17. Supremaţia papală de la inocențiu al III-lea, la Bonifaciu al III-lea
În anul 1143, oraşul Roma s-a declarat republică. A fost ales un patrician; Senatul era restabilit. În martie 1144, această republică a declarat separarea Bisericii şi Statului şi a notificat pe papă – LUCIUS al II-lea, că vor recunoaşte şi se vor supune autorităţii papale în problemele spirituale şi doar în cele spirituale. „Ei au făcut public că papa şi clerul trebuie să se mulţumească din acel moment cu dijmele şi prinoasele oamenilor”, deoarece, „toate bunurile pământeşti, domeniile şi drepturile suveranului” sunt acum ale puterii vremelnice reprezentată prin patricianul republicii. În fruntea unor nobili înarmaţi, papa Lucius a încercat să distrugă noua republică a Romei, dar într-o tentativă de asalt asupra capitalei, a căpătat o rană mortală şi a decedat în 28 februarie 1145.
Succesorul lui Lucius al II-lea, EUGENIUS al III-lea, a fost expulzat din Roma. Târziu, în acelaşi an, a recucerit oraşul şi a sărbătorit Crăciunul, dar în martie 1146, a fost din nou obligat să plece şi nu a mai revenit decât ca episcop, până la moartea sa, de pe 7 iulie 1153. Succesorul lui Eugenius al III-lea, a murit pe 2 decembrie 1154 şi a fost imediat urmat de Nicolas Breakspear, singurul englez care a fost vreodată pontif la Roma, ce a domnit ca Papa ADRIAN al IV-lea, 4 decembrie 1154 - 1 septembrie 1159. În războiul cu noua republică, Adrian a poruncit tuturor bisericilor din Roma să fie închise, a interzis întregului cler să îndeplinească orice fel de servicii religioase, cu excepţia botezurilor (creştinărilor) şi a morţilor. Clerul a trezit pe oamenii superstiţioşi lipsiţi de ritualurile, sărbătorile şi procesiunile religioase. Paştele era aproape şi perspectiva că această mare sărbătoare să nu fie celebrată, era de neconceput pentru gloată. Protestau pentru înapoierea (redarea) religiei lor. Astfel „clerul şi oamenii, au silit Senatul să cedeze. Adrian nu va accepta alte condiţii decât abrogarea instituţiilor republicane” şi surghiunul conducătorilor lor. „Republica era la sfârşit” martie 1155.
În 1156, Henry al II-lea, al Angliei, a cerut favoarea papei pentru proiectul său de invazie şi supunere a Irlandei. Irlanda primise creştinismul în acelaşi timp cu bretonii, în primele secole ale erei creştine. Cu toate acestea „papa considera că cel mai sigur indiciu al convertirii lor nedesăvârşite, era faptul că au urmat doctrinele primilor lor învăţători şi nu recunoscuseră niciodată supunerea faţă de Scaunul Romei”. (Hume: "History of England,", “Istoria Angliei”, cap.IX, par. 2). De aceea în acelaşi an, 1156, Adrian al IV-lea, emite o bulă prin care ceda Irlanda către Anglia, cu rezerva bănuţului lui Petru, către papalitate şi a însărcinării lui Henry de a lua insula în posesie. Aşa a şi făcut, după cum a şi declarat că „Irlanda şi toate insulele convertite la creştinism aparţin jurisdicţiei speciale a Sf. Petru” şi de aceea el are dreptul să aprobe invazia şi deţinerea Irlandei de către Anglia „pe temeiul civilizaţiei sale avansate şi răspândirii unei credinţe mai curate printre oamenii barbari şi ignoranţi”. (Milman: "History of Latin Christianity," “Istoria Creştinismului Latin”, Vol.IV, cartea VIII, cap.VII, par. 4).
Pe durata domniei lui Adrian al IV-lea, a fost de asemenea război între papalitate şi împărat - Frederick Barbarossa - folosit de Adrian ca prilej pentru o viitoare sporire a, deja imenselor revendicări ale papalităţii. În opoziţie cu împăratul Frederick Barbarossa, Papa Adrian al IV-lea, scrie episcopilor din Treves, Mentz şi Cologne, după cum urmează: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte că suntem găsiţi încercaţi şi credincioşi, în timp ce aceste muşte ale Faraonului care s-au ridicat din străfundurile abisului şi sunt conduse de vânturile învolburate ca să întunece soarele, sunt aruncate în colbul pământului. Şi luaţi seamă să nu fiţi implicaţi în păcatele lui Ieroboam care a făcut ca Israel să păcătuiască şi iată că unul mai rău ca Ieroboam, este aici. Nu a fost imperiul transferat de către papă, de la greci către teutoni? Regele teutonilor nu este împărat înainte să fie consacrat de papă, pentru că înainte de consacrare este doar rege, după, împărat şi Augustus. De la cine este deci imperiul dacă nu de la noi? Să ne amintim cine erau aceşti regi teutoni înainte ca Zaharia să dea binecuvântarea sa lui Carol al II-lea cu acest nume, care era târât într-un car de vite ca filozofii! Regi glorioşi care locuiau ca şi şefii sinagogilor în aceste care, în timp ce majordomul palatului administra afacerile politice ale imperiului. Zaharia I a promovat și l-a susţinut pe Carol pentru imperiu, ţinutul dându-i un nume mare peste toate numele... Căci ce am revărsat peste un german credincios putem lua înapoi de la un german neloial. Iată, stă în puterea noastră să oferim cu-i dorim, din acest motiv suntem puşi deasupra naţiunilor şi regatelor ca să putem distruge şi a smulge, a construi şi a sădi. Atât de mare este puterea lui Petru, încât orice am duce la îndeplinire, cu încredere şi cu dreptate trebuie să credem că este făcut de Dumnezeu!”. (Idem, ultimul paragraph).
Ioan din Salisbury concetăţean cu Adrian al IV-lea, şi apoi episcop de Chartres, a vizitat pe Adrian, fiind primit în condiţii de prietenie strânsă. Într-o zi de schimburi de confidenţe, papa a cerut lui Ioan să-i spună liber şi onest „care era opinia pe care lumea o împărtăşea despre el şi despre Biserica Romană. Ioan, folosindu-se de libertatea oferită de papă, a spus Sfinţiei sale că întrucât dorea să ştie ce credea lumea despre Biserica Romană, nu va da o impresie falsă, ci-i va spune cu toată libertatea unui prieten ce auzise în diferitele provincii prin care a călătorit şi a început astfel: ‚Ei spun, Sfinte Părinte, că Biserica Romană, mama tuturor bisericilor, se comportă faţă de alte biserici mai mult ca o mamă vitregă decât ca o mamă adevărată; că amploaiaţii şi fariseii şi-au găsit locul în ea lăsând greutăţile pe umerii oamenilor pe care ei înşişi nu-i ating cu un deget; că terorizează clerul, dar nu sunt un exemplu pentru mulţime, nici nu păstrează drumul drept în viaţă; că ei îşi doresc cu înflăcărare mobilier scump, îşi încarcă mesele cu argint şi aur şi totuşi, din zgârcenie, trăiesc cu mâna strânsă; că ei rareori recunosc şi alină pe cel sărac şi când ajută este doar din vanitate; că ei jefuiesc bisericile, că aruncă sămânţa discordiei, pun clerul şi oamenii în duşmănie, nu sunt afectaţi de mizeria şi suferinţele celor necăjiţi şi privesc la câştig ca la sfinţenie şi smerenie; că ei fac dreptate nu de dragul justiţiei ci pentru profit; că toate lucrurile sunt corupte, iar cu bani poţi obţine astăzi tot ce-ţi doreşti, iar mâine nu vei căpăta nimic fără ei. I-am auzit comparaţi cu diavolul, despre care se crede că face binele atunci când încetează să facă ticăloşii: las deoparte pe câţiva care răspund la numele de păstori şi-şi fac datoria; pontiful roman însuşi este, spun ei, o povară aproape de nesuportat pentru toţi. Toţi se plâng că în timp ce bisericile, acelea în care smerenia înaintaşilor noştri se înălţa, sunt gata să cadă sau zac în ruină, în vreme ce altarele sunt neglijate el construieşte palate şi îşi face apariţia îmbrăcat grandios în purpură şi aur. Palatele preoţilor sunt păstrate curate dar Biserica lui Hristos este acoperită cu obscenităţi. Jefuiesc toate provinciile ca şi cum nu ar avea alt ţel decât bogăţia lui Croesus. Dar Atotputernicul îi tratează potrivit meritelor lor, lăsându-i de multe ori pradă refuzului neamului omenesc, iar în vreme ce ei hoinăresc astfel în afara drumului, pedeapsa pe care o merită trebuie şi-i va ajunge din urmă, Domnul spunând cu ce judecată judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi şi cu ce măsură măsuraţi aceasta va fi măsura voastră. Acestea spun oamenii Sfinte Părinte, căci ai vrut să ştii.
„Când am terminat, papa mi-a cerut opinia. Am răspuns că eram în impas, pentru că puteam fi considerat un mincinos sau un linguşitor dacă eu singur eram în contradicţie cu oamenii, iar pe de altă parte, pentru mine nu ar fi fost o crimă ci trădare să deschid gura împotriva Cerului. Totuşi ca şi Guido Clemens cardinalul prezbiter din Sf. Pudentiana, sunt de acord cu poporul şi nu voi îndrăzni să-i aduc prejudicii şi el spune că acea duplicitate, contrară simplităţii porumbelului, predomină în Biserica Romană împreună cu lăcomia, rădăcina tuturor relelor. Aceasta a spus-o nu într-un colţ ci în mod deschis, într-un conciliu prezidat de papa Eugenius în persoană. Totuşi nu-mi voi asuma să spun că nu am întâlnit eclesiastici cu probitate mai mare sau care au o scârbă faţă de lăcomie mai mult decât se găseşte în Biserica Romană. Cine nu poate admira dispreţul manifestat faţă de bogăţii şi absenţa vreunui interes personal ale lui Bernard din Rennes, diacon cardinal la Sf. Cosmas şi Sf. Damian? Nu s-a născut încă omul de la care să primească daruri mici sau mari. Ce voi spune despre episcopul din Praeneste care din delicateţea conştiinţei nu primeşte nici măcar ce i se cuvine. Fabricius însuşi în importanţă şi moderaţie. Pentru că mă presezi şi-mi porunceşti şi nu trebuie să mint pe Spiritul Sfânt, voi spune adevărul: trebuie să ascultăm de poruncile tale, dar nu trebuie să te copiem în toate faptele tale. De ce anchetezi vieţile altora şi nu pe a ta? Toţi te aplaudă şi te linguşesc, toţi te numesc domn şi tată; dacă eşti tată, de ce aştepţi daruri de la copiii tăi? Dacă eşti domn, de ce nu păstrezi romanii tăi în respect şi supunere? Nu eşti părinte în sensul bun. Oferă gratis ce ai primit fără plată. Dacă tu oprimi pe alţii, tu însuţi vei fi dureros oprimat. Când am terminat de vorbit papa a zâmbit, m-a lăudat pentru libertatea ce mi-o luasem şi mi-a poruncit să ştie de îndată orice aş putea auzi rău despre el’”. (Bower "Lives of the Popes,", “Biografiile Papilor”, Hadrian IV, ultimul paragraph).
Următorul dintre papi, demn de o subliniere specială este unul în care toate caracteristicile papale erau însumate – INOCENȚIU al III-lea, 8 ianuarie 1198 - 16 iulie 1216, şi care a fost ales „pe temeiul caracterului său ireproşabil, învăţăturii şi meritelor sale excelente” şi prin care „puterea papală s-a ridicat la cea mai înaltă statură”. „În predica sa de inaugurare a răbufnit caracterul unui om: afirmarea nemăsurată a demnităţii sale, declararea solemnă a umilinţei cu un iz de mândrie” aşa cum reiese din următoarele: „Vedem ce fel de slujitor a pus Domnul peste poporul său şi nu altul decât viceregentul lui Hristos, adică succesorul lui Petru. El stă între Dumnezeu şi om, mai prejos de Dumnezeu dar peste oameni, mai puţin decât Dumnezeu, mai mult decât omul. El judecă totul, nu este judecat de nimeni pentru că este scris: ‚Eu voi judeca!’. Dar cel a cărui superioritate a demnităţii se înalţă este în acelaşi timp umilită de slujba unui rob, astfel încât umilinţa poate fi înălţată şi mândria smerită, pentru că Dumnezeu este împotriva celor încrezuţi, dar celor umili El le arată milă, astfel încât cel care se înalţă va fi smerit. Fiecare vale va fi ridicată, fiecare deal şi munte vor fi puse la pământ”. ("History of Latin Christianity," Vol.IV, cartea IX, cap.I, par. 8).
Primele lucruri făptuite de Inocențiu, au fost să uzurpe locul împăratului în Roma. „Prefectul oraşului ca şi alţi magistraţi făcuseră până acum un jurământ de credinţă doar împăratului. Dar Inocențiu, chiar în ziua ce a urmat consacrării sale, a insistat asupra lor să depună acel jurământ faţă de el şi aşa au şi făcut, în conformitate cu suveranitatea lor legală complet independentă de împărat. El a investit pe prefect în slujba sa oferindu-i mantaua care până acum o primise din mâinile împăratului sau ale slujitorului său”. (Bower: "Lives of the Popes,"Innocent III, par. 2). În 1187, Clement al III-lea asigurase recunoaşterea papei ca şi guvernator civil al oraşului, abolirea patricienilor şi un jurământ de credinţă lui, ca suveran al oraşului. Cu toate acestea, credinţa faţă de împărat era încă ţinută de popor şi recunoscută de papă. Însă Inocențiu a eliminat orice supunere faţă de împărat şi a întors-o către papă. El „a înlocuit cu proprii justiţiari pe cei numiţi de Senat, astfel că întreaga autoritate emana de la papă şi ea dăinuia atât cât timp binevoia; judecătorii erau responsabili doar în faţa papei, fiind obligaţi să demisioneze când acesta le-o cerea”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol.IV, cartea IX, cap. 4, par.11).
În 1199, Inocențiu a început o dispută cu regele Franţei, Philip Augustus „cel mai ambiţios, fără scrupule şi mai capabil om, care a deţinut sceptrul Franţei”. Prilejul a fost acesta: în anul 1195 Philip Augustus se căsătorise cu Ingeborg, fiica regelui Danemarcei. Din diferite motive necunoscute de nimeni, ci doar de el însuşi şi posibil Ingeborg, Philip, din ziua căsătoriei sale a refuzat să o mai recunoască drept soţie. Servilul cler al Franţei, cu arhiepiscopul de Rheims în frunte, a pronunţat de îndată anularea căsătoriei „pe temeiurile că aceasta era în cadrul relaţiilor interzise de Biserică. Când Ingeborg a aflat, a exclamat: „Mala Francia! Mala Francia! Roma! Roma!”- Păcătoasă Franţă! Păcătoasă Franţă! Roma! Roma! Ea a refuzat să le recunoască decizia. Tatăl său a apelat în favoarea ei, la papa Celestine al III-lea. Papa a trimis doi legaţi care au ţinut un conciliu la Paris, alcătuit din toţi arhiepiscopii, episcopii şi abaţii regatului ca să analizeze situaţia. Acest conciliu s-a pronunţat în favoarea regelui, iar concluzia lor a fost întărită (confirmată), de către legaţi. Acţiunea lor e fost însă repudiată de Celestine care a poruncit lui Philip să o ia înapoi pe Ingeborg şi i-a interzis să se căsătorească cu o altă femeie pe durata vieţii ei. Regele Philip nu a dat vreo atenţie poruncii papei şi în 1196 s-a căsătorit cu Agnes de Meran, fiica ducelui de Bohemia. Ingeborg a scris papei, cerându-i din nou să hotărască situaţia ei, însă Celestine nu a mai dat atenţie problemei.
Aceasta era situaţia când, în 1199, Inocențiu al III-lea, a făcut-o prilej de afirmare a absolutismului puterii papale în Franţa împotriva augustului Philip. El şi-a trimis legatul în Franţa ca să-i poruncească să o ia înapoi pe Ingeborg şi dacă Philip refuza, să pună întregul regat sub interdicţie. Efectul unei interdicţii era să închidă cerul tuturor oamenilor locului sau ai ţării interzise: activitatăţile tuturor sfinţilor erau întrerupte, imaginile lor acoperite în doliu, nu se celebra niciun ritual bisericesc sau sărbătoare, nu se predica nicio slujbă, nu se permiteau îngropăciuni în pământul „consacrat”, căsătoriile se celebrau doar în cimitire şi doar botezul copiilor şi miruirea muribundului erau permise. Legatul a livrat mesajul său regelui, însă Philip nu a ascultat. S-a convocat un conciliu la Dijon, pe 6 decembrie 1199. Doi din mulţime au fost trimişi să citeze pe rege, dar acesta i-a alungat din prezenţa sa şi a trimis mesageri care să protesteze împotriva oricărei acţiuni a conciliului şi a făcut apel la papă. „La miezul nopţii celei de a şaptea zi a conciliului, fiecare preot ţinând o torţă, cânta „miserere” (obs. Psalmul 51- o rugăciune a pocăinţei) şi rugăciuni pentru morţi, ultimele rugăciuni ce trebuiau rostite de clerul Franţei, pe perioada interdicţiei”.
Philip a declarat că ar renunţa la jumătate din regatul său, înainte ca să se despartă de Agnes. Cum timpul trecea, poporul superstiţios începu să-şi arate nemulţumirea, nemulţumire care a crescut până la resentiment. Se auzeau murmurări răzvrătite din toată Franţa. Philip a trimis un ambasador la Roma să informeze pe papă că era pregătit să respecte sentinţa Romei. Inocențiu a întrebat curios: „Ce sentinţă? Cea dată deja sau care urmează să fie emisă? El cunoaşte hotărârea noastră: să lase deoparte concubina, să primească pe soţia deplin legitimă, să restabilească episcopii pe care i-a exclus, să le dea satisfacţie pentru pierderile lor şi atunci vom ridica interdicţia, vom primi garanţiile sale, vom examina relaţia de supunere şi vom pronunţa hotărârea noastră”. La acest răspuns Philip a exclamat cu mânie: „Mă fac mahomedan! Un Saladin fericit care nu are un papă deasupra lui!”. Şi-a adunat Parlamentul, dar ei nu au spus nimic. Philip a întrebat: „Ce este de făcut?” Parlamentul a răspuns: „Ascultă de papă, alung-o pe Agnes, primeşte-o înapoi pe Ingeborg”. Philip a întrebat pe arhiepiscopul de Rheims, cine a acordat divoţul dacă papa declarase acea faptă o batjocură. Arhiepiscopul a încuviinţat că a făcut asta. „Atunci”, a spus Philip, „ce prost ai fost să rosteşti o aşa sentinţă!”.
Philip a trimis un nou ambasador la Roma, împreună cu acesta, Agnes însăşi trimise o epistolă papei, în care spunea: „Eu, o străină, fiica unui prinţ creştin, m-am măritat tânără şi ignorantă de lume cu regele în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii. I-am născut doi copii. Nu-mi pasă de coroană. Aparţine soţului meu căruia i-am dăruit dragostea mea. Nu mă despărţiţi de el”. Ca răspuns Inocențiu a trimis doar un nou legat care să insiste pe lângă Philip, să dea completă satisfacţie şi să izgonească pe Agnes nu doar de lângă el ci şi din regatul său, să primească înapoi în mod public pe Ingeborg şi să-i dea jurământul şi garanţia că va respecta sentinţa Bisericii. Întregul regat era cuprins de un bocet superstiţios ce putea în orice moment să se transforme într-o furie împotriva lui, astfel că Philip a capitulat.
„La castelul regal din St. Leger au venit cardinali, prelaţi şi în suita lor, Ingeborg. Oamenii s-au adunat în jurul porţilor, dar iminenta sosire a Ingeborgei părea să ridice din nou aversiunea de netrecut a regelui. Cardinalii ceruseră ca momentul reconcilierii să fie public: negocierea era aproape distrusă, poporul era într-o disperare sălbatică. În sfârşit, regele părea să se pregătească pentru un efort suprem. Împreună cu legaţii şi câţiva oameni ai bisericii a vizitat-o în camera ei. Înfăţişarea acesteia trăda o luptă interioară. ‚Papa m-a violentat’ a spus el. ‚Sfinţia sa nu cere decât dreptate’ a răspuns Ingeborg. Ea a fost condusă şi prezentată conciliului în veşminte regale; un cavaler credincios regelui a venit în faţă şi a jurat că regele o va primi şi o va onora ca regină a Franţei. În acel moment dangătele clopotelor vesteau ridicarea interdicţiei. Doliul era retras de pe chipuri şi de pe crucifixuri; uşile bisericilor s-au deschis, mulţimea curgea să-şi satisfacă sentimentele pioase ce fuseseră suprimate timp de şapte luni. Vestea se răspândi de-a lungul Franţei, a ajuns la Dijon în şase zile, în locul în care edictul proclamat pentru prima dată era abrogat”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol.IV, cartea IX, cap.IV, par. 4, formularul final).
Că situaţia Ingeborgei a folosit lui Inocențiu al III-lea, doar ca prilej de afirmare a supremaţiei papale, asupra lui Philip Augustus şi nu justeţii revendicării acesteia, este clar decoperită nu doar din întregul caracter intrinsec al papalităţii, dar şi din conduita lui Inocențiu în alte situaţii. Dacă Ingeborg era cea vinovată şi dreptatea ar fi fost de partea lui Philip Augustus, dar se pare că era de partea Ingebrgei, comportamentul papei ar fi fost probabil acelaşi, deoarece aşa a fost în repetate rânduri în istoria papilor. Dovada vine din următorul exemplu de afirmare a aroganţei papale din partea lui Inocențiu, faţă de Ioan al Angliei. Rău ca şi Philip în toate privinţele, istoria arată totuşi că din toate punctele de vedere Ioan al Angliei trebuie să fi fost mai rău. Ioan, la fel ca şi Philip, şi-a lăsat nevasta şi asemănător situaţiei lui Philip, fapta sa fusese aprobată de un arhiepiscop - arhiepiscopul de Bordeaux - pentru motivul cel mai convenabil, că mariajul se făcuse de pe trepte sociale interzise relaţiei. Ioan se logodise cu fiica regelui Portugaliei, dar înainte ca o căsătorie să aibă loc, a găsit pe Isabella, ce era la rândul ei logodită cu contele din la Marche, a luat-o cu sine şi apoi de soţie. „Dar în ciuda acestei greşeli flagrante şi chiar a păcatului adulterului, adaugându-se repudierea soţiei sale legale, nicio interzicere, nicio cenzură nu sunt exprimate de la Roma împotriva regelui sau arhiepiscopului de Bordeaux. Papa, a cărui oroare faţă de aceste legături nelegale acum nu este manifestă, confirmă disoluţia căsătoriei (împotriva căreia, este adevărat, uşuraticul Harvoise nu a protestat, nu a făcut apel) pentru că Ioan, încă mituit cu renunţarea pretenţiei lui Arthur la tron, alături de trădătorul Philip Augustus, este încă susţinătorul lui Otho: el este aliatul papei pentru că este aliatul împăratului papei”. (Milman: "Idem, Vol.V, cartea IX, cap.V, par. 3).
Nu doar Inocențiu nu a încercat vreo corectare a lui Ioan în privinţa relaţiilor sale maritale ilicite, dar de fapt se făcuse el însuşi apărătorul lui Ioan împotriva lui Philip al Franţei şi a partidei sale când, în efortul lor de a-l pedepsi pentru infamia pusă asupra Contelui Hugh, prin deposedarea de logodnica Isabella, l-au convocat în faţa Curţii lor să aducă omagiu, ca vasal pentru provincia sa Aquitaine. Când Philip a declarat că papa nu are treabă să interfereze între el şi supusul său, Inocențiu s-a „arătat surprins de limbajul regelui Franţei care a îndrăznit să limiteze puterea conferită de Fiul lui Dumnezeu, Scaunului Apostolic faţă de lucrurile spirituale şi care era atât de mare încât nu putea admite nicio extindere” şi a continuat: „Fiecare fiu al Bisericii este obligat, în cazul în care fratele său păcătuieşte împotriva lui, să asculte Biserica. Fratele tău, regele Angliei, te acuză de a fi păcătuit împotriva lui; el te-a sfătuit (avertizat); a chemat pe mulţi dintre marii săi baroni să mărturisească despre greşelile sale: în ultimă instanţă a apelat la Biserică. Noi ne-am străduit să te tratăm cu dragoste părintească şi nu cu severitatea judecătorească. Te îndemnăm, dacă nu la pace, atunci la un armistiţiu. Dacă nu vrei să asculţi Biserica, nu trebuie oare să fii considerat de Biserică ca un păgân sau ca un vameş? Pot eu să tac? – Nu! Îţi poruncesc acum să asculţi de legaţii mei, arhiepiscopul de Bourges şi abatele din Casamaggiore, care sunt împuterniciţi să investigheze şi să decidă asupra situaţiei. Noi nu intrăm în problematica drepturilor feudale ale regelui Franţei asupra vasalului său, dar condamnăm păcatul tău care este fără îndoială sub jurisdicţia noastră. Decretele papale, legea imperiului, spun deschis că dacă în cadrul creştinătăţii una din cele două părţi în litigiu face, apel la papă, partea cealaltă este obligată să respecte sentinţa. Regele Franţei este acuzat de sperjur pentru violarea tratatului existent faţă de care cei doi au jurat, iar sperjurul este o crimă atât de clar răspunzătoare în faţa curţilor eclesiastice, încât nu putem refuza să luăm la cunoştinţă de aceasta, în prezenţa tribunalului nostru”. ("Idem, par. 5).
Ocazia afirmării puterii lui Inocențiu asupra Angliei, a fost aceasta: în 1205, moare Hubert arhiepiscopul de Canterbury. O parte a călugărilor a ales un succesor, o altă parte a călugărilor, alesese un alt bărbat ca succesor la arhiepiscopat. Această din urmă partidă era favorizată de rege şi alegerea lor a fost de fapt înscăunată în prezenţa şi prin investitura regelui. Candidatul rămas pe dinafară a dat fuga imediat la Roma cu o hotărâre din partea celor ce l-au ales să ţină secretă alegerea lui până ce va fi ajuns la Roma. Dar când a sosit în Flandra, el lăsă să iasă la iveală secretul său pentru că s-a gândit că este mai binevenit să călătorească la Roma ca arhiepiscop-ales al Angliei decât un simplu peregrin. Când s-a aflat de aceasta în Anglia, partea adversă a trimis doisprezece călugări la Roma ca să pledeze cauza candidatului lor.
După ce Inocențiu a ascultat plângerile ambelor părţi, i-a pus deoparte şi le-a poruncit să aleagă ca episcop de Canterbury, un cardinal, un englez ce era atunci la Roma, pe Stephen Langton. Suntem în 1207. Inocențiu simţindu-se sigur că aceasta va nemulţumi pe Ioan al Angliei şi ştiindu-l că are o slăbiciune specială pentru bijuteriile fine, i-a trimis un minunat inel împreună cu explicaţii detaliate despre semnificaţia sa simbolică. Părea să fie o combinaţie de patru inele într-unul. Inocențiu „i-a cerut să ia în serios forma inelelor, numărul lor, materialul şi culoarea. Forma acestora, spunea el, fiind una rotundă închipuie eternitatea care nu are nici început şi nici sfârşit şi se cuvine aşadar ca el să afle de datoria sa de a aspira de la bunurile pământeşti la cele cereşti, de la cele trecătoare la cele veşnice. Numărul patru fiind un pătrat, denotă fermitatea minţii care să nu fie subminată nici de duşmănie, nici prin proprietăţi, ci veşnic neclintită de pe temelia fermă a celor patru virtuţi fundamentale. Aurul, care este important fiind cel mai preţios dintre metale, semnifică înţelepciunea care la rândul ei este cea mai valoroasă dintre toate înzestrările şi în mod corect preferată de Solomon bogăţiilor, puterii şi tuturor realizărilor. Culoarea albastră a safirului reprezintă credinţa, verdele smaraldului speranţa, roşul rubinului filantropia, iar splendoarea topazului, faptele bune”. (Hume: "History of England," cap.XI, par. 24).
După ce darul său minunat avusese, aşa după cum a bănuit, efectul scontat, Inocențiu l-a urmat cu o scrisoare prin care recomanda regelui pe Stephen Langton ca arhiepiscop-ales de Canterbury, vorbindu-i elogios despre potrivirea lui la această înaltă slujbă. Dar rumoarea ce apăruse în Roma, ajunse şi în Anglia şi mesagerilor papei li s-a interzis să intre în regat după ce debarcaseră la Dover. În Italia, Inocențiu a consacrat pe Langton ca arhiepiscop de Canterbury şi primat al întregii Anglii. Ioan era furios. A ameninţat că va arde deasupra capetelor lor, mănăstirile călugărilor din Canterbury. Ei au fugit spre Flandra. Ioan a scris papei că a fost insultat atât de respingerea celui ales şi pe care-l aprobase, dar şi de alegerea lui Langton, care-i era un necunoscut şi care petrecuse cel mai mult din timpul său în Franţa, în mijlocul duşmanilor Angliei. Papa a răspuns, lăudându-l mult pe Langton, Ioan, replicând că, doar la moartea sa, Stephen Langton va pune piciorul pe pământul Angliei. Atunci Inocențiu a însărcinat pe episcopii Londrei, Ely şi Worcester să ceară pentru ultima dată recunoaşterea de către rege a lui Langton, iar dacă regele refuză, atunci să declare din partea papei regatul Angliei sub interdicţie. Când episcopii au prezentat lui Ioan ultimatumul papal, regele, cu juruinţe îngrozitoare a spus că dacă ei „îndrăznesc să aşeze ţinutul său sub interdicţie, el va alunga din regat pe toţi episcopii şi tot clerul, va scoate ochii şi va tăia nasurile tuturor romanilor din regat”. Episcopii, după ce au prezentat mesajul lor, s-au retras, şi pe 24 martie 1208, au făcut public interdicţia şi s-au protejat printr-o plecare imediată din Anglia.
Atunci „de la un capăt în celălalt al Angliei, ca şi în toată Franţa, fără excepţie, fără vreun privilegiu pentru vreo biserică sau mănăstire, au încetat slujbele divine ale Bisericii. De la Berwick la Canalul Britanic, de la Land’s End (obs. - punctul cel mai vestic al Angliei) la Dover, bisericile erau închise, clopotele tăcute, singuri membri ai clerului care erau văzuți sustrăgându-se în linişte, erau cei care trebuiau să boteze nou-născuţi într-o ceremonie pripită, cei care trebuiau să asculte confesiunea unui muribund şi să administreze, lor şi doar lor, sfânta euharistie. Morţii (fără îndoială cel mai crud chin) erau scoşi din oraşe, îngropaţi ca nişte câini în unele locuri neconsacrate - într-un şanţ sau o movilă de bălegar - fără rugăciune, fără dangăt de clopot, fără ritual de înmormântare. Pot judeca efectul acestei înspăimântătoare afurisenii doar cei care chibzuiesc cât de mult a fost influenţată întreaga viaţă a claselor sociale, de ritualul şi hotărârile zilnice ale Bisericii. Fiecare act important era făptuit sub sfatul unui preot sau a unui călugăr. Chiar şi la cele mai puţin importante, sărbătorile Bisericii erau singurele zile libere, procesiunile Bisericii singurele spectacole, ceremoniile Bisericii singurele amuzamente. Cei cu o religie mai profundă, cei în număr cu mult mai mare, cu o superstiţie abjectă, ce puteau înţelege atunci când copilul era botezat pe furiş, căsătoria nebinecuvântată sau abia binecuvântată, funeraliile interzise, să nu poţi asculta nici rugăciuni, nici cântări, să presupui că lumea a fost lăsată în voia puterii neînfrânate a diavolui şi a spiritelor lui rele, cu niciun sfânt care să mijlocească, cu niciun sacrificiu care să abată mânia lui Dumnezeu, când niciun chip nu era expus vederii, nicio cruce descoperită şi legătura cu Dumnezeu se întrerupe total, când sufletele erau lăsate să piară şi doar în silă era permisă iertarea la moartea subită?”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol.V. cartea IX, cap.V, par.11).
Totuşi, în situaţia lui Ioan, interdicţia nu a avut aceleaşi rezultate ca în cazul lui Philip Augustus. A trecut an după an, până când s-au scurs cinci şi încă Ioan nu capitulase. Interdicţia pierdea astfel rapid din spaimele sale şi astfel prestigiul papei pălea. Trebuia făcut ceva mai mult. În acest sens, în 1213, Inocențiu l-a declarat pe Regele Ioan excomunicat, toţi supuşii erau absolviţi de loalitatea lor şi regele Angliei declarat destituit, iar domeniile sale pradă legală pentru oricine putea să le ia. Philip Augustus avea dispoziţia şi considera că avea suficientă hotărâre şi putere ca să preia domeniile lui Ioan declarate de papă, pierdute. Acum, Philip era fiul cel bun şi supus al Bisericii. Acum interesele papei şi ale regelui Franţei, erau intim legate după cum fuseseră implacabil antagonice. La o mare adunare, în Soissons, de pe 8 aprilie 1213, şi-au făcut apariţia Stephen Langton, episcopii Londrei şi Ely, proaspăt sosit de la Roma, regele Franţei, episcopii, clerul şi oamenii locului. Episcopii englezi au dat glas sentinţei destituirii, cerând imperios regelui Franţei şi tuturor celorlalţi, sub făgăduinţa absolvirii păcatelor, să ia armele, să detroneze pe necuviinciosul rege al Angliei, să-l înlocuiască cu un suveran mai demn. Philip Augustus a acceptat porunca acestei noi cruciade”. (Idem, par. 15).
Ioan, la fel ca şi Philip, a ameninţat că se face mahomedan. A trimis un ambasador secret la califul din Cordova, oferindu-se să devină vasalul său. Nu s-a întâmplat. Tocmai atunci sosise în Anglia un legat, Pandulph, pe care Inocențiu îl trimise fără ştirea lui Philip. El a amplificat pericolul invaziei şi a declarat lui Ioan că Philip, avea deja semnăturile aproape, tuturor baronilor englezi, invitându-l să treacă pe la el. În continuare a insistat pe marile beneficii pe care le-ar fi realizat datorită prieteniei şi nu duşmăniei papei. Ioan a cedat şi s-a căzut de acord asupra unui tratat prin care arhiepiscopul Langton trebuia să fie recunoscut şi toate afacerile (politice) ale Bisericii, să fie pe deplin reluate. Regele Angliei a aşezat în mâinile legatului, un document „semnat, sigilat şi consimţit cu propriul său nume” şi cu numele unui arhiepiscop, unui episcop, nouă conţi şi patru baroni, ca martori, care conţinea următoarele: „Să fie cunoscut tuturor oamenilor că, supărând în multe privinţe pe Dumnezeu şi pe sfânta noastră mamă a Bisericii, ca satisfacţie pentru păcatele noastre şi umilindu-ne cum se cuvine, după exemplul Lui, care de dragul nostru s-a umilit până la moarte prin harul Spiritului Sfânt, prin voinţa noastră liberă şi în consens cu baronii noştri, acordăm şi cedăm lui Dumnezeu, sfinţilor Săi apostoli Petru şi Pavel, domnului nostru papa Inocențiu şi succesorilor lui, întregul nostru regat al Angliei şi întregul nostru regat al Irlandei, ca să fie ţinut ca o feudă a Sfântului Scaun, cu plata a o mie de mărci şi cutumiar al bănuţului lui Petru. Reţinem pentru noi şi pentru moştenitorii noştri, drepturile regale în administrarea justiţiei. Declarăm acest act ca irevocabil şi dacă oricine dintre succesori va încerca să-l anuleze, îl somăm de pe acum prin aceasta să cedeze coroana sa”.
Ziua următoare, jurând pe Evanghelii, Regele Ioan a făcut următoarea mărturisire de fidelitate ca vasal al papei: „Eu Ioan, prin harul lui Dumnezeu, rege al Angliei şi lord al Irlandei, din această zi mai departe şi pentru totdeauna, voi fi credincios lui Dumnezeu şi veşnic binecuvântatului Petru şi Bisericii Romane şi domnului meu papa Inocențiu şi succesorilor săi catolici. Eu nu voi fi o piesă auxiliară în faptă sau cuvânt, prin încuviinţare sau sfat la pierderea de vieţi omeneşti, a mădularelor sau a libertăţii. Îi voi salva cu blândeţe din orice greşeală de care voi avea cunoştinţă; voi evita totul în puterea mea, îi voi avertiza prin mine însumi sau prin mesageri de încredere de orice rău îndreptat împotriva lor. Voi ţine ca secret bine păzit toate comunicările cu care ei mă pot încredinţa prin epistolă sau mesaj. Voi ajuta la menţinerea şi apărarea patrimoniului Sf. Petru, în special acest regat al Angliei şi Irlandei, cu toată puterea mea, împotriva tuturor duşmanilor. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfintele Sale Evanghelii”. (Idem, par. 17).
Cu o sumă de opt mii de livre de argint, ca daune băneşti pentru clerul exilat, Pandulph traversă canalul către tabăra lui Philip Augustus şi apăru în prezenţa regelui Franţei „şi în numele papei, scurt şi poruncitor i-a interzis să procedeze la ostilităţi viitoare împotriva lui Ioan care făcuse acum pace cu Biserica”. Cuprins de furie, Philip a întrebat: „Pe cheltuiala a şaizeci de mii de livre adunate prin somaţii la rugăminţile papei, s-a obţinut unul din cele mai extraordinare armamente pe care le-a avut vreodată un rege al Franţei. Toată cavaleria de oşti a Franţei de jur împrejurul suveranului lor să fie îndepărtată ca nişte slugi, când nu mai este nevoie de serviciile lor?” Dar mânia lui Philip era în zadar şi protestele sale fără roade.
În Anglia continua acţiunea nobililor de a cere lui Ioan, Marea Chartă. Comandantul în această mare tranziţie era Stephen Langton, pe care Inocențiu al III-lea, printr-un mare efort, reuşise să-l instaleze în arhiepiscopatul de Canterbury şi ca primat al întregii Anglii. Când ştirea acordării Magnei Charta a ajuns la Inocențiu, acesta a exclamat: „Ce! Au îndrăznit baronii Angliei să detroneze un rege care luase crucea şi se pusese el însuşi sub protecţia Scaunului Apostolic? Transferă ei altora patrimoniul Bisericii Romei? Sfinte Petre, nu putem lăsa o aşa crimă nepedepsită”.
Papa a emis imediat o bulă în care atribuia acţiunea baronilor, inspiraţiei diavolului şi s-a declarat uimit că ei nu au adus plângerile lor în faţa tribunalului său şi acolo să fi căutat căi de atac şi a continuat: „Vasali ce au conspirat împotriva domnului lor - cavaleri împotriva regelui lor - au luat cu asalt pământurile sale, au acaparat oraşul capitală ce a capitulat în faţa lor prin trădare. Sub violenţa lor şi a temerilor ce pot face să tremure pe cel mai tare bărbat, el a intrat într-un tratat cu baronii, un tratat nu doar de proastă calitate şi ruşinos, dar şi ilegal şi nedrept, în flagrantă violare şi diminuare a drepturilor şi onoarei sale. Prin urmare, după cum Domnul a spus prin gura profetului Său: ‚Te-am pus peste neamuri şi peste regate să smulgi şi să distrugi, să zideşti şi să creşti’, iar prin gura altui profet: ‚rupeţi alianţele nesfinţeniei şi desleagă poverile grele’, noi nu putem trece sub tăcere o asemenea răutate îndrăzneaţă comisă în dispreţul Scaunului Apostolic, cu încălcarea drepturilor regelui, în ruşinea regatului Angliei, până la marele pericol al cruciadei. De aceea noi, la sfatul fraţilor noştri, admonestăm şi condamnăm această Chartă, interzicând regelui, sub durerea anatemei, să o respecte, iar baronilor să impună respectarea ei. Declarăm tristul înscris cu toate obligaţiile şi garanţiile sale, absolut fără valoare şi fără conţinut”.
„Bula excomunicării baronilor a urmat rapid desfiinţării chartei. Aceasta era adresată lui Petru, episcop de Winchester, abate de Reading şi trimisului papal. Prin ea se exprima maxima uimire şi mânia că Stephen, arhiepiscop de Canterbury şi episcopii săi ajutători, arătaseră lipsă de respect faţă de mandatul papal şi de fidelitate faţă de regele lor, încât nu i-au dat vreun ajutor împotriva celor care tulburau pacea; că ei erau informaţi despre alianţa rebelă dacă nu cumva era chiar activ implicaţi. ‚Au apărat aceşti prelaţi patrimoniul Romei, au protejat pe cei care înălţaseră crucea? Mai răi decât sarasinii au alungat din regatul lor un rege în care se găseşte cea mai bună speranţă de eliberare a Pământului Sfânt’. Toţi scandalagii regelui şi ai regatului, sunt declaraţi a fi în lanţurile excomunicării; primatului şi episcopilor săi ajutori, li se cere imperios să facă publică această excomunicare în toate bisericile regatului, în fiecare duminică sau sărbătoare în dangătul clopotelor, până când baronii vor fi făcut supunerea absolută faţă de rege. Orice prelat care nu ascultă de aceste porunci este suspendat din funcţiile sale”. (Milman: "Idem, paragrafele 26-28).
Când această excomunicare a fost prezentată Arhiepiscopului Langton de către Pandulph, legatul papei, a refuzat cu multă siguranţă de sine, să o facă publică. A susţinut că aceasta era rodul prezentării lucrurilor într-o lumină nefavorabilă astfel încât papa să fie determinat să o emită. De aceea a cerut o amânare, până când chestiunea va fi prezentată în mod onest înaintea papei. Dar nu a fost admisă nicio amânare. „Delegaţii papali au declarat primatul suspendat din slujba sa” şi ei înşişi au făcut publică excomunicarea. Arhiepiscopul Langton, ca un cardinal roman, a asistat la un mare conciliu, convocat de Inocențiu, în noiembrie 1215, unde suspendarea sa, anunţată de legat în Anglia, „a fost solemn ratificată de papă şi de conciliu şi chiar şi atunci când ulterior a fost înduplecat, se găsea sub condiţia de a nu se întoarce în Anglia. Stephen Langton rămase la Roma, dacă nu în custodie, totuşi nu mai puţin, un prizonier”. (Idem).
În tot acest timp al luptei lui Inocențiu cu Philip al Franţei şi Ioan al Angliei, el ducea de asemenea un război în Germania. În 1197, murise împăratul Henry al VI-lea, care lăsase un fiu minor, Frederick al Siciliei, ca singur moştenitor. În 1198, mama acestui copil a murit, dar a lăsat în testamentul ei stipulat pe Inocențiu al III-lea, ca păzitor al copilului. Papa acceptase curatela „nu doar în cuvânt, ci şi în faptă”. Nobilii Germaniei s-au adunat într-o Dietă şi au ales ca rege al Germaniei, pe Philip de Şvabia, fratele împăratului. O partidă minoritară a ales pe Otto, al doilea fiu al lui Henry, Leul Saxoniei. Philip era sub interdicţia Bisericii şi când Otto a fost ales prin alegerea câtorva oameni remarcabili ai Bisericii, a fost declarat campion (luptător) al Bisericii”. Prin cei doi, Philip şi Otto, s-a făcut apel la Inocențiu al III-lea şi drept consecinţă, „zece ani de conflict şi război civil în Germania trebuiesc remarcaţi, dacă nu prin instigare directă, atunci prin inflexibila încăpăţinare a Papei Inocențiu al III-lea”.(Milman: Idem, cartea IX, cap.II, par. 4).
Înainte de toate, Inocențiu a făcut din acest apel, o ocazie de înălţare a papalităţii. A intrat într-o lungă analiză argumentativă a revendicărilor copilului-moştenitor a lui Henry al VI-lea, ale lui Philip şi Otto, după care a emis o bulă care avea în preambul următoarele: „Aparţine Scaunului Apostolic să hotărască asupra alegerii împăratului atât la început, cât şi la sfârşit: la început pentru că prin ajutorul şi în beneficiul ei Imperiul a fost mutat de la Constantinopol, de aici şi unica autoritate în acest proces pentru numele şi pentru mai buna sa protecţie, iar în ultima instanţă, pentru că împăratul primeşte de la papă cea din urmă confirmare a demnităţii sale şi anume consacrarea, încoronarea, investirea şi demnitatea imperială. Ceea ce trebuie căutat, este respectarea legii, rânduiala şi soluţia practică”.
El a admis că fiul-moştenitor a fost ales în deplină legalitate, că prinţii imperiului făcuseră jurământul de două ori către el, dar totuşi Inocențiu respinse revendicările copilului pentru că era de doar doi ani şi pentru că Scriptura spune: „Necaz (Vai) pe ţinutul al cărui rege este un copil”. Papa a argumentat că pruncul Frederick, când va fi ajuns la anii maturităţii, nu va putea reproşa cu temei Scaunului Romei, că l-a jefuit de imperiul său pentru că era al copilului unchiului său Philip, care-l deposedase de coroană prin acceptarea alegerii în slujba imperială!
Totuşi Inocențiu nu a permis ca Philip să preia coroana, care în argumentarea sa îl face răspunzător pentru refuzul papei de a da coroana copilului Frederick, a cărui curator era papa însuşi. Despre alegerea lui Philip, el admite de asemenea: „Niciun fel de obiecţie nu poate fi ridicată împotriva legalităţii alegerii lui Philip. Aceasta rezidă din importanţa, demnitatea şi numărul celor care l-au ales, totuşi poate să pară pentru noi vindicativă şi din acest motiv inoportună, deoarece tatăl şi fratele său au fost persecutori ai Bisericii, astfel că ei trebuie să-şi ispăşească păcatele prin el. El este de asemenea puternic în posesiuni, bogăţie şi oameni; nu este împotriva curentului să provocăm duşmănia celui puternic împotriva Bisericii, noi care, dacă am favoriza pe Philip, ne-am bucura de acea pace care este de datoria noastră să o urmăm? Cu toate acestea este corect să ne pronunţăm public împotriva lui?”.
Motivele pentru care Inocențiu considera ca fiind drept, să se declare în defavoarea lui Philip, erau că acesta fusese excomunicat de predecesorii papi, iar părinţii lui, împăraţii, făcuseră război cu aceştia; pentru că Philip însuşi revendicase ţinuturi pe care papa, personal, le revendica şi el, şi „dacă în timp ce puterea sa era încă necoaptă, a persecutat în aşa mod sfânta Biserică, ce ar face dacă ar fi împărat? Suntem astfel siliţi să ne opunem lui înainte să capete puterea deplină. Că păcatele părintelui năpăstuiesc pe fii, o ştim din Sfânta Scriptură, o ştim din multe exemple: Saul, Ieroboam, Baasha”. Un motiv ulterior era acela că Philip jurase fidelitate copilului Frederick şi era, din acest motiv, vinovat de sperjur prin acceptarea slujbei imperiale pentru sine. Este adevărat că Inocențiu declarase acel jurământ, nul şi fără conţinut, totuşi susţinea că, deşi era aşa, Philip nu era eliberat decât cu iertarea specială din partea papei. Lucrurile ar sta aşa pentru că „israeliţii când au dorit să fie eliberaţi de legământul lor cu privire la Gibeon, au întrebat mai întâi pe Domnul: tot astfel trebuie ca mai întâi să fim consultaţi noi ca singurii ce putem elibera de jurăminte”.
„Acum, în ceea ce-l privește pe Otto, pare nedrept să se favorizeze cauza sa, deoarece a fost ales doar de o minoritate, dar Scaunul Apostolic pare să acţioneze nu atât de mult prin bunăvoinţa faţă de el, ci mai degrabă din ură faţă de alţii; n-ar fi de folos deoarece este mai puţin puternic. Dar, după cum Domnul umileşte pe cel mândru şi ridică pe cel smerit aşa cum l-a ridicat pe David pe tron, tot așa este drept, bine şi oportun, să revărsăm bunăvoinţa noastră peste Otto. Am întârziat suficient de mult şi am lucrat pentru unitate prin epistole şi trimişii noştri; ar fi potrivit pentru noi să nu mai părem ca şi cum am aştepta desfăşurarea evenimentelor şi ca şi Petru am nega adevărul care este Hristos. Din acest motiv trebuie să ne declarăm în mod deschis pentru Otto, el însuşi devotat Bisericii, dintr-un neam dedicat Bisericii, din partea mamei din Casa Regală a Angliei, din partea tatălui, din Ducele de Saxonia, cu toţii, mai ales înaintaşul său, împăratul Lothair, fii loiali Bisericii. De aceea pe el îl proclamăm şi-l recunoaştem ca rege, pe el îl chemăm deci să ia asupra sa coroana imperială”.
Partida lui Philip, „partea cea mai mare şi mai puternică a imperiului” a refuzat să creadă că toate acestea veneau cu adevărat de la papă. Ei au pretins că ar fi fost făcătura legatului papal, cauză din care au scris imediat papei după cum urmează: „Cine a auzit vreodată de o aşa îndrăzneală? Ce dovadă poate fi adusă în sprijinul revendicărilor pentru care istoria, documentele autentice şi chiar legenda însăşi sunt tăcute? Unde aţi citit voi papilor! Unde aţi citit voi cardinalilor, că predecesorii voştri au îndrăznit să se amestece în alegerea unui rege al romanilor, fie ca electori sau judecători? Alegerea unui papă cerea într-adevăr încuviinţarea împăratului, până când Henry I, în generozitatea sa, a îndepărtat această limitare. Cum de îndrăzneşte Sfinţia sa Papa, să-şi întindă mâna ca să acapareze ce nu-i aparţine? Nu există un conciliu mai înalt într-o alegere disputată pentru imperiu, decât prinţii acelui imperiu. Isus Hristos despărţise lucrurile spirituale de cele pământeşti. Cel care slujeşte lui Dumnezeu să nu se amestece în problemele lumeşti, cel care ţinteşte la puterea lumii acesteia este nedemn de supremaţia spirituală. Pedepseşte, prin urmare prea Sfinte Părinte, pe episcopul de Palestina pentru îngâmfarea sa, recunoaşte pe Philip pe care noi l-am ales şi după cum este de datoria voastră, pregăteşte-te să-l încoronezi”. (Idem, paragrafele 15-19).
Inocențiu a răspuns declarând că nu a fost în intenţia sa, să interfereze cu drepturile electorilor, dar era dreptul său, datoria sa, să analizeze şi să dovedească conformitatea celui pe care el, cu solemnitate îl va consacra şi încorona.
Trecuseră deja doi ani de când Germania era măturată de război şi pentru încă opt ani, cu doar scurte intervale de răgaz, Germania era abandonată tuturor ororilor războiului civil. Protestele repetate ale lui Inocențiu, că nu el era cauza acestor discordii fatale, trădează faptul că era acuzat de vinovăţie şi că trebuia să lupte cu propria conştiinţă ca să scape de răspundere. Nu era un război al bătăliilor decisive ci al prădăciunilor, pustiirii, distrugerilor, jafului, risipirii recoltelor, distrugerea ţinuturilor libere şi fără apărare; un război purtat de prelat împotriva altui prelat, prinţ împotriva altui prinţ, bohemienii sălbatici şi soldaţii bandiţi, rătăceau prin orice provincie. De la un capăt la celălalt al ţinutului, nu exista lege: drumurile principale erau de nestrăbătut din pricina hoţilor, traficul întrerupt, cu excepţia marilor râuri de la Cologne în jos, pe Rin, de la Ratisbon în jos, pe Dunăre. Nimic nu a fost cruţat, nimic sfânt, fie biserică sau mănăstire. Unele mănăstiri erau total secătuite, altele distruse. Ferocităţile războiului se transformau în brutalităţi, clerul şi persoanele sfinte erau atât victimele, dar și cei ce perpetuau aceste crime”. (Idem, par. 21).
Pe 22 iunie 1208, Philip a fost asasinat, pentru satisfacerea unei răzbunări particulare „ale uneia dintre cele mai sălbatice şi mai fărădelege căpetenii ale acelor vremuri anarhice”. Acest eveniment a lăsat pe Otto fără concurenţă. Legaţilor papali din Germania le-a făcut următorul jurământ: „Făgăduiesc să onorez şi să ascult pe Papa Inocențiu, după cum predecesorii mei l-au onorat şi ascultat. Alegerile episcopilor vor fi libere şi Scaunele vacante vor fi ocupate prin alegeri făcute de întreaga adunare de canonici sau de o majoritate. Apelurile la Roma vor fi făcute liber şi liber continuate. Făgăduiesc să suprim şi să abolesc abuzul prin care se obţinuse confiscarea efectelor episcopilor decedaţi şi veniturile Scaunelor vacante. Promit să stârpesc toate ereziile, să redau Bisericii Romane toate proprietăţile ei, indiferent dacă i-au fost oferite de predecesorii mei sau de alţii, în special graniţa Anconei, ducatul Spoleto şi teritoriile contesei Matilda, şi să menţin toate drepturile şi privilegiile de care se bucură Scaunul Apostolic în regatul Siciliei”. (Bower: "Lives of the Popes," Innocent III).
În toamna aceluiaş an, Otto a mers în Italia să primească coroana imperială. „Papa şi împăratul său, s-au întâlnit la Viterbo, s-au îmbrăţişat, au vărsat lacrimi de bucurie în amintirea necazurilor comune şi a marii bucurii a trimfului lor”. Papa era totuşi suspicios faţă de împăratul său şi a cerut „asigurarea că Otto va ceda imediat după încoronarea sa, pământurile Bisericii ocupate acum de trupele sale. Otto a fost aproape jignit de suspiciunea faţă de loialitatea sa, dar Inocențiu, în încrederea sa oarbă, a abandonat cererea sa”. Pe 24 octombrie, Otto al IV-lea, era încoronat împărat cu multă măreţie în Bazilica Sf. Petru, de către Inocențiu al III-lea. Şi totuşi ceremonia nu se încheiase de mult timp, că ei se găseau deja cu săbiile scoase. Pământurile pe care Inocențiu spera să fie înapoiate de Otto, către Biserică şi despre care, doar simpla aluzie părea să-l fi jignit, pentru că i se punea la îndoială loialitatea faţă de Biserică - acestea erau foarte departe de speranţele Bisericii, ca niciodată mai înainte. „După toată munca sa, după toate pericolele, după toate sacrificiile şi chiar după toate umilinţele sale, Inocențiu s-a trezit cu un duşman încă și mai formidabil, cu un adversar mult mai înverşunat, chiar decât cei mai mândri şi ambiţioşi dintre Hohenstaufeni”.
Otto a petrecut aproape trei ani în Italia. Copilul Frederick avea acum aproape şaptesprezece ani şi partida lui Philip din Germania împreună cu mulţi dintre nobilii Italiei, l-au invitat să devină împărat. Otto, auzind de aceasta, s-a grăbit către Germania. În martie 1212, Frederick a venit la Roma, unde „i s-a urat bun venit de către papă, cardinali şi Senat şi a primit din partea Papei Inocențiu sfat, aprobare şi ceva ajutor pecuniar, pentru proiectul îndrăzneţ”. De la Roma, Frederick a trecut în Germania, sosind în orașul Konstanz care își închise porţile sale înaintea lui Otto, şi s-a declarat pentru Frederick. Întreaga Germanie, de-a lungul Rinului s-a declarat de asemenea în favoarea lui şi pe 2 decembrie, a fost ales împărat la Frankfurt. Bătălia de la Bouvines, de pe 27 mai 1214, a slăbit atât de mult forţele lui Otto, astfel încât speranțele acestuia împotriva lui Frederick, s-au năruit, mai ales că Philip Augustus era acum aliat al său. În 1215, Otto practic s-a retras în casa tinereţii sale, unde a şi murit pe data de 25 iulie 1217. Pe data de 19 mai 1217, tânărul Frederick era deja încoronat la Aix-la-Chapelle, cu coroana de argint a Germaniei.
De asemenea, Inocențiu al III-lea a stârnit interesul pentru o cruciadă, a patra, împotriva mahomedanilor, care într-adevăr a avut consecinţe neaşteptate şi remarcabile. A fost o cruciadă pe mare, care a fost recrutată şi pornită la drum, sub auspiciile lui Inocențiu şi ale dogelui de Veneţia. A fost o cruciadă care avea ca scop, recucerirea Pământului Sfânt de la urmaşii lui Saladin. Dar în loc să meargă la Ierusalim, cruciații au atacat Constantinopolul, pe care l-au luat prin asalt, la 13 aprilie 1204. Şi deşi Constantinopolul era un „oraş creştin”, acesta a avut parte doar de mai puţină durere decât a suferit Ierusalimul turcesc, când a căzut în mâinile primilor cruciaţi. Însuşi Inocențiu al III-lea, se plângea de procedeele barbare ale cruciaţilor. El a exclamat: „Cum se va întoarce Biserica Greacă la unitatea eclesiastică şi la respectul faţă de Scaunul Apostolic, când a văzut în latini singurele exemple de răutate şi lucrări ale întunericului, pentru care ar putea foarte bine să-i fie mai multă scârbă, decât de câini? Cei care nu au fost crezuţi că sunt în căutarea sinelui ci a lucrurilor lui Hristos Isus, cufundându-şi în sânge creştin, acele săbii cu care trebuiau să lupte împotriva păgânilor, nu au cruţat nici religia, nici vârsta, nici sexul; ei erau practicanţi ai prostituţiei, incestului, adulterelor în văzul oamenilor, abandonând matroane dar şi fecioare dedicate lui Dumnezeu, desfrâului grăjdarilor. Nu erau satisfăcuţi cu acapararea bogăţiei împăratului sau comorile prinţilor sau ale oamenilor, ci îşi întindeau mâinile către vistieriile bisericilor - şi ce este mai atroce - chiar către vasele consacrate, distrugând mesele de argint de pe altare, spărgând lucrurile sfinte, furând crucile şi relicvele”.
În marea biserică Sf. Sophia, ce fusese construită de Iustinian „argintul era smuls de pe amvon, o masă minunată şi foarte scumpă, pentru jertfe, era spartă în bucăţi, sfintele potire erau transformate în recipiente de băut, franjurile de aur ale perdelei sanctuarului erau furate. Măgari şi cai erau duşi în biserici, ca să transporte prada. O prostituată urcată pe tronul patriarhului cânta cu gesturi obscene un cântec scabros. Mormintele împăraţilor erau jefuite şi bizantinii vedeau, deopotrivă, cu uluială şi durere, cadavrul lui Iustinian - care după şase secole de degradare şi putrefacţie petrecute în mormânt - era expus profanării gloatei. Era de înţeles gândul celor care au instigat acest atroce comportament, că relicvele trebuiau aduse într-un loc comun şi împărţite echitabil printre cuceritori! Dar fiecare om al bisericii, a apucat în secret orice a putut”. (Draper: "History of the Intellectual Development of Europe,", “Istoria dezvoltării intelectuale a Europei”, Vol. II, cap.II, par. 43). Focul s-a adăugat terorii cruciaţilor lui Inocențiu. „În noaptea asaltului, au fost arse mai multe case decât puteau fi găsite în trei din cele mai mari oraşe ale Franţei”.
Deşi, Inocențiu putea relata despre barbariile cruciaţilor săi, el nu a ezitat nicio zi să culeagă toate beneficiile cuceririi de către sine, a Imperiului Răsăritean. A luat imediat sub protecţia sa, ca papă, noua ordine a lucrurilor în capitala şi Imperiul de Răsărit. „Episcopul Romei a fost în cele din urmă numit episcop al Constantinopolului. Recunoaşterea supremaţiei papale, era completă. Roma şi Veneţia, au împărţit între ele, câştigurile necinstite ale acţiunii lor”. (Idem, par. 44). Totuşi, dincolo de toate lucrurile, Inocențiu al III-lea, rămâne remarcabil ca marele persecutor. Spiritul cruciat în fanatismul şi sălbăticia lui, a fost îndreptat împotriva „ereticilor”, în special al albigenzilor: el a fost întemeietorul Inchiziţiei. Faptele sale ,,glorioase” în aceste chestiuni, vor fi amânate pentru un alt capitol.
Prin slujirea lui Inocențiu al III-lea, întreaga creştinătate - nu doar toată Europa, ci Constantinopolul, Alexandria şi Ierusalimul, chiar întregul Răsărit - fusese adusă în supunere faţă de papalitate. Fiecare conducător, fiecare putere a lumii cunoscute, cu excepţia doar a mohomedanilor, era înrobită papalităţii. Şi acest triumf a fost încoronat - de asemenea, de Innocent al III-lea, cu convocarea „Parlamentului Creştinismului, al doisprezecelea Conciliu General”. Conciliul s-a adunat pe 1 noiembrie 1215, şi „ambiţia fără margini a lui Inocențiu, era satisfăcută prin deschiderea şi prezidarea celei mai auguste adunări pe care Creştinătatea Latină a văzut.o vreodată. Ocupaţia francă a Constantinopolului, dăduse posibilitatea reunirii, nominale cel puţin, a Bisericilor de Răsărit şi Apus, iar Patriarhii din Constantinopol şi Ierusalim, erau acolo într-o supusă ascultare faţă de Sf. Petru. Tot ce era de primă însemnătate, în Biserică şi Stat, a fost prezent personal sau prin reprezentant. Fiecare monarh avea aici ambasadorul său, ca să vadă că interesele sale nu aveau de suferit de la un trup care, acţionând sub directa inspiraţie a Spiritului Sfânt şi sub principiul că, grijile pământeşti erau pe de-antregul subordonate spiritualului, putea avea puţin respect pentru drepturile suveranilor. Cei mai învăţaţi teologi şi doctori erau acolo, ca să ofere sfat în privinţa punctelor de credinţă şi întrebărilor complicate ale legii canonice. Prinţii Bisericii erau prezenţi în număr cu adevărat, fără precedent. Alături de patriarhi se aflau şaptezeci şi unu de primaţi şi mitropoliţi, patru sute doisprezece episcopi, mai mult de opt sute de abaţi şi egumeni (stareţi) şi delegaţi fără număr ai acelor prelaţi, care au fost în imposibilitatea de a veni personal”. (Lea: "History of the Inquisition,", “Istoria Inchiziţiei” Vol. I, p. 181).
Revendicările papalităţii, care fuseseră ridicate la un nivel uluitor, de către Inocențiu al III-lea, au fost menţinute la acelaşi nivel de succesorii săi. În toţi anii ce au urmat domniei lui Inocențiu al III-lea, a fost aproape constant, un război între papii succesivi şi împăratul Frederick al II-lea, până la moartea acestuia în 1250. În iunie 1243, a fost ales pe tronul papal, Cardinalul Fiesco. „El a luat numele de INOCENȚIU al IV-lea, 24 iunie 1243 - 7 decembrie 1254, un semn rău şi o ameninţare că, ar călca pe urmele lui Inocențiu al III-lea”. În timp ce era doar Cardinalul Fiesco, era prieten personal şi chiar un partizan al lui Frederick al II-lea, în lupta sa cu mereu crescătoarea uzurpare a papalităţii. Când Cardinalul Fiesco a fost ales papă, Frederick era felicitat că bunul său prieten era acum pontif. Dar Frederick înţelegea mai bine papalitatea decât o făceau cei ce l-au gratulat şi în replica sa, a străpuns chiar inima spiritului papalităţii: „În cardinal am pierdut cel mai bun prieten, în papă, voi găsi cel mai rău duşman”.
Această observaţie a lui Frederick, nu a exprimat doar un adevăr general valabil pentru întreaga papalitate, dar îl găsim din abundenţă în propria experienţă. În 1245, noul papă a excomunicat pe Frederick. Frederick îl sfidează şi apelează la creştinătate. Împotriva atitudinii dispreţuitoare a lui Frederick şi a apelului, Inocențiu al IV-lea reînnoieşte cu putere revendicările papalităţii, ridicându-le mai sus ca niciodată. Până acum papii atribuiseră doar lui Constantin demnitatea puterii lor pământeşti şi imperiale, dar acum, prin Inocențiu al IV-lea, aceasta era condusă către Hristos însuşi. Ca răspuns, pentru Frederick II, Inocențiu al IV-lea, a scris creştinătăţii următoarele: „Când omul bolnav, care a dispreţuit remediile mai blânde, este supus cuţitului şi cauterizării, el se plânge de cruzimea medicului; când făcătorul de rele, care a dispreţuit toate avertizările, este pedepsit (în detaliu), el critică aspru pe judecătorul său. Dar medicul priveşte doar la bunăstarea omului bolnav, judecătorul priveşte la crimă şi nu la criminal. Împăratul se îndoieşte şi pune sub semnul întrebării toate acele lucruri şi pe toţi oamenii care sunt supuşi Scaunului Romei. În privinţa noastră care trebuie să judecăm pe îngeri, nu se cuvine să ne pronunţăm asupra tuturor lucrurilor pământeşti. În Vechiul Testament preoţii detronau pe regii nedemni; cu cât mai mult este îndreptăţit vicarul lui Hristos, în a proceda împotriva celui care, expulzat din Biserică ca un eretic, este deja parte din iad! Persoane ignorante afirmau cu tărie că acel Constantin a fost cel care a dat mai întâi putere pământească Scaunului Romei. Această putere fusese deja revărsată de Hristos însuşi, adevăratul rege şi preot, ca inalienabilă şi necondiţionată. Hristos a întemeiat nu doar o suveranitate pontificală, ci şi una regală şi a încredinţat lui Petru conducerea ambelor împărăţii, pământească şi cerească, după cum este arătat şi dovedit vizibil prin numărul cheilor. ‚Puterea sabiei este în Biserică şi provine din Biserică’, ea o oferă împăratului la încoronarea sa, ca să o poată folosi pe deplin legal şi în apărarea ei (a Bisericii); ea (Biserica) are dreptul să spună ‚Pune-ţi sabia în teacă’. El se străduieşte să trezească gelozia altor regi pământeşti, ca şi cum legătura regatelor lor cu papa ar fi aceeaşi cu al unui regat electoral al Germaniei, și cu regatul Napolelui. Cel din urmă este o feudă papală; cel dintâi inseparabil de imperiu, pe care papa l-a transferat ca o feudă de la Răsărit la Apus. Papei aparţine încoronarea împăratului, motiv pentru care acesta este legat de un jurământ de credinţă şi supunere, din cele mai vechi timpuri dar şi acum”. (Milman: "History of Latin Christianity" Vol.V. cartea X, cap.V. par. 21).
Din înaltul punct atins de Inocențiu al IV-lea, mai era doar un singur pas până la vârful revendicărilor papale, în ceea ce priveşte puterea pământească. Acest pas a fost făcut, apogeul atins, unitatea absolută a Bisericii şi Statului, realizată de către BONIFACIU al VIII-lea, 24 decembrie 1294 - 11 octombrie 1303, „După cum Gregor al VII-lea, apare ca fiind cel mai mare uzurpator al rasei umane, până în momentul în care citim istoria lui Inocențiu al III-lea, tot aşa, Innocențiu al III-lea, este pus în umbră de Bonifaciu al VIII-lea”. (Hallam: "Middle Ages," “Evul Mediu” sau cap.VII, par 27, de la capăt).
În anul 1300, a fost un jubileu papal. Bonifaciu emite o bulă prin care „oferă o deplină îndepărtare a tuturor păcatelor” şi aşa cum se cuvine „în anul curent şi în fiecare al o sută-lea an”, vor avea loc vizitarea mormintelor Sf. Petru şi Sf. Pavel, în Roma. Acest jubileu a adus la Roma o mare mulţime de oameni, uneori cam două sute de mii de străini odată. Devreme, în acel an, au venit şi ambasadorii unui împărat ales. Bonifaciu le-a declarat că alegerea stăpânului lor era invalidă şi că nu l-a recunoscut nici ca rege al romanilor şi nici ca împărat. În acea mare zi a jubileului, Bonifaciu însuşi îşi face apariţia în văzul mulţimii, îmbrăcat într-o platoşă, cu un coif pe cap şi cu o sabie în mâna sa ridicată, şi exclamând: „Nu există alt Caesar, rege sau împărat decât eu, Suveranul Pontif, succesor al apostolilor”.
Când, după aceasta, a recunoscut ca împărat pe cel ce fusese ales, a făcut-o doar după impunerea următoarei declaraţii din partea împăratului-ales: „Recunosc imperiul ce a fost transferat de către Sfântul Scaun de la greci la germani, în persoana lui Carol cel Mare; că dreptul de a alege pe regele romanilor fusese delegat de către papă unor anumiţi prinţi eclesiastici sau laici şi în cele din urmă, că suveranii primesc de la şefii Bisericii, puterea sabiei materiale. (Obs.- nu a celei mentale sau spirituale)”. (De Cormenin: "History of the Popes,", “Istoria papilor” Boniface VIII).
Doi ani mai târziu, 1302, aceasta a fost urmată de o bulă de confirmare, UNUM SANCTUM, în care Papa Bonifaciu al VIII-lea, EX CATHAEDRA, a declarat: „Există două săbii, cea spirituală şi cea pământească. Domnul nostru nu a spus despre aceste două săbii ‚este prea mult’ ci ‚este de ajuns’. Ambele sunt în puterea Bisericii: cea spirituală să fie folosită de Biserică, cea materială pentru Biserică; prima de preoţi, cea din urmă de rege şi soldaţi la porunca şi cu îngăduinţa preotului. O sabie trebuie să fie sub cealaltă, pământescul sub spiritual... Spiritualul a instituit puterea pământească şi judecă dacă acea putere este bine exercitată. Spiritualul este aşezat peste naţiuni şi peste regate, ca să înrădăcineze şi să dărâme. Dacă puterea pământească greşeşte, este judecată de cea spirituală. A pune sub semnul întrebării, înseamnă a susţine alături de maniheiştii eretici două principii co-egale. De aceea noi impunem, definim şi exprimăm că este necesară pentru salvare credinţa că, fiecare fiinţă umană este supusă Pontifului Romei”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VI, cartea XI, cap.IX, par. 27).
„O altă bulă, exprimă obligaţia tuturor persoanelor de orice rang, să se prezinte, când sunt personal citate, înaintea publicului sau tribunalului apostolic al Romei, ‚întrucât aceasta este plăcerea noastră care, prin îngăduinţa divină, conduce lumea’”. (Idem, par. 24, de la capăt)
Se potriveşte perfect faptul că, această înaltă aroganţă papală, a fost atinsă de Bonifaciu al VIII-lea, pentru că „dintre toţi pontifii romani, Bonifaciu a lăsat cel mai întunecat nume din pricina vicleniei, aroganţei, ambiţiei şi chiar avariţiei şi cruzimii... Bonifaciu al VIII-lea, a transmis ca pontif nu doar cele mai înalte şi trufaşe ambiţii spirituale, pretenţiozităţi care, cel puţin în limbajul lor, puteau îngrozi pe Hildebrand sau pe Inocențiu al III-lea, dar aproape toată istoria contemporană alături de literatură, de la sublimul vers al lui Dante, la rapsodiile populare curajoase ale lui Jacopone de Todi, sunt pline de atacurile extraordinare şi greu de trecut cu vederea, ale aroganţei şi rapacităţii... care, fie prin lipirea la principiile devenite nepopulare, fie prin propria aroganţă şi violenţă, el şi-a tras seva în mare parte, din creştinătate. Bonifaciu nu era mort de multă vreme, când epitaful, pe care timpul niciodată nu-l poate şterge, și de impresia căruia, cea mai sinceră minte se străduieşte, cu dificultate, să se elibereze, era făcut cunoscut unei lumi creştine, care nu a protestat: ‚A venit ca o vulpe, a condus ca un leu, a murit ca un câine’”. (Idem, cap.VII, paragraful 1).