2. Vizigoţii în evul mediu

2. Vizigoţii în evul mediu

  • Theodoric, vizigotul
  • Imperiul vizigot
  1. Imperiul Eclesiastic, este marele nod al istoriei, aflat acum în studiul nostru. Totuşi, alături de acesta sunt legate, inseparabil, alte imperii şi cele zece regate ale Europei Occidentale. În cazul de faţă, acestea vor fi luate în consideraţie într-un grad mai mare sau mai mic. Pentru că fiecăruia i se va da atenţia cuvenită, după cum istoria Imperiului Eclesiastic va fi urmărită neîncetat şi cu mai multă agerime, cel mai bine va fi să creionăm regatele Europei Occidentale de-a lungul Evului Mediu.
  2. Cele zece regate nu au dăinuit netulburate, iar relaţiile dintre ele au fost tensionate. Ca în întreaga istorie a omenirii, începând din vremea lui Nimrod, dorinţa de mărire a dominaţiei, ambiţia de a stăpâni, au fost principala caracteristică, spiritul și imboldul dominant al tuturor regatelor lumii.
  3. Primii, care au avut o putere predominantă printre cele zece regate, au fost vizigoţii. Să ne reamintim ("Great Empires of Prophecy," cap. XII, par. 68.1) că sub Wallia, vizigoţii, în jurul anului 419 d.Hr., cuceriseră sud-vestul Galiei, de la Marea Mediterană la Golful Biscaya şi de la Râul Loara, la Râul Ron, capital lor fiind la Toulouse. Regatul nou înfiinţat, „dobândea treptat tărie şi maturitate”. „După moartea lui Wallia, 419 d.Hr., regatul gotic a revenit lui Theodoric, fiul marelui Alaric; domnia sa, care a prosperat timp de mai mult de treizeci de ani (419-451 dHr.), peste un popor turbulent, poate fi explicată prin faptul că judecata sa era susținută de o neobişnuită vigoare a trupului şi a minţii. Neîmpăcat cu graniţele sale, Theodoric aspira la deţinerea ţinutului Arles, reşedinţa prosperă a guvernării şi comerţului; dar „acest demers, a eşuat”.
  4. Theodoric, regele vizigoţilor, pare să fi meritat dragostea supuşilor săi, încrederea aliaţilor şi respectul umanităţii. Tronul său era înconjurat de şase fii valoroşi, ce fuseseră educaţi atât în tehnica de luptă barbară, cât şi în şcolile galice; din studiul jurisprudenţei romane, ei au căpătat cel puţin teoria legii şi dreptăţii”. „Cele două fiice ale regelui gotic, au fost căsătorite cu fiii cei mari ai regilor suevilor şi vandalilor, care domneau în Spania şi Africa”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," cap. XXXV, par. 4). Această alianţă conjugală, cu casa regelui vandalilor, a fost încărcată de consecinţe ample şi înspăimântătoare. Nora regelui vandalilor conspiră să-l otrăvească. Bănuiala lui Genseric a fost o dovadă suficientă a vinovăţiei, astfel că nefericita fiică a lui Theodoric, a suportat o teribilă pedeapsă, prin tăierea nasului şi a urechilor. Astfel mutilată, a fost trimisă înapoi tatălui ei.
  5. Datorită acestei atrocități (insulte), Theodoric a fost stârnit să declare război regelui vandalilor, având o largă susținere, compătimindu-l chiar și vecinii săi. Pentru a se proteja pe sine şi pentru a-şi proteja teritoriul de periculoasa invazie, Genseric, prin „daruri bogate şi solicitări imperioase, a înflăcărat ambiţia lui Attila”, care, convins fiind, plecă în marş în anul 451 dHr., cu o armată de şapte sute de mii de oameni, în memorabila invazie a Galiei. Lucrul acesta a impus ca, nu doar forţele lui Theodoric, ci toată puterea întregului Occident, să stea unite în apărarea a însăși teritoriilor lor. Bătălia a avut loc la Chalons. „Trupul lui Theodoric, străpuns de rănile onoarei în luptă, a fost găsit sub un morman de cadavre masacrate; supuşii săi au plâns cu amar moartea celui care a fost regele şi tatăl lor; dar lacrimile lor au fost amestecate cu cântece şi aclamaţii, iar ceremonia funerară a avut loc în faţa unui duşman înfrânt. Goţii, zăngănindu-şi armele, ridicară pe un scut, pe fiul său cel mai mare, Torismond, căruia, i-au atribuit gloria succesului lor; şi noul rege acceptă, datoria răzbunării, ca o parte sfântă a moştenirii paterne.” (Idem Gibbon: par.11)
  6. Torismond a fost ucis în 453 d.Hr., de fratele său mai mic Theodoric II, care a domnit până în anul 466. În anul 456, el invadează Spania, într-o expediţie împotriva „suevilor care-şi stabiliseră teritoriul în Galiţia” şi care acum „aspirau la cucerirea Spaniei” şi ameninţau chiar să atace pe Theodoric chiar sub zidurile noii sale capitale. „O astfel de provocare a silit pe Theodoric să prevină ambele planuri curajoase ale duşmanului său: a trecut Pirineii în fruntea vizigoţilor: francii şi burgunzii au slujit sub steagul lui. Cele două armate, sau mai degrabă, cele două naţiuni s-au întâlnit pe malul Râului Urbicus, la aproape douăsprezece mile de Astorya; victoria decisivă a goţilor părea că pentru un timp, a şters numele şi regatul suevilor. De pe câmpul de luptă, Theodoric avansează spre Braga, metropola lor, care încă păstra splendorile de pe urma negoţului şi demnităţii.” (Idem, Gibbon: cap. XXXV, par.7). Regele Suevilor a fost capturat şi ucis de către Teodoric, care ,,a condus armatele sale victorioase atât de departe, până la Merida," după aceea s-a întors în capitala sa.
  7. În anul 466 d.Hr. Theodoric a fost asasinat de Euric, care a domnit până în 485. Imediat după preluarea puterii a reluat invazia vizigotă în Spania. A trecut Pirineii în fruntea unei armate numeroase, a supus oraşele Saragosa şi Pamplona, învinge în bătălie nobilii războinici ai provinciei Tarragonese, a condus armatele victorioase în inima Lusitaniei şi a permis suevilor să deţină regatul Galiţiei, sub monarhia gotică a Spaniei” pe care a făcut-o stabilă. (Idem. Pag.23).
  8. „Eforturile lui Euric, nu au fost mai puţin viguroase sau mai puţin pline de succes în Galia; de la un capăt la celălalt al ţării, ce se întindea de la Pirinei şi până la Ron şi Loara, Berry şi Auvergne erau singurele oraşe sau dioceze care au refuzat să-l recunoască drept stăpânul lor”. „De îndată ce Odoacru nimiceşte Imperiul Apusean, caută prietenia celui mai puternic dintre barbari. Noul suveran al Italiei supuse lui Euric, regele vizigoţilor (476-485 d.Hr.), toate cuceririle romane dincolo de Alpi până la Rin şi ocean; iar Senatul putea confirma acest dar liberal, printr-o anumită ostentație a puterii, şi fără nici o pierdere de câștiguri sau domenii”.
  9. „Pretenţiile legitime ale lui Euric erau justificate de ambiţie şi succes; iar naţiunea gotică putea să aspire sub comanda sa, la monarhia Spaniei şi Galiei. Arles şi Marsilia s-au predat armatelor sale; a suprimat libertatea oraşului Auvergne. Episcopul a reuşit să obţină rechemarea sa din exil, printr-un omagiu al înţelepciunii şi laude fără tragere de inimă. Sidonius aşteptă la porţile palatului, printr-o mulţime de ambasadori şi supleanţi; iar diversitatea activităţilor de la curtea din Bordeaux, atestau puterea şi renumele regelui vizigot. Herulii de la îndepărtatul ocean, care-şi pictau trupurile goale în culori azurii, implorau protecţia sa; şi saxonii respectau domeniile maritime ale unui prinţ care era lipsit de orice forţă navală. Înalţii burgunzi se supuneau autorităţii sale; nu a reabilitat pe francii captivi până când nu a impus acestei naţiuni sălbatice termenii unei păci inegale. Vandalii din Africa au întreţinut prietenia sa roditoare; şi ostrogoţii din Panonia erau susţinuţi de ajutorul lui puternic, împotriva opresiunii hunilor vecini. Nordul, cel atât de lăudat de poet, era tulburat sau liniştit în funcţie de încuviinţarea lui Euric; marele rege al Persiei consultă oracolul din Vest; şi bătrânul zeu al Tyberului era protejat de spiritul îngâmfat al lui Garonne.” (Idem, cap XXXVI, prg. 23; cap. XXXVIII, prg. 3)
  10. Domnia lui Euric „a fost punctul culminant al monarhiei vizigote în Galia” (Guizot: "Representative Government," lectura XXIV, prg. 9). El a fost urmat, în 485 dHr., de fiul său Alaric II, la acea vreme „un copil fără ajutor”. Deşi, Alaric II a domnit două zeci şi doi de ani, „el s-a dedat plăcerii”, încât domnia sa „a fost o epocă a decăderii monarhiei vizigote în Galia”, care într-adevăr, a luat sfârşit la moartea lui, de mâna lui Clovis francul, în bătălia de la Poitiers, din 507 d.Hr. Alaric II, a fost urmat de fiul său minor Amalaric, care a fost dus în Spania. Cu toate că vizigoţii ocupau încă fâşia îngustă a Galiei de pe ţărmul mării, de la Ron la Pirinei, „de atunci înainte ţinutul lor a fost pe de-ntregul în Spania, în limitele căreia se afla şi unde s-a stabilit, reşedinţa permanentă în timpul domniei lui Theudes, care i-a urmat lui Amalaric în 531 dHr., până în 548 dHr.
  11. Regatul vizigoţilor continuă să înflorească în toată Spania, până în 711 d.Hr. Din acel moment luxul i-a copleşit într-atât, despotismul şi persecuţiile i-au înstrăinat atât de mult de oameni, încât într-un singur an, 711-712, Tarik, comandantul musulman, cuceri ţara de la Strâmtoarea Gibraltar până la Golful Biscaya, o distanţă de şapte sute de mile. Situaţia poate fi uşor înţeleasă, din faptul că în marea şi decisiva bătălie împotriva invadatorilor musulmani, Roderick, regele vizigoţilor, a mers „ţinând pe cap o diademă de perle, alături de o robă de aur cu broderii de mătase, stând lăsat pe spate într-o litieră de fildeş, trasă de doi catâri albi.” (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," cap. II, prg. 41)
  12. Rămășița vizigoților, „o sărmană ceată de luptători, conduşi de Pelayo, probabil membru al familiei regale vizigote, găsi refugiu în peştera Covadonga, în munţii inaccesibili ai Asturiei”, în nord-vestul extrem al Peninsulei. „Curajul lor şi dificultăţile ţării i-au făcut în măsură să ţină ce era al lor; şi astfel au devenit un punct de atracţie pentru toţi cei care doreau mai degrabă o viaţă de privaţiuni decât una a sclaviei” (Enciclopedia Britanica. Art. "Spania" Istorie, sec. III, prg. 7). Această mică ceată de luptători, niciodată supusă, continuă să păstreze ce era al lor şi să crească în putere şi succes. Puţin câte puţin, au împins îndărăt pe musulmani, mărindu-şi astfel teritoriul şi păstrând tot ce au câştigat. Aşa au continuat mereu, timp de şapte sute optzeci de ani, când în 1492 dHr., ultimul vestigiu al puterii mahomedane în Spania, a fost distrus şi descendenţii primilor vizigoţi, odată în plus, au deţinut întraga ţară. În prezent (anul scrierii prezentei lucrări - 1901 dHr. – n.tr.), copilul-moştenitor al tronului Spaniei este Alfonso XIII; Alfonso I a fost nepotul lui Pelayo, îndrăzneţul comandant al acelei „sărmane cete de luptători” care în 712 dHr., „găsit refugiu în peştera Covadonga din munţii inaccesibili ai Asturiei”.
  13. Anul recuperării finale a Spaniei, de sub puterea mahomedană, rețineți, a fost chiar anul descoperirii Indiilor de Vest de către Columb - 1492 dHr. Această epocă a descoperirilor şi cuceririlor, deschisă de Columb şi continuată de Balboa, Cortes şi alţii, alături de complicate întregiri teritoriale în Europa, au făcut brusc din Spania la începutul secolului XVI o putere conducătoare, iar din regele ei - Charles I - cel mai mare suveran al lumii de atunci. În cincizeci de ani, totuşi, a început un declin ce a continuat mereu până când, în 1898, s-a ajuns la frontierele primului regat al vizigoţilor din peninsula iberică, cu câteva insule periferice.