dispute, lui, prietenilor, sau susţinătorilor săi, împăratul va investi, aşa cum a făcut-o până acum, cu cârja şi inelul, pe episcopii şi abaţii ce vor fi aleşi în mod liber, fără simonie şi cu aprobarea sa; arhiepiscopii şi episcopii vor consacra pe cei pe care împăratul îi va fi investit astfel, şi nimeni nu va fi consacrat până când el nu-i va fi investit; papa va încorona pe împărat de îndată, îl va ajuta să păstreze regatul său, şi-i va întări, printr-o bulă specială, dreptul de investitură”.

DIN PARTEA ÎMPĂRATULUI

„Eu, Henry, miercurea sau joia viitoare, voi lăsa în libertate pe Papa Pascal şi pe toţi cardinalii, episcopii şi alte persoane, ca şi pe ostaticii luaţi cu el şi pentru el şi vom hotărî să fie conduşi în siguranţă la poarta oraşului trans-Tiberine. Pe viitor, eu nu voi mai aresta sau hotărî să fie arestat cineva, care va fi credincios Papei Pascal, iar poporul Romei, la fel ca locuitorii oraşului trans- Tiberine, se vor bucura de pace şi siguranţă, nemolestaţi ca persoane sau pe moşii; voi înfiinţa patrimoniile şi domeniile Bisericii Romane pe care le-am luat, o voi ajuta şi asista la recăpătarea şi susţinerea în justiţie a tot ce-i aparţine, aşa cum înaintaşii mei au făcut-o şi voi asculta de Papa Pascal, salvând onoarea regatului meu şi a imperiului, după cum împăraţii catolici au ascultat de papi catolici”. (Idem par.44)

  1. Acest tratat a fost pus la punct în tabăra împăratului, la mică distanţă de Roma. Exista totuşi un singur punct ce trebuia îndeplinit, înainte ca papa să-şi poată recăpăta libertatea. Partea papei din acord era ca acesta să întărească „printr-o bulă specială” dreptul împăratului de investitură, iar Henry ceruse ca această bulă să fie transmisă în linişte către el de papă, înainte să fie eliberat. Papa a obiectat că nu avea cu el sigiliul papal şi cum putea el să emită bula? Henry a hotărât ca sigiliul să-i fie adus de la palatul papal în tabără. Atunci Papa Pascal al II-lea a semnat şi pecetluit următoarea bulă papală:

„Pascal, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, către fiul său iubit Henry, rege al germanilor şi prin harul lui Dumnezeu, împărat al romanilor, sănătate şi binecuvântare apostolică. După cum regatul vostru a ieşit întotdeauna în evidenţă, pentru ataşamentul său faţă de Biserică şi predecesorii săi au meritat, prin probitatea lor, să fie onoraţi cu coroana imperială a Romei, a plăcut Celui Atotputernic să te cheme, iubitul meu fiu Henry, în acelaşi fel, la acea demnitate, etc. De aceea noi îţi acordăm acea prerogativă pe care înaintaşii noştri au oferit-o alor voştri şi anume, ca tu să oferi investituri episcopilor şi abaţilor regatului tău cu cârja şi inelul, dovedind că au fost aleşi în mod liber şi fără simonie, ca apoi să fie consacraţi, după investitură, de episcopii provinciei de care aparţin. Dacă cineva va fi ales de popor şi de cler, fără aprobarea ta, acesta să nu fie consacrat până când nu-l vei investi. Episcopii şi arhiepiscopii să aibă deplina libertate să consacre pe episcopii şi abaţii cărora le-ai oferit investitura, pentru că aşa predecesorii tăi, au înzestrat şi au îmbogăţit Biserica din stăpânirile lor, deci se cuvine ca episcopii şi abaţii să fie cei dintâi în contribuţia la apărarea şi susţinerea Statului şi este partea ta să suprimi disensiunile populare care se ivesc cu ocazia alegerilor. Dacă orice persoană, fie cleric sau laic, va îndrăzni să încalce această înţelegere dintre noi, va fi lovit cu anatema şi-şi va pierde demnitatea. Fie ca mila Celui Atotputernic să apere pe cei ce o vor respecta şi dorim majestăţii voastre, o domnie fericită”. (Idem par.45).

  1. După acest moment, papei i s-a oferit libertatea deplină. El şi împăratul au intrat în oraş împreună şi au mers direct către (Bazilica) Sf. Petru unde papa a încoronat pe Henry împărat, în ziua de duminică 12 aprilie 1111. Când ceremomia de încoronare s-a încheiat, papa a celebrat Messa, iar când a venit la comuniune a luat anafura şi a rupt-o în două. Dând o parte lui Henry şi ţinând pe cealaltă pentru sine, a spus: „Noi îţi oferim, Împărate Henry, trupul Domnului nostru Isus Hristos, acelaşi care a fost născut din Fecioara Maria şi a suferit pe cruce, după cum suntem învăţaţi de sfânta Biserică Catolică: ţi-l dăm ca pe o confirmare a păcii pe care am făcut-o. Şi după cum această parte a sacramentului dătător de viaţă, este despărţită de cealaltă, tot aşa, cel care va încerca să spargă această înţelegere, să fie despărţit de Domnul nostru Isus Hristos şi exclus din împărăţia Sa”. (Idem par. 45).
  2. Mai apoi, o delegaţie a poporului roman a fost admisă în Biserică. Ei s-au prezentat în faţa împăratului, cu coroana de aur şi cu însemnele patricienilor şi ale apărării oraşului Roma. Henry a cerut ca în prezenţa tuturor, papa să-i înmâneze bula pe care o redactase în tabără. Papa a refuzat la început, dar a fost silit să o facă ca să evite, cel mai probabil, o altă experienţă asemănătoare cu cea prin care tocmai trecuse. Henry primeşte bula din mâinile papei, după care pleacă imediat către Germania.
  3. Dar necazurile nu se încheiaseră încă, pentru papă. Acei cardinali şi episcopi ce nu fuseseră prizonieri, alături de clerul Romei, au cerut papei să revoce imediat bula pe care a emis-o, să o declare nulă şi să lase fără valoare, tot ce stipula tratatul cu Henry. Aceştia au ţinut un conciliu şi ei înşişi, au declarat nule şi fără valoare, toate concesiile pe care Pascal le făcuse şi au reînnoit hotărârile lui Gregor şi ale urmaşilor săi, împotriva investiturii laice. Au condamnat „pe toţi cei care ar acţiona sau ar susţine pe oricine ar făptui contrar acestor decrete”. Valul opoziţiei a crescut atât de puternic, încât papa însuşi a convocat un conciliu pe 28 martie 1112, alcătuit din „doisprezece arhiepiscopi, o sută patrusprezece episcopi, cincisprezece preoţi cardinali, opt diaconi cardinali, un mare număr de abaţi şi eclesiastici de toate rangurile”. Conciliului i-a fost prezentat un raport despre tot ce apăruse în confruntarea cu Henry. Papa a mărturisit că nu făcuse bine că acordase concesiile realizate şi că problema trebuia corectată în vreun fel şi a cerut conciliului să-l ajute în găsirea modului în care această dificultate putea fi remediată, întrucât oferise împăratului prin acea bulă specială, dreptul investiturii, şi-şi luase şi angajamentul că nu-l va excomunica.
  4. Conciliul a cerut timp de deliberare care, bineînţeles a fost acordat. Rezutatul analizei a fost opinia exprimată de episcopul de Angouleme şi care „a fost primită de toţi, ca fiind dictată de Spiritul Sfânt şi anume pentru că papa făgăduise doar ne-excomunicarea împăratului, el putea excomunica propria bulă şi tratatul întărit de acesta! În consecinţă conciliul a adoptat în unanimitate următoarea hotărâre: „Toţi, dintre cei adunaţi în acest sfânt conciliu, condamnăm, prin autoritatea Bisericii şi a judecăţii Spiritului Sfânt, privilegiul smuls de la papă de Regele Henry şi ca acesta să fie pentru totdeauna fără efect şi nul, îl excomunicăm: se stabilea că un episcop, deşi ales canonic, să nu fie consacrat până când nu primea investitura de la rege, dar era împotriva Spiritului Sfânt şi nepotrivit cu instituţia canonică. Amin! Amin! Fiat! Fiat!”. (Idem par.49)
  5. Deşi papa garantase că nu-l va excomunica pe împărat şi cu toate că a fost statornic acelei făgăduinţe şi excomunicase doar bula şi tratatul său, totuşi, peste tot, legaţii săi excomunicau pe Henry, iar Papa Pascal confirma excomunicarea lor. Şi într-adevăr această excomunicare era în ea însăşi fără valoare, cu excepţia faptului dacă era confirmată de papă. De asemenea, Conciliul de la Vienne prezidat de legatul papal şi ţinut în septembrie 1112, a excomunicat pe împărat, iar această hotărâre a fost categoric întărită de către papă printr-o epistolă datată, 17 noiembrie, acelaşi an, „făcând astfel, prin alţii, ce cu solemnitate jurase să nu facă el însuşi şi anume, să permită unui tribunal inferior să se descotorosească de un jurământ pe care el însuşi nu a îndrăznit să-l retracteze. Printr-o sofisticărie nedemnă a încercat să obţină avantajul, fără să se facă vinovat de călcarea jurământului”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. IV, cartea VIII, cap. II, par. 39). Şi astfel, papa s-a supus el însuşi divizării pe care o decretase pe anafura ruptă, în duminica din 12 aprilie 1111.
  6. Astfel, când Pascal al II-lea, va fi trecut de etapa papală, va lăsa viitorilor papi, marea lecţie pontificală „că nu este nicio limită faţă de care ei să nu-şi poată promova pretenţiile pentru consolidarea ierarhiei, însă retractarea celei mai mici dintre acestea, era dincolo de puterea lor nelimitată”. (Milman: Idem, par. 5). Războiul a continuat şi după moartea lui Pascal al II-lea, aşa cum a fost înainte, a continuat de la un capăt la celălalt al domniei succesorului său - GELASIUS al II-lea, 1118, şi aproape prin întreg pontificatul urmaşului său, papa CALIXT al II-lea, 1119 - 12 decembrie 1124. În septembrie 1122, s-a ţinut la Worms, o Dietă, la care legaţii papei Calixt al II-lea, erau prezenţi şi la care, după o conferinţă de zece zile, războiul investiturilor s-a încheiat cu următorul acord:

DIN PARTEA PAPEI

„Noi, legaţii Sfântului Scaun, acordăm împăratului puterea de a hotărî ca episcopii şi abaţii regatului Germaniei să fie aleşi în prezenţa sa, fără folosirea violenţei şi a simoniei şi sub auspiciile prelaţilor mitropoliţi şi coprovinciali. Cel ales, va primi de la prinţ investitura regală prin sceptru şi nu însemnele eclesiastice şi va îndeplini acele îndatoriri către suveranul său pe care le impune numele său de supus. Prin virtutea acestui tratat oferim lui Henry o pace durabilă şi la fel celor care au fost de partea lui pe durata vremurilor nefericite ale discordiei noastre”.

DIN PARTEA LUI HENRY al V-lea

„Pentru dragostea lui Dumnezeu şi a sfintei Biserici Romane, a Papei Calixt şi a siguranţei sufletului nostru, noi renunţăm la privilegiul investiturilor prin inel şi prin cruce şi garantăm tuturor bisericilor imperiului nostru, alegeri canonice şi consacrări libere. Înapoiem Sfântului Scaun pământurile şi domeniile pe care le-am acaparat în timpul schismei noastre şi făgăduim ajutorul nostru, ca papa să recapete pe acelea pe care supuşii noştri le-au confiscat. Vom returna de asemenea bisericilor, lorzilor şi cetăţenilor, domeniile care sunt în proprietatea noastră. În cele din urmă oferim o pace totală şi durabilă Papei Calixt, sfintei Biserici Romane şi tuturor celor care au ajutat-o pe durata discordiei noastre”.

  1. „Aceste două acte erau citite şi făcute obiect de schimb, pe o câmpie pe malul stâng al Rinului, unde erau ridicate corturi şi un altar. Mulţumiri au fost aduse lui Dumnezeu şi o Messă solemnă s-a celebrat de către episcopul din Ostia, care admise pe împărat la comuniune şi-i dăruise sărutul păcii. A oferit de asemenea iertarea sa trupelor ce-l înconjurau şi tuturor acelora care luaseră parte la schismă. Astfel au cimentat, papa şi împăratul, unirea lor după ce au devastat Germania şi Italia şi au ucis oameni în Saxonia, Bavaria, Lorena şi Lombardia, timp de jumătate de secol, pentru o ceartă nenorocită despre investituri”. (De Cormenin: "History of the Popes," Calixtus II).
  2. A urmări istoria detaliată a succesiunii papilor prin acest secol, în care trei sferturi de timp au existat doi papi deodată, ar însemna doar să impui cititorului o repetiţie plictisitoare a intrigii, blasfemiei şi aroganţei, a ticăloşiei, războiului şi durerii. Mărturia contemporanilor catolici, va fi o descriere suficientă a întregului secol doisprezece: cardinalul Baronius, analistul papilor, mărturiseşte /recunoaşte că „apare ca şi cum Antihristul, guverna atunci creştinătatea”. Şi întrucât papa era guvernatorul creştinismului, această declaraţie desemnează cu mare acurateţe, cine este Antihristul.
  3. Sfântul Bernard, contemporan al acelor vremi, scria într-o epistolă: „Având pentru câteva zile bucuria de a-l vedea pe smeritul Nobert şi de a asculta câteva cuvinte din gura sa, l-am întrebat care erau gândurile sale cu privire la Antihrist. Mi-a răspuns că această generaţie va fi cu siguranţă exterminată de duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor, pentru că domnia sa a început”.
  4. Bernard de Morlaix, un călugăr din Cluny, ce a trăit de asemenea în acest secol, a scris: „Veacurile de aur au trecut, sufletele curate nu mai există, trăim în vremurile de pe urmă când frauda, necurăţia, jaful, schismele, certurile, războaiele, trădările, incesturile şi crimele, devastează Biserica. Roma este oraşul necurat al vânătorului Nimrod: pietatea şi religia au părăsit zidurile sale. Ce păcat! Pontiful, sau mai degrabă, regele acestui odios Babilon, zdrobește (tropăie) sub picioare, Evangheliile şi pe Hristos, şi hotărăşte el însuşi, să fie adorat ca un zeu”.
  5. Onoriu din Antron, un preot, a declarat: „Iată aceşti episcopi şi cardinali ai Romei! Aceşti slujbaşi demni care înconjoară tronul Fiarei! Ei sunt constanţi ocupaţi cu noi nedreptăţi şi nu încetează niciodată să comită crime... Domnia lui Dumnezeu s-a încheiat, iar cea a lui Antihrist a început. O nouă lege a înlocuit-o pe cea veche. Teologia academică s-a debarasat de moralitate, principii şi închinări - şi iată! Vremurile de pe urmă anunţate de Apocalipsă, au sosit!”. (De Cormenin: "History of the Popes," Pascal II, primele paragrafe).