Domeniul revendicat de papalitate este inima şi viaţa, sufletul omului. Fundamental pentru administrarea corespunzătoare a acestei zone de preocupări, pretinde ca puterea laică a lumii să fie pe deplin supusă voinţei ei, dar această putere era acum biruită şi prin ea dominaţia asupra omului devenise totală. Acţiunile individuale ale papilor erau adeseori contestate, însă legitimitatea şi puterea Imperiului lor nu au fost tăgăduite de nimeni.
Din acest motiv se naşte următoarea întrebare pertinentă şi anume: Cum şi-a folosit papalitatea puterea? Răspunsul este oferit complet, direct şi explicit precum întrebarea, dar amplu şi totuşi mai concis decât în orice altă lucrare în „Istoria Inchiziţiei” a lui Lea. Această istorie a Inchiziţiei este ultima din cele scrise: publicată în 1888, mărturiile sale sunt dincolo de orice îndoială, în timp ce opiniile sale sunt atât de favorabile papalităţii, încât, aproape, dacă nu în întregime, îşi cere scuze pentru ea. Din aceste motive, această lucrare va fi citată pe larg aici. (Notă: Toate citatele din acest capitol, fără alte menţiuni, sunt din Lea, "History of the Inquisition", “Istoria Inchiziţiei”). Am văzut modul în care papalitatea a tratat pe mahomedani şi pe evrei. Am văzut şi felul în care s-a raportat la Biserica Greacă. Am văzut cum şi-a cinstit pe cei care-i aparţineau şi care erau împăraţi, regi şi nobili. Cum s-a manifestat faţă de oamenii obişnuiţi şi de cei săraci din poporul ei recunoscut, cei care erau inima, sufletul şi trupul său?
Secolul al XII-lea se apropia de sfârşit şi Biserica era în pragul unei crize în existenţa sa. Neajunsurile a o sută cincizeci de ani, cu îndemânare ameliorate, au făcut din ea amanta creştinismului. Peste suflet şi conştiinţă, era „imperiul preoţilor”. Niciun creştin nu putea spera la salvare, dacă nu era în toate lucrurile un fiu ascultător al Bisericii şi gata să ridice armele în apărarea ei. Vechea independenţă a episcopatului, nu mai era. Pas cu pas, a fost afirmată şi întărită supremaţia Scaunului Roman până când s-a desfătat cu o jurisdicţie universală ce-i permitea să impună dorinţele sale fiecărui prelat, sub alternativa unică a supunerii sau expulzării. Mandatul papal, drept sau nedrept, chibzuit sau nu, trebuia primit şi implicit ascultat, asupra acestui punct reprezentantul Sf. Petru nu a făcut niciun rabat. Într-o sferă mai restrânsă şi supus papei, episcopul deţinea o autoritate care, cel puţin în teorie, era absolut egală, în timp ce slujbaşul mai umil al altarului, era instrumentul prin care hotărârile papei şi ale episcopului erau impuse oamenilor, pentru că destinul tuturor stătea în mâinile care puteau administra sau puteau refuza sacramentele esenţiale salvării.
„Pe lângă supravegherea problemelor de credinţă şi disciplină, căsătorie, moştenire sau cămătărie, ce le aparţinea printr-un consimţământ general, existau, prin comparaţie, o serie de întrebări de la om la om ce nu ar putea să nu includă cazuri de conştiinţă cu implicarea imixtiunii spiritualului, în special când înţelegerile erau în mod obişnuit întărite prin jurământ, iar vindecarea sufletelor implica o continuă cercetare a abaterilor, sigure sau posibile, ale oricărui membru al gloatei. Ar fi dificil să pui limite îngrijorărilor fiecărui om sau autorităţii, rezultate de aici. Cel mai umil preot nu exercita doar o putere supranaturală care-l prezenta ca pe unul înălţat peste nivelul obişnuit al omenirii, dar persoana sa şi proprietăţile sale erau de asemenea inviolabile. Nu conta ce nelegiuiri putea comite, justiţia laică nu lua la cunoştinţă de ele, iar oficialii nu-l arestau. El era răspunzător doar tribunalelor ordinului său, cărora le era interzis să impună pedepse ce implicau vărsare de sânge şi de ale căror decizii, un apel la jurisdicţia supremă a îndepărtatei Rome, oferea de cele mai multe ori, imunitate implicită”.
În Anglia, circumstanţele nu erau mai rele decât pe Continent, căci şi acolo „infracţiunile de cea mai joasă speţă, cum ar fi: crimele, jafurile, adulterele, violurile, erau comise zilnic de eclesiastici, fără sentimentul unui pericol. S-a arătat, ca exemplu de cercetare că nu mai puţin de o sută de delicte, de la ascensiunea regelui Henry al II-lea, (1154-1169), fuseseră săvârşite de profesionişti, care nu au fost niciodată chemaţi să dea socoteală pentru aceste fapte, iar sfintele ordine acordau protecţie completă pentru toate monstruozităţile”.
Biserica susţinea că, „în cazurile delictelor clerului, se putea da doar pedepse spirituale. Când un cleric a nenorocit-o pe fiica unui aristocrat distins şi pentru a se proteja pe sine, l-a omorât și pe tatăl ei, iar Regele Henry al II-lea, a cerut ca „acest cler ar trebui să fie predat şi să primească pedeapsa pe care o merită din partea magistratului, Becket a pretins Privilegiile Bisericii: a ţinut închis pe criminal în închisoarea episcopatului, ca nu cumva să fie prins de ofiţerii regelui, susţinând că nu i se putea da o pedeapsă mai mare decât degradarea, iar când regele a cerut ca imediat după ce va fi degradat, să fie cedat puterii civile, primatul a afirmat că ar fi nedrept să pedepseşti acelaşi om, de două ori, pentru aceeaşi vină”.- (Hume: "Istoria Angliei," cap.VIII, paragraful 2). „Acelaşi privilegiu apăra şi proprietatea eclesiastică, conferită Bisericii prin pioşenia manifestată de-a lungul generaţiilor şi care acoperea, nu o mică parte din cele mai fertile pământuri ale Europei. Mai mult decât atât, drepturile seniorale adăugau adeseori acestor ţinuturi, o jurisdicţie laică extinsă, care oferea posesorilor spirituali puterea asupra vieţii şi individului de care se bucurau lorzii feudali.
„Biserica luptătoare era în acest fel o armată campată pe solul creştinismului, cu avanposturi peste tot, supusă celei mai eficace discipline, animată de un scop comun, fiecare soldat, înarmat până-n dinţi cu inviolabilitatea şi teribilele suliţe, care răneau sufletul. Puţin mai rămânea, din ce nu îndrăznea, sau din ce nu făcea conducătorul unei asemenea forţe, ale cărui ordine erau ascultate ca preziceri ale lui Dumnezeu, din Portugalia în Palestina şi din Sicilia în Islanda. ‚Prinţii’, spune John din Salisbury, ‚îşi capătă puterea lor de la Biserică şi sunt slujitorii preoţimii’. ‚Cel din urmă, din ordinul preoţesc, este mai destoinic decât orice rege’ exclamă Honorius din Autun; ‚prinţul şi poporul sunt supuşi clerului care străluceşte superior ca soarele faţă de lună’. Inocenţiu al III-lea a folosit o metaforă mai spirituală când declara, că puterea preoţească este superioară celei pământeşti ca şi sufletul omului faţă de trupul său şi a rezumat evaluarea personală a propriei poziţii, numindu-se vicar al lui Hristos, Hristosul Domnului, Dumnezeul lui Faraon, aşezat între Dumnezeu şi om, alături de Dumnezeu dar la distanţă de om, mai mic decât Dumnezeu dar mai mare decât omul, cel care judecă pe toţi şi nu este judecat de nimeni. Faptul că el era suveran peste întreg pământul - peste păgâni, necredincioşi ca şi peste creştini - era dovedită juridic şi universal învăţată de către iniţiaţii medievali.
„Totuşi, obţinând această supremaţie, multe lucruri au fost sacrificate din necesitate. Virtuţi creştine ca: umilinţa, dărnicia şi abnegaţia, au dispărut în lupta dintre puterea spirituală dominantă şi lumesc. Ataşamentul locuitorilor nu mai era atras de harul şi frumuseţea creştinismului. Supunerea se obţinea prin făgăduinţa salvării prin credinţă şi ascultare, sau era stoarsă de teama morţii veşnice sau prin terorile mai contondente ale persecuţiilor pământeşti. Dacă Biserica, prin despărţirea completă de laici, captase serviciile unei miliții complet devotate ei însăși, aceasta a creat un antagonism între ea şi oameni.
„În mod practic, Biserica nu mai era alcătuită din trupul întreg al creştinilor, ci acel corp era divizat în două clase, esenţial distincte, păstorii şi oile, în timp ce mieii se găseau de multe ori în situaţia să creadă, nu fără temei, că erau păziţi doar pentru a fi tunşi. Plăcerile lumeşti, oferite pe lângă ambiţia unei cariere eclesiastice, au adus în rândurile Bisericii oameni, capabili, este adevărat, dar oameni al căror ţel era o puternică năzuinţă lumească superioară dezvoltării spirituale. Imunităţile şi privilegiile Bisericii, cât şi sporirea achiziţiilor sale pământeşti, erau obiective mai aproape de inimă decât salvarea sufletelor, astfel că poziţiile importante erau ocupate în cea mai mare parte de oameni al căror caracter lumesc, era mai pregnant decât virtuţile smereniei.
„În timp ce îngerii erau obligaţi să-şi exercite cum se cuvine puterile teribile revendicate şi obţinute de Biserică, metodele prin care se asigurau avansarea şi promovarea clericale, erau în aşa fel aranjate, încât favorizau pe cel fără scrupule în detrimentul celui care slujea. Ca să înţelegem pe deplin cauzele care au condus pe atât de mulţi la schismă şi erezie, la războaie şi persecuţii şi la înfiinţarea Inchiziţiei, este necesar să aruncăm o privire asupra caracterului oamenilor care reprezentau Biserica înaintea poporului, şi la utilizarea care au dat-o, pentru bine sau pentru rău, a absolutismului spiritual ce se constituise. În nişte mâini înţelepte şi devotate, acesta putea înălţa enorm standardele morale şi materiale ale civilizaţiei europene; în mâinile unui egoist corupt, a devenit instrumentul opresiunii precise şi atot-pătrunzătoare ce a condus naţiuni întregi, la disperare.
„Cu privire la alegerile din episcopate, nu putem spune că în această perioadă să fi existat vreo regulă stabilită şi neschimbătoare. Vechea formă de alegere de către cler, urmată de încuviinţarea oamenilor din dioceză, se păstra încă în teorie, dar în practică corpul electoral era alcătuit din canonii catedralei (obs: canon este numele dat unui cleric care este membru al unei catedrale şi derivă din faptul că este legat de regulile sau canoanele acelei catedrale); în timp ce întărirea era cerută de la rege sau de la nobilul independent, semi-feudal sau de la Papă, într-o vreme a instituţiilor schimbătoare, în mod frecvent se oferea alegerii o formă goală în care puterea papală sau cea regală puteau prevala în acord cu tendinţele timpului şi locului. Creşterea constantă a apelurilor, sub orice pretext posibil către Roma, ca tribunal de ultimă instanţă de către aspiranţii dezamăgiţi, a furnizat Sfântului Scaun o influenţă rapid crescătoare, care în multe cazuri se ridica aproape de puterea discreţionară a numirii; Inocenţiu al II-lea, în Conciliul de la Lateran, din 1139, a aplicat sistemul feudal Bisericii, prin hotărârea ca, toate demnităţile eclesiastice să fie primite şi deţinute de papi, ca feude.
„Orice fel de reguli se stabileau, nu puteau opera mai bine în desemnarea celui ales, decât sistemul cu electori. Râul nu se va ridica deasupra izvorului şi un corp elector corupt sau o putere care desemnează, nu pot fi împiedicaţi să selecteze reprezentanţi care se potrivesc sieşi prin metode totuşi ingenios născocite, care nu aveau abilitatea înnăscută a auto-constrângerii. Jurământul pe care cardinalii erau obligaţi să-l facă, la intrarea într-un conclav: ‚Chem pe Dumnezeu să fie martor, că am ales pe cel considerat, după voia Lui, că se cuvenea să fie ales’- era total ineficient, în asigurarea alegerii unor pontifi, potriviţi să slujească ca vice-regenţi ai lui Dumnezeu şi astfel, de la cel mai umil preot paroh până la prelatul cel mai de sus, toate gradele ierarhiei erau acceptate, să fie ocupate de oameni lumeşti, ambiţioşi, carierişti şi imorali. Mai mult decât atât, materialul de selecţie, era de un asemenea profil, încât cei mai exigenţi prieteni ai Bisericii, au trebuit să se mulţumească cu succesul celui mai lipsit de valoare. Sf. Peter Damiani, cerând lui Grigore al VI-lea, consacrarea unui episcop ales, din Fossombrone, admite ca el nu este potrivit, şi că s-ar cuveni sǎ se supună penitenței, înainte de a prelua episcopatul, dar, totuși, nu se poate face nimic mai bine, pentru că în toată dioceza nu exista un singur cleric demn de această slujbă; toţi erau egoişti, ambiţioşi, prea doritori de avansare, ca să se mai gândească dacă erau destoinici pentru aceasta, înflăcăraţi de dorinţa pentru putere, dar total fără grija îndatoririlor acesteia.
„Sub aceste circumstanţe, simonia, alături de toate relele care o însoţeau, era aproape universală şi acele nenorociri se făceau simţite atât în calitatea electorilor, dar şi în calitatea celor aleşi. În războiul fără noimă, purtat de Grigore al VII-lea şi succesorii săi împotriva acestei corupţii atot-pătrunzătoare, numărul episcopilor înfruntaţi şi oamenii găsiţi capabili să reprezinte pe apostoli, este cel mai sigur indiciu al mijloacelor ce s-au dovedit a fi de succes. După cum declarase Inocenţiu al III-lea, era o boală incurabilă a Bisericii, fie că s-ar fi folosit mijloace de îndreptare blânde, sau focul. Peter Cantor, care a murit în mireasma sfinţeniei, expune cu deplină încredere istoria Cardinalului Martin, care, oficiind ceremoniile de Crăciun, la Curtea Romei, respinsese un dar de douăzeci de pounds, trimişi de cancelarul papal, pentru motivul că era de notorietate, un rezultat al jafului şi simoniei.
„Este prezentat ca suprem exemplu de virtute a lui Peter, Cardinal de Sf. Chrysogono, fost episcop de Meaux, că refuzase la o singură alegere, orbitoarea mită de cinci sute de mărci de argint. Prinţii lumeşti erau mai pregătiţi să transforme autoritatea consacrării, într-un avantaj profitabil şi unii au imitat exemplul lui Philip Augustus, care atunci când abaţia St. Denis, devenise vacantă şi preotul paroh, trezorierul şi chelarul abaţiei, l-au căutat fiecare în secret şi i-au oferit cinci sute de livre pentru succesiune, a mers în discreţie la abaţie, a înălţat pe un simplu călugăr ce stătea într-un colţ, oferindu-i acestuia demnitatea, beneficiind şi de o mie cinci sute de livre. Conciliul din Rouen, din 1050, se plângea cu amărăciune de obiceiul nesănătos prin care oameni ambiţioşi acumulaseră, prin toate mijloacele posibile, bogăţie cu care să câştige favoarea prinţului şi a curtenilor săi pentru a obţine episcopate, dar din păcate, fără să propună vreun remediu.
„Sub astfel de influenţe, era în zadar ca o clasă de oameni mai buni, care din când în când apărea în rândurile ierarhiei... să lupte pentru întărirea respectului faţă de religie şi moralitate. Curentul împotriva lor, era prea puternic şi nu puteau decât să protesteze şi să dea un exemplu pe care puţini s-au găsit să-l urmeze. În aceste zile de violenţă, cel slab şi umil avea şanse mici, beneficiile erau pentru intriganţi şi cei care se târguiau, sau ale căror tendinţe războinice ofereau făgăduinţa că vor hotărî ca drepturile bisericilor şi a vasalilor lor să fie respectate. De fapt, caracterul militar al prelaţilor medievali, este un subiect demn de luat în considerare mai în detaliu decât ne permite spaţiul aici. Abaţiile bogate şi episcopatele puternice, deveniseră mijloace adecvate de a oferi fiilor nobililor, adăpost sau şansa creşterii influenţei familiilor conducătoare. Prin astfel de metode, au trecut mai degrabă în mâinile celor cu pregătire militară decât religioasă. Mitra şi crucea nu aveau nicio reţinere să fie în linia întâi a luptei. Când excomunicarea a încetat să mai aducă la judecată pe vasalii agitaţi sau pe vecinii năvălitori, exista un refugiu eficient la armata laică, căci ţăranul prăduit nu făcea distincţie între jafurile baronului tâlhar, sau cele ale reprezentantului lui Hristos.
„Oamenii, asupra cărora a căzut greutatea zdrobitoare a acestor conflicte, puteau vedea în baron şi în preot, doar nişte duşmani şi oricare ar fi fost lipsa de abilitate militară a luptătorilor spirituali, era compensată de încercarea lor de a ucide sufletele, la fel ca trupurile duşmanilor lor. Această situaţie se găsea mai ales în Germania, unde prelaţii erau prinţi şi preoţi şi unde un adăpost mare, religios, ca şi abaţia St. Gall, era conducătorul pământesc al cantoanelor St. Gall şi Appenzell, până la aruncarea lanţurilor după un război lung şi devastator. Istoricul abaţiei trece în revistă cu mândrie, virtuţile militare ale abaţilor ce s-au succedat şi vorbind de Ulric al III-lea, care murise în 1117, scoate în evidenţă faptul că, istovit de multe bătălii, îşi dă duhul în cele din urmă în pace. Toate acestea erau într-o oarecare măsură, inevitabile în urma uniunii absurde dintre nobilul feudal şi prelatul creştin şi deşi mai accentuată în Germania decât oriunde, se putea vedea peste tot.
„Impresia pe care aceşti oameni lumeşti şi turbulenţi au făcut-o asupra contemporanilor lor mai liniştiţi, era că sufletele pioase credeau că niciun episcop nu putea obţine Împărăţia Cerurilor. Exista o istorie de largă circulaţie a lui Geoffroi de Peronne, prior (egumen, stareţ) de Clairveaux, care fusese ales episcop de Tournay, şi care a fost îndemnat (silit) de Sf. Bernard şi Eugeniu al III-lea, să accepte şi care aruncându-se la pământ, spuse: ‚Dacă mă izgoniţi, eu pot deveni un călugăr vagabond, dar niciodată un episcop!’. Pe patul său de moarte, a făgăduit unui prieten că se va întoarce ca să spună despre condiţiile sale pe lumea cealaltă şi a făcut-o de îndată ce ultimul din cei doi, se ruga la altar. El a înştiinţat că era printre cei binecuvântaţi, dar că i s-a descoperit de către Trinitate, că dacă ar fi acceptat episcopatul, s-ar fi numărat printre cei condamnaţi. Petru de Blois, care relatează această poveste şi Petru Cantor, care o repetă, manifestau amândoi această credinţă materializată prin refuzul persistent al episcopatelor, iar nu mult după, un eclesiastic declarase în Paris, că ar putea crede toate lucrurile cu excepţia că vreun episcop german ar putea fi salvat din cauză că ei poartă două săbii, una a spiritului şi una a cărnii.
„Cezar din Heisterbach, explică toate acestea prin raritatea prelaţilor demni şi mulţimea super-abundentă a celor răi, iar mai departe subliniază că necazurile la care erau expuşi, apăreau din faptul că, mâna lui Dumnezeu nu era vizibilă în promovarea lor. Cu greu poate fi egalat limbajul folosit de Louis al VII-lea, în descrierea lumescului şi fastului episcopilor, când a apelat degeaba la Alexandru al III-lea, pentru a folosi victoria sa asupra lui Frederick Barbarossa, la reformarea Bisericii. De fapt, arhivele vremii aduc o mărturie consistentă despre jaful şi violenţa, crimele notorii şi imoralitatea, sfidătoare ale acestor prinţi ai Bisericii Singurul tribunal faţă de care aceştia erau răspunzători, era cel al Romei. Era nevoie de curajul disperării, să faci acolo plângeri împotriva lor şi când totuşi, astfel de plângeri se făceau, durata procedurilor şi corupţia notorie a Curiei Romane, ofereau o imunitate reală... Putem uşor crede afirmaţia unui scriitor din secolul treisprezece, că procesul demiterii unui prelat era atât de greoi, încât chiar şi cel mai păcătos dintre ei, nu avea nicio teamă de pedeapsă.
„Chiar atunci când enormitatea agresiunilor nu reclama intervenţia papală, slujba episcopală era pângărită printr-o mie de feluri de asuprire şi extorcare, suficient prevăzute în lege ca să nu ofere suferinzilor vreo posibilitate de alinare. Cât de bine era recunoscută natura sa profitabilă, se vede din situaţia unui episcop care, atunci când înaintase în vârstă şi-a adunat nepoţii şi rudele ca să-i pună de acord în privinţa succesiunii sale. S-au adunat până la unul şi mână de la mână au împrumutat sumele mari cerute pentru obţinerea alegerii. Din nefericire, episcopul ales a murit înainte să obţină posesia şi pe patul său de moarte, a fost cu toată puterea dojenit de rudele sale ruinate care nu vedeau o soluţie pentru plata împrumutului investit în parteneriatul episcopal nereuşit. După cum spune Sf. Bernard, băieţii erau iniţiaţi în episcopat, de la o vârstă la care mai degrabă s-ar fi bucurat să scape de nuiaua învăţătorilor lor decât de cunoaşterea legii şi crescând într-un mediu aspru, învăţau cum să vândă altarul şi să golească buzunarele supuşilor lor!
„Exploatând în acest mod slujbele lor de episcopi, aveau ca exemplu unic, papalitatea, care direct sau prin agenţii săi şi prin impuneri fiscale excesive, a semănat teroarea în bisericile creştine. Arnold, care a fost episcop de Treves, între 1169 şi 1183, câştigase o mare credibilitate prin abilitatea sa de a-şi salva oamenii de spolierea nunţilor papali, pentru că, ori de câte ori, se aştepta la sosirea lor, obişnuia să-i întâlnească şi prin mite consistente îi determina să-şi îndrepte paşii în altă parte spre scutirea pe termen nelimitat a credincioşilor lui. În 1160, Templierii s-au plâns lui Alexandru al III-lea, că eforturile lor pentru Pământul Sfânt erau serios slăbite, de escrocheriile legaţilor şi nunţilor papali, care nu erau mulţumiţi cu bănuţii şi mijloacele de subzistenţă la care erau îndreptăţiţi, motiv pentru care Alexandru a acordat cu bunăvoinţă Ordinului, o scutire specială de abuz de putere, cu excepţia cazului când legatul era un cardinal.
„Era mai rău când venea personal un Papă. Clement al V-lea, după consacrarea sa la Lyon, a făcut o călătorie la Bordeaux, în care el şi suita sa, au prădat atât de eficient bisericile de pe traseu, încât după plecarea sa din Bourges, arhiepiscopul Gilees, pentru întreţinerea vieţii, era obligat să se prezinte zilnic printre canonii săi, pentru o contribuţie în distribuirea proviziilor. Rezidenţa papală din bogata priorie din Grammont, a împovărat atât de mult stăreţia, încât egumenul a demisionat, în disperare că nu ar mai fi în stare să-şi reia afacerile, iar succesorul său a fost obligat să perceapă o taxă grea, peste toate adăposturile ordinului.
„Anglia, după ruşinoasa capitulare a Regelui John, era supusă într-un mod aparte, cămătăriei papale. Bogate resurse se revărsau asupra străinilor care nu aveau niciun motiv de şedere, până când profitul anual retras din insulă, ajunsese la o sumă de şaptezeci de mii de mărci sau de trei ori venitul Coroanei, eventuala rezistenţă fiind suprimată de numeroasele excomunicări care tulburau întregul Regat. La Conciliul General de la Lyon, ţinut în 1245, a fost prezentat un mesaj în numele Bisericii Anglicane, în care se plângea de aceste opresiuni în termeni mai mult decât energici, dar plini de respect, însă acest demers nu a rezolvat nimic. Zece ani mai târziu, legatul papal, Rustand, a făcut o cerere în numele lui Alexandru al III-lea, pentru o imensă subvenţie - contribuţia abaţiei St. Albans era nu mai puţin de şase sute de mărci - când Fulk, episcopul Londrei, a declarat că mai degrabă ar fi decapitat şi Walter de Worcester, spânzurat, decât să se supună, dar această rezistenţă a fost înfrântă printr-o şmecherie de a inventa datorii imaginare către bancherii italieni, pentru nişte bani pretinşi ca arvună pentru acoperirea cheltuielilor în prezenţa Curiei Romane, aceste revendicări fiind dublate şi de ameninţarea excomunicării. Când Robert Grosseteste, din Lincoln, şi-a dat seama că eforturile sale, de a reforma clerul, erau sortite eşecului, datorită apelurilor către Roma de unde infractorii puteau întotdeauna obţine imunitate, a vizitat pe Inocenţiu al IV-lea, cu speranţa schimbării în mai bine, dar având un eşec răsunător, a vorbit fără menajamente, papei: „O, banii, banii, câtă influenţă pot avea, mai ales la Curtea Romei!”
„Aceasta nu era, în niciun caz, singura modalitate prin care jurisdicţia supremă a Romei, ţesea un rău incalculabil de-a lungul şi de-a latul creştinătăţii. În timp ce curţile feudale erau strict teritoriale şi locale, iar funcţiile de magistrat ale episcopilor erau limitate la propriile dioceze, astfel încât, fiecare om ştia cui era responsabil într-un sistem bine aşezat al justiţiei, autoritatea universală a Romei, oferea cadrul prielnic abuzurilor de cea mai joasă speţă. Papa, ca judecător suprem, putea delega oricui, orice câtime din autoritatea sa şi care se manifesta suveran oriunde, iar Cancelaria Pontificală, nu era prea migăloasă în a face deosebire la calitatea persoanelor cărora le dădea scrisori de împuternicire, pentru exercitarea funcţiilor de magistrat, întărindu-i cu înspăimântătoarea şi ultimă sentinţă a excomunicării, scrisori pentru care, deşi tribunalul papal nu era îndreptăţit, erau vândute liber tuturor celor care erau în stare să le plătească. Europa era astfel traversată de mulţimi de oameni înarmaţi cu aceste suliţe pe care le foloseau, fără remuşcare, pentru escrocherie şi opresiune. De asemenea, episcopii nu se ruşinau să-şi concesioneze autoritatea mai limitată şi în confuzia apărută, nu era dificil să apară aventuri nesăbuite prin care să pretinzi posesia acestor puteri delegate şi să le foloseşti în scopuri meschine, nimeni neîndrăznind să rişte posibilele consecinţe ale împotrivirii.
„Aceste scrisori ofereau o carte albă (cec în alb), prin care nedreptatea putea fi săvârşită şi răutatea satisfăcută, la modul extrem. O complicaţie în plus, venită ca o consecinţă naturală, era fabricarea şi falsificarea acestor scrisori. Nu era uşor să te adresezi îndepărtatei Rome, ca să lămureşti autenticitatea unui înscris papal, realizat cu aplomb de purtătorul său, iar siguranţa obţinută asociată acestor puteri atât de teribile, era extraordinar de atractivă. Când Inocenţiu al III-lea, s-a urcat pe Scaun a găsit în Roma o fabrică de falsificare de scrisori, deplin funcţională şi deşi a fost închisă, afacerea era prea profitabilă, ca să fie întreruptă chiar de vigilenţa sa. Către sfârşitul pontificatului său, identificarea cazurilor frauduloase era o preocupare constantă. Această industrie, nici măcar nu era limitată la Roma. Cam în aceeaşi perioadă, Ştefan, episcop de Tournay, descoperea în oraşul său episcopal, un ungher asemănător de contrafaceri ce inventase un instrument ingenios pentru fabricarea sigiliilor papale. Pentru oameni conta puţin dacă acestea erau autentice sau falsificate, durerea era aceeaşi, dacă Biroul papal primea onorariul sau nu.
„Astfel Curia Romană era o teroare pentru toţi cei care veneau în contact cu ea. Hildebert din Le Mans, descrie oficialii acesteia, ca vânzători de justiţie care întârzie deciziile sub orice pretext şi care deveneau orbi, când mitele se epuizau. Erau de piatră în privinţa compătimirii, de lemn în privinţa executării judecăţii, de foc în privinţa mâniei, de fier la iertare, vulpi la înşelăciune, tauri la mândrie şi Minotauri în a distruge totul. Robert Grosseteste, spune cu îndrăzneală lui Inocenţiu al IV-lea, şi cardinalilor săi că această Curie, era izvorul tuturor josniciilor care acordau preoţimii un fluierat dezaprobator, iar creştinismului un blam, ca după un alt secol şi jumătate, cei care o cunoşteau cel mai bine, o descriau ca fiind neschimbată.
„Când acesta era exemplul oferit de capul Bisericii, era o minune că nu prea mulţi episcopi au folosit toate prilejurile ca să-şi escrocheze gloatele. Petru Cantor, un martor obişnuit, îi descrie ca pescari de bani şi nu de suflete, capabili de o mie de înşelăciuni ca să golească buzunarele celui sărac. Ei au, spune el, trei cârlige, ca să prindă prada în adâncuri - confesorul, căruia i se încredinţau mărturisirile şi vindecarea sufletelor; diaconul, arhidiaconul şi alţi oficiali care promovau interesul prelatului prin mijloace cinstite sau murdare şi magistratul rural care era ales doar pentru îndemânarea sa de a stoarce buzunarele celui sărac şi a duce prada superiorului său. Aceste locuri erau frecvent concesionate, iar dreptul de a supune la cazne şi a devaliza pe oameni, era vândut celui mai bun ofertant. Detestarea generalizată în care aceşti mici nobili erau ţinuţi, este ilustrată de povestea unui eclesiastic care neavând noroc la zaruri şi-a pierdut toţi banii, în afară de cinci sols şi care într-o nebunie blasfemitoare exclamă că, i-ar da oricui, care l-ar învăţa cum să jignească cel mai mult pe Dumnezeu, iar un spectator a fost câştigătorul banilor când i-a spus: ‚Dacă doreşti să jigneşti pe Dumnezeu mai presus de toţi păcătoşii, devin-o slujbaş episcopal sau colector’. Pe vremuri, continuă Petru Cantor, exista o mascare adecvată la preluarea proprietăţii celui bogat şi a celui sărac, dar acum este luată în stăpânire în mod public şi îndrăzneţ, prin nenumărate mijloace, fraude şi escrocherii inovative. Slujbaşii prelaţilor nu erau doar lipitorile lor, care sug şi storc, ci şi strecurătoarea laptelui jafului lor, reţinând pentru ei drojdiile păcatului.
„Din această indignare sinceră, vedem că principalul instrument de escrocare şi opresiune erau funcţiile de magistrat ale episcopatului. Este adevărat că, venituri considerabile proveneau din vânzarea beneficiilor şi escrocarea onorariilor pentru toate actele oficiale şi mulţi prelaţi, nu se rușinau să obţină un câştig murdar din imoralitatea generalizată printre clerul celibatar prin pretinderea unui bir cunoscut ca şi ‚cullagium’ , în urma plăţii căruia, preotului i se permitea să-şi păstreze concubina; dar autoritatea spirituală era izvorul celui mai mare profit al prelatului şi a celei mai mari sărăcii a oamenilor. Chiar în Curţile Pământeşti, penalităţile apăreau din litigiile sociale, şi reprezentau o parte importantă a veniturilor seniorilor feudali, în vreme ce în Curţile Creştine, îmbrăţişând cu totul jurisprudenţa spirituală şi mult din cea lumească, exista o mare recoltă de strâns. Astfel, după cum spune Petru Cantor, prea sfântul sacrament al căsătoriei, din cauza consangvinităţii prezente la gradele interzise, devenise subiect de batjocură al laicatului, datorită corupţiei cu care căsătoriile erau făcute şi desfăcute, doar ca să umple buzunarele slujbaşilor episcopali.
„Excomunicarea, era un alt izvor roditor al şantajului. Dacă unei cereri nedrepte i se opunea rezistenţă, recalcitrantul era excomunicat şi atunci era pus în situaţia să plătească în plus, pentru reconciliere. Orice întârziere în ascultarea unei convocări la Curtea de Judecată, însemna excomunicare cu acelaşi rezultat al şantajului. Când drepturile litigioase deveniseră atât de profitabile, erau încurajate la maximum, spre nenorocirea oamenilor. Când un preot era instalat într-un beneficiu (obs.- nominalizare bisericească permanentă), se obişnuia să i se solicite (impună) un jurământ prin care să nu treacă cu vederea nicio jignire comisă de enoriaşii săi, ci să-i raporteze judecătorului pentru ca ofensatorul să poată fi urmărit în justiţie şi amendat şi să nu i se permită ca vreo plângere, să-i fie rezolvată amiabil. Cu toate că Papa Alexandru al III-lea, a emis un decret papal prin care declarase aceste jurăminte, nule, totuşi ele continuau să fie cerute. Ca o ilustrare a sistemului, este prezentată situaţia unui băiat care, în joacă, ucide accidental cu o săgeată, un coleg. Tatăl ucigaşului a avut norocul să fie bogat, dar celor doi părinţi nu li s-a permis să se împace pe gratis. Petru de Blois, arhidiacon de Bath, probabil că nu a greşit prea mult, când a descris autorităţile episcopale ca năpârci ale inechităţii ce depăşeau răutatea tuturor şerpilor şi bazilicilor, ca păstori, nu de miei, ci de lupi, ei înşişi devotându-se total răutăţii şi jafului.
„Chiar, mai eficace pentru nenorocirea oamenilor şi a ostilităţii faţă de Biserică, era corupţia multor Curţi Episcopale. Caracterul tranzacţiilor şi a avocaţilor clericali, care pledau înaintea lor sunt vizibile într-o încercare de reformare din iniţiativa Conciliului din Rouen în 1231, care cerea ca apărătorii care practicau în aceste Curţi, să jure că nu vor fura hârtiile celeilalte părţi, sau vor produce plastografii sau mărturii mincinoase, pentru susţinerea cauzelor lor. Judecătorii se potriveau bine ca să prezideze asemenea dejecţii. Ei sunt descrişi ca, escroci ce căutau prin orice mijloc, să şterpelească banii reclamanţilor, până la ultimul sfanţ, iar când vreo înşelăciune era prea bătătoare la ochi, ca să fie pusă în practică, existau slujbaşi subordonaţi, gata oricând să joace pe mâinile lor, oferind îndeletnicirii mai multă ticăloşie decât cea a unui proxenet cu matroanele sale.
„Că banii erau suverani în toate chestiunile judiciare, era clar asumat, atunci când abaţia din Andres s-a certat cu Casa-Mamă din Charroux şi cea din urmă a asigurat-o pe cea dintâi, că ar putea cheltui la Curte o sută de mărci de argint pentru fiecare zece livre ce i le putea oferi, dar de fapt, când cei zece ani de litigii s-au încheiat, inclusiv trei apeluri către Roma, Anders, s-a găsit ea însăşi, strivită de o enormă datorie de o mie patru sute de livre, în timp ce detaliile tranzacţiei arată cea mai nesimţită luare de mită. Curtea Romană dădea tonul celorlalţi, iar faima sa devine vizibilă în elogiul revărsat peste Eugeniu al III-lea, cu ocazia admonestării unui egumen care demarase diligenţele pentru depunerea unei plângeri înaintea lui, oferind o marcă de aur ca să-i câştige favoarea”.
„Exista o altă sursă de opresiune care avea un motiv mai înalt şi rezultate mai bune, dar care, cu toate acestea împila masa de oameni. Cam pe atunci, moda impusese construcţia de biserici şi abaţii măreţe, iar invenţia vitraliilor şi introducerea lor rapidă, arată o solicitare de ornamentaţie luxuriantă. În timp ce aceste structuri erau într-un anumit grad expresia credinţei arzătoare, totuşi erau mai mult o manifestare a mândriei prelaţilor care le-au înălţat, iar în admiraţia noastră faţă de aceste sublime relicve ale trecutului, cu un gând respectuos, putem vedea turle cu vârful ascuţit, naos arcuit prelung şi ferestre splendide, însă nu trebuie să pierdem din priviri, efortul suveran depus - un cost ce inevitabil a căzut asupra robului şi ţăranului, suferinzi. Petru Cantor ne asigură că au fost construite, în afara unei impuneri fiscale excesive a săracului, în afara câştigurilor nelegiuite ale cămătăriei şi ale minciunilor şi înşelăciunilor ale vânzătorilor de indulgenţe, iar sumele mari prevăzute lor, ne asigură el, ar fi fost mai bine cheltuite pentru răscumpărarea captivilor şi alinarea nevoilor celor fără ajutor”.
,,Era greu de crezut că prelaţii, care ocupaseră în acest fel cele mai multe din Scaunele Creştinătăţii, să se fi devotat îndatoririlor reale ale funcţiei lor. Cel mai important dintre aceste drepturi era cel al predicării Cuvântului lui Dumnezeu şi instruirea enoriaşilor în credinţă şi morală. Slujba de predicator, era într-adevăr, în special o funcţie episcopală; era singurul om din dioceză autorizat să o exercite; aceasta nu făcea parte din datoria sau instruirea preotului paroh, care nu ar fi îndrăznit să rostească o predică fără autorizaţie de la superiorul său. Nu este nevoie să fim surprinşi că din acest motiv partea de devoţiune şi învăţătură creştine era complet neglijată, pentru că prelaţii turbulenţi şi războinici ai vremurilor erau prea absorbiţi de grijile lumeşti, ca să mai ofere un gând unei chestiuni pentru care erau total nepotriviţi”.
,,Calitatea ordinelor eclesiastice inferioare nu putea fi mai bună decât al prelaţilor lor. Beneficiile erau de cele mai multe ori în darul episcopilor, deşi, bineînţeles, laicatul recomanda frecvent nume pentru locurile libere din episcopat, iar drepturile speciale de protecţie erau ţinute prin corpurile religioase şi multe dintre acestea din urmă ocupau locurile libere în rangurile lor prin cooptare. Oricare era puterea care făcea numirile, era oportun ca rezultatul să fie acelaşi. Nemulţumirea generală a acelui veac, era că beneficiile erau vândute pe faţă sau oferite prin favoare, fără examinarea aptitudinilor celui numit sau a competenţelor sale... Este adevărat că legea canonică era dominată de percepte admirabile cu privire la virtuţile şi aptitudinile cerute pentru parohi, dar în practică erau literă moartă”.
,,Alexandru al III-lea, era plin de indignare când a aflat că episcopul de Coventry avea ca obicei să dea biserici pe mâna unor băieţi sub zece ani, dar putea doar să poruncească astfel încât aceste curii, să fie încredinţate unor vicari competenţi până când cei nominalizaţi vor fi avut vârsta corespunzătoare, fixată de el însuşi la paisprezece ani, în timp ce alţi papi au redus-o cu mărinimie la şapte, vârsta minimă pentru beneficii simple sau venituri bisericeşti. Nicio verificare eficientă a abuzurilor protectorilor nu se aştepta să fie făcută din partea Romei, când Curia însăşi era cel mai nesăţios destinatar al beneficiului din partea celui greşit. Armata sa de proxeneţi şi paraziţi, a fost întotdeauna cu băgare de seamă la obţinerea unor promovări avantajoase în toate ţinuturile Europei şi papii scriau constant episcopilor şi adunărilor de canonici, ca să ceară locuri pentru prietenii lor”.
“Un cler recrutat în această manieră şi supus unor astfel de influenţe, putea doar, în cea mai mare parte, să fie un blestem pentru oamenii de sub îndrumarea lui spirituală. Un beneficiu obţinut era în mod natural privit ca o investiţie în afaceri pentru a fi exploatată către un profit maxim şi erau puţine considerente morale în valorificarea oricărei posibilităţi de a stoarce bani de la enoriaşi, în vreme ce îndatoririle pastoraţiei creştine primeau puţină atenţie”.
,,Dacă creştinul credincios, era astfel sancţionat în fiecare moment de-a lungul vieţii, urmărirea câştigului era continuată şi pe patul său de moarte şi chiar trupul său avea un potenţial ce era pus în valoare de jefuitorii de cadavre, care se certau pentru el. Necesitatea sacramentelor finale, pentru mântuire, ofereau ocazia unui abuz ocazional prin care aceştia (muribunzii) erau refuzaţi, până când se plătea un onorariu ilegal sau bacşiş, cum ar fi pânza pe care păcătosul pe patul de moarte zăcea, dar putem crede că aceasta nu era ceva obişnuit. Mai profitabil era obiceiul prin care temerile apropiatei judecăţi erau exploatate şi se sugera ca moştenirile să fie folosite pentru ispăşirea corespunzătoare a unei vieţi rele şi crude. Este bine ştiut ce parte importantă a proprietăţilor pământeşti ale Bisericii, au fost procurate într-o asemenea manieră şi deja în secolul al nouălea devenise un subiect de reclamaţie. În anul 811, Carol cel Mare (Charlemagne), a convocat conciliile provinciale din întreg imperiul său şi i-a întrebat dacă se poate spune despre un om că a renunţat cu adevărat la lume când caută fără încetare să-şi mărească posesiunile şi prin făgăduinţele cerului şi ameninţările iadului, convinge pe cel simplu şi neinstruit, să-şi dezmoştenească urmaşii, care sunt astfel siliţi de sărăcie să fure şi să ucidă”.
,,La această întrebare presantă, Conciliul din Chalons, din 813, a răspuns printr-un canon, care interzicea astfel de practici şi reamintea clerului că Biserica trebuie să ajute pe cel nevoiaş şi nu să-l jefuiască; că cei din Tours au răspuns că se făcuse anchetă, dar nu pot găsi pe nimeni care să se plângă de dezmoştenire. Cei din Rheims, au trecut cu prudenţă chestiunea sub tăcere, iar cei din Mainz au făgăduit restituirea în astfel de cazuri. Această verificare a fost doar temporară, căci Biserica a continuat să stimuleze revendicările pe temerile muribunzilor şi în cele din urmă, Alexandru al III-lea, pe la 1170, a decretat că nimeni nu poate face un testament valid, decât în prezenţa preotului său paroh. În unele locuri, notarul care schiţa testamentul în absenţa preotului, era excomunicat şi trupul testatorului era refuzat înmormântării creştine. Motivele pretinse uneori pentru astfel de practici, erau prevenţia ca un eretic să nu-şi lase proprietatea sa ereticilor, dar netemeinicia acesteia este arătată de promulgarea repetată a legii în regiuni unde erezia era necunoscută, iar protestele puternice împotriva obiceiurilor locale căutau să înfrângă această dezvoltare a lăcomiei eclesiastice. Se făceau uneori plângeri că preotul paroh convertea în folosinţă personală, moştenirile care erau lăsate în beneficiul instituţiilor religioase”.
,,Chiar și după moarte, controlul pe care Biserica îl exercita asupra celui viu şi profitul ce trebuia obţinut de la el, nu era abandonat. Atât de generalizat era obiceiul de a se lăsa sume considerabile pentru slujirea pioasă, prin care Biserica lumina chinurile purgatoriului şi atât de uzuală era acordarea prinoaselor la funeralii, încât custodia cadavrului devenea o sursă de câştig de nepreţuit, iar parohia în care păcătosul a locuit şi a murit, susţinea că are dreptul de reversiune asupra rămăşiţelor care acum erau atât de profitabile. Din când în când intruşi încălcau limitele şi unele mănăstiri convingeau pe muribund să lase moştenire rămăşiţele fertilizatoare în grija sa, dând naştere la certuri necuviincioase despre cadavru şi privilegiul de a-l îngropa şi a rosti sacramentul funebru pentru sufletul său”.
„În niciun punct relaţiile dintre cler şi popor nu erau mai delicate, decât asupra purităţii sexuale. În perioada luată în considerare, celibatul impus preoţimii devenise general recunoscut în cele mai multe ţări care dădeau ascultare Bisericii Latine. Acesta nu era însă acompaniat de darul castităţii făgăduit cu atâta încredere de cei care-l promovau. Preoțimea, deposedată cum era de satisfacţia oferită de căsătorie, devenise victima instinctelor naturale ale omului, în cel mai bun caz nevasta era schimbată de concubină, iar în cel mai rău, de o serie de concubine (amante), pentru care activităţile preotului şi confesorului îi ofereau oportunităţi privilegiate. Situaţia era aşa de minuţios cunoscută, încât unui bărbat care mărturisea un amor ilicit, îi era interzis să spună pe nume partenera păcatului său, de teamă că aceasta ar putea duce pe confesor în ispita de a abuza de cunoaşterea frivolităţii ei. Biserica reuşise suprimarea căsătoriei slujbaşilor ei şi de atunci o găsim peste tot şi angajată fără încetare într-o misiune, în mod limpede, imposibilă de obligativitate a castităţii - un efort zadarnic, suficient demonstrat de continuitatea sa în vremurile moderne”.
„Spectacolul unei preoţimi care susţinea puritatea ascetică ca premisă obligatorie şi esenţială funcţiilor sale şi practicarea unui desfrâu mai cinic decât cel al unui laic obişnuit, nu aveau menirea să crească respectul populaţiei. În vreme ce cazurile individuale în care pacea şi onoarea familiilor erau sacrificate pe altarul poftelor păstorilor, în mod inevitabil s-a manifestat tendinţa celui mai profund antagonism. În privinţa nelegiuirilor mai ascunse şi mai regretabile, ele erau suficient de frecvente nu doar în mănăstirile din care femeile erau riguros excluse, ci mai mult decât atât, erau comise cu o impunitate virtuală”.
„Nu ultimul dintre relele rezultate din pricina ascetismului artificial, impus de ochii lumii preoţilor, era înălţarea unui standard fals al moralităţii, care a dăunat infinit şi în egală măsură, laicatului şi Bisericii. Atât timp cât preotul nu sfida canoanele căsătoriei, orice putea fi iertat. Alexandru al II-lea, care lucrase atât de febril la restabilirea legii celibatului, în 1064, a decis ca un preot din Orange, care comisese adulter cu soţia tatălui său, să nu fie deposedat de comuniune, de teama împingerii lui la disperare şi având în vedere fragilitatea cărnii (firii), i s-a permis să rămână în sfintele ordine, deşi în grade inferioare. Doi ani mai târziu, acelaşi papă a scăzut cu mărinimie penitenţa impusă unui preot din Padura, care comisese incest cu mama sa şi l-a lăsat ca episcop, pentru că trebuia să fie păstrat în preoţie. Ar fi dificil de exagerat, influenţa dezastruoasă a unor astfel de exemple asupra oamenilor.
„Dacă legăturile ilicite, deşi permanente, care predominau peste tot, erau singurul rezultat al interzicerii căsătoriei, putea fi probabil răul cel mai mic ce decurgea din aceasta, cu excepţia Bisericii însăşi şi a membrilor ei vinovaţi. Când dorinţele omului sunt măcar o dată ispitite să caute prin mijloace nelegiuite, eliberarea interzisă de reguli artificiale, nu este uşor să pui limite pasiunilor năvalnice care, zgândărite de efortul fără efect al reprimării, nu mai sunt oprite de o lege călcată sau de o conştiinţă care şi-a pierdut puterea. Arhivele Evului Mediu, sunt pline de mărturii ale unor trivialităţi de cea mai joasă speţă, ce nu ţineau seama de nimic şi care predominau în orice rang al ierarhiei”.
„Chiar presupunând că această imoralitate îngrozitoare, nu ar fi atribuită nenumăratelor legi ale naturii care s-ar răzbuna pentru încercarea de a le încălca, aceasta ar putea fi prompt explicată prin exemplul oferit de conducătorul principal. Eforturile lui Nicolae şi Grigore, abia puseseră capac căsătoriei sacerdotale în Roma, când moralitatea clerului roman, devenise o ruşine pentru creştinătate. Rezultatele minore ale unei reforme care se armoniza cu speranţele zeloşilor puritani, pot fi deduse din martirajul unui anume Arnolfo, care sub pontificatul lui Onoriu al II-lea, a predicat vehement împotriva scandalurilor şi imoralităţii eclesiasticilor oraşului apostolic. Au reuşit să-l ucidă, în ciuda protecţiei lui Onoriu, şi venerării din partea nobililor şi a oamenilor care-l priveau ca profet.
„Când aceasta era starea virtuţii clericale, cu greu ne putem mira că în 1130, Colegiul Sacru a oferit Cardinalului Pier-Leone, suficiente sufragii ca să i se dea o şansă la pontificat, deşi erau de notorietate nelegiuirile sale respingătoare. În mod limpede, copiii obținuți cu sora sa, Tropea, şi ducerea cu sine, de colo până acolo, a unei concubine când călătorea în calitate de legat papal, nu au fost nicidecum un impediment la avansarea lui în Biserică, nici la folosirea sa în cele mai remarcabile şi importante afaceri (politice). O satiră mai contondentă, despre standardul moralităţii eclesiastice, a unor canoane care cereau separarea preoţilor de nevestele lor, pe argumentul unei curăţii fără pată, cerută de slujba de la altar, cu greu putea fi imaginată, decât această inserţie a unui asemenea om în slujba de papă”.
„În timp ce alipea, atât de fantezist, sfinţenia şi virginitatea, Biserica ridica în mod practic, un singur standard de moralitate, care a avut o influenţă jalnică asupra laicatului. În primele zile ale celibatului, legea era privită de cei mai stricţi eclesiastici, ca o expresie a necesităţii purităţii în slujirea lui Dumnezeu. Theofil din Alexandria, în secolul al cincilea, a decis că un bărbat care, lector fiind, (obs. Lector - cel care citeşte învăţături într-un serviciu religios), a fost pedepsit pentru lipsă de castitate şi ulterior ridicat în preoţie, trebuie să fie exclus din pricina păcatului de dinainte. Noi am văzut totuşi că, atunci când celibatul a fost reactivat sub Damiani, şi Hildebrand, problema imoralităţii dispăruse în principiu şi punctul esenţial devenise, nu ca un preot să fie cast, ci să fie necăsătorit şi aceasta a fost în cele din urmă adoptată ca şi lege recunoscută a Bisericii”.
„În 1213, arhiepiscopul de Lunden, întreba pe Inocenţiu al III-lea, dacă un bărbat care avusese două concubine, era neeligibil să conducă ca fiind bigam, iar pontiful nu a putut replica decât că puţin interesează câte concubine a putut avea un bărbat la un moment dat sau de-a lungul timpului, slujba nu-l lipseşte de dreptul bigamiei. Când acesta era rezultatul a şapte secole de sacerdoţiu asiduu, într-o Biserică care creştea zilnic în autoritate, când oamenii vedeau că excesele sexuale nu erau un impediment pentru promovarea eclesiastică, în acea Biserică care avea pretenţii extravagante despre puritate, când regulile stricte care interziceau consacrarea unui laic ce se căsătorise cu o văduvă, erau atenuate în favoarea celor pătaţi de nelegiuiri notorii, nu este niciun dubiu că percepţiile populare despre moralitate, deveniseră tocite şi că laicatul nu-şi interzicea favorurile pe care le vedeau, tacit, permise îndrumătorilor spirituali”.
„Nu doar în stimularea acestui caracter general al principiului, influenţa Bisericii a fost dezastruoasă. Răul individual, lucrat de o preoţime desfrânată a determinat o contagiune larg răspândită. Abuzul autorităţii, deplin legală, oferită de altar şi de confesional, a fost subiectul unui denunţ dureros şi indignat în prea multe sinoade pentru, ca o dilemă raţională să fie întreţinută împotriva regularităţii sau a corupţiei, pe care aceasta a răspândit-o în nenumărate parohii şi mănăstiri (de maici). Aproape întreaga imunitate practică, cu care acestea şi alte fapte ruşinoase similare erau săvârşite, conduceau către o destrăbălare nedisimulată şi cinică pe care oameni mai austeri ai Bisericii, recunoşteau că exercita cea mai vătămătoare influenţă asupra moralităţii laicului care vedea astfel, exemple ale răului în cei care trebuiau să fie modelele lor de virtute.
„În bula sa, din 1259, Papa Alexandru al IV-lea, nu a ezitat să declare că oamenii, în loc să fie reformaţi, sunt complet corupţi, de către păstorii lor. Thomas din Cantinpre, una din luminile timpurii ale Ordinului Dominican, era într-adevăr autoritatea legendară ce prezintă pe diavol ca mulţumind prelaţilor Bisericii, că ei conduc întregul creştinism către iad, iar convingerea exprimată de el însuşi, este confirmată de reproşul lui Grigore al X-lea, care, la încheierea celui de- al doilea Conciliu de la Lyon, din 1274, a spus demnitarilor adunaţi, că sunt ruina lumii. Din păcate, ameninţarea că-i va reforma dacă nu se vor reforma singuri, a rămas nepusă în practică şi nemulţumirea s-a repetat iarăşi şi iarăşi”.
„Revăzând astfel influenţa pe care un celibat convenţional al clerului, o exercita asupra celor încredinţaţi grijii lor, este poate puţin prea mult să concluzionăm, că ei erau principalii responsabili pentru lejeritatea principiilor morale care era deja o caracteristică a societăţii medievale. Nimeni din cei care au examinat cu atenţie arhivele lăsate posterităţii de acea societate, nu poate pune sub semnul întrebării extrema dominaţie a decadenţei care a infestat-o total. Creştinismul se ridicase ca marele reformator al unei lumi total corupte. Cu câtă seriozitate era îndreptată reforma sa, către corectarea imoralităţii sexuale, se poate vedea în persistenţa cu care apostolii condamnau şi interziceau un păcat pe care neamurile abia îl priveau ca păcat. Biserica timpurie era în consecinţă curată şi chiar ascetismul este o măsură a energiei protestului ei împotriva desfrâului penetrant, care o înconjurase. Învăţăturile sale, după cum am văzut, au rămas neschimbate. Preacurvia, continua să fie un păcat de moarte, totuşi perioada sa de dominaţie incontestabilă asupra conştiinţei Europei, a fost chiar perioada în care, imoralitatea printre neamurile teutonice, era cel mai puţin împiedicată. O Biserică, deşi întemeiată pe Evanghelie şi înarmată cu puterea nelimitată a ierarhiei romane, a putut totuşi să permită principiului feudal să se dezvolte până la ’jus primae noctis’ sau ’droit de marquette,’ (obs. dreptul nobilului - drept legal din Europa medievală târzie, care permitea lorzilor feudali să aibă relaţii sexuale cu femei inferioare, subordonate) şi ai cărei slujbaşi în situaţie de nobili feudali lumeşti, puteau, din când în când, să revendice ei înşişi acest drept dezgustător, îşi exercita evident influenţa nu spre bine, ci spre rău”.
,,Nu este nicio nedreptate în a afirma responsabilitatea Bisericii, pentru flexibilitatea morală a laicității. Biserica îşi asumase dreptul de a pune ordine în conştiinţele oamenilor şi să le facă o evaluare pentru fiecare acţiune şi chiar pentru fiecare gând. Când, cu promptitudine a hotărât arderea celor care au riscat dizidenţă de opinie în doctrină sau în chestiuni pur speculative, nu se plângea de lipsă de autoritate ca să le controleze destoinicia practică. Maşinăria sa era atot-pătrunzătoare, iar puterea sa autocratică. Biserica învăţa că preotul trebuie să fie venerat ca reprezentant al lui Dumnezeu şi că poruncile sale, trebuiau implicit ascultate; l-a înarmat cu înfricoşătoarea armă a confesionalului, cu autoritatea de a acorda iertare totală şi să pronunţe excomunicarea, delegându-i cheile cerului şi ale iadului. Prin scoaterea acestuia de sub jurisdicţia curţilor laice, l-au proclamat superior al tuturor autorităţilor lumeşti. De-a lungul veacurilor de credinţă, mulţimile au primit cu umilinţă aceste învăţături şi s-au plecat în faţa acestor asumări, până când au intrat în structura vieţii de zi cu zi, a fiecărui om. Deoarece, în acest mod îşi clădea supremaţia, după ce o folosea la potenţial extrem, în avantaj lumesc, Biserica nu se poate eschiva de responsabilităţile inseparabil conectate cu puterea, şi printre acestea, prioritar era pregătirea morală a naţiunilor supuse voinţei sale. În vreme ce corupţia învăţătorilor a determinat coruperea învăţăturii, nu este prea mult să spunem că, energia neobosită dedicată obţinerii şi menţinerii puterii, privilegiilor şi bogăţiei, dacă ar fi fost direcţionată cum se cuvine, în conformitate cu toate avantajele poziţiei, ar fi fost suficientă să ofere societăţii medievale o curăţie pe care lumea nu o mai văzuse vreodată”.
“Este de notorietate, că situaţia a stat în direcţia opusă, ca efect natural al faptului că Biserica, după lunga bătălie care în cele din urmă i-a oferit supremaţia asupra Europei, era mulţumită în sine, cu avantajele lumeşti, rezultate din bogăţia şi autoritatea care au depăşit cele mai îndrăzneţe vise ale sale. Dacă aceasta îi putea asigura o supunere verbală faţă de doctrinele sale despre puritate, ea a fost doritoare să emită nenumărate porunci despre castitate şi cu subînţeles, să treacă cu vederea infracţiunile lor perpetue. Flagelul corupţiei infectase în mod egal proprii slujbaşi şi oamenii încredinţaţi responsabilităţii ei, iar teoria sacerdotală privea treptat cu, din ce în ce mai multă indiferenţă, ascultarea evangheliei în comparaţie cu ascultarea faţă de om şi servilismul intereselor lumeşti ale ierarhiei. După cum iertarea totală şi indulgenţa (îngăduinţa) deveniseră o marfă vandabilă, aceasta a captat interesul negustorilor de mântuire şi să aibă solicitări intense pentru marfa lor. Când violarea perceptelor divine putea fi răscumpărată cu câţiva bănuţi sau cu îndeplinirea ceremoniilor care-şi pierduseră semnificaţia, nu este surprinzător că preotul sau omul, în sens mai larg, era condus să privească la călcarea Decalogului cu ochiul comerciantului şi al clientului, decât cu spiritul Marelui Dătător al Legii?”. (Paragraful 50 si 51, provin din " Istoria Celibatului Sacerdotal", pag.355, 356)
„Poate cea mai productivă cauză a corupţiei clerului şi a ostilităţii dintre ei şi laici, erau inviolabilitatea personală şi imunitatea din partea jurisdicţiei laice pe care au reuşit să o consacre ca principiu cunoscut al legii publice... Când a fost chemat să decidă dacă laicul ar putea aresta sau aduce înaintea curţii episcopale, un cleric prins în flagrantul comiterii unei mari ticăloşii, Inocenţiu al III-lea, a replicat că ei ar putea face asta sub porunca specială a unui prelat - care echivala de fapt, cu acordarea unei exceptări de la pedeapsă în astfel de situaţii. Un corp sacerdotal ale cărui privilegii de castă, în fărădelegi, erau atât de minuţios păzite, nu era potrivit să se prezinte ca un element de dorit al societăţii, iar când aplicarea metodică a legii se consacra de-a lungul şi de-a latul creştinismului, curţile de justiţie, găseau în imunitatea omului bisericii, un duşman mai formidabil decât în revendicările nobilimii feudale. Cu adevărat, când erau arestaţi răufăcători, primul lor efort în mod obişnuit era să demonstreze că aparţineau clerului, că purtau tunsoare şi că nu erau supuşi jurisdicţiei curţilor laice, în timp ce stăruinţa pentru drepturile eclesiastice şi posibil pentru onorariu, stimulau întotdeauna pe slujbaşii episcopali să susţină revendicările lor şi să ceară eliberarea. Biserica devenea astfel, responsabilă pentru mulţimile de oameni lipsiţi de principii, clerici doar cu numele, care foloseau imunitatea poziţiei lor, ca un cal înfuriat năpustit peste comunitate”.
„Acelaşi fel de imunitate, dar alipită proprietăţii eclesiastice, a dat naştere la abuzuri la fel de flagrante. Clericul, fie reclamant sau acuzat, avea dreptul să fie audiat în faţa curţilor spirituale care erau în mod natural părtinitoare în favoarea sa, chiar când nu era coruptă, aşa încât dreptatea, cu greu putea fi obţinută de laici. Că aceasta era experienţa reală, este arătată de practica care se dezvolta, cea a clericilor care obţineau creanţe îndoielnice de la laici şi apoi îi târau în faţa Curţilor Creştine - o procedură speculativă, interzisă într-adevăr de concilii, dar prea profitabilă, ca să fie suprimată. Un alt abuz, care a determinat plângeri grele, consta în hărţuirea nefericiţilor laici care erau citaţi să dea răspunsuri în acelaşi caz, simultan în câteva curţi spirituale, fiecare dintre ele impunându-şi procesul fără remuşcări, pe eficacitatea excomunicării, cu amenzi ulterioare pentru reconciliere asupra tuturor celor care prin neglijenţă s-au aşezat, ei înşişi, într-o aparentă atitudine de contumacie, destul de des însă, fără a se stabili dacă părţile astfel sancţionate, au fost în realitate citate. Pentru a estima corect cantitatea de greşeli şi suferinţe pricinuite în acest fel comunităţii, trebuie să avem în minte că, instruirea şi cultura, erau aproape în exclusivitate limitate la clasa eclesiastică, a cărui inteligenţă ascuţită, o făcea în stare să capete avantajul maxim în faţa ignorantului şi a celui fără apărare”.
Am văzut principiile şi practicile călugărilor, în primele secole ale papalităţii. Împreună cu creşterea papalităţii, de-a lungul Evului Mediu şi relele călugăriei (monasticismului), au crescut în egală măsură, dacă nu chiar mai mult, întrucât viaţa monahală a fost întotdeauna elementul conducător în puterea pontifilor. „Aceasta a înjosit episcopatul, a mărit autoritatea Sfântului Scaun, atât direct cât şi indirect, prin aliaţii importanţi câştigaţi în bătăliile cu episcopii. Pe deasupra, era o sursă de venit, dacă îl putem crede pe abatele din Malmesbury, care se lăuda că, pentru o uncie de aur, plătită anual Romei, obţinea scutirea de autoritatea episcopului de Salisbury”.
„În prea multe situaţii, abaţiile deveneau astfel, centre ale corupţiei şi turbulenţei, mănăstirile (de maici), cu puţin mai bune decât casele de prostituţie, iar mănăstirile, castele feudale unde călugării trăiau fără cumpătare şi se războiau cu vecinii lor, la fel de feroce ca şi baronii furtunoşi, cu dezavantajul că, nefiind o succesiune ereditară, moartea unui abate trebuia urmată de o alegere controversată, care producea încăierări intestine şi intervenţii din afară. Într-o ceartă de acest fel, apărută în 1182, abaţia bogată din St. Tron, a fost atacată de episcopii din Metz şi Liege, oraşul şi abaţia arse şi locuitorii, uciși de sabie. Necazul a durat până la sfârşitul secolului şi când s-a realizat o împăcare temporară, vasalii nefericiţii şi robii, au fost înfometaţi ca să se poată obţine resursele cu care s-a cumpărat promovarea unui călugăr vanitos”.
„Este adevărat că, nu toate aşezările erau pierdute pe obligaţiile pentru care primiseră cu prisosinţă o parte din binefacerile credincioşilor... Dar, pentru cea mai mare parte, abaţiile erau mai degrabă izvoare de rău şi nu de bine. Situaţia nu ne poate mira, dacă luăm în consideraţie materialul din care locatarii lor erau creaţi. Este cea mai gravă ocară, ca la ordinea lor, să găseşti un admirator atât de entuziasmat pentru severa lege cisterciană, ca şi Cezar din Heisterbach şi care să afirme, că e o realitate admisă, că băieţii crescuţi în mănăstiri, devin călugări răi şi frecvent apostaţi. În privinţa celor care făceau jurăminte pe viaţă, el enumeră ca motive ale lor, boala, sărăcia, prizonieratul, infamia, pericolul de moarte, teama de iad sau dorinţa de cer, printre care preponderenţa impulsurilor egoiste, nu erau potrivite să asigure o clasă dezirabilă de devotaţi. De fapt, el ne garantează că nelegiuiţii scapă frecvent de pedeapsă, prin a fi de acord să intre în mănăstiri care deveneau astfel în unele situaţii aşezăminte penale sau închisori şi dă ca exemplu, situaţia unui baron tâlhar, în 1209, condamnat la moarte pentru crimele sale, de către contele Palatine Henry şi care a fost salvat de Daniel, abate la Schonau, cu condiţia să intre în Ordinul Cistercian. Colocatari cu puţin mai de dorit, erau cei care, mişcaţi de o bruscă schimbare a conştiinţei, ar renunţa la o viaţă pătată de nelegiuiri şi violenţă şi s-ar ascunde în mănăstire, dacă în deplină putere şi cu pasiunile neliniştite nu şi-ar da seama că sălbăticia şi natura neîmblânzită sunt nepotrivite să suporte o reţinere neobişnuită... Dacă, aşa cum s-a întâmplat uneori, aceste suflete nesupuse, s-au înfierbântat sub jurământul irevocabil, după ce criza de pocăinţă trecea, ofereau un subiect îmbelşugat de rebeliune internă şi violenţă externă”.
„Numele de călugăr, s-a dovedit încă mai vrednic de dispreţ, prin mulţimile de ‘gyrovagi’, ‘sarabaitae’ şi ‘stertzer’- hoinari şi vagabonzi, bărboşi şi tunşi şi manifestând un obicei religios, care străbăteau fiecare colţ al creştinătăţii, trăind din cerşetorie şi înşelătorie, încercând să vândă, din casă în casă, relicve false şi false miracole. Aceştia erau o ciumă, care a afectat Biserica, chiar de la naşterea monahismului, în secolul al patrulea şi care a continuat nepotolită. Deşi existau oameni sfinţi şi evlavioşi printre aceşti vagabonzi fantomatici, cu toţii erau supuşi unei orori comune. Erau adesea găsiţi în nelegiuiri şi crime fără milă, astfel încât, într-o încercare zadarnică de a suprima răul, Sinodul din Cologne, în prima parte a secolului treisprezece, a interzis în mod absolut, ca oricare din ei să primească ospitalitate în întreaga mare provincie”.
“Nu eforturile serioase au fost cele care, au lipsit de la refacerea disciplinei monastice. Mănăstiri separate au fost constant reformate, ca după un timp să se scufunde înapoi în relaxare şi îngăduinţă. Caracterul ingenuu se încerca a fi îngrădit cu legi noi şi severe, cum ar fi cel premonstratensian, (obs. - ordin religios întemeiat la Premontre, în nordul Franţei, în 1120, de Sf. Norbert), carthusian (obs. - ordin religios întemeiat de Sf. Bruno, din Cologne, în 1084) şi cel cistercian (obs. - nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine, din Cîteaux(în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme, s-au decis, în anul 1098, să respecte cu cea mai mare strictețe, regula Sfântului Benedict, așa cum a fost scrisă de acesta, în anul 540), care ar scârbi sufletele cele mai arzătoare care caută umilinţa ascetică, dar fiecare ordin a crescut în reputaţie pentru sfinţenie, dărnicia credincioşilor i-a copleşit cu bogăţia, iar cu bogăţia a venit corupţia. Umilul schit întemeiat de câţiva anahoreţi plini de abnegaţie, al căror singur gând era să asigure salvarea, prin macerarea cărnii şi evitarea ispitei, devenea posesorul relicvelor unui anumit sfânt, ale cărui puteri făcătoare de minuni, conducea mulţimile de peregrini pioşi şi suferinzi la căutarea eliberării. Ofrandele curgeau din abundenţă, iar faima şi bogăţiile, revărsate în acest fel peste cel mai modest adăpost dintre schituri, l-au transformat repede într-o structură splendidă, unde virtuţile aspre ale fondatorilor dispăruseră în mijlocul unei mulţimi de călugări îngăduitori de sine, indolenţi faţă de toate lucrurile bune şi activi doar în cele rele”.
“Câteva comunităţi au avut înţelepciunea prudentă a primilor rezidenţi din renumitul priorat din Grammont, înainte ca acesta să devină centrul unui puternic Ordin. Când întemeietorul şi primul egumen, Sf. Stefan din Thiern, după moartea sa, în 1124, a început să-şi arate sfinţenia prin vindecarea unui cavaler paralitic şi redarea văzului unui orb, adepţii săi s-au tulburat în faţa unei asemenea perspective de îmbogăţire şi notorietate pe cale să vină peste ei. Urmaşul lui, egumenul Petru din Limoges, a renovat prin urmare mormântul lui şi pe un ton de reproş i s-a adresat: ‘O, slujitor al lui Dumnezeu, tu ne-ai arătat calea sărăciei şi cu seriozitate te-ai străduit să ne înveţi să mergem pe ea. Acum doreşti să ne iei de pe calea dreaptă şi îngustă a salvării şi să ne duci spre drumul larg al morţii eterne. Tu ai propovăduit singurătatea şi acum cauţi să o schimbi cu o piaţă şi un târg. Noi credem suficient în sfinţenia ta. Nu mai fă miracole ca să o dovedeşti, pentru că în acelaşi timp ne distrugi umilinţa. Nu fi atât de preocupat de propria faimă ca să neglijezi salvarea noastră; aceasta îţi cerem imperios, aceasta vrem de la mărinimia ta. Dacă tu vei face altfel, noi spunem public prin ascultarea pe care ţi-am jurat-o, că-ţi vom dezgropa oasele şi le vom arunca în râu’.
“Această implorare, amestecată cu ameninţare, s-a dovedit suficientă şi până când Sf. Stefan a fost canonizat oficial, a încetat să mai săvârşească miracole atât de primejdioase sufletelor adepţilor săi. Canonizarea cerută lui Clement al III-lea şi care a avut loc în 1189, era rezultatul primului act oficial al Egumenului Girard, şi cum Girard fusese ales în locul a doi contestatari înlăturaţi de autoritatea papală, după disensiuni care aproape au ruinat mănăstirea, se vede că pasiunile lumeşti şi ambiţia invadaseră sfânta izolare din Grammont şi lucrau la inevitabilul rezultat. Ca să înţelegem eşecul tuturor acestor eforturi incomplete de salvare a ordinelor monastice, de la degradare, avem nevoie stringentă de mărturia categorică a venerabilului Gilbert, abate de Gemblours, de pe la 1190, care mărturiseşte cu ruşine, că monahismul devenise o împilare şi o ruşine, o sforăitură şi o mustrare pentru toţi oamenii.
“Religia exploatată în acest fel de preot şi călugăr devenise inevitabil un crez foarte diferit, faţă de cel învăţat de Hristos şi de Pavel... Teoria îndreptăţirii prin fapte, căreia Biserica datora atât de mult pentru puterea şi bogăţia sa, a avut ca suport într-o mare măsură o religie lipsită de vitalitate spirituală, care înlocuia cele esenţiale cu un formalism uscat şi fără noimă. Nu oamenii deveniseră indiferenţi faţă de destinul lor, pentru că existau temerile osândei, fericirea salvării şi eforturile neîncetate ale antihristului, care reprezentau o realitate vie pentru om, însă religia devenise în multe aspecte, un fetişism. Învăţătorii puteau încă spera că acele lucrări smerite şi caritabile, pentru a fi eficiente, trebuiau însoţite de o schimbare a inimii, de pocăinţă, de îndreptare, de o căutare serioasă a lui Hristos şi a unei vieţi superioare, dar într-o generaţie brutală şi împietrită era mult mai uşor pentru păcătos să cadă în practicile obişnuite din jurul său, care învăţau că iertarea putea fi obţinută prin repetarea de un anumit număr de ori a lui Pater Nosters sau Ave Maria, însoţite de sacramentul magic al penitenţei; ba chiar dacă penitentul însuşi, nu era în stare să îndeplinească pocăinţa poruncită, aceasta putea fi preluată de prietenii săi, ale căror merite erau transferate în dreptul lui, printr-o serie de sfinte scamatorii. Când o congregaţie, în pregătirea Paştelor, era mărturisită şi iertată, ca întreg sau pe detaşamente, sau grupuri, după cum obişnuiau unii preoţi ignoranţi, lecţia învăţată era că sacramentul penitenţei era o ceremonie magică sau incantaţie, în care condiţia interioară a sufletului era o problemă lipsită de importanţă”.
„Mult mai utile pentru Biserică şi la fel de dezastruoase, prin influenţă asupra credinţei şi moralei, erau convingerile curente despre generozitatea postumă a patului de moarte care putea ispăşi o viaţă întreagă de cruzime şi jaf, pentru cel care a întemeiat o mănăstire sau a îmbogăţit o catedrală, din prada pentru care păcătosul nu a avut niciun folos ulterior, sau vreo câteva săptămâni de slujire împotriva duşmanilor papei, ar îndepărta toate păcatele celui care şi-a asumat crucea în stârpirea camarazilor creştini”.
„Biserica era depozitara tezaurului salvării, strâns prin meritele răstignirii pe cruce, ale sfinţilor şi ale papei, ca vicar al lui Dumnezeu şi avea dezlegare nelimitată a acestei bogăţii. Pentru ea, rămăsese doar să prescrie metodele prin care cel credincios putea să se împărtăşească de ea şi niciun teolog înainte de Wicklif, nu a fost suficient de curajos să pună sub semnul întrebării deciziile ei. Potrivit teoriei moderne a indulgenţelor, ele scurtau cu durate precise perioada chinului în purgatoriu, după ce sufletul scăpase de condamnarea iadului prin mărturisire şi iertare. În Evul Mediu, deosebirea nu era atât de delicată, iar răsplătirile făgăduite erau mai personale. Mai întâi ele constau într-o iertare (achitare) pentru perioade precise a penitenţei impuse pentru dezlegarea de păcate, în schimbul unor lucrări pioase, pelerinaje la morminte, contribuţii la construcţia de biserici, poduri, etc., - pentru că o pedeapsă spirituală putea fi schimbată într-una corporală sau pecuniară şi puterea de a acorda o astfel de indulgenţă, era o franciză valabilă pentru Biserica ce o obţinea, deoarece îi slujea ca atracţie constantă a pelerinilor.
„Bineînţeles, abuzurile s-au strecurat, dar au fost denunţate de Abelard, care a dat frâu liber indignării sale faţă de lăcomia care, în mod curent făcea tranzacţie cu mântuirea. Alexandru al III-lea, pe la 1175, şi-a exprimat dezaprobarea faţă de această corupţie şi marele Conciliu de la Lateran, din 1215, a căutat să împiedice distrugerea disciplinei şi a dispreţului simţit pentru Biserică, prin limitarea la un an a duratei penitenţei eliberată de orice indulgenţă. O mare opoziţie s-a stârnit, când Sf. Francisc de Assisi, a obţinut în 1223, de la Papa Onoriu al III-lea, renumita indulgenţă ‘Portiuncula’, potrivit căreia, toţi cei care vizitau Biserica Santa Maria de Portiuncula, din Assisi, de la luceafărul de seară din 1 august la luceafărul de seară din 2 august, obţineau o totală şi desăvârşită îndepărtare a tuturor păcatelor comise de la botez, iar pentru faptul că însuşi Sf. Francis, fusese îndreptat de Dumnezeu să o solicite de la Onoriu, cât şi recunoaşterea din partea Satanei, că această indulgenţă i-a depopulat iadul, nu a slujit reconcilierii dominicanilor cu acest mare avantaj oferit franciscanilor. Bonifaciu al VIII-lea, când a conceput ideea roditoare a jubileului, a dus lucrurile şi mai departe, făgăduind tuturor celor care ar îndeplini anumite rugăciuni, în bazilicile Sf. Petru şi Sf. Pavel, pe durata anului 1300, obținea iertarea, nu doar totală, ci și deplină a tuturor păcatelor lor”.
“De la acea vreme, devenea familiară gândirii creştine, ideea că o indulgenţă poate oferi iertare totală, tuturor păcatelor. Când Biserica a căutat să ridice Europa în efortul suprem de răscumpărare a Sfântului Mormânt, o seamă de recompense fără limite, au avut rolul să incite fanatismul entuziast necesar Cruciadelor. Dacă Mohamed putea stimula pe adepţii săi, să curteze moartea prin făgăduinţa unei fericiri imediate şi eterne, dacă mureau luptând pentru Semilună, vice-regentul adevăratului Dumnezeu, nu trebuia să rămână în urmă cu făgăduinţele sale pentru martirii crucii. Trebuia să fie o luptă pe viaţă şi pe moarte, între două credinţe şi creştinătatea nu trebuia să fie mai puţin liberală decât Islamul, în mărinimia sa faţă de recruţii săi. Astfel că, atunci când Urban al II-lea, a convocat marele Conciliu de la Clermont, care a hotărât prima Cruciadă şi unde treisprezece arhiepiscopi, două sute cincisprezece episcopi şi nouăzeci de abaţi, cu mitră, au reprezentat Biserica universală luptătoare, a fost introdusă şmecheria indulgenţei plenare, iar pelerinii combatanţi, au fost îndemnaţi să aibă credinţă deplină că aceia care vor fi căzut în pocăinţă, vor obţine fructul deplin al clemenţei eterne”.
“Şiretlicul era plin de succes, astfel încât devenise o lege consacrată pentru toate războaiele sfinte, în care era implicată Biserica, cu atât mai atractiv poate, din pricina caracterului corupător al slujbei, pentru că aceasta era un loc obişnuit al jonglerilor [menestreli itineranţi ai străzilor] vremii, încât cruciatul, dacă scăpa de pericolele mării şi uscatului, era destul de sigur că avea să revină acasă un bandit nelegiuit, egal cu pelerinul care a mers la Roma să-şi asigure iertarea şi care se întorcea mult mai rău decât plecase. Deoarece noutatea de a fi cruciat s-a estompat, erau necesare făgăduinţe mai mari. Astfel, în 1291, Papa Nicolae al IV-lea, a promis o deplină îndepărtare a păcatelor fiecăruia care va trimite un cruciat sau va merge el însuşi pe cheltuiala altuia, în vreme ce acela care mergea pe banii lui, i se spunea, destul de vag, că ar avea în plus un adaos la salvare - un termen pe care Decretaliştii (obs. - aceştia formau o şcoală de interpretare care accentuau decretalele [scrisori ale papilor prin care aceştia decideau în probleme de disciplină bisericească]), nu-l puteau explica uşor. În cele din urmă, păcatele uitate erau incluse în graţiere la fel ca şi cele mărturisite şi regretate”.
“Un sistem mai corupător, decât cel al indulgenţelor, a fost trimiterea izbăvitorilor, sau vânzătorilor de indulgenţe, uneori alimentaţi cu relicve, de către o biserică sau un spital în nevoie de bani, alteori, cărând doar scrisori papale sau episcopale, prin care erau autorizaţi să decidă iertarea de păcate în schimbul unor contribuţii. Deşi aceste scrisori erau precaut alcătuite, erau totuşi destul de ambigui ca să permită comercianţilor de indulgenţe să făgăduiască nu doar salvarea celui viu, ci şi eliberarea, pentru câteva mici monede din partea celui condamnat. Deja, în 1215, Conciliul de la Lateran, tuna şi fulgera împotriva acestor practici şi interzicea transferarea relicvelor din biserici, dar folosirea abuzivă era prea profitabilă ca să fie restrânsă.
“Episcopii şi papii nevoiaşi, editau constant astfel de scrisori şi afacerea comerciantului de indulgenţe devenea o profesie obişnuită, în care cel mai obraznic şi lipsit de ruşine era cel mai de succes, aşa încât uşor putem crede pe pseudo Petru din Pilichdorf, când cu deplină părere de rău, admite că acordarea ‘nechibzuită’ dar profitabilă, de indulgenţe la tot felul de oameni, a slăbit credinţa multor catolici în întregul sistem. Încă din 1261, Conciliul de la Mainz, găseşte cu greu cuvinte, suficient de puternice, care să denunţe pe vânzători pestilenți de indulgenţe, ale căror trucuri înşelătoare zgândăreau ostilitatea tuturor oamenilor prin cheltuirea câştigurilor lor murdare, pe un desfrâu josnic şi care au dus în rătăcire pe cel credincios, încât mărturisirea era neglijată pe temeiul că păcătoşii primeau iertarea păcatelor din partea acestora. Plângerea a fost fără folos şi înşelăciunea lucrativă a continuat fără încetare, până când a apărut revolta care a găsit un purtător de cuvânt, în persoana lui Luther”.
“Vânzarea indulgenţelor ilustrează cu eficienţă, sacerdotal-ismul (obs. - credinţa în harul preoţesc), care a definit trăsătura distinctivă a religiei medievale. Credinciosul nu trata direct cu Creatorul său - abia cu Fecioara, sau oastea de sfinţi protectori. Puterile supranaturale revendicate pentru preot, îl interpunea ca mediator între Dumnezeu şi om; acordarea sau reţinerea sacramentelor, decideau soarta sufletelor nemuritoare; îndeplinirea messei, diminua sau scurta durerile purgatoriului; decizia sa în confesional, hotăra chiar natura păcatului în sine. Instrumentele pe care le mânuia - euharistia, relicvele, apa sfinţită, miruirea, exorcizarea, rugăciunea - deveniseră fetişuri care aveau putere în ele însele, fără a ţine seama, deloc, de condiţia morală sau spirituală a celui care le folosea sau a celui pentru care erau utilizate, iar în vederile populare ritualurile religiei cu greu puteau fi mai mult decât formulele magice, care prin căi misterioase, lucrau în avantajul pământesc şi spiritual al celor pentru care erau îndeplinite”.
“Cu câtă asiduitate a fost inoculat acest fetişism, de cei care au profitat de controlul acestor comodităţi, este arătat de o mie de istorii şi incidente ale vremii. Astfel, un cronicar al secolului doisprezece, povesteşte cu pioşenie că, atunci când, în 887, relicvele Sf. Martin din Tours, au fost aduse acasă, de la Auxerre, unde fuseseră duse pentru a scăpa de incursiunile daneze, doi invalizi din Tourraine, care duceau o viaţă uşoară de cerşetori, auzind de apropierea oaselor sfinte, s-au sfătuit să plece din sfera de acţiune cât mai repede posibil, ca nu cumva reîntoarcerea sfântului să-i vindece şi astfel să-i priveze de pomenile mărinimiei. Temerile lor erau bine întemeiate, dar posibilităţile de deplasare insuficiente, astfel că relicvele au sosit la Tourraine, înainte ca ei să poată trece graniţele provinciei şi au fost vindecaţi împotriva voinţei lor. Nerăbdarea cu care prinţii rivali şi republicile îşi disputau posesia acestor fetişuri făcătoare de minuni şi felul în care sfintele obiecte erau obţinute prin forţă sau fraudă şi apărate cu aceleaşi metode, alcătuiesc un capitol interesant în istoria credulităţii umane şi arată cât de total era menţinută în vestigii, însăşi virtutea miraculoasă, fără a se ţine seama de nelegiuirile prin care era obţinut, sau dispoziţia sufletească a posesorului.
“Astfel, în cazul de mai sus, Ingelger de Anjou, a fost obligat să ceară înapoi de la cei din Auxerre, oasele Sf. Martin, în fruntea unei forţe armate, mijloacele mai paşnice de a recupera veneratele relicve eşuând; în 1177, vedem pe un anume Martin, canon al Bisericii Bretone din Bomigny, furând trupul Sf. Petroc, din propria biserică în beneficiul abaţiei din St. Mevennes, care nu l-a predat până la intervenţia Regelui Henry al II-lea. Doi ani după capturarea Constantinopolului, liderii veneţieni au intrat cu forţa în Biserica Sf. Sofia, în 1206, şi au luat o pictură a Fecioarei despre care se spunea că era pictată de Sf. Luca şi unde superstiţia populară şi-o imagina că locuia şi pe care au păstrat-o, în ciuda excomunicării şi a interdicţiei aruncate asupra lor de către Patriarh şi întărite de legatul papal”. “Exemple ca acestea ar putea fi multiplicate la infinit, dar acest lucru n-ar folosi decât la plictiseala cititorului. Ce am oferit în acest capitol, ilustrează probabil suficient, degenerarea creştinismului suprapus peste păgânism şi manipulat de un corp sacerdotal, atât de lumesc în aspiraţiile sale, ca acela din Evul Mediu.
“Imaginea pe care am schiţat-o Bisericii, în relaţiile sale cu oamenii, poate să pară incredibilă în ticăloşia ei. Nu toţi papii au fost ca Inocenţiu al IV-lea sau ca Ioan al XXII-lea; nu toţi episcopii erau concentraţi doar la sărăcirea oamenilor şi dezonorarea femeilor. În multe Scaune şi abaţii, şi în mii de parohii, existau fără îndoială prelaţi şi păstori care căutau cu seriozitate să facă lucrarea lui Dumnezeu şi să lumineze sufletele turmei lor, aflate în întuneric, cu acea lumină a Evangheliei, pe care superstiţia vremii o permitea. Totuşi, răul era mai vizibil decât binele; lucrătorii umili mureau discret, în timp ce mândria, cruzimea, lascivitatea şi avariţia, erau la vedere şi cuprinzătoare în influenţa lor. Modul cum am descris Biserica, era exact modul în care ea era văzută de acei oameni ai vremii, care aveau un discernământ limpede, iar caracterul respingător trebuie înţeles de cei care înţeleg acţiunile organizate care au agitat creştinismul.
“O mărturie incontestabilă cu privire la Biserica secolului al doisprezecelea, nu poate fi decât cea a Sf. Bernard, care niciodată nu a obosit să denunţe mândria, ticăloşia, ambiţia şi pofta ce domneau pretutindeni. Când destrăbălarea, adulterul, incestul acopereau ca un giulgiu, simţurile tocite, se căutau picanterii în adâncurile degradării morale. Degeaba erau distruse oraşele câmpiei de focul răzbunător al cerului, duşmanul îşi împrăştiase rămăşiţele pretutindeni şi Biserica era infestată de cenuşa blestemată. Biserica era lăsată săracă, goală şi nenorocită, neglijată şi apatică. Copiii ei nu caută să o împodobească ci să o jefuiască, nu să o păzească ci să o distrugă, nu să o apere ci să o demaşte, nu de a-i pune temelii, ci a o necinsti, nu să hrănească mulţimea ci să o ucidă şi să o devoreze. Ei impun preţ păcatelor şi nu oferă niciun gând păcătoşilor. ‘Pe cine poţi să-mi arăţi dintre prelaţi care nu caută mai degrabă să golească buzunarele enoriaşilor săi decât să-şi supună viciile? Contemporan cu Sf. Bernard, Potho din Pruhm, în 1152, dă glas aceloraşi plângeri. Biserica se grăbeşte spre ruină şi nicio mână nu se ridică să-i oprească mersul descendent; măcar un singur preot potrivit, nu se găseşte să se ridice ca mediator între Dumnezeu şi om şi să se apropie de tronul divin, cu o rugăciune de iertare”.
“Unul din marile subiecte pentru convocarea marelui Conciliu de la Lateran, din 1215, a fost corectarea viciilor predominante ale clerului. S-au adoptat numeroase canoane ce urmăreau suprimarea abuzurilor de căpătâi, dar în zadar. Acele excese erau prea adânc înrădăcinate şi patru ani mai târziu, Papa Onoriu al III-lea, într-o enciclică adresată tuturor prelaţilor creştinătăţii spune că a aşteptat să vadă rezultatul. A constatat că relele Bisericii cresc şi nu se reduc. Slujbaşii altarului, mai răi decât fiarele ce se tăvălesc în bălegarul lor, se făleau cu păcatele lor ca în Sodoma. Ei sunt o capcană şi o nimicire pentru oameni. Mulţi prelați irosesc proprietatea încredinţată tutelei lor şi împrăştie comorile sanctuarului peste tot în locurile publice; promovează lipsa de demnitate, îşi bat joc de veniturile Bisericii, pe ticăloşii, şi convertesc bisericile în mănăstiri pentru neamurile lor”.
“Ce s-a împlinit după această serioasă rugăminte, se poate estima din descrierea făcută Bisericii, de Robert Grosseteste, episcop de Lincoln, în prezenţa lui Inocenţiu al IV-lea şi a cardinalilor săi, în 1250. Detaliile pot fi uşor disponibile, dar ele sunt rezumate în enunţul său, că preoţimea era izvorul contaminării întregului pământ; ei erau antihrişti şi diavoli mascaţi în îngeri de lumină, care au făcut din casa de rugăciune o vizuină a tâlharilor. Când cercetătorul onorabil din Passau, a încercat pe la 1260, să explice încăpăţinarea ereziei pe care, în zadar încercase să o suprime, a făcut-o prin schiţarea unei liste a nelegiuirilor predominante în preoţime, care este îngrozitoare în integralitatea detaliilor sale. O Biserică aşa cum o descrie el, era UN BLESTEM NEÎMBLÂNZIT POLITIC, SOCIAL ŞI MORAL”.